Decizia nr. 1765/2016
Reclamanta A., a chemat în judecată pe pârâții B. și SC C. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 73.489 lei reprezentând despăgubiri materiale (reprezentând cheltuieli efectuate din decembrie 2010 până la data introducerii acțiunii) și plata sumei de 700.000 euro reprezentând daune morale, obligarea pârâților la plata unei indemnizații lunare în suma 13.126 lei prezentând cheltuielile efectuate lunar pentru tratament de recuperare și însoțitor și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanta a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.
În apărările formulate, pârâta B. a depus întâmpinare și a formulat cerere de chemare în garanție a SC C. SA.
Prin Sentința civilă nr. 34 din 17 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul Neamț s-a admis, în parte, a acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. și SC C. SA, și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. împotriva SC C. SA, au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 162.617,48 lei reprezentând despăgubiri materiale pentru perioada ianuarie 2011 - octombrie 2014, au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 3.500.000 euro, sau echivalentul în lei a acestei sume, reprezentând daune morale, au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a unei indemnizații lunare în sumă 13.126 lei prezentând cheltuielile efectuate lunar pentru tratament de recuperare și însoțitor, până la încetarea necesității tratamentului și a necesității asistenței acordate de însoțitor. A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. în contradictoriu cu chemata în garanție SC C. SA, sens în care a fost obligată chemata în garanție să asigure pârâtei fondurile necesare achitării obligațiilor pârâtei B. către reclamantă, au fost obligate pârâtele la plata sumei de 3.268 lei către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, precum și a încheierii din 7 martie 2013 au declarat apel pârâta și chemata în garanție Societatea de Asigurare C. SA, care au criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin Decizia nr. 433 din 23 Martie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a admis apelul declarat împotriva Sentinței civile nr. 34/2015 și încheierii din 7 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Neamț; a schimbat, în parte, Sentința civilă nr. 34/2015 și încheierea din 7 martie 2013 și, a admis excepția autorității de lucru judecat pentru capătul de cerere referitor la daunele morale. A respins, pentru autoritate de lucru judecat, cererea vizând obligația la plata de daune morale și în consecință, a înlăturat din dispozitivul sentinței apelate obligația de plată a sumei de 3.500.000 euro, daune morale. A obligat pârâtele la plata sumei de 61.693,48 lei, despăgubiri materiale pentru perioada ianuarie 2011 - octombrie 2014, în loc de 162.617,48 lei. A obligat pârâtele la plata sumei de 13.126 lei, indemnizație lunară reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratament de recuperare și însoțitor, începând cu data de 16 august 2011 (data introducerii cererii de chemare în judecată), și până la data pronunțării, respectiv 23 martie 2016, din care se vor scădea sumele de 11.883 lei indemnizație pentru persoană cu handicap primită de reclamantă pentru perioada 16 august 2011 - mai 2013 și suma de 21.240 lei indemnizație de însoțitor primită de reclamantă pentru perioada iunie 2013 - februarie 2016 și la plata sumei de 12.426 lei indemnizație lunară reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratament de recuperare și însoțitor, începând cu data pronunțării, 23 martie 2016 și până la data încetării necesității tratamentului și asistenței acordată de însoțitor. A menținut dispozițiile din sentința apelată, care nu sunt potrivnice prezentului dispozitiv și a obligat intimata reclamantă să plătească apelantei suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a înțeles să solicite obligarea la plata de despăgubiri materiale și morale pentru repararea prejudiciului suferit ca victimă a accidentului rutier din data de 9 august 2008, cauzat de pârâta B.
În motivarea cererii sale, reclamanta a făcut referire la certificatul de încadrare în grad de handicap grav din 12 ianuarie 2010 și a arătat că, în cadrul dosarului penal, instanța nu a luat în considerare încadrarea sa cu grad de handicap grav și, deși s-a constituit parte civilă, când s-a pronunțat asupra despăgubirilor materiale și morale, instanța penală nu a ținut cont de întregul prejudiciu pe care l-a suferit.
În continuarea argumentației cererii sale, reclamanta și-a nuanțat cererea și a susținut că a suferit un nou prejudiciu, prin cheltuielile efectuate cu îngrijirea medicală și recuperare locomotorie și prin diagnosticul stabilit, de handicap permanent, care presupune un caracter ireversibil al vătămării pe care a suferit-o.
Ulterior formulării cererii inițiale de chemare în judecată, reclamanta a susținut că, în ce privește daunele morale, prejudiciul nou pe care l-a suferit după pronunțarea hotărârii definitive în cauza penală este determinat de caracterul grav al handicapului suferit, și anume de diagnosticul de tetraplegie, ce presupune o paralizie de la gât în jos, care nu a fost avut în vedere la soluționarea cauzei penale.
Analizând obiectul determinat prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă în cauza pendinte, raportat la obiectul cauzei penale ce a constituit Dosarul nr. x/291/2003 al Judecătoriei Roman, anume latura civilă soluționată în cadrul acestui dosar, pentru verificarea susținerilor formulate de apelante în ce privește excepția de autoritate de lucru judecat, curtea de apel a reținut următoarele.
În cadrul dosarului penal menționat, intimata reclamantă s-a constituit parte civilă, iar prin Sentința penală nr. 287 din 21 iunie 2010, Judecătoria Roman a obligat pe inculpata B. la plata către reclamantă a sumelor de 50.000 lei daune materiale și 2.000.000 euro daune morale și s-a constatat că răspunderea civilă este asigurată de asigurătorul SC C. SA până la limita de 750.000 euro, conform contractului de asigurare, conform Ordinului nr. 8/2008 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, restul căzând în sarcina inculpatei B. Această sentință a fost apelată de către partea civilă A. și de către asigurătorul de răspundere civilă C. SA. Prin Decizia penală nr. 39 din 17 februarie 2011, Tribunalul Neamț, a respins apelul părții civile și a admis apelul asigurătorului, a desființat în parte sentința cu privire la latura civilă și a obligat asigurătorul la plată, către partea civilă A. la sumele de 50.000 lei daune materiale și 70.000 lei daune morale.
Decizia tribunalului a fost recurată și prin Decizia penală nr. 503 din 15 mai 2011 Curtea de Apel Bacău a admis recursul părții civile A. și a stabilit cuantumul daunelor morale la 150.000 lei.
În argumentația hotărârilor penale se reține, ca motivare a acordării daunelor morale, prejudiciul suferit de reclamantă în urma accidentării, prin traumele suferite și se face referire la constatarea medico-legală din 10 octombrie 2008 a Centrului Medico Legal Român, prin care se atestă că reclamanta a suferit fractură de coloană vertebrală cervicală C5 cu afectare medulară și paraplegie spastică secundară.
În cauza de față, reclamanta a susținut că prejudiciul moral pe care solicită să fie reparat nu a fost avut în vedere la instanța penală. Dincolo de faptul că cererea de chemare în judecată formulată în cauza de față de către reclamantă, apare ca fiind redactată drept cale de atac împotriva hotărârii penale, prin criticile pe care reclamanta le formulează în mod clar împotriva modului în care a fost soluționată latura civilă în cadrul Dosarului penal nr. x/291/2009, dosar soluționat definitiv la data la care reclamanta a început demersul său judiciar în cauza pendinte, curtea de apel reținând că un astfel de demers este inadmisibil, în ce privește celelalte susțineri ale reclamantei, vizând prejudiciul moral nou suferit ulterior soluționării cauzei penale, curtea de apel le-a reținut ca fiind nefondate. În acest context, intimata-reclamantă a susținut că ulterior soluționării cauzei penale a fost diagnosticată cu tetraplegie, încadrată în grad de handicap grav și a aflat astfel că nu se va putea mișca de la gât în jos.
Cu privire la aceste susțineri, curtea de apel a reținut următoarele.
Din punct de vedere al legalității sentinței tribunalului, cauza penală ce a constituit Dosarul penal nr. x/291/2009 s-a soluționat definitiv prin decizia pronunțată în recurs, la data de 19 mai 2011, în această cauză fiind soluționată și latura civilă vizând cererea reclamantei de acoperire a prejudiciului moral și material suferit ca victimă a accidentului rutier din data de 9 august 2008.
În cauza de față, cererea reclamantei a fost formulată la data de 16 august 2011, la trei luni de la soluționarea definitivă a cauzei penale.
Intimata-reclamantă invocă faptul că a suferit un nou prejudiciu moral, neavut în vedere de către instanța penală, prejudiciu suferit ca urmare a diagnosticului de tetraplegie, precum și a certificatului de handicap din 12 ianuarie 2010 prin care a fost încadrată în grad de handicap grav permanent.
