Decizia nr. 1130/2017
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2242 din 13 octombrie 2015, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții A. și B., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu pârâta SC C. SA și intervenienții D., E. și F., în calitate de moștenitori ui defunctului G. și a obligat pe pârâtă la plata în favoarea reclamanților a următoarelor sume: 8.288 lei, eu titlul de daune materiale; contravaloarea în lei la cursul Băncii Naționale a României din data efectuării plății a sumei de 200.000 euro pentru reclamantul A. și 300.000 euro cu titlul de daune morale pentru reclamanta B.; 1.000 lei pe urmă pentru fiecare reclamant de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la sfârșitul vieții; 300 lei cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat. A respins, ca nefondate, restul pretențiilor solicitate de reclamant cu titlul de daune morale.
Prin Decizia nr. 320 din 6 iunie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2242 din 13 octombrie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta SC C. SA împotriva aceleiași hotărâri, în contradictoriu cu intimații E., D. și F., moștenitori ai defunctului G., având ca obiect pretenții, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea privind obligarea pârâtei Ia plata sumei de 1.000 lei lunar pentru fiecare dintre reclamanți, până la sfârșitul vieții, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a respins cererea de aplicare a unei amenzi judiciare pentru exercitarea cu rea-credință a căii de atac formulată de reclamanți.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta - pârâta SC C. SA, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate în parte și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru greșita aplicare a normelor de drept material în cauza dedusă judecății.
În drept., a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. S C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că singura critică adusă hotărârii recurate vizează greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1357 alin. (1) și alin. (2) C. civ. coroborate cu prevederile art. 1371 alin. (2) C. civ.
În speță, instanța de apel, într-o interpretare greșită a normelor legale evocate, nu a reținut culpa concurentă, în crearea stării de pericol pentru intimata-reclamantă B., a in rimatului-reclamant A.. Aceasta, la momentul producerii nefericitului eveniment, avea vârsta de 11 ani și ocupa locul din dreapta față în autoturismul condus de tatăl său, faptă pentru care cel din urmă se face vinovat: de săvârșirea contravenției prevăzute de art. 102 din O.U.G. nr. 195/2002.
Or, în materia răspunderii civile delictuale condiția sine qua nan a existenței vinovăției se apreciază în raport de cea mai ușoară culpă - imprudența, trăsătură care o delimitează de vinovăția caracterizată de textul incriminator din dreptul penal.
În cauză, așadar, intimat ul-reclamant A., prin fapta sa delictuală, în concret contravenție, a pus în pericol siguranța minorei B., fiind și tatăl acesteia, și se face răspunzător de prejudiciu! cauzat intimatei-reclamante ca urmare a vătămării corporale suferite. Potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă, indiferent dacă a fost determinantă sau nu la producerea rezultatului ilicit. Fapta ilicită, de a permite fiicei sale minore ocuparea locului din dreapta față al vehiculului pe durata deplasării, a amplificat urmările grave aduse integrității fizice a minorei, în condițiile unei coliziuni frontale.
Recurenta-pârâtă a menționat că rațiunea pentru care legiuitorul a instituit aceste prohibiții rezidă în nivelul de protecție superior pentru copii, persoane care nu au o statură fizică corespunzătoare pentru ocuparea locului din față. Or, în practica accidentelor de circulație este de notorietate că cei care ocupă locurile din față ale autoturismelor sunt mai vulnerabili în fața unei coliziuni a mașinii, eveniment nefericit care caracterizează și prezenta cauză.
Prin urmare, dincolo de aspectele de ordin moral, în fapt acțiunile conștiente ale intimatului-reclamant A. au radiat asupra rezultatului survenit asupra copilului în vârstă de 11 ani, B. Ca atare. în acord cu dispozițiile ar. 1371 alin. (1) și (2) C. civ., în cazul în care un terț a contribuit cu intenție sau din culpa la cauzarea ori Ia mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemai să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care o pricinuit-o, asiguratul recurentei-pârâte, G., urmând a fi ținut să răspundă proporțional cu gradul de culpă ce urmează a se reține în sarcina sa în ceea ce privește vătămarea intimatei-reclamante, iar societății de asigurare să-i fie imputată doar această parte din prejudiciu.
Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.
