Decizia nr. 1990/2016
Asupra recursurilor de față, constată următoarele:
La data de 15 noiembrie 2012 reclamanta SC A. SRL a înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, contestație împotriva Hotărârii nr. 19/2011, emisă de Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real de la nivelul localității Medgidia, județul Constanța.
Cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale.
Prin Sentința civilă nr. 342 din 18 februarie 2014, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost admis, prin Decizia nr. 41C din 14 mai 2014, prin care Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a schimbat sentința apelată, în sensul că a anulat, în parte, Hotărârea nr. 19/2011 și a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 2.130 lei, despăgubiri pentru terenul expropriat.
Prin Decizia civilă nr. 2888 din 28 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul formulat de pârâtul Statul Român reprezentat de Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine prin B. SA - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța împotriva Deciziei nr. 41C din 14 mai 2014 a Curții de Apel Constanța, cu consecința casării cu trimitere spre rejudecare a cauzei la aceeași instanță de apel. A fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL.
În motivare, instanța de recurs a arătat că se impune reluarea judecății în etapa devolutivă, în condițiile în care s-au încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, de raportare la tranzacții efective care să susțină metoda comparației directe, iar nu la ofertele regăsite la agențiile imobiliare sau pe internet.
Experții nu au identificat prețurile cu care se vând în mod obișnuit terenurile în zonă, de aceeași categorie cu cele expropriat, consemnat ca atare în contracte de vânzare-cumparare.
Cu toate că soluția de casare cu trimitere s-a datorat doar admiterii recursului pârâtului, instanța de recurs a recomandat ca expertiza ce se va realiza să aibă în vedere și eventualul prejudiciu cauzat reclamantei pentru lipsa de acces la terenul rămas în urma exproprierii.
Urmare a reînregistrării cauzei în apel, instanța a constatat, la termenul de judecată din data de 6 aprilie 2015, că problema care a generat controversele jurisprudențiale și interpretarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică a primit o rezolvare în acord cu legea fundamentală, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 a Curții Constituționale.
În rejudecare, prin Decizia nr. 17C din data de 8 februarie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 342 din 18 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul B. SA la plata către reclamantă a sumei de 1.845 lei despăgubiri civile, reprezentând contravaloarea terenului expropriat. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.600 lei cheltuieli de judecată, onorariu expert.
În motivare, a reținut că cei trei experți au arătat prin răspunsul la obiecțiuni că, din evaluarea tranzacțiilor derulate în 2011 pentru imobile similare din proximitatea satului Valea Dacilor (componentă a UAT Medgidia), rezultă că prețul unitar regăsit în vânzare s-a situat între 0,70 - 0,87 lei/mp.
Curtea a înlăturat obiecțiunile nou formulate ale intimatei B. SA, prin care s-a cerut refacerea lucrării cu luarea în considerare exclusiv a unor tranzacții din extravilanul localității Medgidia, cu motivarea că art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică folosește sintagma "unitate administrativ-teritorială" și nu există obligația ca toate comparabilele utilizate să fie din aceeași localitate.
Au fost deopotrivă înlăturate obiecțiunile cu privire la modalitatea de abordare a corecțiilor. Astfel, a reținut curtea, toți experții desemnați, inclusiv cel nominalizat de intimata pârâtă, au arătat că a fost necesară aplicarea respectivelor corecții tranzacțiilor preluate cu titlu de comparabile, în raport de criteriul localizării și cel al suprafeței, metodă care își găsește fundamentul în tehnica analizei datelor.
Curtea a arătat că intimata pârâtă a menținut prin notele de ședință critica din obiecțiuni, fără însă a produce dovezi referitoare la inadmisibilitatea sau netemeinicia soluției experților, pretinzând, fără nici o trimitere la standarde, că ar trebui aplicată o corecție negavită valorilor obținute de experți.
De asemenea, instanța a constatat că intimatul nu a explicat pe care act normativ își susține punctul de vedere legat de aplicarea acestei relații invers proporționale, reținute de către experți, doar la terenurile intravilane, nu și la cele extravilane.
Curtea de apel a reținut că proba judiciară astfel administrată răspunde atât statuărilor deciziei de casare, impuse în rejudecare, cât și dezlegării cu valoare de principiu constituțional, dată prin Decizia nr. 12/2015 a Curții Constituționale.
