Decizia nr. 268/2017
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la 13 septembrie 2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și SC C. SRL, solicitând, în baza art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 republicată, excluderea din structura de asociat și administrator a numitului B., deoarece acesta se folosește de semnătura socială și de capitalul social în folosul propriu; în baza art. 223 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 s-a solicitat atribuirea în favoarea reclamantei a cotelor părți sociale ale pârâtului.
La termenul de judecată din 25 ianuarie 2011, pârâtul a depus cerere reconvențională, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună excluderea reclamantei A. din SC C. SRL, din structura de asociat și administrator în baza art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990; redistribuirea părților sociale deținute de reclamantă către pârât, în baza art. 223 alin. (3) din Legea nr. 31/1990; obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
Prin sentința civilă nr. 56 din 12 ianuarie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/1285/2010 de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. și pe cale de consecință s-a reținut că pârâtul B. având calitatea de asociat al SC C. SRL este vinovat de săvârșirea unor fapte apte să producă consecințele avute în vedere de dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 republicată, dispunând totodată excluderea acestuia din societate, atribuind cele 10 părți sociale care-i aparțineau pârâtului către reclamantă, iar acțiunea reconvențională formulată de pârât având ca obiect excluderea reclamantei din societate a fost respinsă ca neîntemeiată.
A fost obligat pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 11.737 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut ca fiind întemeiate doar două din motivele de excludere invocate și susținute de către reclamantă, respectiv acela că asociatul B. a urmărit și obținut pentru sine și familia sa, folosindu-se de semnătura socială pentru a încheia actul adițional nr. 1 din 01 noiembrie 2013 la contractul de închiriere încheiat la 04 ianuarie 2011 cu scopul de a obține pentru perioada 01 martie 2014 - 01 mai 2015 folosința gratuită a imobilului aflat în proprietatea societății pe care o reprezenta, reținându-se în acest sens cu putere de lucru judecat sentința civilă nr. 13550 din 22 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/211/2014 rămasă definitivă prin respingerea apelului, prin Decizia civilă nr. 567 din 22 iunie 2015 a Tribunalului Specializat Cluj și mai apoi, un alt motiv de excludere fiind acela că asociatul B. folosindu-se pe nedrept de semnătura sa socială și-a însușit în mod nelegal suma de 4000 lei reprezentând răscumpărare parțială a unei asigurări de viață deși calitatea de contractant și prin urmare, dreptul de a încasa suma provenită din răscumpărare aparțineau în realitate societății.
S-a reținut că SC C. SRL a fost înființată în anul 1994 având trei asociați - B. cu o participare de 50%, D. 25% și E. - 25%, prin actul constitutiv fiind numită în funcția de administrator reclamanta A. În anul 2003 s-a modificat structura capitalului social al societății în sensul că pârâtul B. a rămas asociat unic, iar ulterior la 05 septembrie 2006, a cesionat 50% din părțile sociale către reclamanta A. S-a mai reținut că cele două părți au fost soț și soție, însă în anul 2010 s-a pronunțat divorțul acestora din culpa exclusivă a pârâtului B.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B. iar reclamanta a formulat cerere de aderare la apel.
Prin Decizia nr. 772/2016 din 27 septembrie 2016, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins apelul declarat de pârâtul B. și a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamanta A., a schimbat în parte sentința atacată și a obligat pârâtul la plata sumei de 13.517 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În argumentarea acestei soluții, instanța de control judiciar a reținut următoarele:
Pârâtul B. prin apelul formulat a invocat în principal motive de anulare a hotărârii primei instanțe arătând că judecătorul care a pronunțat sentința era incompatibil în raport de Decizia civilă nr. 567 din 22 iunie a Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/211/2014. Astfel, în opinia apelantului, d-na judecător F. a făcut parte din completul de judecată care a pronunțat decizia mai sus menționată, decizie care a avut o înrâurire covârșitoare asupra sentinței atacate, întrucât s-a menținut soluția dată de prima instanță în cauza respectivă și anume, a fost anulat act adițional din 01 noiembrie 2013 care este reținut în sentința atacată în prezenta cauză ca fiind unul din motivele ce au condus la luarea hotărârii sale de excludere din cadrul SC C. SRL.
