Decizia nr. 1141/2017
Asupra cauzei de față, constată următoarele;
Prin sentința civilă nr. 1436 din 26 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, în baza art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea la judecată din partea reclamantelor A. și B., a respins ca nefondată acțiunea civilă precizată formulată de reclamanții C., moștenitor după D., E., F. și G., toți trei moștenitori după defunctul H., I., J. și K., toate trei moștenitoare după L., M., N. și O., moștenitori după defunctul P., R., S. și T., toți trei moștenitori după defunctul U., V., X. și Z., moștenitori după defunctul Z., Y., A.A. și B.B., toți trei moștenitori după defunctul C.C., D.D., E.E., F.F. și G.G., toți moștenitori ai defunctului H.H., I.I. și J.J., ambii moștenitori ai defunctului K.K., L.L., moștenitoare după M.M., N.N., și O.O., ambii moștenitori ai defunctului P.P., R.R., S.S. și T.T., toți moștenitori ai defunctului U.U., V.V. și X.X., moștenitoare ale defunctului Z.Z., Y.Y., A.A.A., B.B.B. și C.C.C., moștenitori ai defunctului C.C.C., D.D.D. și E.E.E., ambele moștenitoare ale defunctului F.F.F., G.G.G., H.H.H. și I.I.I., ambii moștenitori ai defunctului J.J.J., K.K.K., și L.L.L., ambii moștenitori ai defunctului M.M.M., N.N.N., și O.O.O., ambii moștenitori ai defunctului O.O.O., P.P.P., R.R.R. și S.S.S., toți trei moștenitori ai defunctului T.T.T., U.U.U. și V.V.V., ambii moștenitori ai defunctului X.X.X., Z.Z.Z., Y.Y.Y., A.A.A.A. și B.B.B.B., toți trei moștenitori ai defunctului C.C.C.C., D.D.D.D., și E.E.E.E., ambele moștenitoare ale defunctului F.F.F.F., G.G.G.G., H.H.H.H., I.I.I.I. și J.J.J.J., toți trei moștenitori ai defunctului K.K.K.K., L.L.L.L. și M.M.M.M., aceasta din urmă în calitate de moștenitoare după defunctul N.N.N.N., împotriva pârâților O.O.O.O., P.P.P.P., R.R.R.R. și S.S.S.S., a respins ca nefondate cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții T.T.T.T., U.U.U.U., V.V.V.V., X.X.X.X., Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., C.C.C.C.C., D.D.D.D.D., E.E.E.E.E., F.F.F.F.F., G.G.G.G.G., Y.Y., H.H.H.H.H., I.I.I.I.I., J.J.J.J.J., a respins ca nefondate cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții K.K.K.K.K., L.L.L.L.L., M.M.M.M.M., N.N.N.N.N., O.O.O.O.O., P.P.P.P.P., R.R.R.R.R., în nume propriu și ca moștenitor după defunctul S.S.S.S.S., T.T.T.T.T., U.U.U.U.U., V.V.V.V.V., X.X.X.X.X., Z.Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y.Y., A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B.
Prin starea de fapt descrisă în rezoluția procurorului tribunalul a reținut că după teleconferința din data de 17 decembrie 1989, organizată în urma evenimentelor din Timișoara, toate unitățile Ministerului de Interne și O.O.O.O. au intrat în stare de alarmă, fiindu-le distribuit armamentul de luptă și muniția de război. În perioada 17-20 decembrie 1989, în toate unitățile militare din Sibiu au continuat să se desfășoare activitățile prevăzute în documentele operative de alarmare, potrivit indicativului „C.C.C.C.C.C.”
Forțele de ordine din cadrul Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne Sibiu au intervenit în forță, la data de 21 decembrie 1989, asupra manifestanților din mun. Sibiu, reținând mai mulți manifestanți. Nu s-a reușit atunci dispersarea manifestanților, dimpotrivă, evenimentele au luat amploare, astfel că, de la nivelul Comitetului Județean de partid Sibiu s-a solicitat comandantului Garnizoanei Sibiu intervenția armatei.
La ordinul ministrului apărării naționale, generalul D.D.D.D.D.D., din unitățile militare au fost dislocate forțe pentru a interveni în oraș, în scopul descurajării manifestanților. Primele efective, trimise în Piață, au aparținut UM x Sibiu. Ordinele transmise militarilor, pe linie ierarhică, au fost în sensul de a nu se face uz de armă împotriva populației, contrar celor solicitate de conducerea politică.
În fața sediului Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne Sibiu, în data de 21 decembrie 1989, primii manifestanți au ajuns în jurul orelor 15.00-16.00, scandând lozinci antiprezidențiale, însă principalele evenimente au avut loc aici începând cu orele 17.30 - 18.00, când s-a solicitat și eliberarea persoanelor reținute în dimineața aceleiași zile. În foarte scurt timp, manifestanții au trecut la acțiuni care vizau atacarea și pătrunderea în sediul miliției și securității, folosindu-se în acest sens de pietre, sticle, alte obiecte contondente aruncate în direcția Inspectoratului Ministerului de Interne. Acțiunile manifestanților au culminat cu incendierea mai multor autoturisme parcate în zonă, aparținând lucrătorilor de miliție și securitate, dar și unor cetățeni care locuiau în blocurile învecinate.
În acest context, din sediul Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne Sibiu s-au folosit gaze lacrimogene, existând însă și situații în care s-a făcut uz de armamentul din dotare, fapt ce a dus la uciderea sau rănirea prin împușcare a unor manifestanți.
Nu au putut fi identificați autorii pentru victimele rezultate, deși mai mulți lucrători de miliție și securitate au fost cercetați penal.
În data de 22 decembrie 1989, manifestațiile au fost reluate, în principal în fața sediului Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne Sibiu, manifestanții vizând pătrunderea în sediul miliției și securității pentru eliberarea persoanelor reținute în dimineața zilei de 21 decembrie 1989.
A urmat intervenția col.(r) R.R.R.R., care a solicitat manifestanților să demonstreze pașnic, asigurându-i că armata nu va trage. În același context se situează afișarea pe clădirea Miliției a unui cearșaf cu textul „Noi miliția slujim interesele poporului. suntem cu voi! Fără violență! Organizați-vă pentru dialog!”, precum și formarea unui grup, din manifestanți și ofițeri ai UM x, grup care a verificat arestul Inspectoratului.
Evenimentele au lua un curs neașteptat, imediat după anunțul de la radio privind sinuciderea generalului D.D.D.D.D.D., fapt ce a determinat mulțimea adunată în stradă să forțeze din nou intrarea în sediul Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne Sibiu, lucru care s-a și realizat imediat după anunțarea faptului că E.E.E.E.E.E. a părăsit sediul Consiliului Central al Partidului Comunist Român. În situația confuză astfel creată, manifestanții au pătruns în curtea din spate a miliției și securității și au forțai intrarea în corpurile de clădire al Inspectoratului.
Declanșarea focurilor de armă în zonă, de la unele geamuri ale clădirii securității, urmată de rănirea elevului F.F.F.F.F.F. din cadrul UM x Sibiu au constituit factorul inițiator al unui întreg lanț de violențe petrecute în după amiaza zilei de 22 decembrie 1989, care i-au vizat pe lucrătorii de miliție și securitate, considerați vinovați de producerea evenimentelor anterioare.
Executarea focurilor de avertisment de către unele cadre de miliție în momentul în care, la inițiativa adjunctului Miliției mun. Sibiu și fără a exista în acest sens o comunicare cu UM x Sibiu, s-a produs trecerea mai multor lucrători de miliție către unitatea militară, care a creat o stare de confuzie și mai mare cu privire la intenția acestora, acțiunea luându-i prin surprindere pe militarii aflați în dispozitivul de pază. Aceștia au considerat că unitatea este atacată și au deschis foc cu armamentul din dotare atât în direcția „atacatorilor”, cât și a sediului Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne Sibiu. Focul a durat, cu unele perioade de acalmie, până în jurul orei 16.00, când manifestanții au pătruns atât în cădirea miliției, cât și în cea a securității, procedând la agresarea și reținerea celor găsiți în interior, predându-i militarilor sau participând efectiv la conducerea acestora în incinta UM x Sibiu.
Imaginea unei lupte cu lucrătorii de miliție și securitate a fost creată și de unii manifestanți, care, angrenându-se și ei în evenimente, au făcut uz de armele în posesia cărora au intrat, creând impresia unu atac concentrat asupra unității militare, fapt ce a determinat o ripostă spontană, executându-se foc din UM x Sibiu, cu toate categoriile de arme, inclusiv cu tunul de pe un tanc.
Faptul că unii cetățeni au intrat în posesia unor arme a influențat negativ desfășurarea evenimentelor din mun. Sibiu, în contextul cărora s-au înregistrat morți și răniți. Armele odată intrate în posesia unor civili au fost folosite, în raport de temperamentul și discernământul fiecăruia.
Numărul cel mai mare de morți și răniți prin împușcare s-a înregistrat în data de 22 decembrie 1989, în zona situată între Inspectoratul Județean al Ministerului de Interne Sibiu și UM x Sibiu.
Nu s-au putut identifica autorii faptelor care au provocat victimele prin împușcare și distrugere, atât datorită numărului foarte mare de persoane angrenate în evenimente, manifestanți sau militari, numărului foarte mare de arme cu care s-a tras, precum și datorită faptului că cercetările au început după mai multe zile după ce situația s-a stabilizat, fiind îngreunate de activitățile privind identificarea victimelor și a zonelor în care s-a produs decesul sau rănirea acestora, precum și modului diferit în care au fost percepute evenimentele.
La data de 22 decembrie 1989 au fost reținute în incinta UM x Sibiu majoritatea cadrelor Ministerului de Interne. În zilele următoare s-au prezentat sau au fost reținute și celelalte cadre, fiecare dintre acestea fiind supuse unor cercetări cu privire la uzul de armă și activitatea anterioară, pentru a se stabili dacă au desfășurat „activități teroriste”.
Totodată, începând cu data de 22 decembrie 1989, persoane civile din mun. Sibiu sau din alte localități, care au participat la evenimente sau pur și simplu s-au aflat în diferite zone din mun. Sibiu, fiind considerate „suspecte”, au fost reținute de alți manifestanți sau militari și conduse la UM x Sibiu.
În noaptea de 22/23 decembrie 1989, precum și în zilele următoare, în municipiul Sibiu a continuat să se tragă. Aceasta s-a datorat stării generalizate de confuzie și nesiguranță, informațiilor nereale care au fost vehiculate chiar prin mass-media, zvonurilor alarmiste răspândite de diverse persoane, suspiciunii generalizate.
În majoritatea cazurilor privind decesul sau rănirea unor persoane, începând cu 1990, au fost adoptate soluții de neîncepere a urmăririi penale, reținându-se în principal că cei care au tras cu arme de foc s-au aflat în eroare de fapt, având convingerea că sunt implicați într-o luptă cu elemente teroriste, care îi atacă.