Au arătat că, deși sunt invocate dispozițiile art. 1357 alin. (1) și (2) C. civ., nu au fost formulate critici de nelegalitate. Au învederat că această critică, vizând reținerea vinovăției intimatului-reclamant A. la producerea prejudiciului cauzat minorei B., a fost invocată pentru prima dată în apel și analizată de instanța de control judiciar în considerarea caracterului devolutiv al căii de atac exercitate. Au susținut că instanța de apel în mod corect a stabilit că nu se poate reține culpa concurentă a intimatului A. Această împrejurare constituie un element de fapt și, chiar dacă acesta s-ar face vinovat de săvârșirea contravenției prevăzute de art. 102 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, nu înseamnă că, în lipsa acestei contravenții, accidentul nu s-ar fi produs,
În cauză s-a procedat la întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului formulat de recurenta-pârâtă SC C. SA împotriva Deciziei nr. 320 din 6 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
În opinia raportorului, față de conținutul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul a fost apreciat drept, admisibil în principiu.
Conform rezoluției din 24 martie 2017, s-a dispus comunicarea raportului. nefiind formulat niciun punct de vedere la raport de către părțile în litigiu.
La data de 19 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C. SA împotriva Deciziei nr. 320 din 6 iunie 2016; pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Totodată, a respins excepția de nulitate a recursului, invocată de intimații-reclamanți A. și B., constatând că, în cauză, criticile formulate se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru conform art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.
Examinând criticile formulate, cu referire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Prin cererea formulată la data de 30 ianuarie 2015, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei SC C. SA la plata daunelor materiale și morale pentru prejudiciul cauzat urmare a accidentului în care aceștia au fost implicați la data de 11 august 2013, persoana vinovată de producerea evenimentului rutier fiind asiguratul pârâtei, G.
Prin întâmpinare, pârâta a învederat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1357 C. civ., prejudiciul este unul dintre elementele ce trebuie dovedit în cadrul răspunderii civile, el putând fi admis doar în proporția în care este probat. A arătat că, în ceea ce privește daunele materiale, reclamanții nu au atașat niciun înscris care să justifice sumele solicitate cu acest titlu și că, în speță, o astfel de dovadă nu poate fi probată cu martori. Referitor la plata daunelor morale, pârâta a susținut că pentru acordarea lor este necesar ca cel care le pretinde să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate. Pe de altă parte, se impune reținerea unor criterii de ordin obiectiv și justificate de către reclamanți în propria situație de fapt.
Prin sentința civilă nr. 2242 din 13 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, prin raportare la art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 1357 C. civ. și Ordinul nr. 14/2001, instanța de fond a reținut că reclamanții au făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana intervenientului decedat G., au probat existența prejudiciului material pentru suma de 8.288 iei. Referitor ia prejudiciul moral, aceeași instanță a statuat în sensul că reclamanții au probat durerile fizice și psihice suferite în urma intervențiilor chirurgicale repetate la care au fost supuși, imposibilitatea temporară de deplasare, apariția tulburării de adaptare, implicațiile procesului de recuperare etc.
Prin criticile formulate în apei, pârâta a arătat că, în acord cu dispozițiile art. 1371 alin. (1) și (2) C. civ., solicită instanței de apel să înlăture omisiunea primei instanțe și să rețină culpa concurentă în producerea accidentului a reclamantului A., cel care a permis minorei B. să circule pe scaunul din față dreapta al autovehiculului implicat în accidentul rutier din data de 11 august 2013.
Instanța de apel, prin Decizia nr. 320 din 9 iunie 2016, obiect la prezentului recurs, a reținut, în ceea ce privește culpa concurentă a reclamantului A., că, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., apărările noi sunt admisibile în apel în măsura în care au fost arătate prin cererea de apel. în speță, chestiunea invocată se constituie într-o apărare nouă și nu într-o pretenție nouă, fiind admisibilă o astfel de cerere dat fiind caracterul devolutiv al căii de atac.
Analizând pe fond această apărare, instanța de apel a constatat că, potrivit legislației rutiere în vigoare la data producerii accidentului constituia contravenție transportul copiilor în vârstă de până la 12 ani pe locul din față al vehiculelor.
Din Ordonanța de clasare din 16 decembrie 2014 rezultă că G., conducând autoturismul, a pierdut controlul acestuia, a pătruns pe sensul opus de mers și a intrat în coliziune frontală cu autoturismul, în care se aflau reclamanții. În urma accidentului a rezultat decesul la fața locului a conducătorului auto, a numitelor H. și I. și rănirea gravă a reclamanților, precum și a numitului J.