În atare situație, apreciază apelantul că în raport de prevederile art. 27 pct. 7 coroborat cu cele ale art. 25 C. proc. civ., dar și în raport de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, d-na judecător era datoare să formuleze cerere de abținere, or, câtă vreme acest lucru nu s-a întâmplat, prin judecarea acestei cauze ea a devenit incompatibilă.
În ceea ce privește temeiul de drept invocat în cadrul apelului, respectiv prevederile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că apelantul este decăzut din dreptul de a invoca incompatibilitatea judecătorului fondului din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (2) același cod, potrivit cărora, atunci când motivele de recuzare apar după începerea dezbaterilor, partea care le invocă va trebui să propună recuzarea imediat ce aceste motive îi sunt cunoscute.
În contextul celor arătate, s-a reținut că Decizia nr. 567 a fost pronunțată la 22 iunie 2015 astfel că apelantul fiind parte în acel dosar avea cunoștință de această hotărâre, în prezentul dosar fiind acordate trei termene de judecată, primul dintre acestea fiind la 24 noiembrie 2015. Prin urmare, s-a apreciat că în mod evident la termenul de judecată din 24 noiembrie 2015 apelantul avea cunoștință de așa zisul motiv de incompatibilitate, drept pentru care acesta era momentul procesual la care putea invoca incompatibilitatea, pe motiv că judecătorul s-ar fi antepronunțat cu privire la soluția în prezenta cauză. Mai mult decât atât, s-a reținut că în raport și de dispozițiile art. 34 C. proc. civ., invocarea direct în calea de atac a acestui motiv de incompatibilitate apare și ca inadmisibilă.
S-a mai reținut și faptul că de vreme ce reclamanta a invocat puterea de lucru judecat din cadrul Dosarului nr. x/211/2014 acest lucru este opozabil erga omnes, și practic oricare ar fi fost judecătorul din primă instanță nu putea decât să constate existența puterii de lucru judecat.
Pe de altă parte, pe fondul acestui motiv de apel, s-a mai arătat că prima instanță nu s-a antepronunțat cu privire la soluția din prezenta cauză deoarece din cuprinsul celor două hotărâri menționate rezultă că instanța nu a fost chemată să se pronunțe cu privire la aceleași aspecte. Astfel, în cadrul litigiului din Dosarul nr. x/211/2014 instanța s-a pronunțat cu privire la existența unui conflict de interese în ceea ce-l privește pe administratorul B. care a încheiat cu sine însuși actul adițional din 01 noiembrie 2013, iar în prezentul litigiu, prima instanță a reținut incidența puterii de lucru judecat cu privire la fapta apelantului B. de a încheia actul adițional din 01 noiembrie 2013 și prin urmare, instanța nu a reanalizat fondul susținerilor părților cu privire la acest aspect, ci dimpotrivă a reținut ceea ce s-a stabilit cu putere de lucru judecat într-un litigiu anterior.
Concluzionând, s-a reținut că nu poate exista o dublă pronunțare pe aceleași aspecte, și de aici, nu se poate desprinde incidența prevederilor art. 27 pct. 7 C. proc. civ. întrucât judecătorul nu a dezlegat în prezentul litigiu o chestiune litigioasă pe care a dezlegat-o și anterior într-un alt litigiu, ci a reținut prima hotărâre cu titlu de putere de lucru judecat care nu mai poate fi readusă în discuție și contrazisă de părți.