În rândul militarilor și nu numai s-a creat o puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se refereau la acțiunile „elementelor teroriste”, tensiune care explică deschiderea haotică a focului. Nici în ceea ce privește victimele rezultate prin împușcare, după 22 decembrie 1989, cercetările nu au condus la identificarea autorilor faptelor. Astfel, nu se poate stabili dacă autorii neidentificați au cauzat uciderea sau rănirea persoanelor vătămate au acționat în baza unei instigări din partea cadrelor militare.
Din materialul de urmărire penală a rezultat că R.R.R.R., nu a ordonat militarilor din subordine să facă uz de armă împotriva manifestanților sau a cadrelor de miliție și securitate. Ordinele date de acesta au fost în sensul folosirii armamentului din dotare conform dispozițiilor legale, respectiv doar în situația în care ar fi fost atacați și doar împotriva agresorilor identificabili. S-a mai reținut că col.(r) R.R.R.R. era plecat din unitate atunci când, în data de 22 decembrie 1989, a început să se tragă asupra sediului Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne Sibiu.
Tribunalul a apreciat că starea de fapt susmenționată, reținută în considerentele unei sentințe judecătorești penale definitive, au intrat în puterea de lucru judecat. În sprijinul acestei concluzii sunt dispozițiile art. 22 C. proc. pen., în forma în vigoare la data pronunțării sentinței penale nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar teritorial București, potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și la vinovăția acesteia. Astfel, odată rămasă definitivă sentința penală susmenționată, care a analizat săvârșirea de către pârâții R.R.R.R. și S.S.S.S. a faptelor invocate în prezentul dosar ca faptele ilicite care atrag răspunderea delictuală a acestora, concluziile acestei sentințe penale se impun cu autoritatea de lucru judecat în fața instanței din prezentul dosar, în ceea ce privește existența acestor fapte ilicite, precum și a vinovăției celor doi pârâți.
Mai mult, probele administrate în cauză nu au dovedit noi aspecte, neavute în vedere la pronunțarea sentinței penale, astfel încât instanța civilă să ajungă la altă concluzie.
Reclamanții și intervenienții din prezenta cauză sunt lucrători ai Ministerului de Interne sau rude ale lucrătorilor Ministerului de Interne decedați în timpul evenimentelor din decembrie 1989, ori persoane civile care, alături de lucrătorii ai Ministerului de Interne au fost reținute, pentru diferite perioade de timp în bazinul Școlii Militare.
Practic, reclamanții și intervenienții nu dovedesc că au fost lipsiți de libertate nelegal de către cadrele militare din acea vreme, pe perioada cât au fost ținuți la bazinul școlii militare, cât timp chiar lucrătorii ai Ministerului de Interne s-au deplasat la UM x, în dorința de a se proteja de furia mulțimii și de a demonstra, în mod individual, că nu se fac vinovați de acțiuni antirevoluționare. Referitor la intervenientul I.I.I.I.I., conform adeverinței depuse la fila 64 vol. 4, emisă de O.O.O.O. - Garnizoana Sibiu, la data de 28 decembrie 1989, acesta a fost predat armatei de un grup de civili înarmați, fiind suspectat de activități contrarevoluționare.
Cât privește tratamentul aplicat reclamanților și intervenienților pe perioada șederii la bazinul Școlii Militare, tribunalul a observat că intervenientul B.B.B.B.B., în declarația dată în fața organelor penale (filele 316 vol. 2) arată că, dacă avea nevoie la toaletă, mergea la toaleta din aceeași incintă, escortat de un soldat; B.B.B.B.B. a mai arătat că în bazinul Școlii Militare se aflau aproximativ 300 persoane, civili, precum și îmbrăcate în uniforme de milițieni. Acesta a arătat că în primele zile le-au fost aduse covoare, apoi saltele și pături, ca să poată dormi, că a venit un medic militar, care, împreună cu un medic de la miliție, reținut și el, au acordat îngrijiri medicale. B.B.B.B.B. a mai precizat că pe marginea bazinului au primit mâncare, de trei ori pe zi, iar la un moment dat au venit aici procurori militari, pentru anchetarea militarilor, precum și procurori civili, pentru anchetarea civililor. B.B.B.B.B. a declarat „am fost reținut din cauza confuziei și panicii create în timpul revoluției, nu consider să fie cineva tras la răspundere pentru cele întâmplate mie, nu am pretenții de natură penală sau civilă. Am certificat de revoluționar”. Tribunalul a apreciat că această declarație a intervenientului B.B.B.B.B. este relevantă și concludentă, având în vedere că a fost dată după o perioadă de timp mai apropiată de evenimentele în discuție, iar pe de altă parte, această persoană a fost civil la momentul revoluției. Astfel, respectiva declarație combate sau cel puțin pune sub semnul îndoielii susținerile reclamanților și intervenienților, în sensul că li s-a aplicat din partea conducerii UM x Sibiu un tratament inuman și degradant. În plus, nu este cert în speță dacă eventuale lovituri primite de reclamanți și intervenienți au fost produse de civilii care îi așteptau la ieșirea din sediul Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne Sibiu, or de civilii care au și reușit să pătrundă în sediul acestei instituții, aspect susținut chiar de intervenienții A.A.A.A.A.A., G.G.G., S.S.S.S.S.S. , B.B.B.B.B.B., or de elevii școlii militare, cu atât mai mult cu cât, potrivit declarațiilor lui G.G.G. și S.S.S.S.S.S. (filele 285-289 vol. 2), odată ajunși în incinta UM x au fost întâmpinați de civili și militari înarmați, care au lovit cu armele pe toți ei îmbrăcați în uniforme de polițist.
Totodată, tribunalul a avut în vedere și următoarele înscrisuri:
Procesul-verbal din 22 ianuarie 1990, întocmit de comisie (filele 84 vol. 4), privind modul în care sunt respectate condițiile igienico-sanitare (igiena colectivă, personală, cazarea și hrănirea persoanelor reținute pentru cercetare în bazinul de înot), concluzia fiind că se aflau în această situație 140 persoane reținute, cazare necorespunzătoare, din cauza numărului limitat de saltele, grup social total insuficient. S-a propus găsirea de soluții.
Adresa din 25 ianuarie 1990, trimisă de lt.col. R.R.R.R., în calitate de comandant al UM x Sibiu către Consiliul Județean al Frontului Salvării Naționale, atrăgând atenția asupra condițiilor improprii de reținere și solicitând să se intervină la organele de procuratură pentru a dispune transferarea acelor persoane în încăperile arestului din sediul fostei miliții județene sau în arestul actualului sediu al poliției.
Raportul nr. 171 din 26 ianuarie 1990, prin care pârâtul R.R.R.R. s-a adresat Comandamentului Infanteriei și Tancurilor și a arătat măsurile luate pentru crearea unor condiții mai decente la bazin, avea următorul conținut: „(…) Deoarece prezența în incinta școlii a unui număr mare de persoane reținute, accesul în cazarmă a aproximativ 500-600 de oameni care asistă la procese și introducerea zilnică de pachete cu alimente și echipament pentru cei reținuți creează un mare pericol pentru sănătatea personalului școlii, capacitatea de luptă și desfășurarea normală a activităților de învățământ, comanda școlii a întreprins de la început următoarele: asigurarea temperaturii optime în bazinul în care sunt reținute persoanele respective; asigurarea cu saltele pe care aceștia să doarmă; cu acordul procuraturii li s-a instalat un televizor, la locul de reținere; zilnic sunt vizitați de medicii unității și li se acordă asistența medicală necesară; li s-au pus la dispoziție frizerii școlii; s-au organizat echipe de curățenie și s-au luat și alte măsuri în vederea asigurării tuturor condițiilor umane de trai, în situația în care se găsesc; (…) Domnule general-colonel am onoarea a vă ruga respectuos ca, pentru prevenirea apariției unor epidemii, cu consecințe dezastruoase pentru școală, să interveniți la forurile superioare, care pot hotărî transferarea imediată a acestora. (…) În această situație, vom asigura cu forțele proprii cazarea, hrănirea, asistența medicală, paza și securitatea persoanelor reținute, până la încheierea cercetărilor”.
Înscrisurile susmenționate se coroborează cu declarația lui B.B.B.B.B., permițând concluzia că, în situația extraordinară de la acea dată, conducerea UM x a făcut eforturi pentru asigurarea unui tratament decent persoanelor aflate la bazinul Școlii Militare, în vederea anchetării lor despre presupuse fapte contrarevoluționare. Reclamanții și intervenienții nu pot acuza faptul că nu au beneficiat de condiții de deținere aplicabile într-o perioadă normală, cât timp reținerea lor s-a realizat în circumstanțe extraordinare, în care întreaga societate nu mai beneficia de condiții normale de viață și activitate.
Eventuale excese, de natura celor descrise de reclamanți și intervenienți, sunt fără efecte pe temeiul răspunderii civile delictuale, în considerarea condițiilor de forță majoră în care au avut loc, respectiv revolta populară, al cărei scop era tocmai îndepărtarea regimului pe care lucrătorii Ministerului de Interne, deci și reclamanții și intervenienții din prezentul dosar, au dat impresia că îl protejează, cel puțin din perspectiva evenimentelor care avuseseră loc la data de 21 decembrie 1989, când forțele de ordine din cadrul Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne Sibiu au intervenit în forță asupra manifestanților din mun. Sibiu, reținând mai mulți manifestanți. Din această cauză, a existenței forței majore, a apreciat tribunalul că reclamanții și intervenienții nu pot solicita daune pentru prejudiciu de imagine.
În plus, tribunalul a reținut că există persoane care au certificate de revoluționar, cum este cazul numiților B.B.B.B.B., L. și G.G.G.G.G., astfel că orice prejudiciu suferit de aceștia în contextul evenimentelor revoluționare din decembrie 1989 a fost acoperit în baza Legii speciale, Decretul Lege nr. 42/1990 și actele succesive adoptate în materie.
În concluzie, Tribunalul a constatat că înscrisurile, recunoașterile intervenienților în cererile depuse la dosar și depozițiile martorilor se coroborează cu starea de fapt stabilită în sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar teritorial București, ceea ce impune concluzia că cei doi pârâți, R.R.R.R. și S.S.S.S., având calitatea de prepuși al O.O.O.O., nu se fac vinovați de faptele ilicite invocate de reclamanți și intervenienți, că răspunderea lor civilă delictuală pentru fapta proprie este exclusă și, implicit, este exclusă răspunderea O.O.O.O., în calitate de comitent al celor doi prepuși. Nefiind angajată răspunderea acestui Minister, sunt nefondate pretențiile formulate împotriva Ministerului Finanțelor Publice, care a fost chemat în judecată în considerarea calității sale de ordonator de credite.