Sub acest aspect, curtea de apel a reținut că, în ce privește daunele morale, în cauză există autoritate de lucru judecat, față de hotărârea judecătorească pronunțată definitiv în Dosarul penal nr. x/291/2009.
Pentru a putea constitui un obiect nou al judecății, aspectele invocate de către reclamantă trebuie să nu fi existat, la data soluționării cauzei penale, reclamanta să nu le fi cunoscut, astfel încât să poată invoca producerea unui prejudiciu moral nou, nesupus analizei instanței în cadrul procesului penal desfășurat anterior.
Or, chiar reclamanta a susținut că certificatul de handicap menționat nu a fost luat în considerare de către instanța penală, cu toate consecințele sub aspectul reparării prejudiciului moral și material. Chiar și dincolo de aceste aspecte care se constituie, astfel cum s-a menționat și anterior, în critici ale hotărârii penale, care nu pot constitui obiect al analizei în cauza de față, curtea de apel a reținut că susținerile reclamantei sunt nefondate. Astfel, în contextul în care certificatul de handicap invocat de reclamantă, din 12 ianuarie 2010 exista la data soluționării cauzei penale, cauză soluționată în primă instanță la 21 iunie 2010, iar toate documentele medicale existente la dosarul penal de primă instanță au menționat diagnosticul de tetraplegie, respectiv foaia de observație 22963 a Spitalului de Urgențe D., foaia de observație clinică generală din perioada septembrie 2008 - octombrie 2008, biletul de externare din ianuarie - februarie 2009, scrisoarea medicală din 12 februarie 2010, adeverința din 10 februarie 2010, curtea de apel a reținut că sunt nefondate susținerile reclamantei că a aflat, după soluționarea definitivă a cauzei penale, că diagnosticul său este de tetraplegie și că nu se va putea mișca de la gât în jos, fiindu-i astfel cauzat un nou prejudiciu moral, după pronunțarea hotărârii penale definitive.
Întrucât, încă din septembrie 2008, documentația medicală menționată anterior apare cu diagnosticul de tetraplegie, curtea de apel a reținut că aceste aspecte au fost avute în vedere și supuse analizei instanței penale la soluționarea laturii civile, iar faptul că ele nu se regăsesc, ca precizare, în motivarea hotărârilor penale pronunțate nu are relevanță în ce privește cele supuse analizei în cauza de față.
Astfel, în concluzie, curtea de apel a reținut că diagnosticul de tetraplegie nu a fost evidențiat ulterior soluționării cauzei penale, ci a existat în toate documentele medicale menționate anterior și eliberate încă din 2008, iar certificatul de handicap precizat de reclamante exista încă anterior datei soluționării în primă instanță a cauzei penale, toate susținerile reclamantei putând constitui, la acel moment, obiect al analizei în căile de atac prevăzute de lege în cadrul procesului penal.
În acest context, curtea de apel a reținut că în ce privește prejudiciul moral, este întemeiată excepția autorității de lucru judecat invocată de către apelantă, în considerarea dispozițiilor art. 1201 C. civ.
Astfel, reținând existența autorității de lucru judecat, curtea de apel nu a mai analizat celelalte motive de apel referitor la fondul litigiului, anume la cuantificarea daunelor morale solicitate.
În ce privește limitele contractului de asigurare, curtea de apel a reținut că, sub acest aspect, în cauză operează prezumția de lucru judecat, întrucât, prin hotărârea penală definitivă pronunțată în Dosarul nr. x/291/2009 instanța penală, fiind învestită, pe latură civilă, cu analizarea contractului de asigurare existent între părți, a statuat în mod definitiv că limitele răspunderii asigurătorului sunt la nivelul sumei de 750.000 euro (Sentința penală nr. 287 din 21 iunie 2010 pagina 4 dosar Judecătorie Roman, rămasă definitivă sub acest aspect). Ca atare, a fost menținută sentința tribunalului în ce privește admiterea cererii de chemare în garanție, nefiind depășită în speță limita de asigurare menționată anterior.
Chiar și dincolo de această prezumție de lucru judecat, curtea de apel a reținut că argumentele reținute de prima instanță cu privire la aplicarea Directivei 2005/14/CE sunt neîntemeiate, referitor la limita de răspundere a asigurătorului în speța dedusă judecății. În acest sens, curtea de apel a reținut că directivele Comisiei Europene nu sunt susceptibile de aplicarea directă în raporturile juridice dintre particulari. Astfel, conform prevederilor art. 288 din Tratatul privind Uniunea Europeană, directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar, cu privire la rezultatul ce trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ce privește forma și mijloacele. După publicarea în Jurnalul Oficial al UE, este necesară transpunerea directivei în Ordinea Juridică internă, prin adoptarea legislației sau a altor măsuri de către autoritățile naționale. În consecință, rezultă că între directivă și persoana fizică sau juridică se interpune totdeauna legea națională. Chiar și în condițiile în care legea națională ar implementa incorect directiva sau nu ar implementa-o în perioada de timp prevăzută de directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit constant, prin jurisprudența sa, faptul că directivele, în astfel de situații pot avea efect numai direct vertical, când e invocată împotriva unei autorități statale și nu pot avea un efect direct orizontal, invocată împotriva unui particular, persoană fizică sau juridică de drept privat (cauza Curții de Justiție a Uniunii Europene C- 15 din 84 și cauza Curții de Justiție a Uniunii Europene C - 91/92).
Astfel cum rezultă din hotărârile penale pronunțate în cadrul Dosarului penal nr. x/291/2009, în cele trei grade de jurisdicție parcurse, pe latură civilă, în ce privește daunele materiale, s-a acordat definitiv suma de 50.000 lei, care reprezintă daunele materiale solicitate de intimata-reclamantă pentru acoperirea prejudiciului material suferit până la data de 30 noiembrie 2009, data formulării cererii aflată la dosarul penal Judecătoria Roman.
În cauza de față, intimata-reclamantă prin probatoriul care a fost administrat în cauză, a dovedit existența prejudiciului material suferit ulterior datei de 30 noiembrie 2009 menționată anterior și determinat de accidentul rutier a cărui victimă a fost.
La stabilirea cuantumului acestor daune materiale însă, prima instanță nu a avut în vedere că, suma de 162.617,48 lei stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză, aferentă perioadei ianuarie 2011 - octombrie 2014 cuprinde și suma de 100.924 lei indemnizație asistent personal, acordată astfel de prima instanță de două ori, prin acordarea indemnizației de însoțitor în cadrul indemnizației lunare de 13.126 lei. În consecință și sub acest aspect, al cuantumului daunelor materiale, curtea de apel a admis apelul și a modificat sentința apelată, în sensul deducerii din suma de 162.617,48 lei a sumei de 100.924 lei precizată anterior.
Referitor la indemnizația lunară, de 13.126 lei acordată de prima instanță, curtea de apel a reținut că, deși nu apare menționat în dispozitiv, aceasta a fost acordată, în mod evident, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 16 august 2011, însă în perioada ianuarie 2011 - mai 2013, astfel cum rezultă din înscrisul depus la dosar apel, intimata-reclamantă a beneficiat de indemnizație pentru persoană cu handicap grav. Având în vedere manifestarea dreptului de opțiune prevăzut de art. 42 alin. (4) din Legea nr. 448/2006, pentru perioada 16 august 2011 - mai 2013, din această indemnizație lunară a fost scăzută suma de 11.883 lei primită ca indemnizație pentru persoană cu handicap. De asemenea, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar apel, în perioada iunie 2013 - februarie 2016 intimata-reclamantă a beneficiat de suma de 21.240 lei indemnizație de însoțitor achitată de Casa Județeană de Pensii Neamț, sumă care, de asemenea, a fost dedusă din cuantumul daunelor materiale solicitate de reclamantă și acordate de prima instanță.
Referitor, de asemenea, la daunele materiale sub forma indemnizației lunare, în raport de probatoriul administrat la prima instanță sub acest aspect și avut în vedere de tribunal, curtea de apel, având în vedere și cele cuprinse în adresa aflată la dosarul de apel, din care rezultă suma lunară de plată a însoțitorului de care poate beneficia reclamanta în temeiul Legii nr. 448/2006, însă totodată și faptul că aceasta necesită, din cauza diagnosticului de tetraplegie, însoțitor 24 ore din 24 ore, a dedus, pentru perioada ulterioară pronunțării deciziei, din suma acordată cu titlu de indemnizație lunară suma de 700 lei plata însoțitorului de care poate beneficia, în efectul Legii nr. 448/2006, reclamanta. Astfel, pentru perioada de la data de 23 martie 2016, până la încetarea stării de nevoie, suma lunară pentru cheltuieli necesare tratamentului și însoțitorului este de 12.426 lei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. și pârâta Societatea de Asigurare C. SA.