Cât privește invocarea hotărârilor pronunțate în Dosarul nr. x/211/2012 prin care s-a solicitat anularea contractului de închiriere din 04 ianuarie 2010 încheiat de administratorul B. cu PFA B., s-a reținut că acestea nu vin în contradicție cu hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/211/2014 deoarece, pe de o parte, instanța a respins acțiunea reclamantei pe motiv că în speță erau aplicabile dispozițiile V.C.C., unde dubla reprezentare ori conflictul de interese nu erau expres prevăzute ca fiind cauze de nulitate a contractului, aspect diferit de situația actului adițional din 01 noiembrie 2013 căruia îi sunt aplicabile dispozițiile N.C.C., fiind prevăzute expres aceste sancțiuni la art. 1303-1304.
De asemenea, în Dosarul nr. x/211/2012, instanța a mai reținut ca motive privind simularea plăților și obținerea folosinței gratuite prin utilizarea unui circuit fictiv bancar ca fiind ulterioară semnării contractului de închiriere din 04 ianuarie 2010 și prin urmare nu pot fi avute în vedere ca și o cauză de nulitate a acestuia. Altfel spus, instanțele nu au stabilit o stare de fapt contrară celei reținute cu putere de lucru judecat în litigiul din Dosarul nr. x/211/2014 unde toate acțiunile apelantului erau anterioare semnării actului adițional din 01 noiembrie 2013 și mai mult decât atât, instanța aplecându-se în detaliu cu privire la modul de acțiune anterior și prezent al apelantului care era relevant în această situație, a stabilit cu putere de lucru judecat că acesta doar simulează plata chiriei.
O altă diferență între cele două acte s-a reținut a fi că în cazul actului adițional din 01 noiembrie 2013 s-a dovedit că procedeele utilizate de pârâtul B. și începute anterior anului 2013 pentru simularea plății chiriei precum și certitudinea că în chiar momentul semnării actului din 01 noiembrie 2013 pârâtul a urmărit să-și asigure și pe viitor folosința gratuită a imobilului cu încălcarea intereselor societății, al cărui interes era de a finaliza închirierea efectivă și reală a bunului deținut în patrimoniu cu o terță persoană cu scopul de a obține efectiv încasarea unei chirii.
Concluzionând, s-a reținut că nu sunt întrunite elementele invocării puterii de lucru judecat, neexistând practic identitate de obiect și cauză în sensul dispozițiilor art. 431 C. proc. civ. între cele două litigii.
În ceea ce privește mențiunile referitoare la o posibilă acțiune întemeiată pe disp. art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, s-a reținut că acestea nu vin în contradicție cu prezentul demers judiciar, respectiv acțiunea în atragerea răspunderii administratorului care a comis fraudă în detrimentul societății nu împiedică în niciun mod acțiunea în excluderea asociatului administrator care a comis fraudă în detrimentul societății.
Așadar, asupra acestui motiv de apel s-a reținut că există putere de lucru judecat, întrucât prin sentința nr. 13550 din 22 decembrie 2014 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/211/2014 rămasă definitivă prin respingerea apelului, s-a statuat că nu se poate reține că cele constatate de prima instanță în prezentul dosar au putere de lucru judecat deoarece instanțele care au soluționat Dosarul nr. x/211/2012 s-au raportat la contractul de închiriere din 04 ianuarie 2010 în timp ce în prezenta cauză instanța s-a raportat în analiza sa la actul adițional nr. 1 din 01 noiembrie 2013.
Cu privire la conduita pârâtului B. de folosire abuzivă a singurului imobil aflat în proprietatea societății în interes personal, reclamanta-apelantă a invocat puterea de lucru judecat a sentinței nr. 13550/2014 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/211/2015 prin care s-a statuat în mod definitiv: ocuparea abuzivă de către B. a apartamentului aflat în proprietatea societății situat în Cluj-Napoca,; folosirea cu titlu gratuit, personal a acestui apartament aflat în proprietatea SC C. SRL, simulând prin întocmirea de acte frauduloase plata unei chirii, respectiv simularea chiriei prin emiterea de facturi, chitanțe și dispoziții de ridicare avansuri din casierie; întocmirea actului adițional din 01 noiembrie 2013 la contractul de închiriere și contractele de subînchiriere subsecvente, toate acestea intrând sub incidența puterii de lucru judecat.