Împotriva sentinței primei instanțe, la 15 iulie 2015 a formulat apel apărătorul G.G.G.G.G.G. pentru I.I., H.H.H.H.H.H., A., N.N., P.P.P., N.N.N., K.K.K., H.H.H., G.G.G., D.D.D., A.A.A., Y.Y., D.D.D.D., Y.Y.Y., U.U.U., L.L.L.L., H.H.H.H., G.G.G.G., R., C., E., I., Y., D.D., V., M., L.L., E.E.E.E.E., D.D.D.D.D., F.F.F.F.F., S.S., T.T., A.A., B.B., B., I.I.I.I., X., J.J.J.J., K., J., S.S.S., R.R.R., E.E.E.E., D.D.D., B.B.B.B., C.C.C.C., M.M.M.M., C.C.C., B.B.B., O., N., V.V., X.X., I.I.I.I.I.I., J.J., I.I., G., D.D.D.D., S., T., O.O., L.L.L., E.E., F.F., G.G., V.V.V., O.O.O., F. și B. și a arătat că instanța de fond în mod greșit a respins acțiunea ca nefondată.
Confuzia invocată de instanța de fond între gândirea militarilor când au deschis focul împușcând cadrele din Inspectoratul Ministerului de Interne nu poate duce la înlăturarea răspunderii penale și civile pentru ca în final să se pronunțe inexistența prejudiciului civil. Cadrele școlii militare fiind ofițeri, subofițeri și elevi se supun regulilor militare și ierarhiei militare. În consecință, orice activitate a lor nu se putea produce fără ordin ierarhic.
Referirea instanței la faptul că ofițerii și subofițerii de miliție și securitate s-ar fi deplasat la școală miliară de bunăvoie este o invenție care decurge din interpretarea abuzivă a procurorului militar care interpretare este preluată de instanță în mod abuziv.
La data de 24 iulie 2015 apelantul intervenient în nume propriu Z.Z.Z. a formulat completare la apelul inițial, prin care a arătat că declarațiile martorilor sunt analizate trunchiat de instanță când aceasta reține că reclamanții și intervenienții nu dovedesc că au fost lipsiți de libertate nelegal de către cadrele militare din acea vreme și că li s-a aplicat un tratament inuman, pe perioada cât au fost ținuți la bazinul școlii militare.
Susține apelantul - intervenient în nume propriu că singura asistență medicală i-a fost acordată de medicul Inspectoratului Județean Ministerului de Interne care era și el reținut în bazin. Acesta i-a dat 4 pastile de ampicilină, singurele pe care le avea la el.
Apelanții - intervenienți în nume propriu A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B., Z.Z.Z.Z.Z., V.V.V.V.V., U.U.U.U.U., O.O.O.O.O., K.K.K.K.K. în apelurile pe care le-au formulat susțin că prin cererea de intervenție în interes propriu au solicitat obligarea în solidar a pârâților la plata către el a sumei de 60.000 euro, reprezentând daune morale în temeiul răspunderii civile delictuale.
Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a puterii de lucru judecat a Hotărârii penale nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în Dosar nr. x/RJ/753/2010.
Prima instanță a reținut ca pertinente exclusiv mijloacele de probă administrate în favoarea pârâților, sau chiar depozițiile subiective ale acestora, fără să treacă efectiv la o coroborare a întregului material probator potrivit principiilor aflării adevărului și al rolului activ.
Apelanții susțin că instanța a reținut în mod eronat faptul că apelanții - intervenienți în nume propriu nu au făcut dovada lipsirii de libertate în mod nelegal de către cadrele militare din acea vreme.
Nu rezultă în nici un caz din starea de fapt expusă în sentința penală faptul că apelanții - intervenienți în nume propriu nu au fost lipsiți de libertate în mod nelegal și că scopul cadrelor militare și inclusiv al pârâților din dosar ar fi fost acela de a-i proteja.
De asemenea, apelanții au arătat că instanța a reținut în mod greșit intervenția forței majore ca și cauză de înlăturare a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, și pentru fapta altuia. Din întreg materialul probator nu rezultă nicidecum că ar fi întrunite condițiile expres prevăzute de norma legală în vigoare pentru a se putea susține în mod judicios că ar exista o cauză care să excludă antrenarea răspunderii civile delictuale. Instanța de fond a apreciat în mod eronat faptul că nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și pentru fapta altuia.
Declarațiile martorilor audiați în cauză se coroborează cu celelalte înscrisuri existente la dosarul de urmărire penală de unde rezultă în mod clar că printre cele 135 de cadre de miliție și securitate reținute începând cu data de 22 decembrie 1989 în sala de sport și pe urmă în bazinul unității x s-au aflat și intervenienții în interes propriu. Lista acestora se regăsește în rezoluția menționată începând cu filele 221.
Apelanții apreciază că li s-a produs un prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensații materiale, cerere ce urmează a fi apreciată și prin prisma practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 620/A din 07 octombrie 2016 a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții-reclamanți C., E., I., M., R., V., Y., D.D., I.I., L.L., N.N., R.R., A.A.A., D.D.D., H.H.H., K.K.K., N.N.N., U.U.U., Y.Y.Y., D.D.D.D., G.G.G.G., H.H.H.H., L.L.L.L., și de apelanți - intervenienți în nume propriu Z.Z.Z., A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B., Z.Z.Z.Z.Z., V.V.V.V.V., U.U.U.U.U., O.O.O.O.O., K.K.K.K.K., T.T.T.T., U.U.U.U., V.V.V.V., X.X.X.X., Z.Z.Z.Z., Y.Y.Y.Y., D.D.D.D.D., G.G.G.G.G., H.H.H.H.H., Y.Y., A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., C.C.C.C.C., J.J., B., B., S.S., T.T., A.A., B.B., S., T., O.O., L.L.L., E.E., F.F., G.G., V.V.V., F., G., X.X., V.V., N., B.B.B., C.C.C., M.M.M.M., A.A.A.A., B.B.B.B., D.D.D., E.E.E.E., J., K., I.I.I.I., J.J.J.J., X., D.D.D.D., I.I.I.I.I.I., O., O.O.O., N.N.N., J.J.J.J.J.J., F.F.F.F.F., E.E.E.E.E., I.I.I.I.I., J.J.J.J.J., I.I.I., împotriva sentinței civile nr. 1436 din 26 noiembrie 2014 din pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimații-pârâți O.O.O.O., P.P.P.P., R.R.R.R., și S.S.S.S..
Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele considerente:
Pe rolurile instanțelor sunt 8 dosare identice cu 200 de reclamanți și intervenienți, copiile sentințelor pronunțate în cauză fiind depuse la dosar de intimați la filele 618 - 672, Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțând cea mai recentă soluție în Dosarul nr. x/85/2012*.
În ziua de 21 decembrie 1989, în fața sediului Inspectoratului Județean de Miliție Sibiu a avut loc o manifestație a revoluționarilor, iar în respectivele împrejurări s-a tras asupra manifestanților, rezultând victime, fapt ce a atras furia manifestanților.
Pe fondul prăbușirii regimului ceaușist, în dimineața zile de 22 decembrie 1989, dar și a situației extrem de încordate, ca urmare a evenimentelor petrecute la Sibiu, manifestanții au început să caute lucrători de miliție și de securitate, despre care erau convinși că au tras asupra lor și că erau colaboratori ai regimului ceaușist, pentru a-i prinde și a-i pedepsi.
În acest context, o parte dintre acești lucrători, printre care și reclamanții, s-au refugiat ori s-au predat unor unități militare din orașul Sibiu, pentru a se proteja, armata fiind percepută de manifestanți ca fiind de partea poporului.
În aceste împrejurări, apelanții s-au refugiat ori sau predat UM x, fiind conștienți că numai în acest fel pot scăpa cu viață de furia manifestanților.
În ce privește conduita intimaților-pârâți R.R.R.R., comandant la acea dată a UM x, respectiv S.S.S.S., Curtea a constatat că aceștia au luat personal decizii referitoare la situația celor reținuți (după cum rezultă și din declarațiile martorilor invocați de apelanți), fiindu-le parțial imputabil și regimul sever aplicat. Curtea a evaluat conduitele intimaților-pârâți prin raportare la standarde aplicabile în timp de pace, după cum nu a ignorat eforturile reale depuse de intimatul-pârât R.R.R.R. pentru a asigura ameliorarea situației umanitare o bună îngrijire a celor reținuți, provizoriu, în incinta unității militare, cu mijloacele limitate disponibile.
Curtea nu a reținut critica apelanților privitoare la lipsa rolului activ a instanței fondului, deoarece în condițiile art. 167 - 169 C. proc. civ. au fost încuviințate și administrate proba cu înscrisuri, în cadrul căreia instanța fondului a coroborat raportul întocmit de intervenientul B.B.B.B.B.B. cu declarațiile martorilor K.K.K.K.K.K., L.L.L.L.L.L., M.M.M.M.M.M., N.N.N.N.N.N. și O.O.O.O.O.O., filele 35 - 40 vol. III. Totodată, declarația martorului B.B.B.B.B., audiat în faza urmăririi penale, fila 316 vol. II, a fost coroborată cu procesul - verbal din 1990, adresa din 1990 - fila 237 din dosar și raportul nr. 171 din 26 ianuarie 1990, prin care intimatul R.R.R.R. s-a adresat Comandamentului Infanteriei și Tancurilor. De altfel, prin declarațiile de apel nu s-au solicitat probatorii noi, în condițiile art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Față de împrejurarea că nici în apel nu a fost formulată o cerere legală de probatorii, respectiv apelanții nu au cerut probe noi în apel, nu au solicitat completarea sau refacerea probelor administrate în fața instanței fondului, în condițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., cu indicarea probei solicitate și a tezei probatorii ce urmează a fi dovedită, rezultă că apelanții nu invocă lipsa rolului activ al instanței, ci sunt nemulțumiți de modul de interpretare al probelor de către instanța fondului.
Totodată, Curtea nu a reținut nici critica formulată de apelanții A.A.A.A.A.A., B.B.B.B.B.B., Z.Z.Z.Z.Z., V.V.V.V.V., U.U.U.U.U., O.O.O.O.O. și K.K.K.K.K. care privește greșita reținere a aplicabilității dispozițiilor art. 22 C. proc. pen. anterior, prin raportare la sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial București. Această critică deși este fondată, pentru motivele ce vor fi dezvoltate, nu este în măsură să determine o reformare a sentinței, câtă vreme situația de fapt reținută de tribunal este confirmată de probatoriul administrat.