În motivarea recursului formulat de reclamanta A. prin avocat E. s-au arătat următoarele.
În mod greșit instanța de apel a admis excepția autorității de lucru judecat pentru capătul de cerere referitor la daunele morale.
Instanța de apel procedează la o interpretare rigidă a documentelor medicale depuse la dosar, fără aprofundarea nuanțată a acestora, dă o calificare greșită demersului procesual al reclamantei, stabilind că cererea a fost formulată la 3 luni de la soluționarea definitivă a cauzei penale, astfel încât aceasta nu poate invoca un prejudiciu moral nou. Instanța de apel reține în mod greșit că "încă din septembrie 2008, documentația medicală menționată anterior apare cu diagnosticul de tetraplegie", deoarece certificatul medico-legal eliberat în data de 10 octombrie 2008 consemnează diagnosticul de "fractură de coloană vertebrală cervicală C5 cu afectare medulară și paraplegie spastică secundară". Ulterior, starea de sănătate a recurentei s-a înrăutățit, suferind de paralizia completă a membrelor inferioare și superioare, ca rezultat al leziunii măduvei cervicale, diagnosticul fiind de tetraplegie. Tetraplegia se poate manifesta diferențiat, fie printr-o paralizie completă, sau incompletă. Astfel, pacientul poate realiza abducția brațului fără însă a avea o sensibilitate profundă la nivelul degetelor, după cum poate fi lipsit total de sensibilitate în anumite zone ale corpului.
Certificatul de handicap din 12 ianuarie 2010 consemnează doar diagnosticul de tetraplegie și încadrarea în grad de handicap grav permanent. Acest certificat medical este avut în vedere de instanța penală care soluționează în mod definitiv latura civilă din dosarul penal în data de 19 mai 2011. Evaluarea gradului de handicap comportă interpretări și revizuiri periodice. Astfel, în primii ani după vătămare, paralizia membrelor este investigată și se procedează la o revizuire a încadrării gradului de handicap din 6 în 6 luni sau o dată pe an. Certificatul de handicap al recurentei stabilește o valabilitate permanentă, fără termen de revizuire.
Cu toate acestea, prima instanță de fond, Tribunalul Neamț, reține în mod corect că "există aspecte care nu au putut fi anticipate și reținute atunci când a fost soluționată latura civilă a procesului penal". Astfel, expertiza medico-legală efectuată în data de 02 aprilie 2013 consemnează istoricul medical și evoluția pacientei. La pag. 9 din expertiză există copia Scrisorii Medicale cf.F.O. nr. 42 a Spitalului Clinic de Recuperare Medicală Băile Felix, care atestă că în perioada 04 ianuarie -18 ianuarie 2010 (perioadă ce se suprapune cu eliberarea certificatului de handicap - 12 ianuarie 2010) pacienta a fost examinată. Constatările medicilor certifică împrejurarea că pacienta "își menține poziția sesizând, iar la nivelul trunchiului superior aceasta își mobilizează umerii, coatele, realizează pumn bilateral și flexie de degete bilateral". În data de 05 august 2013, comisia de medici legiști consemnează că "din examenul clinic obiectiv reținem faptul că numita A. poate mișca doar umerii". În aceste condiții, aprecierile primei instanțe de fond sunt corecte, în sensul că "starea sănătății și șansele de recuperare ale reclamantei, avute în vedere de instanța penală diferă de starea sănătății și șansele de ameliorare, așa cum rezultă acestea în prezent",
În mod greșit instanța de apel stabilește autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței penale raportat la faptul că în perioada celor 3 luni parcurse până la introducerea unei noi acțiuni în pretenții civile, recurenta nu a produs dovezi medicale care să ateste înrăutățirea stării sale de sănătate. Materia de studiu în domeniul manifestării formelor de paralizie comportă o interpretare sensibilă și diferențiată. Astfel, cu trecerea timpului, recurenta a fost marcată de o degradare treptată și ireversibilă a stării sale de sănătate. Soluționarea definitivă a laturii civile din dosarul penal s-a făcut la data de 19 mai 2011, și a fost motivată de documente medicale care datau din perioada 2008 - 2010. La dosarul cauzei nu există nicio evaluare medicală care să fi fost făcută mai devreme de 1 an și jumătate față de data pronunțării soluției. În aceste condiții, demersul procesual al recurentei este justificat, legal și temeinic.
La data introducerii acțiunii civile, starea de sănătate a acesteia era marcată de o degradare accentuată și severă. Această deteriorare s-a menținut până în prezent, când recurenta "poate mișca doar umerii". În mod corect, prima instanță de fond, Tribunalul Neamț, reține că prin soluția pronunțată în dosarul penal prejudiciul recurentei nu a fost reparat integral. În aceste condiții, recurenta are vocația procesuală de a-și valorifica drepturile pentru recuperarea în totalitate a prejudiciului suferit. Pierderea treptată și ireversibilă a capacităților locomotorii este confirmată de certificatul medico-legal din 02 aprilie 2013 care consemnează diminuarea posibilităților de mișcare până la anihilarea lor totală. În mod corect prima instanță de fond a evaluat perioadele de spitalizare pentru recuperare permanentă în viitor. Perpetuarea acestor necesități, precum și amploarea eforturilor viitoare ale recurentei determină reconsiderarea cuantumului reparației cuvenite. Sub acest aspect, exercițiul drepturilor subiective ale recurentei nu poate fi limitat.
În aceste împrejurări sunt greșite raționamentul și abordarea instanței de apel care nu identifică "un prejudiciu moral nou" pe parcursul celor 3 luni de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii penale până la data introducerii acțiunii civile. "Prejudiciul moral nou" este generat de faptul că la data pronunțării hotărârii penale, implicit a soluționării laturii civile, instanța a decis în baza unor documente medicale care nu erau actualizate.
În motivarea recursului formulat de reclamanta A. prin avocat F. s-au arătat următoarele.
Hotărârea instanței de apel în ceea ce privește modalitatea de soluționare a capătului de cerere privind daunele morale, în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat este nelegală, deoarece a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
În primul rând, în toată motivarea, atât la prima instanță de fond, cât și în apel, s-a arătat faptul că instanța penală a avut în vedere la soluționarea laturii civile a Dosarului nr. x/291/2009 un diagnostic stabilit prin constatarea medico-legală din 10 octombrie 2008, efectuată de Spitalul Județean Neamț și anume acela de «fractură de coloană vertebrală cervicală C5 cu afectare medulară și paraplegie spastică secundară» diagnostic care este cu mult mai ușor decât diagnosticul real, stabilit prin raportul de expertiză medico-legală efectuat în prezentul dosar, la prima instanță de fond, acest diagnostic fiind de «fractură cominutivă corp vertebral operată în 2008, deficit neurologic complet bilezional (AIS-A), tetraplegie spastică ».
În mod nereal instanța de apel motivează faptul că reclamanta-apelantă ar fi susținut că «ulterior soluționării cauzei penale a fost diagnosticată cu tetraplegie încadrată în grad de handicap grav și a aflat că nu se va putea mișca de la gât în jos», nicăieri în întreaga motivare - atât la instanța de fond, cât și în apel, nesusținându-se așa ceva - ci doar faptul că acest diagnostic nu a fost avut în vedere de instanțele penale - astfel încât soluționarea laturii civile s-a făcut doar în considerarea diagnosticului din constatarea medico-legală și ulterior - doar în recursul penal fiind menționat certificatul de încadrare în grad de handicap - din 12 ianuarie 2010, însă acest certificat nu clarifică nici acesta diagnosticul real - ci dă doar un cod de diagnostic - G82- care reprezintă conform Listei tabelare a bolilor ICD 10-AM 2002- un cod de diagnostic generic pentru formele de paralizie, acest cod fiind în realitate un întreg capitol denumit «Paraplegia și tetraplegia».
Dacă instanțele penale ar fi avut în vedere și ar fi luat în calcul diagnosticul real, ar fi trecut în motivarea hotărârilor în mod corect și legal diagnosticul real, deoarece nimic nu impieta ca acestea să treacă în motivarea lor diagnosticul real, or, nicăieri în aceste hotărâri nu există vreo mențiune măcar lapidară a diagnosticului de tetraplegie spastică - ci doar de paraplegie spastică - așa încât, chiar existând înscrisurile medicale menționate de instanța de apel în considerentele hotărârii recurate, este evident că instanțele penale au făcut o cuantificare a prejudiciului moral doar parțială, iar în prezentul dosar solicită repararea integrală a prejudiciului adică o cuantificare reală a prejudiciului moral, fiind de neînchipuit suferința fizică și psihică a unei persoane care este paralizată total, față de o persoană care are doar o paralizie a membrelor inferioare.