Astfel, prin hotărârile menționate s-a reținut că pârâtul B. a încheiat contractele de închiriere și actele adiționale în conflict de interese, urmărind doar propriul său interes și nu pe cel al SC C. SRL. Instanța de judecată a analizat prin hotărârile indicate activitatea pârâtului atât pe perioada anterioară încheierii actului adițional din 01 noiembrie 2013 cât și cea ulterioară, statuând că, deși la o primă vedere actele întocmite de acesta par legale, la o analiză mai atentă rezultă în mod clar că acesta nu a avut niciodată intenția de a achita în mod real chirie către societate, ci doar să se folosească în interes propriu, gratuit, de imobil, prin simularea plății unei chirii.
S-a mai constatat că pârâtul B. prin acțiunile sale a fraudat în mod evident interesele SC C. SRL întrucât acesta nu plătea efectiv chirie ci doar simula o asemenea plată, aspect care rezultă fără echivoc din starea de fapt reținută de instanță.
Instanța de judecată a mai reținut că actele încheiate de către pârâtul B., contractul inițial de închiriere și actele adiționale ori subsecvente, urmăresc să îi asigure acestuia personal cât și soției sale actuale folosința gratuită a imobilului în discuție, cu prejudicierea SC C. SRL.
Prin semnarea Actului adițional din 01 noiembrie 2013 care transformă închirierea inițială într-una pe durată determinată, pârâtul B. a urmărit să excludă, în detrimentul SC C. SRL, posibilitatea denunțării unilaterale a contractului.
Pârâtul B. personal cât și PFA B. precum și H. au fost evacuați prin intermediul Executorului judecătoresc G. din imobil, însă nu înainte de a încerca din nou să-și asigure în continuare folosința gratuită abuzivă a imobilului prin încheierea unui nou contract de închiriere în frauda societății și conflict de interese, prin folosirea semnăturii sociale a administratorului B., direct între SC C. SRL și H., datat 19 decembrie 2014.
Prin urmare, sub un prim aspect, s-a reținut că pârâtul B., folosindu-se de calitatea pe care o deținea în societate, a încheiat o serie de contracte de închiriere cu fraudarea intereselor societății, pentru a-și asigura pentru sine și pentru actuala soție H. folosința gratuită a imobilului aflat în proprietatea societății, prin utilizarea metodelor frauduloase de simulare a plății chiriei.
S-a constatat că aceste aspecte reprezintă un caz clar de excludere în conformitate cu dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, respectiv folosul în interes propriu și al soției a bunurilor aparținând societății, gratuit, semnând în calitate de administrator contractele frauduloase de închiriere și tot în calitate de administrator simulând plata unei chirii, fie prin depunerile și retragerile succesive de sume din conturile societății, fie prin emiterea de documente financiar-contabile frauduloase, respectiv seturi de facturi și chitanțe de încasare dublate de dispoziții de ridicare a acelorași sume din casierie, fără ca nicio sumă de bani să intre efectiv mai întâi în casieria societății, pe care pârâtul încerca apoi să le justifice prin transmiterea unor deconturi de cheltuieli pe care le efectua în interes personal, sau nu le mai justifica deloc, de la caz la caz.
S-a mai reținut că din întreg materialul probator rezultă intenția clară a pârâtului de a frauda societatea comercială, un alt rezultat al actelor întocmite de către acesta fiind și împiedicarea totală a desfășurării activității societății, activitate reprezentată de închirierea bunurilor imobile, cât timp imobilul folosit abuziv este singurul imobil din patrimoniul societății.