Sentința penală amintită nu constituie o hotărâre penală pronunțată în urma sesizării instanței penale cu un rechizitoriu, situație în care instanța penală se pronunță asupra existenței faptei, a vinovăției și, în general, asupra tuturor elementelor constitutive ale faptelor penale pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, pronunțând, după caz, condamnarea, achitarea ori încetarea procesului penal, după cum dispunea fostul art. 345 C. proc. civ., iar în prezent, art. 396 alin. (1) C. proc. civ. în vigoare dispune că se poate pronunța condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Numai în privința unei astfel de hotărâri penale s-ar fi putut reține incidența prevederilor fostului art. 22 C. proc. civ. 1969. În cauză, situația este diferită, scoaterea de sub urmărire penală a intimaților-pârâți S.S.S.S. și R.R.R.R. pentru infracțiunile pentru care nu a intervenit prescripția răspunderii penale (participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav (tentativă și infracțiune consumată), omor, neglijență în serviciu, respectiv încetarea procesului penal pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (împotriva inc. R.R.R.R.) pentru intervenirea prescripției răspunderii penale fiind dispusă prin Rezoluția din 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare. Fiind așadar vorba despre o soluție a procurorului, chiar confirmată ulterior de instanță în plângerea formulată de persoanele vătămate conform fostului art. 2781 C. proc. civ. 1969 modificat, atât rezoluția procurorului, cât și hotărârea penală prin care soluția de netrimitere în judecată a fost confirmată nu au autoritate de lucru judecat în fața instanței civile.
Din aceeași rațiune nu poate fi primită nici susținerea apelanților, potrivit căreia încetarea procesului penal pentru intervenirea prescripției răspunderii penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal ar însemna că acea faptă penală ar exista; prescripția este un impediment în calea rezolvării fondului acțiunii penale pentru acea faptă, astfel încât nu poate exista autoritate de lucru judecat nici în sensul pretinsei constatări a faptelor penale imputate.
Așadar, instanța civilă este în drept ca, luând în considerare tot probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală și nemijlocit în fața sa, să stabilească în mod suveran situația de fapt, într-o manieră care poate fi și diferită de cea reținută în soluția de netrimitere în judecată, chiar confirmată judiciar. Pe de altă parte, soluția de netrimitere în judecată confirmată de instanța penală, prin hotărâre definitivă, are fără îndoială forță probantă în fața instanței civile, fiind opozabilă părților litigante din prezenta cauză, câtă vreme acestea nu administrează probe din care să rezulte o situație de fapt contrară. Așadar, reținerea altei situații de fapt este posibilă, dar numai dacă se administrează probe din care să rezulte o altă situație de fapt decât cea minuțios și amplu stabilită de organele judiciare penale în urma unei anchete extrem de elaborate și care a presupus, între altele, audierea nemijlocită a sute de martori.
În cauză, se constată că toate părțile, inclusiv apelanții–intervenienți în nume propriu, au făcut trimitere la actele procesuale întocmite de organele judiciare penale și la depozițiile martorilor audiați în cursul procesului penal, manifestare de voință care echivalează, implicit, dar neîndoielnic, cu o renunțare la principiul nemijlocirii, solicitându-se instanței civile valorificarea probatoriului administrat în cursul procesului penal. Desigur, această soluție este una rațională, fiind aproape imposibilă reluarea tuturor audierilor și activităților procesuale menționate în fața instanței civile, cu atât mai mult cu cât acestea au fost sesizate în multiple dosare de către multiple persoane vătămate cu pretenții decurgând din încălcarea drepturilor lor în cursul evenimentelor Revoluției din decembrie 1989. Neexistând, de altfel, critici referitoare la maniera de administrare a probelor ci, dimpotrivă, toate părțile raportându-se la probatoriul deja menționat, Curtea înțelege să valorifice acest întreg material probator aflat la dosarul cauzei.
Se constată, prin urmare, că deși apelanții - intervenienți au învederat în mod just că sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 a Tribunalului Militar Teritorial București nu are autoritate de lucru judecat, totuși această critică nu este în măsură să determine o reformare a sentinței, câtă vreme situația de fapt reținută este confirmată de probatoriul administrat.
Curtea nu a reținut nici criticile privitoare la greșita calificare de către instanța fondului a lipsirii de libertate a apelanților și fapta de lezare a integrității și sănătății apelanților, deoarece, în temeiul acelorași probe și pentru situații similare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod constant că, nu poate fi omis contextul social în care au fost săvârșite faptele reclamate de apelanți prin cererile introductive de instanță, împrejurarea că armata a intervenit pentru salvarea valorilor sociale, dar și a vieții și integrității reclamanților în fața furiei populației.
Astfel, prin Decizia nr. 2392/2015, pronunțată în Dosarul civil nr. x/85/2012*, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a analizat fapta de reținere a unor reclamanți aflați în situații similare cu apelanții din prezenta cauză și fapta de lezare a integrității și sănătății lor, statuând irevocabil că alegațiile apelanților nu sunt susținute de materialul probator administrat în cauză.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că nu poate fi reținută fapta de reținere a reclamanților, deoarece este pe deplin dovedit și de netăgăduit faptul că reținerea reclamanților în incinta Unității Militare Sibiu s-a produs în contextul evenimentelor din decembrie 1989 când populația civilă a ieșit în stradă pentru a protesta contra regimului comunist iar milițienii și agenții de securitate din clădirea Ministerului de Interne, cuprinși de panică întrucât s-a început tragerea cu arme de război către această clădire, ulterior distrusă, și urmare a unui ordin neoficial de a se preda, au cerut protecția unității militare. Unii dintre ei au fost prinși și bătuți de populație și predați unității militare, alții s-au ”refugiat” de bună voie, sărind gardul în curtea unității militare unde au fost reținuți de militarii care asigurau paza obiectivului militar iar alții „s-au predat” voluntar la sediul unității militare ca urmare a comunicatelor radio/tv. Rezoluția din 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare, pronunțată în Dosarul nr. x/P/2007, menținută prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial București, în Dosarul nr. x/RJ/753/2010, și probele administrate în cauza de față în instanța de fond și de apel atestă această situație.
Fapta de reținere a reclamanților, în condițiile anterior descrise, s-a realizat într-o unitate militară, loc care se organizează și conduce după ordine stricte, ce nu pot fi nesocotite decât în condițiile în care sunt vădit ilegale, și după regulamente, după reguli de subordonare clare. ”Ordinul”, este definit de art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca acea prevedere imperativă, dată în conformitate cu actele normative și stă la baza oricărei acțiuni militare. Este cel mai important act al funcționării unității militare, fiind premisa obligatorie a oricărui tip de acțiune militară. Personalul militar are obligația să execute ordinele superiorilor, cu excepția cazului în care contravin legilor interne, normelor conflictelor armate și convențiilor internaționale la care România a aderat. Personalul militar se poate sustrage îndeplinirii ordinului doar dacă a fost vădit ilegal.
În raport de situația de fapt reținută prin Rezoluția pronunțată în Dosarul de cercetare penală nr. x/P/2007, definitivă, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului R.R.R.R., printre altele, pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, stabilindu-se că pârâtul R.R.R.R., în timpul evenimentelor din decembrie 1989, și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect și legal, iar în urma acțiunilor întreprinse de acesta nu s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituții de stat, sau o pagubă a patrimoniului acestora, ori o vătămare importantă intereselor legale ale vreunei persoane, instanța de fond a ajuns la o concluzie judicioasă și anume că ordinele date de pârât - vizând apărarea unității militare și asigurarea securității acesteia - se încadrează în aceste limite, nefiind astfel ordine abuzive sau vădit greșite. Soluția penală are autoritate de lucru judecat în ce privește faptele pentru care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul existenței faptelor, persoanei făptuitorului și vinovăției acestuia.
Hotărârea penală (ordonanța procurorului confirmată de instanța penală) nu are autoritate de lucru judecat în procesul de față în ce privește existența faptei de lipsire de libertate în mod ilegal, persoana făptuitorului și vinovăției acestuia, potrivit art. 22 din V.C.P.P. întrucât pentru această faptă organele de cercetare penală și instanța de judecată care a verificat legalitatea soluției procurorului au dat soluția de încetare a urmăririi penale pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, cu motivarea că în raport de această faptă s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.
Acest lucru nu împiedică instanța civilă să cerceteze caracterul ilicit sau licit al faptei de reținere a reclamanților în sediul unității militare, în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală. Pe baza probelor administrate, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține fapta imputabilă pârâtului R.R.R.R., de privare de libertate sau reținere abuzivă a reclamanților, în condițiile în care aceștia s-au predat singuri unității militare, la solicitarea conducătorilor Miliției și Securității adresată pârâtului V.V.V.V.V., ori ca urmare a comunicatelor neoficiale radio/TV, pentru a li se ocroti dreptul la viață în timpul evenimentelor revoluționare, când furia manifestanților viza cadrele fostelor miliții și securității sau în condițiile în care aceștia au escaladat fraudulos gardul unității militare - unitate cu un regim special de protecție, ori au fost prinși și predați de manifestanți. Cercetarea penală a stabilit în mod neechivoc că, în acea perioadă, exista o stare de confuzie generală, de incertitudine și haos, că reprezentanții miliției și securității erau considerate ”elemente teroriste” care apărau regimul comunist, că în timpul evenimentelor s-au executat focuri de armă care au avut ca rezultat rănirea unor manifestanți și militari, că agresiunea populației era în mod real îndreptată împotriva acestora încât faptul că pârâtul R.R.R.R. a ales să-i rețină în unitate, pe de o parte, pentru a se cerceta de comisia de anchetă care dintre aceștia au făcut uz de armă și, pe de altă parte, pentru a li se asigura protecția, în detrimentul deciziei de a-i lăsa pe mâna revoluționarilor nu poate fi imputat acestuia ca o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă delictuală. Între apărarea valorii dreptului la viață și la integritate fizică în fața agresiunii generale a populației și reținerea în condiții improprii, de stare specială, prima valoare este mai importantă.
Nici fapta de lezare a integrității și sănătății părților aflate în situații similare cu reclamanții nu a fost reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia menționată.
Instanța fondului nu a reținut existența vreunei fapte concrete de agresiune fizică la adresa persoanelor reținute, din partea pârâtului R.R.R.R., nici direct, nici prin intermediul ordinelor date de acesta. S-a reținut din ordonanța procurorului și din declarațiile martorilor, de către instanța de fond, că unii dintre reclamanți au fost bătuți de populația civilă, mai înainte de ajungerea acestora în unitatea militară și că certificatele medico legale prezentate de aceștia nu pot face dovada pretinselor agresiuni în cadrul unității militare, fiind obținute la perioade foarte îndelungate de timp în raport cu data evenimentelor ce stau la baza acțiunii în răspundere.