A considera altfel, ar însemna a ignora motivările din hotărârile penale și a adăuga la acestea ceva ce nu există, or, atâta vreme cât hotărârile judecătorești se analizează atât în ceea ce privește considerentele, cât și dispozitivul iar în acestea nu există nici cea mai mică mențiune despre «tetrapareză spastică» nu se poate ulterior analiza ceva ce nu există în hotărâri și nu se poate spune că instanțele au luat în considerare și au avut în vedere ceva ce nu au motivat nicăieri în aceste hotărâri.
De altfel, față de toate aceste susțineri instanța de apel a motivat extrem de lapidar și fără consistență cu următoarea sintagmă «faptul că ele nu se regăsesc ca precizare în motivarea hotărârilor penale pronunțate nu are relevanță în ceea ce privește cele supuse analizei în cauza de față» - astfel, chiar instanța de apel recunoaște faptul că nu exista nicio mențiune a diagnosticului real în cele trei hotărâri, deci evident că nu a fost luat în considerare de instanțele penale, însă instanța civilă de apel considera că «nu are relevanță acest aspect», fără altă motivare mai consistentă și mai detaliată, pentru a forma măcar o idee de ce a fost considerată fără relevanță un aspect care pentru reclamantă este major și extrem de important în dimensionarea și stabilirea unui cuantum corect și legal al daunelor morale, pentru ca repararea prejudiciului produs să fie într-adevăr integrală și efectivă.
Un alt aspect extrem de important în analizarea modului nelegal de soluționare a capătului de cerere privind daunele morale este și faptul că instanța de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină în înlăturarea expertizei medico-legale, astfel că nu menționează nici măcar într-un paragraf despre raportul de expertiză medico-legală, dacă a fost luat în considerare, iar dacă nu, care este motivul pentru care au fost înlăturate concluziile sale, deoarece în judecata penală nu s-a efectuat o expertiză medico-legală, care să clarifice situația reala a diagnosticului reclamantei, iar la judecata la fond a dosarului penal, dar și ulterior, reclamanta nu avea cum să-și facă apărări pertinente, deoarece situația ei foarte gravă, iar familia acesteia se preocupă îndeaproape de reclamantă, atât pentru a o ajuta fizic, dar mai ales pentru a o susține psihic.
În raportul de expertiză medico-legală efectuat la instanța de fond în prezenta cauză se menționează într-adevăr că «starea de tetrapareză spastică instalată în urma traumatismului din august 2008 s-a menținut și după decembrie 2010» - aceasta fiind realitatea pe care nu a contestat-o, însă a arătat faptul că instanța penală, neavând un Raport de expertiză medico-legală, deci neavând clarificat diagnosticul real, a soluționat latura civilă a cauzei și a cuantificat în special prejudiciul moral doar în considerarea diagnosticului cu mult mai ușor decât cel real, acesta fiind și motivul pentru care a acordat doar 150.000 lei în recurs (circa 37.000 euro) - doar pentru această afectare a membrelor inferioare - paraplegia spastică, trecută în mod concret și explicit în hotărârile penale.
Consideră că instanța de apel a dat o soluționare nelegală acestui capăt de cerere, astfel admițând excepția autorității de lucru judecat, care, la o analiză foarte atentă a cauzei, se observa că nu este incidența în cauză așa după cum în mod corect și legal a observat și soluționat instanța de fond-care a analizat atât dosarul penal, cât și probele din prezentul dosar și a concluzionat ca nu exista autoritate de lucru judecat, deoarece instanța penală nu a avut în vedere diagnosticul real.
Din aceste motive, a susținut faptul că prin soluționarea capătului de cerere privind daunele morale în dosarul penal nu s-a reparat integral prejudiciul, iar în această situație, atât literatura, cât și practica judiciară sunt unanime în a arata că nu există autoritate de lucru judecat, dacă prejudiciul nu a fost reparat integral și dacă nu a existat o repunere reală și efectivă în situația anterioară. În situația în care, după rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești s-a agravat starea sănătății sau despăgubirile acordate nu sunt în măsură să acopere integral prejudiciul cauzat victimei, aceste despăgubiri pot fi majorate, fără a se putea invoca autoritatea de lucru judecat.
În materia răspunderii civile delictuale se aplică principiul reparării integrale a prejudiciului așa încât, având în vedere că prejudiciul moral a fost reparat doar parțial prin hotărârile penale, doar în baza diagnosticului avut în vedere de instanțe și trecut în mod expres și fără dubiu în fiecare din cele 3 hotărâri penale, reclamanta este îndreptățită la o reparare integrală a prejudiciului pentru asigurarea unei aproprieri măcar de repunerea în situația anterioară astfel că autoritatea de lucru judecat nu este incidența în cauza, motiv pentru care modul de interpretare a legii de către instanța de apel este greșit, iar hotărârea este lipsită de temei legal pentru acest capăt de cerere.
Și în privința limitelor contractului de asigurare, instanța de apel a făcut o aplicare greșita a legii, deoarece consideră ca în cauza este aplicabilă prezumția lucrului judecat întrucât instanțele penale ar fi statuat că aceasta limita este de 750.000 euro, iar chiar trecând de acest aspect, curtea de apel a considerat în mod eronat și nelegal ca nu ar fi aplicabilă în cauza Directiva 2005/14/CE.
Dacă se analizează cu atenție preambulul Directivei 2005/14/CE (Directiva a V-a Auto), expunerea de motive privitoare la limitele de răspundere se observa faptul ca aceste directive sunt emise în considerarea apărării drepturilor particularilor din statele membre - în speța de față în ceea ce privește limitele asigurării, așa încât aceste limite sa despăgubească integral și echitabil victimele care au suferit răni foarte grave. Scopul urmărit prin adoptarea acestor directive europene este acela ca limita de despăgubire sa fie suficient de ridicată astfel încât să poată asigura, în mod echitabil, sumele necesare pentru îngrijiri medicale și alinarea suferinței permanente cauzate de durerile fizice și psihice îndurate (invaliditate, sluțire, pierdere de organe și simțuri), prin restrângerea vieții sociale, profesionale, culturale, pierderea respectului de sine s.a.
Cu privire la aplicabilitatea Directivei 2005/14/CE, după ce România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 01 ianuarie 2007, și-a asumat obligația de a transpune în dreptul național prevederile directivelor comunitare, cu consecința faptului că, în situația în care legislația națională încalcă dreptul comunitar, se impune înlăturarea prevederilor naționale care nu sunt în acord cu legislația comunitară în speță Ordinul nr. 8/2008 emis de CSA.
Astfel, limitele de despăgubire au fost majorate de Directiva a V-a europeană (Directiva 2005/14/CE), în sensul că până cel târziu în 11 mai 2012 (pentru statele care optează pentru o perioadă de tranziție de 5 ani), limitele minime de despăgubire care vor trebui preluate în baza unui contract de asigurare R.C.A. vor trebui să fie de 1.000.000 euro/victimă sau de 5.000.000 euro/eveniment indiferent de numărul victimelor pentru vătămări corporale și de 1.000.000 euro/eveniment, pentru daune materiale, indiferent de numărul victimelor.
Statele membre care stabilesc o perioadă de tranziție pentru implementarea acestor limite, vor trebui să informeze Comisia asupra acestui lucru și să stabilească limite cel puțin la nivelul de jumătate din cele prevăzute de Directiva a V-a, în termen de 30 de zile de la data intrării ei în vigoare (11 mai 2007) - astfel ca, fiind în perioada de tranziție, țara noastră, ca stat membru era obligată să stabilească un cuantum al despăgubirilor la nivelul de jumătate din cuantumul prevăzut de Directiva a V-a.