Referitor la polița de asigurare de viață achitată din patrimoniul SC C. SRL, s-a reținut că astfel cum rezultă din raportul de expertiză contabilă întocmit de către experții contabili I. și J., din numerarul și disponibilitățile bănești aflate la dispoziția societății au fost achitate prime de asigurare de viață pentru asociatul și administratorul B., în condițiile în care nu exista o hotărâre Adunării Generale a Acționarilor în acest sens, iar o asigurare similară nu a fost întocmită pentru celălalt asociat și administrator, A.
Ulterior, pârâtul B. a răscumpărat polița însă nu a restituit către societate valoarea care a fost achitată de către aceasta, motiv pentru care, s-a reținut că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru excluderea asociatului administrator B., potrivit prevederilor art. 222 alin. (1) lit. d) corelat cu art. 80 din Legea nr. 31/1990.
Concluzionând,s-a reținut că prin faptele mai sus indicate, pârâtul B. nu numai că a lipsit intenționat societatea de folosința imobilului aflat în patrimoniu, dar și de fructele dreptului de proprietate, lipsind practic prin simularea plății chiriei societatea de o chirie substanțială ce putea fi încasată. Mai mult, din actele depuse la dosar rezultă și faptul că pârâtul împreună cu actuala sa soție au predat apartamentul într-o stare deplorabilă, cu pereți sparți și geamuri sparte, precum și fără mai multe obiecte aparținând societății, și care se aflau în spațiu la data ocupării abuzive din anul 2010.
În plus, asociatul administrator a achitat din disponibilul bănesc al societății prime de asigurare pentru o asigurare personală de viață, pe care apoi nu le-a mai restituit societății în condițiile precizate anterior.
Prin urmare, s-a constatat că reclamanta are interesul legitim de a solicita excluderea asociatului B. care a comis fraudă în dauna societății.
Cât privește cererea reconvențională a pârâtului B., acesta a solicitat pentru același temei de drept reprezentat de art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, excluderea reclamantei din calitatea de asociat al SC C. SRL.
În susținerea acestei solicitări, s-a arătat că reclamanta ar fi denaturat soldul datoriei societății către asociatul B. și ar fi majorat acest sold față de aceasta, susținere ce nu a fost dovedită, nereieșind din nici una din probele administrate vreo faptă a reclamantei aptă a fi încadrată în dispozițiile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.
Cât privește presupusa diferență dintre cuantumul creditărilor față de societate, unde pârâtul a identificat o inadvertență în sensul că în balanța de verificare la 31 martie 2011 ar exista creditări de 121.816 lei în dreptul reclamantei iar experții au stabilit creditări de 68.637 lei, instanța a constatat că pârâtul încearcă cu rea credință să speculeze o simplă exprimare deficitară a experților, care este mai mult decât evidentă.
Prin răspunsul la obiecțiuni citat de apelant, experții arată că au întocmit o listă a creditărilor, cuprinsă în anexa nr. 5 la raportul inițial de expertiză iar din această anexă rezultă în mod expres că reclamanta figurează cu o creditare de 132.845 lei și cu o restituire de 6.231,00 lei iar OP-urile indicate reprezintă creditări și nu restituiri.
Prin răspunsul indicat de apelant, experții, la solicitarea apelantului B., realizează doar o defalcare a sumelor pe care reclamanta le-a obținut prin credite personale, și pe care le-a creditat societății pentru achiziția imobilului aflat in proprietatea acesteia, separându-le pe acestea de restul creditărilor efectuate.
Prin urmare, s-a apreciat că sunt eronate afirmațiile apelantului, iar reclamanta nu a fraudat nicidecum societatea comercială prin creșterea datoriilor acesteia.
În ceea ce privește argumentul potrivit căruia reclamanta ar fi semnat în fals în numele său dispoziții de încasare și deconturi privind plăți, s-a constatat a fi neîntemeiat, reținându-se că aceasta era înțelegerea părților.