Cât privește agresiunea psihică nu s-a dovedit traumatizarea sau intenția reală de ucidere a reclamanților, suferința acestora nerezultând din acțiunea directă a pârâtului, ci din situația de stare specială existentă, aceștia fiind considerați de populația civilă, ”elemente teroriste”, în contextul de la acel moment. Faptul că ulterior, în cadrul anchetării acestora de către procuror nu s-a dovedit acest lucru și s-a dispus eliberarea, nu conduce la vreo vină a pârâtului, nici măcar în forma cea mai ușoară, acesta dând dovadă de precauție în apărarea revoluției, rol pe care armata și l-a asumat. În cadrul dosarului penal s-a reținut că pârâtul R.R.R.R. a acționat conform Regulamentului serviciului de gardă și garnizoană în vigoare la acel moment, pentru fapta de neglijență în serviciu dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală iar instanța de fond a reținut că nicio o probă a dosarului nu a demonstrat că relele tratamente suferite de reclamanți ar fi imputabile acestui pârât. Condițiile improprii de reținere și paza permanentă a acestora de către militarii înarmați s-au datorat stării concrete speciale de la acel moment, stării generale speciale, consemnelor, indicativului transmis tuturor unităților militare ”C.C.C.C.C.C.” care însemna alarmă de luptă parțială, elemente a căror semnificație putea fi înțeleasă de către reclamanți ca lucrători ai miliției și securității. Este și motivul pentru care persoanele reținute au fost păzite de militari înarmați. S-au dovedit și demersurile pârâtului R.R.R.R. pentru punerea cât mai urgentă în liberate a persoanelor reținute. Chiar din 26 decembrie 1989 s-au luat măsuri pentru constituirea comisiei de anchetă care și-a îndeplinit activitatea dispunând eliberarea treptată a celor anchetați. În urma acestei acțiuni toți reclamanții din cauza de față au fost eliberați. De asemenea, prin adresa nr. 168 din 25 ianuarie 1990 la care era anexat raportul nr. 170, pârâtul a solicitat comisiei de anchetă dislocarea persoanelor reținute pentru că unitatea militară era în imposibilitate de a asigura condiții de arest, dovedindu-se că acesta a încercat prin toate mijloacele să asigure condiții minime celor reținuți, pe fondul unei situații de fapt excepționale.
Circumstanțele concrete ale evenimentelor de la acel moment au îndreptățit justificat instanța de fond să asimileze stării de necesitate faptul reținerii reclamanților și condițiile în care aceștia au fost reținuți, cu efectele exoneratoare de răspundere pentru pârâtul R.R.R.R., instanța de apel ajungând la o concluzie eronată pe baza acelorași fapte, printr-un raționament juridic greșit. Starea de necesitate este definită drept cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei, constând în existența unui pericol iminent care, neputând fi înlăturat altfel, constrânge o persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, pentru a salva astfel, de la acel pericol, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public. Starea de necesitate înlătură de fapt caracterul ilicit al faptei și culpa persoanei care săvârșește fapta respectivă și deci înlătură răspunderea acesteia, inclusiv răspunderea civilă.
În raport de toate circumstanțele de fapt, stabilite pe deplin în fața instanțelor de fond și apel, se poate concluziona cu deplin temei că, în împrejurările concrete ale evenimentelor din decembrie 1989, reclamanților li s-a salvat de fapt viața, chiar dacă condițiile de realizare a acestui deziderat au fost improprii, neadecvate, diferite de condițiile normale de cazare într-o unitate militară, de care de altfel persoanele străine nici nu puteau beneficia. Traumele fizice și psihice pe care reclamanții le-au trăit în acele momente sunt consecința condițiilor speciale în care au fost reținuți în cadrul unității militare, independente însă de culpa pârâtului dar dependente de starea generală specială de la momentul respectiv dar și a stigmatului social dat de funcțiile pe care reclamanții le dețineau la data respectivă.
Curtea nu a reținut nici critica privitoare la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, momentul reținerii apelanților fiind asimilat stării de necesitate, deoarece pentru persoane aflate în situații similare și în temeiul acelorași probe Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că nici pentru pârâții R.R.R.R. și S.S.S.S., în calitate de prepuși, și nici pentru pârâtul O.O.O.O., în calitate de comitent, nu poate fi angajată o răspundere civilă delictuală.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 983/2015, pronunțată în Dosarul nr. x/85/2012* a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a statuat că,,Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 și 999 C. civ.”. Pentru existența, respectiv antrenarea răspunderii civile delictuale, în condițiile art. 998 și următoarele C. civ., trebuie întrunite în mod cumulativ următoarele condiții: existența prejudiciului, a faptei ilicite și a raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției celui care a săvârșit-o, prin aceasta înțelegându-se și simpla „neglijență” sau „imprudență” a celui care a produs prejudiciul, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie având un caracter strict personal.
Cercetând, în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, condițiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale în ce privește persoana pârâtului R.R.R.R., Înalta Curte apreciază că prima instanță a dat o interpretare corectă probelor administrate și a concluzionat în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv că situația concretă de la momentul evenimentelor din decembrie 1989, care a avut ca efect reținerea reclamanților în incinta unității militare, poate fi asimilată cu starea de necesitate, care înlătură răspunderea civilă delictuală a persoanelor incriminate. (…) Nemulțumirea populației privind condițiile de viață a determinat ca, în perioada 16 - 22 decembrie 1989, să aibă loc manifestații contra regimului de la acea vreme; populația civilă a ieșit în stradă pentru a protesta și, cu această ocazie, au fost înregistrate victime, întrucât au apărut zgomote de tragere cu armă din diverse direcții și din direcția sediului Miliției, motiv pentru care s-a început tragerea cu arme de război către această clădire, care a fost ulterior distrusă; în aceste condiții, milițienii și securiștii din clădire, cuprinși de panică (conform inclusiv susținerilor din cererea de chemare în judecată a reclamanților) și urmare a unui ordin neoficial de a se preda, au sărit gardul în afara sediului lor, unde au fost prinși și bătuți de populație și apoi s-au refugiat, sărind gardul, în unitatea militară.
(…) În configurarea acestei situații de fapt, au avut în vedere Rezoluția din data de 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Parchetelor Militare în Dosarul nr. x/P/2007, soluție menținută prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial București în Dosarul nr. x/RJ/753/2010.
Pentru o evaluare corectă a circumstanțelor cauzei pendinte, prima instanță a considerat că nu poate fi neglijat nici faptul că pretinsa faptă ilicită de reținere a reclamanților s-a realizat într-o unitate militară, care, prin definiție, se caracterizează prin ordine și disciplina, și că, în desfășurarea oricăror activități, aceasta se conduce după ordine, regulamente, dispoziții și precizări emise verbal sau în scris. S-a reținut astfel că esența relațiilor între militari se află în nevoia de reacție promptă, indiscutabilă a unității, necondiționat și în orice situație, iar forma lor concretă de manifestare se regăsește în subordonarea ierarhică și desfășurarea tuturor acțiunilor în baza unor planuri, fundamentate pe ordin.
În ceea ce îi privește pe comandanți, aceștia au dreptul legal să dea ordine, să se convingă că subordonatul l-a înțeles și să urmărească executarea lor. Ordinul, este definit în art. 13 din Regulamentul de ordine interioară, ca fiind acea „prevedere imperativă, dată în conformitate cu actele normative și stă la baza oricărei acțiuni militare, este cel mai important act al funcționării unității militare”, fiind premisa obligatorie a oricărui tip de acțiune militară. Acesta este cel mai important element din compunerea funcțională a oricărei structuri militare, implicând, în mod obligatoriu, o mare responsabilitate.
Personalului militar îi este interzis să execute ordine care contravin legilor interne, normelor conflictelor armate și convențiilor internaționale la care România a aderat. În consecință, militarilor nu li se poate ordona executarea unor astfel de ordine. Prevederile art. 33 al Statutului Curții Penale Internaționale de la Roma stipulează că persoana care a comis o crimă ce ține de competența Curții, la ordinul unui guvern, al unui superior militar sau civil, nu este exonerată de răspunderea penală. Exonerarea de răspundere intervine dacă situația în care se afla persoana îndeplinește cumulativ trei condiții: a avut obligația legală de a se supune ordinelor guvernului sau superiorului în cauză; nu a știut că ordinul este ilegal; ordinul nu a fost vădit ilegal.
În raport cu toate aceste exigențe și de situația de fapt reținută, Tribunalul a ajuns la o primă concluzie judicioasă, anume că ordinele date de pârât - vizând apărarea unității militare și asigurarea securității acesteia - se încadrează în aceste limite, nefiind astfel ordine abuzive sau vădit greșite.
De altfel, prin Rezoluția pronunțată în Dosarul de cercetare penală nr. x/P/2007 și menținută prin sentința penală definitivă nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în Dosarul penal nr. x/RJ/753/2010, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului R.R.R.R., printre altele, pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, raportat la conținutul acestei infracțiuni, organele de cercetare penală și instanța penală constatând că pârâtul R.R.R.R., în timpul evenimentelor din decembrie 1989, și-a îndeplinit îndatoririle de serviciu în mod corect și legal, iar în urma acțiunilor întreprinse de acesta nu s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituții de stat, sau o pagubă a patrimoniului acestora, ori o vătămare importantă intereselor legale ale vreunei persoane.
Dintr-o altă perspectivă - cât privește aceeași pretinsă fapta ilicită a pârâtului R.R.R.R. - nici una din instanțele anterioare nu a reținut existența vreunei fapte concrete de agresiune la adresa persoanelor reținute. S-a reținut de către prima instanță în mod explicit că nu rezultă din nicio probă a dosarului, intenția sau culpa cea mai ușoară în raport cu rănirea (din probe rezultând că reclamanții au fost bătuți de populația civilă, mai înainte de ajungerea acestora în unitatea militară), traumatizarea sau intenția reală de ucidere a reclamanților, suferința acestora nerezultând din acțiunea directă de pârâtului, nici din calitatea acestuia de prepus al celuilalt intimat, ci din situația de stare specială existentă.
Tribunalul a apreciat și că nu se poate reține fapta culpabilă a pârâtului R.R.R.R., de privare de libertate sau reținere abuzivă a reclamanților, în condițiile în care aceștia s-au predat singuri unității militare, pentru a li se ocroti dreptul la viață în timpul evenimentelor revoluționare, când furia manifestanților viza cadrele fostelor miliții și securității. Cercetarea penală a stabilit în mod neechivoc că, în acea perioadă, exista o stare de confuzie generală (potrivit rezoluției procurorului de caz, în rândul militarilor și a milițienilor s-a creat o puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se refereau la acțiunile „elementelor teroriste”, situația generală era una de haos și incertitudine, astfel că asigurarea hranei se făcea în condiții de război pentru întreaga populație a țării), înșiși reclamanții recunoscând că exista o ură a revoluționarilor împotriva cadrelor de miliție și securitate, motiv pentru care au fost nevoiți să se retragă la unitatea militară (aceștia au relatat că au avut cunoștință de faptul că unitățile militare primiseră indicativ de alarmă de luptă; s-a constatat că reclamanții s-au predat singuri la U.M. x, în condițiile în care manifestația degenerase, iar siguranța milițienilor, respectiv a securiștilor era în pericol).