Efectul direct al dreptului european a fost consacrat de Curtea Europeana de Justiție în hotărârea Van Gend en Loos din data de 5 februarie 1963. În această hotărâre, Curtea afirmă că dreptul european nu generează numai obligații pentru țările UE, ci și drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi și să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene. Efectul direct include cele doua aspecte: orizontal și vertical, însă, deși este adevărat faptul ca efectul direct vertical intervine în relațiile între persoanele fizice și țară, totuși aceasta înseamnă că persoanele fizice pot să se prevaleze de o normă europeană față de țară deci acest efect este prevăzut în interesul persoanelor în raport de implementarea dreptului european de statul membru iar nu invers. În ceea ce privește efectul direct orizontal acesta intervine în relațiile între persoanele fizice. Aceasta înseamnă că o persoană fizică poate să se prevaleze de o normă europeană față de o altă persoană fizică. Efectul direct "sancționează" statele care nu au adoptat măsurile necesare pentru punerea în aplicare a dreptului comunitar. Acest efect este asigurat prin vigilența persoanelor particulare care, interesate fiind de salvgardarea drepturilor lor, sesizează jurisdicțiile naționale. Directiva este un act destinat țărilor UE și trebuie transpusă de acestea în legislațiile lor naționale. Totuși, în anumite cazuri, Curtea de Justiție le recunoaște un efect direct, în scopul de a proteja drepturile persoanelor fizice. Astfel, Curtea a stabilit în jurisprudența sa că o directivă are un efect direct dacă dispozițiile acesteia sunt necondiționate și suficient de clare și precise și dacă țara din UE nu a transpus directiva în termenul prevăzut (hotărârea din data de 4 decembrie 1974, Van Duyn). Cu toate acestea, efectul direct nu poate fi decât vertical; țările UE au obligația de a pune în aplicare directivele, dar directivele nu pot fi invocate de o țară a UE împotriva unei persoane fizice (hotărârea din data de 5 aprilie 1979, Ratti) - astfel încât efectul vertical vizează un aspect total opus celui vizat de instanța de apel fiind evident din conceperea acestor directive europene ca ele vizează apărarea drepturilor persoanelor fizice în raport cu o legislație naționala prejudiciantă pentru acestea prin neadaptarea acesteia la dreptul comunitar.
În motivarea recursului formulat, pârâta Societate de Asigurare C. SA a arătat următoarele:
I. Pârâta a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul menționării în dispozitiv a limitei maxime de despăgubire prevăzută atât în ordinele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor cât și în poliță, limită din care urmează a fi dedusă contravaloarea tuturor sumelor acordate până în prezent și achitate de pârâtă; admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei recurate în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul modificării valorii indemnizației periodice acordate intimatei-reclamante atât pentru perioada 16 august 2011 - 23 martie 2016, cât și pentru viitor până la încetarea necesității tratamentului și a asistenței prin însoțitor, până la concurența uneia dintre sumele stabilite prin expertiza judiciară efectuată în apel; obligarea intimatei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.
II. Motivele de recurs.
II.1 Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-au încălcat prevederile ce impun stabilirea prin dispozitiv a limitei maxime a despăgubirii, obligație ce revenea instanței în temeiul Legii nr. 136/1995, respectiv a Normelor emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, întrucât în speță există probabilitatea/posibilitatea depășirii maximului prevăzut în poliță precum și a unor noi litigii între părți.
i) Potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995 (...) în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercita împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilita în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați. Potrivit art. 26 alin. (2) din Normele Anexă la Ordinul CSA nr. 8/2008 în vigoare la momentul accidentului: indiferent de locul în care a fost produs accidentul de vehicul (...), asigurătorul acorda despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare, pentru (...) cazul în care persoanele care solicită despăgubiri pentru vătămări corporale sunt membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau ai oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident de vehicul. Totodată, prevederile art. 27 pct. 5 din aceleași norme: asigurătorul nu acorda despăgubiri pentru: (...) partea din prejudiciu care depășește limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA, produs în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului. Dispoziții identice se regăsesc și în normele anexă la Ordinul CSA nr. 11/2007 în vigoare la momentul semnării poliței de asigurare cât și în Ordinul CSA nr. 5/2010 în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată. De altfel, această limită a despăgubirii ce poate fi acordată de asigurătorul RCA persoanei prejudiciate prin accidentul rutier este prevăzută în toate reglementările care guvernează asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, inclusiv în Norma nr. 23/2014 în vigoare în prezent.
Prevederile legale privitoare la încadrarea în limita prevăzută în poliță sunt aplicabile și în cazul stabilirii despăgubirii pe cale judecătorească, aspect ce rezultă fără echivoc din coroborarea prevederilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 cu art. 45 cu art. 48 din Normele Anexă la Ordinul CSA nr. 11/2007, articole ce au rămas într-o redactare similară de la momentul producerii accidentului și până în prezent. Astfel, potrivit art. 48 alin. (2) din norme, incident pentru identitate de rațiune și atunci când suntem în prezența unei singure persoane vătămate, în cazul în care cuantumul despăgubirilor ca urmare a vătămărilor corporale sau a decesului mai multor persoane în unul și același accident de vehicul depășește la data producerii accidentului limita de despăgubire stabilită prin documentul de asigurare RCA, exclusiv cheltuielile făcute în procesul civil, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate și de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului, despăgubirile se acorda în limita acestei sume» proporțional cu prejudiciul suferit de fiecare persoana vătămată, fără însă a se depăși la data producerii accidentului pentru fiecare persoana accidentată, limita de despăgubire pe persoană, stabilita prin polița de asigurare RCA.
Prin raportare la aceste texte ce au valoare obligatorie și aplicabilitate erga omnes, instanța este obligată atunci când prejudiciul excede, sau poate exceda valoarea prevăzută în poliță, să fixeze prin chiar hotărârea de stabilire a despăgubirilor limita superioară a răspunderii asigurătorului.
ii) Prin apelul formulat în cauză, a criticat atât cuantumul daunelor materiale suplimentare reținute de instanța de fond (atât fixe cât și periodice) cât și împrejurarea că instanța a ignorat prevederile legale ce îi impuneau deducerea sumelor deja achitate precum și fixarea limitei de 750.000 euro (în echivalent lei la momentul producerii accidentului) ca plafon maximal al răspunderii C. SA.
iii) Prin decizia recurată instanța de apel a reținut în mod corect faptul că limita de răspundere a asigurătorului este în cuantum de 750.000 euro atât prin raportare la sentința Judecătoriei Român pronunțată în Dosarul penal nr. x/291/2009 devenită irevocabilă asupra acestui aspect, cât și prin raportare la greșita interpretare de către instanța de fond din prezentul dosar a dreptului comunitar în ceea ce privește aplicarea directivelor în raporturile juridice dintre privați. Totuși, instanța de apel înțelege să mențină hotărârea pronunțată de instanța de fond asupra cererii de chemare în garanție a C. din care lipsește limita răspunderii pârâtei, ca atare, urmează a fi menținută sentința tribunalului în ceea ce privește admiterea cererii de chemare în garanție, nefiind depășita în speță limita de asigurare menționată anterior. Practic instanța de apel ajunge la concluzia (împărtășită și de prima instanță de fond) că menționarea limitei nu este necesară în dispozitivul sentinței considerând probabil că este fie implicită, fie că nu se va putea atinge acea limită.
Soluția este nelegală sub mai multe aspecte.
Sub un prim aspect, prevederea limitei maximale a răspunderii asigurătorului nu reprezintă o opțiune, ci o obligație în sarcina instanței cu atât mai mult cu cât în speță există posibilitatea ca în viitor, prin adiționarea plăților făcute cu titlul de indemnizație periodică să se atingă această limită. Prevederile Ordinului CSA nr. 11/2007 și nr. 8/2008 care impun stabilirea acestei limite la acordarea despăgubirilor au caracter imperativ fiind acte emise în baza competenței speciale acordate de Legea nr. 136/1995 Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor de a adopta norme pentru aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, stabilirea limitelor teritoriale de acoperire, a nivelul despăgubirilor, a condițiilor de plată, a duratei asigurării, a facilităților și penalizărilor aplicabile asiguraților etc.
Sub un al doilea aspect, stabilirea limitei se impunea indiferent de faptul că instanța a reținut că aceasta este de 750.000 euro (așa cum rezultă de altfel din Ordinul CSA nr. 8/2008 respectiv din poliță) ori cea de 5.000.000 euro (reținută în mod eronat de prima instanță de fond). Astfel, faptul că instanța de apel a acordat mai puțin decât prima instanță de fond (valorificând excepția autorității de lucru judecat în privința daunelor morale și reținând dublarea unor daune materiale fixe) nu o degrevează pe aceasta de respectarea prevederilor legale. Din contră, pentru a împiedica orice echivoc în punerea în executare a acestei Decizii, menționarea valorii maximale până la care urmează a fi ținut asigurătorul era nu numai necesară ci și utilă.
Sub un al treilea aspect, împrejurarea reținută de instanță anume că prin totalul sumelor acordate nu se depășește limita de 750.000 euro este eronată. Astfel, instanța a acordat intimatei reclamante o indemnizație lunară de 12.426 lei, pentru tratamentul și recuperarea medicală și asistența acordată de însoțitor de la data pronunțării până la încetarea stării de nevoie.