Mai mult decât atât, s-a reținut că așa cum rezultă din rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 28 iunie 2013 pronunțată în Dosarul penal nr. x/P/2012 față de d-na A., aceasta a avut acceptul tacit de a semna anumite documente contabile pe acea perioadă, și mai mult decât atât B. a acceptat și situațiile financiare în baza cărora acesta acceptă sumele de bani primite cu titlu de dispoziții de plată/încasare în numerar a unor sume de bani.
În acest context, instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că aceste aspecte nu probează în niciun mod vreo posibilă fraudă în interesul societății, neexistând nici vreo altă probă în acest sens.
Cu privire la cererea reclamantei-apelante de aderare la apel, s-a reținut că reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe, din perspectiva faptului că s-au considerat ca nefondate o serie de alte motive care în opinia acesteia constituie la rândul lor motive de excludere din societate conform dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, respectiv că asociatul B. s-a folosit de semnătura sa socială și pentru a obține folosința gratuită a imobilului aparținând societății pe perioada 2010-2013, nu doar pe perioada 01 martie 2014-01 mai 2015 astfel cum a reținut prima instanță, că folosindu-se de semnătura sa socială și comițând fraudă în interesul societății s-a folosit în interes personal sau în interesul unor terți de autoturismul aparținând societății și s-a folosit de semnătura socială în scopul de a-și însuși fără drept sume de bani din societate.
S-a constatat că prima instanță a reținut în mod corect că asociatul B. a comis fapte de natura celor prevăzute de art. 222 din Legea nr. 31/1990 cu privire la încheierea Actului adițional din 01 noiembrie 2013 (în legătură cu care de altfel există autoritate de lucru judecat în Dosarul nr. x/211/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca și al Tribunalului Specializat Cluj - unde se reține în mod clar că asociatul simula doar plata unei chirii, prin întocmirea de documente nereale, chirie care de fapt nu era încasată de către societate, în scopul de a-și asigura pentru sine însuși și familia sa folosința gratuită), însă în mod eronat nu a reținut același lucru cu privire la perioada 2010-2013, anterioară încheierii Actului adițional din 01 noiembrie 2013, deși conduita asociatului era una identică, respectiv simula plata unei chirii către societate, însă prin întocmirea unui circuit fictiv de documente, reușea practic să obțină folosința gratuită a acestui imobil.
Încă de la întocmirea Contractului de închiriere din 04 ianuarie 2010, pentru a-și asigura folosința gratuită pentru sine și mai apoi și pentru actuala soție a apartamentului proprietatea firmei, asociatul B., folosindu-se de calitatea de administrator, a utilizat două metode similare de a simula plata unei chirii, respectiv, (1) acesta depunea sume de bani în contul societății, pe care apoi în calitate de administrator le ridică imediat sau le utilizează în scop personal fără a justifica o cheltuială în interesul societății, sau (2) după blocarea conturilor bancare pentru neînțelegerile dintre asociați, pârâtul B. întocmește în fals serii proprii de facturi de chirie urmate de chitanțe de încasare și dispoziții de ridicare avansuri spre decontare, toate pentru aceeași sumă, transmițând apoi deconturi de cheltuieli pentru sumele „ridicate", care în realitate erau simple cheltuieli cu achiziții în interesul său personal și nicidecum al societății, sau nemaijustificând în niciun mod dispozițiile de ridicare, toate aceste documente fiind întocmite doar scriptic, fără ca vreo sumă de bani să intre efectiv în casieria societății, deci fără a fi încasată.
În paralel, administratorul A. a transmis în numele SC C. SRL pe perioada 15 iunie 2010 - 01 martie 2014 „chiriașului" PFA B. facturi constând în cuantumul chiriei lunare (conform Contractului din 04 ianuarie 2010, pentru a limita pagubele pricinuite în condițiile în care oricum valoarea chiriei de 100 Euro lunar era una mult sub prețul pieței), însă B. a ignorat aceste facturi transmise, continuând să utilizeze documentele întocmite de el însuși pentru a simula plata unei chirii în cele două modalități mai sus indicate, respectiv pentru a nu plăti nimic în mod real către societate.