În raport de modul de producere a accidentului astfel descris în raportul de constatare tehnico-auto, precum și de urmările deosebite ale acestuia. instanța de apel a concluzionat ca este rezonabil a se prezuma că urmările ar fi fost de aceeași gravitate sau de o gravitate prea puțin diminuată ca să fie semnificativă și în ipoteza în care reclamanta B. ar fi ocupat un alt loc în autovehicul. Poate consecințele fizice ale accidentului ar fi fost diferite, dar se poate prezuma că ar fi fost la fel de semnificative pornindu-se de la împrejurarea că din 6 persoane implicate în accident 3 au decedat și alte 2 au fost grav rănite. Cel puțin una, dacă nu două, din persoanele decedate a ocupat loc pe bancheta din spate a vehiculului condus de G., fără ca acest lucru să diminueze consecințele accidentului. Pe de altă parte, dat fiind că accidentul a avut loc prin coliziune frontală, caz în care efectele simt relativ similare pentru ambele autovehicule implicate, nu există motive rezonabile pentru a se prezuma că alta ar fi fost gravitatea accidentului pentru B. dacă ar fi ocupat alt loc.
În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținuta culpa concurentă a reclamantului A. în ceea ce privește urmările pe care accidentul le-a avut cu privire la reclamanta B.
În acest context, în considerarea situației de fapt astfel reținută de instanța de apel (asupra căreia instanța de recurs nu poate efectua o nouă analiză în actuala reglementare a motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.), Înalta Curte constată că dispozițiile de drept material cuprinse în art. 1357 alin. (1) și (2) C. civ., respectiv art. 1371 alin. (2) C. civ. au fost corect interpretate și aplicate în cauză, sens în care nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Conform art. 1357 C. civ. ,,(7) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îi repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Potrivit art. 1371 C. civ., în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpa la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă".
În speță, s-a reținut aplicarea art. 1357 C. civ. cu referire la autorul prejudiciului (și anume, autorul accidentului), în condițiile în care s-a constatat, conform dovezilor administrate (enumerate de instanțele de fond), culpa exclusiva a intervenientului G. cât privește producerea evenimentului rutier din data de 11 august 2013, cei care a încălcat dispozițiile art. 35 alin. (1) și art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Conform Ordonanței din 16 decembrie 2014 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Hârșova, producerea și urmările accidentului puteau și trebuiau să fie evitate exclusiv de G., dacă acesta păstra pentru deplasare partea dreaptă a sensului său de mișcare.
Cât privește incidența art. 1371 C. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat situațiile în care norma de drept invocată se impune a fi înlăturată de la aplicare față de modul de producere a accidentului și de urmările acestuia pentru reclamanta B.
Cum s-a statuat de către curte conform probatoriului administrat, în speță nu poate fi reținută vinovăția reclamantului A. la cauzarea ori la mărirea prejudiciului suferit de fiica sa minoră prin fapta imputată acestuia de către pârâtă (care, în fapt, constituie contravenție, conform art. 102 din O.U.G. nr. 195/2002), pentru a fi aplicabile prevederile art. 1371 alin. (2) C. civ.
Or, în aceste condiții, determinarea eventualei culpe a reclamantului, în recurs, cât privește consecințele negative ale accidentului raportat la persoana fiicei sale, respectiv stabilirea legăturii de cauzalitate dintre fapta acestuia de a-i permite minorei să stea pe locul din față dreapta a autovehiculului și prejudiciul produs acesteia excede controlului de legalitate pe care îl efectuează instanța de recurs relativ la nelegalitatea hotărârii recurate.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, în cazul în care, până la acest moment procesual, nu s-a probat existența unuia dintre elementele ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru a atrage aplicarea dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, în speță eu referire la fapta terțului la cauzarea ori mărirea prejudiciului, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 1371 C. civ.
În raport de toate aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pot. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă SC C. SA împotriva Deciziei nr. 320 din 6 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Înalta Curte reține că, în speță, recurenta-pârâtă este cea care a căzut în pretenții, calea de atac promovată de aceasta fiind respinsă.
Drept consecința, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aceasta urmează a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimații-reclamanți A. și B., dovedite în recurs, conform art. 452 C. proc. civ. - constând în onorariu avocat (1.000 lei cu factura din 31 octombrie 2016 și 1.700 lei cu factura din 20 iunie 2017, emise de SCA K.). Suma datorată va fi însă de 1.500 lei, cheltuieli de judecată reduse, în baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ., față de valoarea probată, în raport de circumstanțele cauzei și activitatea desfășurată de avocatul ales.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă SC C. SA împotriva Deciziei nr. 320 din 6 iunie 2016. pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă pe recurenta-pârâtă ia plata către intimații-reclamanți A. și B. a sumei de 1.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 iunie 2017.