Or, simpla stabilire a unei prestații ce urmează a fi achitate lunar și care depinde exclusiv de ameliorările în starea de sănătate a reclamantei atrăgea automat necesitatea fixării limitei, neputându-se susține că C. este ținută să achite pe termen nelimitat această prestație, indiferent de totalul la care ajung sumele plătite.
O astfel de concluzie ar contrazice considerentele instanței de la dosar unde se dă efect autorității de lucru judecat a hotărârii penale care stabilește limita superioară la valoarea de 750.000 euro.
Prin raportare la diagnosticul stabilit de medici prin raportul de expertiză efectuat la fond (tetraplegie spastică) ce reprezintă un handicap permanent, precum și prin raportare la certificatul de încadrare în grad de handicap care este unul nerevizuibil, perspectiva încetării stării de nevoie pe baza stadiului actual al descoperirilor din medicină este una greu de prevăzut. Mai mult, instanța nu a arătat nici pe ce criterii se bazează în aprecierea faptului că totalul indemnizației periodice se va situa sub pragul maxim stabilit prin poliță (și din care vor trebui deduse plățile efectuate până în prezent), anume dacă a analizat speranța de viață a intimatei ori a anticipat o ameliorare a stării de sănătate în următorii ani.
Toate aceste elemente confirmă că decizia de a menține hotărârea primei instanțe care nu a înțeles să prevadă limitele de despăgubire este nu numai una nelegală ci și una nefundamentată. Este evident că, prin plata lunară a unei sume considerabile (aproximativ 3000 euro/lună) se va poate ajunge la depășirea rezultatului reprezentant de diferența dintre valoarea maximă prevăzută în poliță calculată în lei la cursul BNR de la data producerii accidentului și toate plățile în cuantum fix deja făcute precum și cele ce urmează a fi făcute în baza hotărârii atacate, adică la limita răspunderii.
O astfel de împrejurare, pe de-o parte ignoră limitele fixate prin Ordinele CSA și obligația prevederii lor în hotărârea de obligare a asigurătorului, pe de altă parte, lasă fără efect considerentele prin care se reține fără echivoc valoarea de 750.000 euro ca fiind intrată în puterea de lucru judecat. În fine, va putea genera noi litigii ca urmare a unei eventuale interpretări partizane din parte intimatei-reclamante respectiv a încercării de a recupera sume peste limita legală și convențională ori ca urmare a neluării în seamă a sumelor deja achitate la data pronunțării deciziei (200.000 lei + 28.642 lei).
II.2 Absența oricăror motive care să justifice reținerea sumei etalon de 13.126 lei de la care instanța a plecat în stabilirea cuantumului indemnizației periodice. Decizia atacată este în parte nemotivată, motiv de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
i) Potrivit art. 261 alin. (1) lit. pct. 5 C. proc. civ., "Hotărârea va cuprinde (...) motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."
Din jurisprudență și doctrină reiese că nu poate corespunde exigențelor impuse de art. 261 C. proc. civ. reținerea cu titlu de etalon a unei sume reprezentând indemnizație periodică stabilită empiric de către prima instanță de fond fără să existe măcar o referire în considerente privitoare la validarea raționamentului primei instanței de fond la rațiunile pentru care se impune acordarea acesteia.
ii) Prin apelul formulat în cauză a criticat cuantumul indemnizației periodice stabilite de Tribunalul Neamț pentru mai multe rațiuni, una dintre acestea fiind absența oricăror motive pentru acordarea de sume peste valorile calculate de expert. Astfel, în mod inexplicabil instanța de fond a acordat această despăgubire exact în cuantumul solicitat de intimata reclamantă, deși prin însăși expertiza contabilă realizată în cauză și omologată de instanță valorile medii lunare sunt de cel puțin 3 ori mai mici.
iii) Din lectura considerentelor deciziei recurate rezultă că instanța de apel nu a analizat deloc această critică, singurele referiri cu privire la indemnizația periodică fiind regăsite la dosar unde se arată în mod corect că mare parte din suma acordată cu titlu de daune materiale fixe, conține sumele cu titlu de indemnizație de însoțitor cuprinse deja în cadrul valorii periodice lunare de 13.126 lei, pe care instanța a stabilit-o pentru întreaga perioadă de derulare a prezentului litigiu; fila 16, primul paragraf unde se arată că pentru lunile cuprinse în intervalul ianuarie 2011 - mai 2013, intimata reclamantă a beneficiat pentru stingerea aceluiași prejudiciu și de sume de la bugetul de stat, sume care în mod firesc trebuie deduse potrivit principiului reparării doar a prejudiciului actual (ce nu a fost deja stins); fila 16 al doilea paragraf unde se are pentru prima dată în vedere cuantumul indemnizației însă nu ca urmare a încercării instanței de a răspunde criticilor noastre privind caracterul nejustificat al valorii de plecare. Astfel, instanța de apel pleacă de la aceeași sumă stabilită fără nici un fundament și aplică o altă deducere firească pentru sumele de care reclamanta beneficiază în baza Legii nr. 448/2006.
În concret, din considerentele hotărârii atacate rezultă că instanța de apel refuză să analizeze orice argument privitor la întinderea prejudiciului material constând în indemnizația periodică acordată până la încetarea stării de nevoie. Astfel, o minimă cercetare a criticii sale ar fi presupus spre exemplu validarea faptului că judecătorului fondului a apreciat în echitate ori a avut în vedere și alte cheltuieli atunci când a decis obligarea sa la o sumă de peste 3 ori mai mare decât cea rezultată din expertiză, aceasta putând avea în opinia instanței un caracter rezonabil.
Astfel, pârâta nu critică în mod direct valoarea acordată ce reprezintă o chestiune de apreciere asupra probatoriului, ci absența oricăror argumente pentru depășirea flagrantă a valorilor medii lunare calculate de expert în contextul în care această absență a reprezentat o critică principală formulată prin apel.
Absența oricăror astfel de referiri pune decizia de acordare a indemnizației lunare în sfera arbitrarului, situație ce se impune a fi cenzurată de instanța de recurs inclusiv prin prisma următoarele argumente:
Sub un prim aspect, motivarea instanței asupra acestui aspect nu poate rezulta implicit din restul considerentelor (inclusiv din cele care privesc diminuarea sa cu suma de 700 lei suportată de bugetele de stat) din moment ce pârâta a făcut referire prin apel la diferența vădit nejustificată între valoarea stabilită prin expertiză și cea acordată, fără legătură cu respectiva deducere. De altfel, în decizia recurată nu se găsește nici un considerent prin care instanța să rețină caracterul justificat al sumei.
Sub un al doilea aspect, indemnizația lunară acordată până la încetarea stării de nevoie reprezintă la rândul său un prejudiciu material ce trebuie probat de intimata-reclamantă. Astfel, această sumă a fost solicitată pe motivul că starea de sănătate a intimatei reclamante presupune cheltuieli periodice pentru: recuperare, fizioterapie, deplasări, alimentație hipercalorică și hiperproteică, însoțitor permanent etc. Or, în urma analizei tuturor acestor cheltuieli făcute pentru o perioadă de peste trei ani, expertul contabil a calculat mediile lunare prevăzute în suplimentul la raportul de expertiză. Peste valoarea acestor medii lunare nu a fost însă administrata nicio probă.
Sub un al treilea aspect, indemnizația periodică este menită să acopere nevoi punctuale de ordin material ale intimatei-reclamante care să asigure perspectiva unei vieți normale, iar nu să suplinească neacordarea (ori imposibilitatea acordării în cazul său) a unor daune morale suplimentare. Astfel, este de neconceput ca instanța să majoreze suma periodică pentru acoperi prin aceasta și eventuale daune morale fără a pune acest aspect în discuția părților și fără a-l reține în mod expres prin considerente.
Sub un al patrulea aspect, absența motivării acordării sumei este cu atât mai flagrantă cu cât diferența dintre media nevoilor lunare ale intimatei reclamante și valoarea acordată este extrem de mare. Astfel, în speță nu este vorba de o diferență de ordinul a câteva sute de lei, care ar fi putut reprezenta o scăpare a instanței ci la una de aproximativ 10.000 lei, în contextul în care vorbim de o sumă plătibilă lunar (în limita prevăzută în poliță) până la sfârșitul vieții intimatei-reclamante.