Din sentința nr. 13550/2014 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/211/2014, rămasă definitivă, rezultă că aceasta reține cu putere de lucru judecat că pârâtul B. simulează plata chiriei, în realitate neexistând o încasare a acesteia de către societate. Comportamentul fraudulos al pârâtului, astfel cum acesta a fost reținut de către instanță se întinde pe toată perioada scursă de la data la care acesta a ocupat abuziv apartamentul aflat în proprietatea SC C. SRL, respectiv încă de la data de 18 iunie 2010. Judecătoria Cluj-Napoca arată că prin modul în care efectua așa numita plată a chiriei, de fapt pârâtul B. nu achita aproape nicio sumă de bani, astfel pe perioada 2010-2012 rezultă că suma totală facturată cu titlu de chirie a fost de 16.304,65 lei, iar suma efectiv încasată de la PFA B. a fost de 620.42 lei.
Toate cele mai sus arătate se coroborează cu expertiza contabilă efectuată în cauză, unde, spre exemplu, prin Răspunsul depus la 19 august 2013, experții rețin în mod pertinent că la întocmirea deconturilor de cheltuieli dl. B. depune spre înregistrare in contabilitate chitanțe și dispoziții de plată către casierie cu valoare identică, aspect care induce ideea că valoarea facturilor de chirie este stabilită în vederea acoperirii valorii cheltuielilor.
Mai mult, experții contabili prin Raportul de expertiză contabilă depus la 26 mai 2011, rețin că: "comparând valoarea chiriei aferentă celor 2 contracte de închiriere (cel încheiat cu fosta chiriașă K. și cel încheiat în dublă reprezentare de asociatul B. la 04 ianuarie 2010) se constată că în perioada iunie 2010 - martie 2011, echivalentul în lei al chiriei pentru contractul de închiriere al SC C. SRL încheiat cu K. ar fi putut să fie de 7980 lei, iar echivalentul în lei al chiriei plătite de PFA B. în baza contractului încheiat cu SC C. SRL în dublă calitate de locatar și locator este de 4.033,92 lei, rezultând o diferență de 3.496,08 lei, așa cum reiese din situația comparativă prezentată în Anexa 2".
S-a constatat că prima instanță în mod eronat nu a constatat că acțiunile pârâtului care simulează plata chiriei prin întocmirea și semnarea în calitate de administrator și în dauna societății a unor documente contabile nereale, au fost realizate încă din anul 2010, și nu doar din anul 2013, când asociatul a urmărit într-adevăr să prelungească folosința gratuită pe care deja o avea asupra imobilului în discuție.
Nici considerentul primei instanțe potrivit căruia din Raportul de expertiză nu ar rezulta că pe perioada 2010 - 2011 sumele de bani reprezentând chirie ar fi fost folosite în mod păgubos nu a fost primit având în vedere că din înscrisurile depuse la dosar, dar și din concluziile raportului de expertiză rezultă clar faptul că societatea nu are niciun beneficiu de pe urma "plăților" de chirie, întrucât asociatul administrator B. ridica imediat din conturi banii plătiți de PFA B. cu titlu de "alte operațiuni" sau "avans decontare" care sunt apoi justificate prin deconturi de cheltuieli fictive. Restituirile de creditare, contrar celor reținute de prima instanță, au fost unele rare, și nu se referă nicidecum la întreaga sumă aflată în discuție, și prin urmare, nu s-a putut reține că folosirea banilor intrați în cont a fost una legală.
A mai reținut instanța de apel că prima instanță a ignorat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 13550/2014 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, rămasă definitivă prin Decizia nr. 567/2015 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, care a statuat că pârâtul a folosit în mod gratuit garsoniera societății prin simularea plății unei chirii fictive prin diferite mijloace și documente financiar contabile (dispoziții de încasare/ridicare numerar din casieria societății, folosire de documente justificative nelegale pentru justificarea sumelor de bani ridicați fără drept din casieria societății), inclusiv pe perioada 2010-2012.
