Decizia nr. 806/2017
Asupra cauzei de față, reține următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, la data de 03 februarie 2015, sub nr. 301/93/2015, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și cu intervenientul C., obligarea pârâtei SC B. SA la plata sumei de 280.000 euro, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a accidentului rutier produs în data de 26 mai 2012 pe raza județului Teleorman, respectiv 5.000 euro despăgubiri materiale și 275.000 euro despăgubiri morale și penalizări de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi până la plata efectivă a sumei, potrivit art. 37 din Ordinul Comisia de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.
În motivare, a arătat că în data de 26 mai 2012, a fost victima accidentului rutier produs pe raza județul Teleorman, Municipiul Roșiorii de Vede, în calitate de biciclist, soldat cu rănirea sa, care a necesitat 65-70 zile îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal emis la data de 11 iunie 2012, în care se menționează că s-a intervenit chirurgical.
2. Judecata în primă instanță.
Prin sentința civilă nr. 2889 din 18 noiembrie 2015, Tribunalul Ilfov, secția civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta SC B. SA la plata sumei de 20.000 de euro, echivalent lei la cursul Băncii Naționale a României din data plății, cu titlu de daune morale, reclamantului A.
3. Judecata în apel.
Curtea de Apel București, prin Decizia nr. 1265 din 07 septembrie 2016, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul reclamant A., și de apelanta pârâtă SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 2889 din 18 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.
4. Judecata în recurs. Completul de filtru.
Împotriva deciziei curții de apel a formulat prezentul recurs pârâta SC B. SA.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 18 noiembrie 2016 și repartizat Completului de filtru nr. 10 (C.F. 10).
Prin rezoluția completului de filtru din 22 noiembrie 2016, cererea de recurs a fost comunicată intimaților A. și Iliescu Laurențiu, cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 zile de la comunicare, conform dovezilor aflate Ia filele 17, 18 și 19.
La data de 29 decembrie 2016, cu respectarea termenului legal de 30 de zile, intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului arătând că motivele de nelegalitate invocate nu se încadrează în dispozițiile art. 488 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. De asemenea, a mai arătat că instanțele de apel și de fond au aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în cauză, și au ținut cont la stabilirea despăgubirilor de probatoriul administrat în cauză, de consecințele grave pe care accidentul rutier le-a avut asupra reclamantului, de prejudiciul estetic și de agrement suferit, de schimbările din viața socială, profesională și familială a reclamantului.
Prin urmare, a apreciat că suma de 20.000 euro acordată cu titlu de despăgubiri nu este mare, fiind în deplină concordanță cu dispozițiile legale în materie dar și cu jurisprudența în materie și, pe cale de consecință, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
În ceea ce privește dinamica producerii accidentului, este evidentă culpa pârâtului Iliescu Laurențiu care dacă ar fi respectat dispozițiile legale care reglementează deplasarea pe drumurile publice și ar fi respectat viteza legală de deplasare, accidentul nu s-ar fi produs.
A mai precizat că recurenta pârâtă a achitat către intimatul A. sumele la care a fost obligată prin decizia curții de apel, așa cum reiese din extrasele bancare atașate (fila 27).
În concluzie, a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond și a deciziei din apel, ca temeinice și legale.
La data de 17 ianuarie 2017, recurenta SC B. SA a depus răspuns la întâmpinare prin care a arătat că motivele de nelegalitate invocate se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. De asemenea, a arătat că instanța de recurs este chemată a examineze dacă despăgubirile acordate exced cuantumului despăgubirilor menționate în Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivității și tratamentului nediscriminatoriu prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale.
La data de 02 februarie 2017, constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 15 coroborate cu dispozițiile art. 17 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în M. Of., Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, magistratul asistent raportor a trecut la întocmirea raportului asupra admisibilității, în principiu, a recursului, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 09 februarie 2017, conform dovezilor aflate la filele 42, 43 și 44. Prin punctul de vedere la raport, intimatul reclamant A. a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, apreciind că hotărârile instanțelor de fond sunt legale.