Astfel, pentru a reține o suma de 13.126 lei (peste 3 ori mai mare decât mediile aritmetice) instanța de apel era în mod evident obligată să infirme concluziile Suplimentului raportului de expertiză depus la 12 februarie 2014. Aceasta întrucât prin raport se rețin două medii (3394 lei pentru 42 luni și 3535,16 pentru 46 luni) sume ce conțin toate cheltuielile efectuate inclusiv indemnizația de asistent personală declarată ca fiind plătită la negru de intimata-reclamantă (500 euro lunar). Or, nici prin hotărârea pronunțată de prima instanță (menținută cu privire la acest cuantum prin decizia din apel) și nici prin această din urmă decizie nu se infirmă vreuna din concluziile raportului de expertiză.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul formulat de către reclamantă și fondat recursul declarat de către pârâtă în limitele și pentru considerentele menționate mai jos.
Este nefondată excepția nulității recursului declarat de către reclamantă, având în vedere că există motive de nelegalitate prin care se susține neîndeplinirea uneia dintre condițiile puterii de lucru judecat, și anume a identității de cauză, și interpretarea greșită a normelor dreptului Uniunii Europene legat de aplicarea în mod direct a directivelor, care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Este nefondată excepția nulității recursului declarat de către pârâtă, având în vedere că există motive de nelegalitate care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin care se critică nemenționarea în dispozitiv a limitei maxime de despăgubire prevăzută atât în ordinele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cât și în poliță, și nemotivarea reținerii ca dovedite a valorii indemnizației periodice acordate intimatei-reclamante.
Recursul motivat de către reclamantă prin cei doi reprezentanți convenționali vizează soluția de admitere a excepției puterii lucrului judecat referitor la capătul de cerere de obligare a pârâtei la plata daunelor morale și interpretarea limitelor contractului de asigurare din cele două perspective, a puterii lucrului judecat legat de limita de răspundere a pârâtei, societate de asigurare, de 750.000 euro, și a inaplicabilității în mod direct în cauză a Directivei 2005/14/CE.
În ceea ce privește motivele de recurs ce vizează soluția de admitere a excepției puterii lucrului judecat referitor la capătul de cerere de obligare a pârâtei la plata daunelor morale, la termenul din 27 septembrie 2016 instanța a cerut reclamantei să își clarifice poziția cu privire la faptul dacă diagnosticul susținut în recurs de tetraplegie este conform stării de sănătate de la producerea accidentului sau este urmarea agravării situației ulterior producerii acestuia, având în vedere că în fiecare dintre cele două motivări ale recursului, formulate prin reprezentanți diferiți, se susține una dintre aceste variante contradictorii. Ambii reprezentanți ai reclamantei au susținut că încă de la producerea accidentului diagnosticul corect a fost cel de tetrapareză, dar că deși existau la dosarul penal acte în care era consemnat acest diagnostic nu a fost cunoscut de către instanțele penale.
În motivarea recursului formulată prin avocat F. se susține sub acest aspect, în esență, că deși diagnosticul corect al reclamantei era tetraplegie, încă de la data producerii accidentului, instanțele penale s-au raportat în evaluarea prejudiciului moral la diagnosticul de paraplegie și că astfel nu s-a reparat integral prejudiciul moral. Se mai arată că instanța de apel nu a menționat motivele pentru care a înlăturat expertiza medico-legală, la care nu s-a referit în cadrul considerentelor.
În motivarea recursului formulată prin avocat E. se susține, pe de o parte, că inițial, în 2008, diagnosticul era de paraplegie iar ulterior starea de sănătate s-a înrăutățit ajungând în 2010 la diagnosticul de tetraplegie, așa cum ar rezulta din certificatul de handicap din 12 ianuarie 2010, certificat care ar fi fost avut în vedere de instanța penală care a soluționat definitiv latura civilă, dar că după acel moment starea reclamantei s-a înrăutățit suplimentar așa cum ar reieși din constatarea comisiei de medici legiști din 5 august 2013. Astfel, prejudiciul moral nou, chiar dacă prezentul litigiu a fost început la trei luni de la soluționarea procesului penal, ar fi generat de faptul că la data pronunțării hotărârii penale, prin care s-a soluționat și latura civilă, instanța a decis în baza unor documente medicale care nu erau actualizate.
Sunt nefondate motivele de recurs formulate sub acest aspect. Instanța de apel a reținut în mod legal identitatea de obiect, părți și cauză între cererea de acordare a daunelor morale formulată în cadrul procesului penal și cea formulată în cadrul prezentului dosar.
În cererea de chemare în judecată formulată la data de 16 august 2011 s-a susținut că instanțele penale nu au avut în vedere la stabilirea daunelor morale încadrarea sa în handicap grav permanent, fapt ce reiese din certificatul din 12 ianuarie 2010.
Prima instanță a reținut că nu există identitate de obiect întrucât instanța penală a avut în vedere concluziile inițiale ale constatării medico-legale și nu complicațiile ulterioare, faptul că ulterior starea de sănătate a fost diagnosticată diferit.
Instanța de apel a reținut că aspectele invocate de către reclamantă, existând și fiind cunoscute de aceasta la data soluționării cauzei penale, nu reprezintă un obiect nou, reclamanta neputând invoca un prejudiciu moral nou, nesupus analizei în procesul penal.
Obiectul unei cereri reprezintă pretenția concretă dedusă judecății. În speță, pretenția concretă a reclamantului este reprezentată de plata unei sume de bani cu titlu de daune morale pentru încălcarea unor drepturi personal nepatrimoniale ca urmare a accidentului produs în data de 9 august 2008.
Această situație este identică în cele două cereri, astfel obiectul acestora este identic.
Cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de situația de fapt calificată juridic.
După cum se poate observa, ambele instanțe au reținut în motivarea în fapt a concluziei lipsei identității, respectiv identității, de obiect dintre cele două litigii considerente legate de situația de fapt calificată juridic, ceea ce însemnă că de fapt problema care s-a pus a fost a lipsei identității, respectiv identității, de cauză.
De altfel, cu prilejul concluziilor formulate în fața instanței de recurs, s-a clarificat această problemă, susținându-se că există identitate de obiect și părți, dar nu există identitate de cauză.
În ceea ce privește susținerile din cele două motivări ale recursului reclamantei, așa cum au fost precizate în ședința din 27 septembrie 2016, într-adevăr, așa cum reiese din interpretarea de către instanța de apel a înscrisurilor medicale aflate în dosarul penal, încă de la producerea accidentului starea în care se afla reclamanta era aceea de tetraplegie, diagnostic ce apare încă din septembrie 2008.
De asemenea, deși în hotărârile penale este menționat expres diagnosticul de paraplegie care se regăsește în constatarea medico-legală inițială, din 10 octombrie 2008, alături de numărul de zile de îngrijire medicală, înscrisurile medicale ulterioare care menționau diagnosticul de tetraplegie, inclusiv certificatul de handicap grav au existat la dosar încă de la soluționarea cauzei penale în primă instanță.
Mai mult, în recursul formulat de către reclamantă în cauza penală, unde aceasta a fost reprezentată de avocat, a fost invocat faptul că aceasta are un handicap permanent, au fost prezentate suferințele ce decurg din situația sa concretă, depunându-se înscrisuri medicale suplimentare ce atestă diagnosticul de tetraplegie. Instanța de recurs i-a admis recursul, cu consecința majorării cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de apel, raportându-se expres la certificatul de handicap din 2010, așa cum de altfel se susține și în recursul formulat în cadrul prezentului dosar, și la situația specială a reclamantei pe care a descris-o în motivare. Astfel, chiar dacă în acest certificat de handicap din 2010 este menționat doar un cod de diagnostic, la dosarul penal erau înscrisuri medicale în care se menționa expres diagnosticul de tetraplegie, și, în plus, instanța de recurs a descris starea fizică în care se afla reclamanta, pe care aceasta a prezentat-o în motivarea recursului și care rezulta din înscrisurile medicale depuse.
Or, în prezenta cerere de chemare în judecată, formulată la data de 16 august 2011, în raport de care trebuie verificată identitatea de cauză, s-a susținut că instanțele penale nu au avut în vedere la stabilirea daunelor morale încadrarea stării sale sa în handicap grav permanent, fapt ce ar reieși din certificatul din 12 ianuarie 2010, certificat care exista la dosarul penal încă din faza primei instanțe, și la care s-a raportat expres instanța de recurs, așa cum s-a reținut anterior.
Astfel, identitatea de cauză, referitor la cererea de acordare a daunelor morale este evidentă.
Recurenta a mai invocat faptul că s-a efectuat o expertiză medico-legală în august 2013 din care ar rezulta că starea reclamantei s-a înrăutățit, concluzii care nu ar fi fost avute în vedere de instanța de apel la stabilirea identității de cauză. Această expertiză reprezintă o probă, în timp ce identitatea de cauză trebuie stabilită în raport cu situația de fapt calificată juridic din cererea de chemare în judecată sau modificările ulterioare efectuate cu respectarea prevederilor legale. În aceste condiții, nu se poate reține vreo nelegalitate dedusă din faptul că verificarea îndeplinirii condițiilor puterii lucrului judecat a fost efectuată de către instanța de apel în raport de pretențiile formulate în cadrul cererii de chemare în judecată.