Împotriva acestei decizii atât reclamanta SC A. SRL cât și pârâtul Statul Român reprezentat de Departamentul pentru Proiecte de infrastructură și Investiții Străine prin B. au declarat recurs.
Prin recursul formulat, reclamanta SC A. SRL a susținut că hotărârea este nelegală, fiind greșit aplicat art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
A invocat totodată și autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare, față de dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în raport de decizia recurată.
Astfel, reclamanta a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile deciziei de casare, reținând, în rejudecare, că este investită doar cu stabilirea valorii de circulație a terenului.
Reclamanta a arătat că, în realitate, prin decizia de casare nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus refacerea raportului de expertiză sub aspectul valorii de circulație a terenului și a eventualului prejudiciu adus reclamantei pentru lipsa de acces la terenul rămas în urma exproprierii. Așadar, a susținut reclamanta, curtea de apel nu s-a conformat celor dispuse prin decizia de casare, încălcând prevederile art. 315 C. proc. civ.
Printr-o ultimă critică, reclamanta a susținut că au fost greșit acordate cheltuielile de judecată, întrucât instanța de apel nu a acordat toată suma achitată cu titlul de onorariu expert, care este de 2.400 lei în fond și 800 lei în apel.
Pârâtul Statul Român reprezentat de Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale România a criticat decizia recurată sub mai mult aspecte.
Printr-o primă critică, a susținut că a formulat obiecțiuni împotriva raportului de expertiză prin care s-a stabilit valoarea de circulație a imobilului la suma de 1.845 lei.
În cuprinsul acestora, pârâtul a arătat că experții s-au raportat la orașul Murtfatlar, dar imobilul expropriat se află în Medgidia. În plus, experții au ales prețul cel mai mare de tranzacționare, de 0,70 - 0,87 lei/mp, deși în adresa primăriei se arăta că prețurile de tranzacționare în zonă sunt între 0,24 - 0,87 lei/mp. De asemenea, experții au aplicat corecții, fără însă a indica și temeiul legal al acestora.
Ca atare, pârâtul a solicitat refacerea raportului de expertiză, pentru motivele arătate, dar instanța de apel a respins toate obiecțiunile și a procedat la judecarea cauzei.
A apreciat incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru aplicarea greșită a art. 25 și art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, precum și ale deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5881/2011 și ale Deciziei nr. 12 a Curții Constituționale.
Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:
Recursul pârâtului este nefondat.
Prin Decizia nr. 12/2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 prin raportare la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză", cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Instanța de control constituțional a reținut că, la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, experții și instanța de judecată urmează să țină seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate.
Înalta Curte reține că pârâtul critică raportul de expertiză întocmit în cauză, sub mai multe aspecte.
Astfel, pârâtul a susținut că raportul de expertiză întocmit în cauză și avut în vedere la pronunțarea hotărârii, nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că la întocmirea raportului de expertiză s-a avut în vedere data transferului dreptului de proprietate, respectiv data emiterii Hotărârii nr. 19 din 29 mai 2011 emisă de Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real de la nivelul localității Medgidia, județul Constanța.
Așadar, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut în mod corect trimitere la cele statuate prin Decizia nr. 12/2015 a Curții Constituționale, în sensul că, în interpretarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, instanța de judecată se va raporta la prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate.
Criticile privitoare la formularea obiecțiunilor în faza procesuală a apelului și neluarea lor în seamă, precum și cele referitoare la situația de fapt a situării imobilelor în localități învecinate vor fi respinse, cu motivarea că aceste aspecte nu pot fi reformate pe calea recursului, așa cum prevede art. 304 C. proc. civ.
În concluzie, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, așa cum s-a dispus prin decizia de casare.
Recursul reclamantei este fondat, în parte.
Critica privind nerespectarea celor statuate prin decizia de casare este nefondată.
Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 2888 din 28 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine prin B. SA prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța, a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
În motivarea soluției de respingere a recursului promovat de reclamantă, instanța de casare a constatat că susținerea reclamantei ce vizează nelegalitatea deciziei sub aspectul greșitei aplicări a art. 26 alin. (3) și (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește cea de-a doua componentă a despăgubirii reglementată de textul de lege amintit, respectiv prejudiciul cauzat proprietarului, este nefondată.