Prin încheierea din 05 aprilie 2017, completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare, a admis în principiu recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1265/A din 07 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, și acordat termen la 17 mai 2017.
Prin cererea de recurs, pârâta SC B. SA a solicitat schimbarea în parte a deciziei recurate, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale acordate reclamantului A.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a arătat că instanța de fond a acordat reclamantului despăgubiri in cuantum de 20.000 euro, fără a avea in vedere faptul că, din înscrisurile depuse chiar de către reclamant, rezultă culpa comună a celor 2 persoane implicate in evenimentul rutier, respectiv la producerea accidentului de circulație. Astfel, din raportul de expertiza tehnică efectuat în dosarul penal, rezultă faptul că reclamantul nu purta vestă reflectorizantă, nu a semnalizat cu mâna schimbarea direcției de mers, contribuind astfel, chiar dacă fără voia sa, la producerea evenimentului rutier din 26 mai 2012
Prin urmare, apreciază că în cauză instanțele nu au făcut aplicarea dispozițiilor art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Administrației nr. 14/2011, coroborate cu dispozițiile art. 1371 C. civ.
Potrivit legislației europene, despăgubirea persoanelor prejudiciate prin accidente de circulație trebuie să se realizeze de o manieră comparabilă în toate statele membre, în majoritatea acestor țări acordându-se daune morale într-un cuantum mai mic.
Soluția curții de apel este nelegală și din perspectiva în care reclamantul nu a probat existența unor împrejurări apte să conducă la acordarea unor daune într-un cuantum atât de ridicat, făcând ample referiri la jurisprudența și legislația europeană în domeniu, precum și la jurisprudența națională.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente:
Prioritar, se constată că potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.: În cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța, verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2).
În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte." De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 497 din același act normativ: „Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată.''
Din interpretarea sistematică a prevederilor legale sus-menționate, rezultă că, potrivit noilor dispoziții procesual civile incidente în cauză, singura soluție pe care Înalta Curte o mai poate pronunța în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, legiuitorul român eliminând soluția de modificare a hotărârilor judecătorești de către instanța de recurs.
Din această perspectivă, și pentru argumentele arătate, solicitarea recurentei pârâte SC B. SA de modificare a deciziei recurate, nu are temei legal, potrivit noilor reglementări procesual civile.
În ceea ce privește criticile referitoare la faptul că instanța de apel la acordarea daunelor solicitate, nu a ținut cont de culpa comună a victimei și a autorului accidentului în producerea prejudiciului, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 488 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., instanța de recurs poate analiza hotărârea curții de apel exclusiv din perspectiva legalității acesteia, iar nu din perspectiva temeiniciei acesteia. Astfel, instanța de recurs este chemată a analiza legalitatea hotărârii din apel din perspectiva aplicării dispozițiilor legale raportate la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită de către instanțele de fond.
Prin urmare, analiza acestei critici de nelegalitate va fi examinată exclusiv din perspectiva aplicării și interpretării dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011 și a dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., invocate prin cererea de recurs.
Chestiunile de drept invocate vizează cuantumul daunelor morale acordate, în determinarea cărora instanța de apel nu ar fi ținut cont de culpa reclamantului în producerea prejudiciului și de criteriile avute în vedere de instanțele naționale în spețe similare și de legislația europeană.
În conformitate cu dispozițiile art. 1371 C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, (1) În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea sa o facă, cel chemat să răspundă va fi uimit numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care, la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă
Participarea victimei la producerea prejudiciului, potrivit dispozițiilor legale redate, poate fi reținută în una dintre următoarele situații: a contribuit la cauzarea prejudiciului, la agravarea acestuia ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă. Dintr-o interpretare literală a prevederilor legale, reiese că legiuitorul român a stabilit drept condiție pentru reținerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârșirea de către aceasta a faptei cu o anumită formă a vinovăției, intenție sau din culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai Ia partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
Cu toate că, dintr-o interpretare gramaticală a textelor legale redate, reiese că pentru a fi incidente dispozițiile art. 1371 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., este necesar ca acțiunea sau inacțiunea victimei să îmbrace una dintre formele de vinovăție, culpă sau intenție, din considerente de echitate, analiza dinamicii producerii faptei prejudiciabile trebuie efectuată și din perspectivă obiectivă, stabilind contribuția efectivă a victimei la producerea daunei, nefiind necesară analiza vinovăției acesteia. Sub acest aspect, nu prezintă nicio relevanță atitudinea psihică a victimei față de propria sa faptă și urmările ei, ci interesează în ce măsură cel responsabil poate fi obligat la despăgubire.