Chiar și instanța de apel, care a ajuns în final la o altă concluzie, diferită de cea a primei instanțe, a reținut în mod explicit că pârâtul R.R.R.R. a declarat că, în contextul evenimentelor din 21 decembrie 1989, șeful Miliției, șeful Securității și inspectorul-șef îl sunau aproape la fiecare minut, cerându-i în mod repetat să-i salveze. A consemnat totodată că, pârâtul, justificând necesitatea reținerii persoanelor aduse de manifestanți, a arătat că avea de ales între a le lăsa pe acestea pe mâna celor care îi băteau sau a-i opri în unitate, unde li se asigura protecția. În același sens, s-a reținut și declarația martorului R.R.R.R.R.R., audiat în cursul urmăririi penale, care a arătat că persoanele de la comanda Miliției au solicitat protecția cadrelor de la UM x, care i-au îndrumat să sară gardul, întrucât poarta unității era blocată de un TAB. S-a reținut inclusiv faptul că lucrătorii de miliție refugiați în unitatea militară erau percepuți de revoluționari ca exponenți ai organelor de represiune. Cercetările efectuate și reținute în cauză au relevat și că, în rândul militarilor și nu numai, s-a creat o puternică tensiune psihică generată de zvonurile care se refereau la acțiunile „elementelor teroriste”, ceea ce explică declarația unuia dintre martorii audiați în cauză, că persoanele reținute la bazin erau considerate „teroriști”.
Circumstanțele concrete ale evenimentelor din decembrie 1989 au îndreptățit prima instanță să asimileze stării de necesitate momentul reținerii reclamanților, cu efectele exoneratoare de răspundere pentru pârâtul R.R.R.R., deoarece nu a rezultat că acesta ar fi săvârșit vreo faptă interzisă de lege, respectiv să constate că eliberarea reclamanților s-a făcut în urma comisiilor de anchetă constituite în acele zile sub conducerea unor procurori.
Mai mult, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011, s-a consemnat faptul că rezoluția de scoatere de sub urmărire penală este temeinic motivată în fapt și în drept, pe baza unui probatoriu amplu și corect documentat. S-a reținut totodată că pârâtul R.R.R.R. a acționat conform Regulamentului serviciului de gardă și în garnizoană în vigoare la acel moment, nicio o probă a dosarului nu a demonstrat că relele tratamente suferite de reclamanți ar fi imputabile acestui pârât.
De altfel, pentru o judicioasă concluzie judiciară, nu pot fi ignorate acțiunile concrete ale pârâtului din perioada vizată - prin adresa din 25 ianuarie 1990, acesta a solicitat comisiei de anchetă dislocarea persoanelor reținute pentru că unitatea militară era în imposibilitate de a asigura condiții de arest și a anexat la această solicitare, raportul nr. 170 întocmit în acest scop, dovedindu-se astfel că pârâtul a încercat prin toate faptele sale să asigure condiții minime celor care se aflau în bazinul unității militare, pe fondul unei situații de fapt excepționale.
În raport de toate aceste circumstanțe de fapt, clarificate pe deplin în fața instanțelor anterioare, se poate concluziona cu deplin temei că, în împrejurările concrete ale evenimentelor din decembrie 1989, prin acțiunea conjugată a unor instituții și persoane cu funcții de conducere și comandă, reclamanților li s-a salvat de fapt viața, chiar dacă modalitățile de realizare a acestui deziderat au fost precare, improprii. Este motivul pentru care s-a și reținut că singurul aspect dovedit în cauză și necontestat este faptul că reclamanții au suferit fizic și psihic ca urmare a condițiilor în care au fost reținuți în cadrul unității militare. Față de numărul mare de persoane, este evident că nu se puteau asigura condiții normale de cazare și hrană, spațiul fiind insuficient și impropriu primirii unui număr atât de mare de persoane, iar resursele de hrană erau limitate (…). Faptul că pârâtul a avut cunoștință că lucrătorii miliției se vor retrage în incinta unității pentru a fi protejați de furia manifestanților, nu presupune cu necesitate că acesta s-ar face responsabil de lipsirea de libertate a reclamaților și de tratamentul la care au fost supuși pe durata reținerii, întrucât ceea ce s-a urmărit cu prioritate de către decidenții de la acel moment a fost salvarea vieții reclamanților, printr-o măsură imediată, pusă în sarcina pârâtului, chiar dacă existau numeroase neajunsuri referitoare la condițiile cazării, la statutul reclamanților, la implicarea sau neimplicarea organelor de miliție în actul revoluționar etc.
Chiar și sub presiunea dovedită și recunoscută a evenimentelor de la acea dată, respectiv a faptului că în urma focului executat dinspre Inspectoratul de Miliție au rezultat victime atât din rândul militarilor cât și din rândul manifestanților, opțiunea pârâtului R.R.R.R. de reținere a lucrătorilor Ministerului de Interne în incinta unității militare a fost justificată de punerea de îndată a reclamanților la dispoziția unei comisii de anchetă care să-i cerceteze pe aceștia cu privire la acțiunile lor, paza acestora făcându-se cu aplicarea prevederilor regimentelor militare, în vigoare la acel moment.
În ce privește răspunderea civilă delictuală a pârâtului O.O.O.O., în calitate de comitent, pentru fapta prepusului său, pârâtul R.R.R.R., fost cadru militar, în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., s-a reținut corect că aceasta presupune existența răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a prepusului, ori câtă vreme s-a constatat că nu poate fi angajată o astfel de răspundere civilă delictuală în sarcina pârâtului R.R.R.R., nu se poate reține nici răspunderea comitentului”. De altfel, evaluarea prejudiciului este o chestiune subsecventă, subsumată constatării că sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii, ceea ce nu se regăsește în prezenta cauză.
Curtea nu a reținut criticile apelanților întemeiate pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care la data faptelor, România nu era parte la Convenție, iar criticile apelanților nu privesc efectivitatea anchetelor desfășurate după ratificarea Convenției, ci chiar standardele de apreciere a conduitei statului în ce privește privarea de libertate; aceste standarde nu se pot însă aplica evenimentelor anterioare ratificării Convenției, în anul 1994.
După cum rezultă din jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o hotărâre judecătorească are autoritate de lucru judecat între părțile litigante și între succesorii lor în drepturi, iar față de terți este opozabilă cu forța unui mijloc de probă. Aceasta înseamnă că terțul nu poate face abstracție de situația de fapt și de drept reținută printr-o hotărâre judecătorească; el este în drept să facă proba contrară, dar în lipsa unor elemente de probă noi, situația reținută prin respectiva hotărâre îi este pe deplin opozabilă.
Aceasta este și situația în prezenta cauză, apelanții neadministrând probe din care să rezulte altă situație decât cea reținută constant în alte cauze similare. În aceste condiții, statuările jurisdicționale respective le sunt opozabile cu titlu de probe (nerăsturnate), jurisprudența trebuie să fie unitară și consecventă, în caz contrar aducându-se atingere principiului securității raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Rezultă prin urmare că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în persoana intimaților R.R.R.R. și S.S.S.S. și, prin urmare, nici condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului în ce-l privește pe intimatul O.O.O.O. (art. 998 - 999, art. 1000 alin. (3) C. civ. 1864).
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanții I.I., B., R.R., H.H.H., V., Y., T.T., A.A.A.A.A.A., R., N.N., L.L.L., D.D., U.U.U., C., N.N.N., E., G.G.G.G., M., H.H.H.H., A.A.A., I., D.D.D., Y.Y.Y., L.L., D.D.D.D., E.E.E.E., L.L.L.L. și intervenienții în interes propriu A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., I.I.I.I.I., C.C.C.C.C., J.J., F.F.F.F.F., J.J.J.J.J., D.D.D.D.D., U.U.U.U.U., I.I.I., B., G.G.G.G.G., X., S.S., A.A., B.B., Y.Y.Y.Y., S., T., O.O., O.O.O.O.O., L.L.L., V.V.V.V.V., E.E., F.F., G.G., H.H.H.H.H., Z.Z.Z.Z., V.V.V., O.O.O., J.J.J.J.J.J., N.N.N., G., F., X.X., V.V., Y.Y., B.B.B.B.B.B., T.T.T.T., V.V.V.V., O., N., J.J.J.J., I.I.I.I., B.B.B., C.C.C., U.U.U.U., X.X.X.X., K., K.K.K.K.K., J., Z.Z.Z., M.M.M.M., D.D.D., A.A.A.A., B.B.B.B., Z.Z.Z.Z.Z., E.E.E.E.E., D.D.D.D. și E.E.E.E. invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susținut următoarele critici de nelegalitate.
Un prim motiv de recurs vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 22 din V.C.P.P. referitor la autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București în Dosarul nr. x/RJ/753/2010, diferită de cea a primei instanțe, concluzionând că aceasta nu ar avea efecte în ceea ce privește existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.
Cu toate acestea, instanța de apel a dat o altă interpretare a dispozițiilor art. 22 C. proc. pen. atunci când a reținut că soluția de scoatere de sub urmărire penală din 01 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. x/P/2007 are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește infracțiunea de neglijență în serviciu.
Susține recurenții că, prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București s-a constatat fără dubiu săvârșirea de către intimații-pârâți R.R.R.R. și S.S.S.S. a infracțiunii de lipsire de libertate prevăzută de art. 189 alin. (2) din V.C.P.
Aceeași concluzie se desprinde și din rezoluția din 01 martie 2010, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (fila 307, Dosar nr. x/P/2007) în care se precizează că pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod nelegal s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale conform art. 124 C. pen., iar pe de altă parte, punerea în primejdie a vieții celor privați de libertate la UM x Sibiu nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă de omor deosebit de grav, ci intră în conținutul formei agravante a infracțiunii prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., întrucât în cauză nu se poate reține existența intenției învinuitului de a ucide persoanele respective.
Un al doilea motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile C. proc. pen. care prevăd că în cazul intervenirii prescripției răspunderii penale, acțiunea penală nu mai poate fi exercitată.
Dezvoltând acest motiv, recurenții au susținut că din ansamblul probator administrat, inclusiv în cadrul procesului penal, rezultă că existența faptei și a vinovăției celor doi intimați a fost dovedită fără putință de tăgadă.
Singurul motiv pentru care nu s-a putut aplica o pedeapsă a fost acela că a intervenit prescripția răspunderii penale.
În situația în care organul de urmărire penală ar fi ajuns la concluzia că fapta nu există sau nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate acesta era obligat să dispună scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților pentru unul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e), din V.C.P.P. și care au prioritate față de cele prevăzute de art. 10 lit. f)-j din același Cod.
Recurenții au mai arătat că prin aceeași rezoluție s-a analizat pe lângă existența faptei și vinovăția celor doi pârâți în condițiile în care s-a reținut faptul că „punerea în primejdie a vieții celor privați de libertate la UM x Sibiu nu întrunește elementele constitutive ale tentativei de omor deosebit de grav, ce intră în conținutul formei agravate a infracțiunii prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen. întrucât în cauză nu se poate reține existența intenției intervenientului de a ucide persoanele respective”.
Or, pentru a se ajunge la o astfel de concluzie, recurenții au apreciat că organul de urmărire penală a cercetat fondul cauzei, administrând probele necesare.