Recurenta a susținut că instanța ar fi trebuit să îi acorde suma de 42.848 lei, care reprezintă acoperirea prejudiciului cauzat de imposibilitatea exploatării terenului rămas în proprietate, prin îngrădirea căilor de acces la parcela de 2611 mp - parcela A 1072/1/2/21/1.
În considerentele deciziei de casare s-a constatat că terenul nu a devenit impropriu exploatării conform destinației sale, respectiv pentru cultura agricolă, ca urmare a faptului că această parcelă nu mai are acces la calea publică, atâta vreme cât acesta se învecinează cu alte terenuri agricole care au acces la calea publică, proprietarul terenului putând apela, așa cum a reținut instanța, la alte instituții ale dreptului civil, cum ar fi servitutea de trecere, pentru a asigura un mijloc de acces la acest teren, în vederea exploatării sale conform destinației bunului de la momentul exproprierii.
Motivul pentru care instanța de casare a trimis cauza spre rejudecare a fost că expertiza omologată de instanța de apel nu s-a raportat la prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, folosind, conform concluziilor acesteia (dosar fond), metoda comparației directe, avându-se în vedere oferte de preț ale unor agenții imobiliare sau oferte de pe internet.
Decizia de casare a mai recomandat ca expertiza să aibă în vedere și o eventuală stabilire a prejudiciului cauzat reclamantei pentru lipsa accesului la terenul rămas în proprietate în urma exproprierii.
Așadar, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 315 C. proc. civ. au fost pe deplin respectate, câtă vreme instanța de rejudecare nu a fost ținută să stabilească cuantumul prejudiciului, ci s-a recomandat a se aprecia și asupra acestui aspect. Or, instanța de apel a dispus ca expertiza să aibă ca obiectiv și stabilirea prejudiciului cauzat reclamantei, dar a apreciat că nu se impune acordarea lui, aspectul acordării respectivului beneficiu nefiind dezlegat de drept prin decizia de casare.
Autoritatea de lucru judecat pe care reclamanta o invocă și o întemeiază în drept pe art. 315 C. proc. civ. reprezintă, în realitate, efectul obligatoriu al îndrumărilor date de instanța de trimitere. Aceste îndrumări, care pot reprezenta fie dezlegări de drept, fie aprecieri asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecători fondului și exprimă, în realitate, finalitatea controlului judiciar exercitat de instanțele superioare.
Or, în speța de față, instanța de trimitere a reținut în considerentele deciziei de casare că prejudiciul invocat de reclamantă nu derivă din faptul că respectiva parcelă nu mai avea acces la calea publică.
Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a procedat la refacerea expertizei, cu respectarea textului de lege mai sus amintit, luând în considerare la pronunțarea deciziei și raportul de expertiză, așa cum a fost completat prin răspuns la obiecțiunile pârâtului.
Critica privind neacordarea în întregime a cheltuielilor de judecată este fondată.
Potrivit art. 274 C. proc. civ. "Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut".
Din dispozițiile legale mai sus citate, Înalta Curte reține că partea care cade în pretenții, deci pierde procesul, poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, la cererea părții adverse.
Dintre cheltuielile efectuate de părți și dovedite cu înscrisuri depuse la dosar, conform textului de lege mai sus citat, nu pot fi reduse prin apreciere taxele de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, precum și plata experților.
În cauză, instanța de apel a acordat reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 1.600 lei onorariu expert.
Din verificările efectuate în dosar, Înalta Curte constată că reclamanta a achitat în cursul procesului mai multe onorarii de expert, care însumează 3.200 lei.
În dosarul de fond, reclamanta a depus dovada achitării sumei de 2.400 lei, cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar în rejudecare, a achitat suma de 800 lei, conform înscrisului aflat la dosar.
Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ., mai sus citate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat în parte, întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre prin care a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Ca atare, urmează să caseze în parte decizia atacată și să oblige pârâtul la plata către reclamantă a diferenței dintre suma ce i se cuvine cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert și suma acordată deja de instanța de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Împotriva Deciziei civile nr. 17/C din 8 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.
Casează, în parte, decizia atacată, în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român reprezentat de Departamentul pentru Proiecte de Infrastructura și Investiții Străine prin B. să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 3.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în loc de 1.600 lei.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și investiții Străine prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale România împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2016.
Procesat de GGC - CL