În consecință, instanța de apel a reținut în mod legal, cu respectarea art. 1201 C. civ., puterea de lucru judecat în ceea ce privește cererea de acordare de daune morale.
În ceea ce privește inaplicabilitatea în mod direct în cauză a Directivei 2005/14/CE, concluzia instanței de apel este corectă. Într-adevăr, sfera de aplicare a efectului direct depinde de tipul actului. În speță nu se pune problema aplicării unui regulament care are un efect direct complet, conform art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și a hotărârii Politi din data de 14 decembrie 1971 a CJCE, ci a unei directive. Or, directivele au un efect direct, dacă dispozițiile acesteia sunt necondiționate și suficient de clare și precise și dacă țara din Uniunea Europeană nu a transpus directiva în termenul prevăzut (hotărârea din data de 4 decembrie 1974, Van Duyn), dar efectul direct nu este decât vertical (în relațiile dintre particulari și țară), iar nu și orizontal (în relațiile dintre particulari).
În prezenta cauză se invocă efectul direct al unei directive între particulari, adică un efect direct orizontal, de care nu se bucură directivele.
Dat fiind faptul că raportat la situația de fapt în speță nu poate fi invocată aplicarea directă a Directivei 2005/14/CE, este inutilă analizarea în continuare dacă dispozițiile acesteia sunt necondiționate și suficient de clare și precise și dacă România a respectat termenele de transpunere a directivei și de conformare prevăzute la art. 2 al Directivei.
În ceea ce privește prezumția lucrului judecat privitor la limita de răspundere a pârâtei, societate de asigurare, de 750.000 euro, aceasta a fost invocată pentru a împiedica discutarea problemei aplicării Directivei 2005/14/CE. Or, ținând cont de cele reținute anterior, privind inaplicabilitatea acesteia în mod direct în speță, devine inutilă și analiza dacă sunt îndeplinite condițiile pentru reținerea acestei prezumții, având în vedere că este necontestat faptul că plafonul maxim al despăgubirii pe care este obligată societatea de asigurări să o suporte era, în raport cu data accidentului, de 750.000 euro pentru daunele morale, atât potrivit poliței de asigurare, cât și Ordinului CSA nr. 11/2007.
În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtă, sunt nefondate motivele de recurs prin care se critică nemenționarea în dispozitiv a limitei maxime de despăgubire prevăzută atât în Ordinele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cât și în poliță, cu deducerea contravalorii tuturor sumelor acordate până în prezent și achitate de pârâtă.
Limita maximă de despăgubire prevăzută în polița de asigurare și în ordinul CSA în vigoare la data încheierii poliței a fost invocată de către pârâta C. SA în apărare, în cadrul întâmpinării formulate, conform art. 115 C. proc. civ., pentru a nu fi obligată să suporte în cadrul prezentului litigiu o răspundere care să depășească limitele poliței de asigurare, limite care, conform soluției instanței de apel, nu au fost depășite. Pentru a se constata în dispozitivul hotărârii limita maximă a obligației societății de asigurare și suma plătită de către societatea de asigurare până în prezent către reclamantă, terțul beneficiar al poliței de asigurare, pârâta trebuia să formuleze o cerere reconvențională, numai prin aceasta putându-se valorifica, potrivit art. 119 alin. (1) C. proc. civ. pretențiile pârâtului în legătură cu cererea reclamantului, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Dacă în viitor urmează a fi depășite limitele poliței de asigurare, pârâta va avea posibilitatea să invoce acest lucru, fie în cadrul unui eventual litigiu, fie pe calea unei contestații la executare.
Este fondat motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel nu a analizat motivul de apel formulat de către pârâtă, prin care invoca faptul că prima instanță de fond nu a justificat reținerea sumei de 13.126 lei, indemnizație reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare și însoțitor.
În ceea ce privește daunele materiale solicitate de către reclamantă pentru perioada ianuarie 2011 - octombrie 2014, prima instanță de fond a reținut că "pretențiile reclamantei sunt dovedite în cuantumul solicitat. Suma rezultă din suplimentul la expertiza contabilă depus pentru termenul din 12 februarie 2015. Raportul de expertiză în forma inițială nu a avut în vedere declarația de martor a însoțitorului personal permanent. Suplimentul la expertiza contabilă include și remunerația însoțitorului. Cu privire la prestațiile periodice, s-a reținut că aceasta, este întemeiată în parte. În acest sens, sumele pretinse sub formă de prestații periodice sunt dovedite ca strict necesare medicației, tratamentului de recuperare și pentru remunerația însoțitorului permanent. Aceste prestații periodice, au fost acordate în cuantumul solicitat."
Sumele pretinse sub formă de prestații periodice sunt cele reținute de către prima instanță de fond ca fiind în cuantum total de 13.126 lei. Cu privire la acestea prima instanță de fond a reținut că "sunt dovedite ca strict necesare medicației, tratamentului de recuperare și pentru remunerația însoțitorului permanent", fără a menționa probele din care rezultă acest fapt.
Prin apel pârâta a criticat nejustificarea dimensionării daunelor materiale fixe și periodice sub mai multe aspecte.
În ceea ce privește cuantumul sumei periodice, reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratament de recuperare și însoțitor, stabilită de către prima instanță la 13.126 lei (din care a scăzut instanța de apel, pentru perioada 16 august 2011 - 23 martie 2016 sumele reprezentând indemnizație pentru persoană cu handicap și indemnizație de însoțitor), și redusă de către instanța de apel, începând cu data pronunțării deciziei, la suma de 12.426 lei, prin scăderea sumei de 700 lei acordate în temeiul Legii nr. 448/2006 pentru plata însoțitorului, este de reținut că nici instanța de apel nu a motivat din ce probe rezultă concret cuantumul acestei sume de 13.126 lei.
Pentru stabilirea cuantumului daunelor materiale fixe pentru perioada ianuarie 2011 - octombrie 2014, evaluat de către prima instanță de fond la valoarea de 162.617,48 lei, iar de către instanța de apel la valoarea de 61.693,48 lei, instanțele de fond s-au raportat la raportul de expertiză efectuat în cauză.
Or, în raportul de expertiză efectuat în cauză se reține că media aritmetică lunară a cheltuielilor efectuate de către reclamantă în perioada ianuarie 2011 - octombrie 2014 (în cadrul cărora se regăsesc și alte cheltuieli decât cele de recuperare și însoțitor), totalizate la suma de 162.617,48 lei, este de 3.535,16 lei.
În aceste condiții, nu rezultă concret, prin raportare la probele administrate în cauză, cum s-a ajuns la stabilirea sumei de 13.126 lei indemnizație lunară reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru recuperare și tratament, decizia fiind astfel nemotivată sub acest aspect, fapt ce atrage casarea acesteia, în temeiul art. 314, interpretat per a contrario, coroborat cu art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) coroborat cu art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de pârâta Societatea de Asigurare A. SA și de reclamanta A. prin curator G., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. prin curator G. împotriva Deciziei nr. 433 din data de 23 martie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, va admite recursul formulat de pârâta Societatea de Asigurare C. SA împotriva aceleiași decizii, va casa, în parte, decizia atacată și va trimite spre rejudecare cauza în ceea ce privește stabilirea indemnizației reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare și însoțitor, va menține celelalte dispoziții ale deciziei.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că a fost respins ca nefondat recursul declarat de către reclamantă, o va obliga, cu titlu de cheltuieli de judecată, la plata către recurenta-pârâtă a sumei de 5000 lei, reprezentând onorariu de avocat, sumă apreciată ca fiind corespunzătoare apărărilor formulate față de acest recurs din totalul cheltuielilor efectuate de către pârâtă în această fază procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge excepția nulității recursului invocată de pârâta Societatea de Asigurare C. SA și de reclamanta A. prin curator G.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. prin curator G. împotriva Deciziei nr. 433 din data de 23 martie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.
Admite recursul formulat de pârâta Societatea de Asigurare C. SA împotriva aceleiași decizii.
Casează, în parte, decizia atacată și trimite spre rejudecare cauza în ceea ce privește stabilirea indemnizației reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare și însoțitor.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei.
Obligă pe recurenta-reclamantă la plata, cu titlu de cheltuieli de judecată, a sumei de 5000 lei către recurenta-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2016.
Procesat de GGC - NN