Un al treilea motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel în mod greșit a reținut că recurenții-reclamanți ar fi renunțat la principiul nemijlocirii în procesul civil făcând exclusiv trimitere la probatoriul administrat în fața organului de urmărire penală, în condițiile în care, pe lângă proba cu înscrisuri, în fața instanței de fond, au fost audiați mai mulți martori.
Un al patrulea motiv de recurs vizează faptul că instanța de apel a apreciat greșit că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și pentru fapta altuia, ceea ce echivalează cu o aplicare greșită a dispozițiilor art. 998-999 și ale art. 1000 alin. (3) din V.C.C.
Potrivit instanței de control judiciar, activitatea ilicită a celor doi intimați este oarecum justificată atât de contextul evenimentelor din decembrie 1989, dar și de presupusa intenție a acestora de a ne proteja. Curtea face referire, în acest sens la două înscrisuri aparținând intimatului R.R.R.R. de unde tot aceasta trage concluzia ca intimatul a făcut eforturi considerabile pentru a se remedia situația celor reținuți, fiind de altfel asigurate condiții adecvate reținerii cadrelor de miliție.
Cele două înscrisuri nu se coroborează cu procesul-verbal emis la data de 22 ianuarie 1990 potrivit căruia „Comisia consideră (...) că, nu sunt respectate normele sanitare în vigoare privind asigurarea condițiilor igienice".
Cele două înscrisuri aparținând intimatului sunt întocmite abia în 25, respectiv 26 ianuarie 1990, când deja evenimentele au depășit punctul culminant, tratamentele inumane fiind aplicate pana la acea dată.
Totodată, din chiar cuprinsul acestor înscrisuri se trage concluzia că reținerea cadrelor de miliție s-a realizat cu convingerea că acestea sunt bande teroriste și nicidecum în vederea asigurării protecției acestora, iar măsurile pe care intimatul-pârât R.R.R.R. solicită a fi luate se referă la îmbunătățirea situației militarilor și nicidecum nu se refera la situația cadrelor de miliție.
În mod greșit Curtea a apreciat faptul că reținerea cadrelor de miliție, cu toate tratamentele ulterioare este legală, având în vedere că s-a realizat într-o unitate militară care se organizează după ordine stricte ce nu pot fi nesocotite decât în condițiile în care sunt vădit ilegale. Potrivit aceleiași instanțe, ordinele celor doi pârâți au fost legale, nefiind abuzive sau vădit greșite, însăși instanța apelând la dispozițiile art. 13 din Regulamentul de ordine interioară conform căruia „ordinul este acea prevedere, data în conformitate cu actele normative și care stă la baza oricărei acțiuni "militare".
Nu se poate aprecia, pornind chiar de la definiția enunțată mai sus, că ordinul intimatului V.V.V.V.V. a fost unui conform aptelor normative chiar și daca avem în vedere starea de război declarată. Toate actele normative în vigoare la acea dată, atât cele interne cât și cele internaționale, ratificate de către România, interziceau tratamentele inumane, protecția chiar și în regim de reținere (după cum se susține de către Curte) fiind incompatibilă cu tratamentul inuman, și degradant al persoanei în cauză.
Potrivit prevederilor art. 7 și 9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România în 1974, se interzice supunerea unei persoane la tratamente crude, inumane sau degradante.
Or, respectarea dreptul la viață și libertate este protejat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului atât din punct de vedere material, substanțial, dar și prin instituirea obligației Statului de a organiza o anchetă care să fie capabilă să conducă la identificarea celor care ar putea fi responsabili de atingerile aduse dreptului la viață sau libertății (art. 2 din Convenție văzut din punct de vedere procedural, parag. 125 din cauza Asociația ,,21 Decembrie 1989" și alții contra României).
Cu referire la legislația națională, potrivit doctrinei și practicii în materie, prin faptă ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înțelege orice acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține altei persoane.
Este de necontestat faptul că cei doi pârâți, R.R.R.R. și S.S.S.S., sunt răspunzători de tratamentele neomenoase la care reclamanții sau antecesorii lor au fost supuși în perioada evenimentelor din 1989 și care au constat în principal în lipsire de libertate în mod ilegal cu consecințe asupra sănătății psihice și fizice.
Astfel, deși au fost reținuți cu justificarea de a fi protejați, au fost considerați „elemente teroriste” și au fost în concret supuși unor tratamente umilitoare, fără ca, în final să fie vreunul dintre noi acuzat de săvârșirea unor fapte concrete și fără a se emite vreun act de către organele de urmărire penală în ceea ce privește reținerea pentru perioade considerabile de timp.
Condițiile în care au fost reținuți au fost de-a dreptul inumane, fiind obligați inițial să doarmă pe jos, direct pe ciment și nu li s-a permis să ia legătura cu familia pentru a le aduce la cunoștință măcar faptul că mai sunt în viață.
Au fost păziți în permanență de elevii militari înarmați cu puști și mitraliere, susținându-se în mai multe rânduri că armele sunt încărcate și gata de tragere, amenințați în mai multe rânduri cu moartea, fiind de altfel convinși ca nu vor scapă teferi din situația redată.
În privința caracterului cert al prejudiciului invocat, acesta se raportează la prejudiciul moral suferit determinat de suferințele fizice și psihice la care au fost supuși prin decesul unor membrii de familie sau cele percepute pe perioada arestării, stresul continuu pe care l-au resimțit atât ei cât și familiile lor, toate acestea având consecințe negative asupra vieții sociale, profesionale și familiale, consecințe resimțite chiar și în prezent.
În legătura cu caracterul actual al prejudiciului se impune a fi menționat că din moment ce au făcut dovada atingerii adusă libertății fizice și morale, precum și a integrității și sănătății intervenienților, prejudiciul, cert este și actual.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs există fără dubiu din probatoriul administrat în dosarul penal.
Recurenții au mai susținut că sunt îndeplinite și condițiile speciale prevăzute de lege pentru declanșarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului.
Sub acest aspect, pârâtul R.R.R.R. în calitatea sa de comandant al unității militare UM x Sibiu precum și pârâtul S.S.S.S., au săvârșit în mod indubitabil faptele reținute în sarcina lor în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor ce le-au fost încredințate. Chiar dacă s-ar fi reținut faptul că cei doi au săvârșit faptele profitând sau abuzând de funcția încredințată, urmează a se constata totuși îndeplinirea ultimei condiții speciale având în vedere faptul că între exercițiul abuziv și fapta prejudiciabilă se poate stabili o legătură de cauzalitate sau cel puțin aparentă că fapta ilicită a fost săvârșită în interesul comitentului. Cei doi pârâți nu au urmărit obținerea unui interes personal ci, profitând de calitatea pe care aceștia o dețineau la momentul respectiv, au acționat în numele și pentru autoritatea pe care o reprezentau aspect ce reiese din chiar declarațiile celor doi.
O ultimă critică a recurenților se referă la faptul că instanța a reținut în mod greșit intervenția stării de necesitate proprie și pentru fapta altuia, făcând și cu această ocazie o greșită aplicare a legii civile, mai exact a dispozițiilor art. 1082 V.C.C. asupra cărora doctrina și practica judiciară a statuat ca se aplică și în cazul răspunderii civile delictuale.
Având în vedere faptul că au existat persoane ucise fără motiv în curtea unității militare, de asemenea, condițiile în care au fost reținuți, tratamentul la care au fost supuși, lipsa unui act juridic emis de un organ de urmărire penală sau de instanță care să justifice măsura reținerii, se consideră că este dovedit caracterul ilicit al lipsirii de libertate.
Una din condițiile esențiale pentru a putea opera forța majoră, ca și cauză de excludere a răspunderii inclusiv a celei civile, este aceea conform căreia fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să constituie singurul mijloc pentru înlăturarea pericolului ivit.
Or, în cazul de față, dacă intenția cadrelor militare aflate în subordinea celor doi pârâți era aceea de a-i proteja, nu ar fi procedat inițial la uciderea prin împușcare a unora dintre antecesorii lor. De asemenea, reținerea și tratamentele inumane la care au fost supuși nu au reprezentat în niciun caz singura posibilitate pe care o aveau la acel moment. Condițiile în care au fost reținuți nu pot justifica tratamentul la care au fost supuși, mai ales acela de a fi obligați să stea în genunchi, legați la mâini și obligați să stea mai multe ore cu mâinile ridicate.
Protecția acordată unei persoane este în mod evident incompatibilă cu aplicarea unui tratament inuman și degradant. În acest sens, stabilit că statul trebuie să se asigure că o persoană este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectul pentru demnitatea umană (c. Jecius contra Lituaniei).
În aceeași ordine de idei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că și în cele mai dificile împrejurări, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, este interzisă în termeni absoluți aplicarea unor tratamente degradante și inumane (c. Labita contra Italiei).
Mai mult decât atât, starea de necesitate sau forța majoră cum este menționată în sentința atacată, nu a fost reținută ca și cauză care înlătură caracterul penal al faptelor celor doi pârâți prin sentința penală definitivă.
În situația în care erau întrunite cerințele unei stări de necesitate, organul de urmărire penală era obligat să constate cu prioritate incidența unei cauze care înlătura caracterul penal al faptei și care denotă absenta vinovăției și nu să dispună scoaterea de sub urmărire penală pentru intervenirea prescripției.
Față de toate aceste motive de fapt și de drept, recurenții au solicitat admiterea recursului formulat, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii formulate de către reclamanți și intervenienți în nume propriu, cu consecința obligării intimaților la suportarea cheltuielilor de judecata ocazionate în toate fazele procesuale.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Recurenții-reclamanți și recurenții-intervenienți au formulat critici similare legate de dezlegarea pe care instanța de apel a dat-o cu privire la autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 17 din10 mai 2011,pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București, astfel încât, Înalta Curte va grupa aceste critici și le va răspunde prin argumente comune.
Răspunzând criticilor de nelegalitate invocate de către recurenții-reclamanți și recurenții-intervenienți, vizând modul de interpretare a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din V.C.P.P. și de soluționare a acțiunii civile, în condițiile încetării procesului penal în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen., Înalta Curte constată că raționamentul instanței de apel în analiza autorității de lucru judecat a sentinței penale nr. 17 din 10 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București este unul judicios.
În raport de exprimarea clară a textului legal, concluzia instanței de apel, în sensul că rezoluția din data de 1 martie 2010,pronunțată în Dosarul nr. x/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a pârâtului R.R.R.R. pentru infracțiunile de participație improprie la omor, deosebit de grav, fată prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. în ref. la art. 174 C. pen. raportat la art. 176 lit. b)C. pen., omor, faptă prevăzută de art. 174 C. pen., distrugere calificată prevăzută de art. 217 alin. (4) C. pen. raportat la art. 218 alin. (1) teza I C. pen., neglijență în serviciu, faptă prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen., participație improprie la infracțiunea de omor deosebit de grav, în forma tentativei, faptă prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. și art. 20 rap. la art. 174 în ref. la art. 176 lit. b) C. pen.; și încetarea urmăririi penale sub aspectul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, faptă prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen.; întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, este aceea că nu are autoritate de lucru judecat.
Pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat, este necesară existența unei hotărâri judecătorești penale definitive, al cărei efect pozitiv să fie aplicat în procesul civil, în sensul că, asupra chestiunilor litigioase, tranșate, respectiv, existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia să nu se mai poată reveni.
O astfel de consecință nu este recunoscută, însă, în cazul actelor îndeplinite de procuror, rezoluția de scoatere de sub urmărire penală și de încetare a urmării penale dispusă în cazul pârâților R.R.R.R. și S.S.S.S., neavând caracterul unei hotărâri definitive care să se poată opune cu forța lucrului judecat într-o acțiune civilă ulterioară.
Maniera în care instanța de apel și-a motivat această critică prin raportare la probele administrate pe parcursul urmăririi penale și în fața instanței de fond denotă faptul că, practic, nu s-a dat valoare de lucru judecat aceste rezoluții.
Nefondată este și critica privind faptul că instanța de apel ar fi reținut în considerentele deciziei atacate că recurenții reclamanți și intervenienții ar fi renunțat la principiul nemijlocirii în procesul civil, făcând, exclusiv, trimitere la probatoriul administrat în fața organului de urmărire penală.
Într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel, a reținut și valorificat mijloacele de probă administrate în fața primei instanțe cu privire la elementele stabilite prin rezoluția din 1 martie 2010 pronunțată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Este adevărat că, în considerentele deciziei atacate, instanța de apel a făcut o trimitere greșită la faptul că recurenții ar fi renunțat la principiul nemijlocirii administrării probelor, dar această concluzie nu este de natură a le aduce recurenților vreo vătămare în drepturile acestora.
Efectul devolutiv are consecințe și asupra probelor ce pot fi administrate în apel, instanța putând încuviința refacerea sau completarea probelor, dacă le va considera necesare pentru soluționarea cauzei.
Nefondată este și critica recurenților referitoare la faptul că instanța de apel a apreciat greșit că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și pentru fapta altuia, ceea ce echivalează cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 - 999 și ale art. 1000 alin. (3) din V.C.C.
Raportând situația de fapt la textele de lege ce consacră răspunderea civilă delictuală, atât prima instanță, cât și cea de apel au reținut în mod corect că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile generale ale angajării răspunderii civile delictuale, în sarcina pârâților, și anume: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat și existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.
În configurarea situației de fapt, ambele instanțe au avut în vedere rezoluția din data de 1 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Militară pronunțată în Dosarul nr. x/P/2007, soluție menținută prin sentința penală nr. 17 din 10 mai 2011, definitivă, a Tribunalului Militar Teritorial București, pronunțată în Dosarul nr. x/RJ/753/2010 cât și probatoriile administrate nemijlocit în fața primei instanțe.
Conform acestora, primele manifestări de revoltă și de solidaritate cu populația din Timișoara au început în mun. Sibiu în dimineața zilei de 21 decembrie 1989, când din ce în ce mai multe persoane s-au adunat în grupuri în P-ța x.
Întrucât mișcarea de protest începuse să ia amploare, a avut loc o primă intervenție a forțelor de ordine din cadrul Inspectoratului județean al Ministerului de Interne Sibiu, care, vizând împiedicarea concentrării manifestanților din Sibiu, au intervenit în forță, reținând mai multe persoane din rândul manifestanților.
În urma intervenției forțelor de ordine, nu s-a reușit dispersarea manifestanților, ci, dimpotrivă, evenimentele au luat amploare, context în care manifestanții au incendiat un autoturism aparținând miliției, motiv pentru care de la nivelul Comitetului Județean de Partid Sibiu s-a solicitat intervenția armatei.
Apariția forțelor armate în piață a determinat o reacție ostilă din partea manifestanților și, întrucât situația devenise foarte încordată, existând unele încercări de dezarmare a militarilor, cpt. P.P.P.P.P.P. a ordonat efectuarea unui foc de avertisment.
Este momentul în care s-au înregistrat primele victime prin împușcare, fără a fi identificați autorii faptelor care au provocat aceste victime.
În data de 22 decembrie 1989, manifestațiile au fost reluate în mun. Sibiu, în principal în fața Inspectoratului Județean al Ministerului de Interne Sibiu, manifestanții vizând pătrunderea în sediul miliției și securității pentru eliberarea persoanelor reținute în dimineața zilei de 21 decembrie 1989.
A urmat intervenția pârâtului (col. în rezervă) R.R.R.R. care a solicitat manifestanților să demonstreze pașnic, asigurându-i că armata nu va trage.
Evenimentele au luat însă un curs neașteptat, după anunțul de la radio privind sinuciderea generalului D.D.D.D.D.D., fapt ce a determinat mulțimea să forțeze intrarea în sediul Inspectoratului, lucru ce s-a realizat imediat după anunțul că E.E.E.E.E.E. a părăsit sediul central al Comitetului Partidului Comunist Român.
Executarea focurilor de avertisment de către unele cadre de miliție, la inițiativa cpt. T.T.T., fără a exista o comunicare în acest sens cu UM x Sibiu, a condus la trecerea mai multor cadre de miliție către unitatea militară, creând o stare de confuzie în rândul militarilor aflați în dispozitivul de pază, care, considerând că unitatea este atacată, au deschis foc, cu armamentul din dotare, până în jurul orelor 16, când manifestanții au pătruns atât în clădirea miliției,cât și a securității, procedând la agresarea și reținerea celor găsiți în interior, după care, predându-i apoi militarilor sau participând efectiv la conducerea acestora în incinta UM x Sibiu.
În rezoluția din data de 1 martie 2010, s-a reținut că un număr de 391 persoane au fost identificate ca fiind reținute în sala de sport și apoi în bazinul UM x Sibiu.
Cât privește modalitatea în care persoanele reținute au fost obligate să stea în timpul evenimentelor din decembrie 1989, în bazinul școlii militare, atât prima instanță, cât și instanța de apel, pe baza probatoriului administrat, au stabilit că, fapta de reținere a recurenților a avut loc într-o unitate militară, loc care se organizează și conduce după ordine stricte, ce nu pot fi nesocotite decât în condițiile în care sunt vădit ilegale și după regulamente și reguli de subordonare clară.
Sub acest aspect, s-a stabilit în mod neechivoc că, în acea perioadă, exista o stare de confuzie generală, de incertitudine și haos, că cei reținuți erau considerați elemente teroriste care apărau regimul comunist, că a existat foc de armă cu consecința rănirii unor manifestanți și militari, că agresiunea populației era în mod real îndreptată împotriva acestora, astfel încât faptul că pârâtul R.R.R.R. a decis să-i rețină în unitate s-a datorat,pe de o parte, scopului de a fi cercetați de comisia de anchetă și a se stabili care dintre aceștia au făcut uz de armă și, pe de altă parte, pentru a li se asigura protecția în detrimentul deciziei de a fi lăsați pe mâna manifestanților.
Recurenții reclamanți și intervenienți nu au făcut dovada că pârâții R.R.R.R. și S.S.S.S. se fac responsabili de relele tratamente la care pretind că au fost supuși și nici în ce constă fapta licită a acestora, rezumându-se să îi considere vinovați în mod generic pentru suferințele lor, pentru simplul motiv că îndeplinea funcția de comandat al Garnizoanei Sibiu.
Din nici o probă a dosarului nu rezultă existența vreunei fapte concrete de agresiune la adresa persoanelor reținute, săvârșite de pârâtul R.R.R.R., nici direct și nici prin intermediul ordinelor date de acesta.
Recurenții reclamanți și intervenienții nu au dovedit că traumatizarea sau intenția de ucidere ar fi rezultat din acțiunea directă a intimaților pârâți R.R.R.R. și S.S.S.S.
Condițiile improprii de reținere și paza permanentă a acestora de către militarii înarmați s-a datorat stării concrete speciale de la acel moment, consemnelor și indicativului transmis unităților militare „C.C.C.C.C.C.”, având semnificația de alarmă de luptă.
Este de netăgăduit faptul că recurenții reclamanți și intervenienții au fost reținuți în condiții improprii, fapt de natură a le produce anumite traume și un anumit prejudiciu, însă așa cum s-a demonstrat anterior, reținerea lor în incinta unității militare a fost impusă de circumstanțele concrete ale evenimentelor din decembrie 1989, sub comandamentul unei stări de necesitate ce a guvernat acele momente și care înlătură vinovăția făptuitorului și caracterul ilicit al faptei, astfel încât nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale.
Susținerea recurenților că au fost nesocotite dispozițiile art. 7 și art. 9 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice este nefondată.
În cauză, nu s-a făcut dovada supunerii recurenților la tratamente crude, inumane sau degradante, ci doar a reținerii lor în vederea cercetării condițiilor în care s-a executat foc de armă, în contextul Revoluției din decembrie 1989.
În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală a pârâtului O.O.O.O., în calitate de comitent pentru fapta prepușilor săi, pârâții R.R.R.R. și S.S.S.S., s-a reținut corect de către ambele instanțe că această răspundere nu poate fi antrenată, potrivit art. 100 alin. (3) din V.C.C., cât timp nu sunt îndeplinite condițiile pentru răspunderea prepușilor.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenții reclamanți și de recurenții intervenienți împotriva Deciziei civile nr. 620/A din 7 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.I., B., R.R., H.H.H., V., Y., T.T., A.A.A.A.A.A., R., N.N., L.L.L., D.D., U.U.U., C., N.N.N., E., G.G.G.G., M., H.H.H.H., A.A.A., I., D.D.D., Y.Y.Y., L.L., D.D.D.D., E.E.E.E., L.L.L.L. și de intervenienții A.A.A.A.A., B.B.B.B.B., I.I.I.I.I., C.C.C.C.C., J.J., F.F.F.F.F., J.J.J.J.J., D.D.D.D.D., U.U.U.U.U., I.I.I., B., G.G.G.G.G., X., S.S., A.A., B.B., Y.Y.Y.Y., S., T., O.O., O.O.O.O.O., L.L.L., V.V.V.V.V., E.E., F.F., G.G., H.H.H.H.H., Z.Z.Z.Z., V.V.V., O.O.O., J.J.J.J.J.J., N.N.N., G., F., X.X., V.V., Y.Y., B.B.B.B.B.B., T.T.T.T., V.V.V.V., O., N., J.J.J.J., I.I.I.I., B.B.B., C.C.C., U.U.U.U., X.X.X.X., K., K.K.K.K.K., J., Z.Z.Z., M.M.M.M., D.D.D., A.A.A.A., B.B.B.B., Z.Z.Z.Z.Z., E.E.E.E.E., D.D.D.D. și E.E.E.E. împotriva Deciziei nr. 620/A din 7 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 iunie 2017.