Analizând mecanismul angajării răspunderii delictuale, cauza producerii prejudiciului o constituie săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni prin care victima, alături de o altă persoană, a contribuit într-o anumită măsură la producerea acestui rezultat. Omisiunea victimei de a lua anumite măsuri de natură să prevină și să evite producerea prejudiciului constituie tot o cauză de natură să limiteze răspunderea celui vinovat. Cauza prejudiciului rămâne fapta ilicită săvârșită de făptuitor, pentru care acesta trebuie ținut să răspundă.
Art. 28 din Legea nr. 136/1995, ca normă specială, vine să completeze dispozițiile de drept comun ale art. 1371 din Legea nr. 287/2009, și prevăd următoarele : „(1) în situația în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă Ia producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. în astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă. (2) În situația în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului."
Instanța, în hotărârea recurată, a dat eficiență normei juridice invocate și anume art. 28 Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 în considerente tăcând trimitere la aceste dispoziții. Astfel, a reținut că deși tribunalul nu a făcut trimitere expresă la dispozițiile art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, la individualizarea cuantumului despăgubirilor a ținut cont și de culpa comună victimei în producerea prejudiciului, reținând faptul că, deși avea obligația legală, victima nu s-a asigurat suficient la schimbarea direcției de mers.
Împrejurarea că instanța de apel a apreciat că fața de această situație, nu se mai impune o reevaluare a daunelor morale, constatând că raportat la situația de fapt, tribunalul a stabilit în mod legal și corect cuantumul despăgubirilor, ținând cont și de fapta victimei de a nu se asigura la schimbarea direcției de mers, nu poate să conducă la susținerea că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1371 C. civ. și a art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, așa cum în mod nefondat susține recurenta-pârâtă SC B. SA.
Or, în cauză, s-a reținut prin raportul de expertiză tehnică în specialitatea autovehicule și circulație rutieră întocmit în Dosarul nr. x/P/ 2012 al lnspectoratul de Poliție a Județului Teleorman, aflat la filele 36 ale Dosarului nr. x/93/2015 al Tribunalului Ilfov, că reclamantul, aflându-se pe bicicletă, a făcut virajul la stânga fără a se asigura, deși avea această obligație, încălcând astfel dispozițiile art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002, potrivit cărora „ (1) Conducătorul de vehicul care execută o manevră de schimbare a direcției de mers, de ieșire dintr-un rând de vehicule staționate sau de intrare într-un asemenea rând, de trecere pe o altă bandă de circulație sau de virare spre dreapta ori spre stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp și să se asigure că o poate face fără să perturbe circulația sau să pună în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic.(2) Semnalizarea schimbării direcției de mers trebuie să fie menținută pe întreaga durată a manevrei."
Prin urmare, pentru aceste considerente critica recurentei pârâte privind aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1371 C. civ. și a art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 este nefondată.
Nemulțumirea recurentei pârâte SC B. SA care a determinat exercitarea prezentei căi de atac a fost cuantumul apreciat ca fiind excesiv de mare, a daunelor morale acordate de instanța de apel, prin menținerea ca temeinică și legală a sentinței tribunalului.
În susținerea acestui argument de nelegalitate, recurenta pârâtă a făcut ample trimiteri la legislația și jurisprudența europeană, cât și la cea națională, a instanței supreme.
În ceea ce privește cenzurarea modului de evaluare de către instanța de control judiciar a prejudiciului moral, chiar dacă evaluarea acestuia nu este susceptibil a fi determinat pe baza unor criterii obiective, ci subiective, fiind practic la suverana apreciere a instanțelor de fond, instanțele de control judiciar pot interveni asupra cuantumului prejudiciului în sensul micșorării sau majorării acestuia.
Prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor se stabilesc, inter alia, aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire și nivelul despăgubirilor. Astfel, s-a stabilit că în cazul vătămării corporale sau al decesului unei persoane se acordă și daune morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, fără a se indica, așadar, niciun criteriu de stabilire a acestora.
Or, din această perspectivă, Înalta Curte constată că la stabilirea cuantumului daunelor pentru repararea prejudiciului moral instanța de apel a menționat criteriile după care stabilește despăgubirea în speța de față, criterii consacrate de jurisprudența din România în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și a stabilit cuantumul daunelor în raport de aceste criterii. Instanța de apel a menționat la pagina 9 din decizie următoarele: „In ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate victimelor care au suferit vătămări corporale, ținând cont de specificul acestora, singurele criterii introduse prin art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, în vigoare la data accidentului, sunt legislația și jurisprudența națională. Acestea rămân însă generale și fără o eficiență concretă cât timp legislația stabilește doar cadrul răspunderii civile delictuale, iar jurisprudența nu este încă stabilizată astfel încât să se poată asigura și garanta repararea echitabilă și unitară a tuturor victimelor ținând cont mai ales de valorile astfel protejate, instanța fiind ținută să analizeze în concret și coroborat toate aspectele obiective și subiective în absența unor criterii eficiente recunoscute ca având valoare legală."
Ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudența, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare însă nu identice. Sumele se stabilesc în fiecare cauză în parte în raport de circumstanțele concrete ale speței, de valorile efectiv lezate ale reclamantului și de importanța lor pentru persoana respectivă, de gradul de lezare pe care îl resimte reclamantul și se apreciază în cadrul fiecărui dosar în parte. Aceste elemente diferențiază cuantumul daunelor în cadrul fiecărei spețe concrete. Ceea ce este esențial este asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între despăgubire și prejudiciu, ceea ce a realizat de fapt instanța de apel.
Or, este evident că instanța de apel a procedat la examinarea jurisprudenței instanțelor din România precum și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
În cadrul acestui motiv recurenta pârâtă tinde de fapt a critica soluția instanței de apel din punctul de vedere al modului în care a fost evaluată și apreciată întinderea prejudiciului.
Așa cum s-a arătat anterior, prin prisma art. 488 C. proc. civ., acesta motiv este unul de netemeinicie, ce nu poate face obiectul controlului în recurs, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expuse limitativ de dispozițiile art. 488 alin (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
Față de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1265/A din 7 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, solicitate prin întâmpinare de către intimatul reclamant A., Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 453 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.
De asemenea, conform art. 452 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
Examinând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se constată că la fila 62 a dosarului Înaltei Curții de Casație și Justiție se află factura din 23 februarie 2017 din care rezultă obligația de plată a lui A. către Cabinet Avocat D. a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform contractului de asistență juridică din 06 iunie 2014.
Din punct de vedere fiscal, factura reprezintă un document care atestă o obligație de plată, nicidecum dovada achitării unei anumite sume. Or, legiuitorul în edictarea normelor arătate, a impus părților să facă dovada achitării sumelor cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pe altă parte, intimatul reclamant A. nu a depus la dosarul cauzei contractul de asistență juridică la care se face trimitere în factura mai sus menționată. Prin urmare, nu se poate concluziona în sensul că suma de 1500 de lei a fost solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată în prezentul recurs.
Așadar, în lipsa unei dovezi din care să reiasă că factura fiscală din 23 februarie 2017 aliată la fila 62 a dosarului de recurs a fost emisă în vederea asistenței juridice și reprezentării în Dosarul nr. x/93/2015, nu se poate reține că a fost făcută dovada cheltuielilor de judecată în sensul art. 453 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-reclamant A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1265/A din 7 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-reclamant A.
Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2017.