De altfel, prin aceeași sentință instanța a stabilit cu autoritate de lucru judecat că aceste acțiuni frauduloase ale pârâtului au continuat culminând în anul 2013 prin întocmirea acelui act adițional de prelungire a contractului de închiriere în folosul său personal.
În altă ordine de idei, prin hotărârea primei instanțe s-a reținut că sentința nr. 13550/2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca se bucură de autoritate de lucru judecat, însă prima instanță a ignorat acest caracter în ce privește faptele din perioada 2010-2013.
Prin urmare, s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 și cu privire la aceste fapte ale asociatului administrator B., aferente perioadei anterioare încheierii actului adițional.
S-a constatat că toate aspectele reținute reprezintă un caz de excludere în conformitate cu dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, respectiv folosul în interes propriu a bunurilor aparținând societății, gratuit, semnând în calitate de administrator contractele frauduloase de închiriere și tot în calitate de administrator simulând plata unei chirii.
Un alt motiv de excludere se referă la folosirea în interes personal a autoturismului aflat în proprietatea societății, aceasta deoarece chiriile achitate de SC L. SRL au fost ridicate de către pârât, societatea nefiind beneficiara acestor sume, aceasta în contextul în care pârâtul utiliza acest autoturism, el fiind și cel care a încheiat contractul de închiriere fără acordul celuilalt asociat, și mai mult decât atât, societatea suporta toate cheltuielile de întreținere, inclusiv cu combustibilul.
Așa cum s-a reținut prin Raportul de expertiză contabilă întocmit de către experții contabili I. și J., autoturismul a fost cumpărat de către SC C. SRL de la SC L. SRL, însă imediat a fost închiriat către aceeași societate, fiind folosit de către pârâtul B. care avea calitatea de angajat al SC L. SRL, fiind directorul financiar al acestei societăți.
Pe parcursul închirierii, deși SC L. SRL avea obligația de a achita contravaloarea cheltuielilor de întreținere precum și combustibilul consumat, nu a achitat aceste sume.
Astfel, s-a constatat că pârâtul B. a asigurat folosința autoturismului aflat în proprietatea societății pentru sine și pentru terțul SC L. SRL unde are calitatea de Director Financiar, însă pe cheltuiala SC C. SRL, în frauda intereselor legitime ale societății.
Or, prima instanță a reținut în mod nefondat că reclamanta nu a probat că acest autoturism s-a folosit în interesul personal al pârâtului sau al societății SC L. SRL, dat fiind că pentru recuperarea chiriei neachitate și a penalităților de întârziere, SC C. SRL ar fi avut posibilitatea de a acționa in justiție societatea SC L. SRL.
Prin urmare, s-a constatat că motivarea primei instanțe în sensul că această faptă nu constituie un caz de folosire a semnăturii sociale a pârâtului B. în interesul său și al societății SC L. SRL nu sunt fondate. Acest aspect, al posibilității de acționare în instanță a SC L. SRL pentru recuperarea unor sume nu exclude de facto existența unor fapte ale pârâtului care să atragă incidența art. 222 din Legea nr 31/1990.
În concluzie, prin aducerea și predarea autoturismului într-o avansată stare de degradare, pârâtul a lipsit practic societatea de folosința acestui bun care îi aparține, și a lipsit societatea inclusiv de dreptul de a valorifica acest autoturism. O altă faptă reținută a fi un motiv de excludere este aceea că asociatul administrator B. și-a însușit fără justificare sume de bani din patrimoniul societății, abuzând de semnătura sa socială.
Prima instanța a reținut ca nu sunt incidente dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 față de încasarea de către pârât a salariilor cu titlu de restituire credite, dat fiind că nu are legătură cu activitatea de administrare, or, aceste rețineri s-au apreciat a fi nefondate.
Astfel, s-a reținut că salariile încasate în realitate nu erau datorate, în acest sens existând hotărârile judecătorești pronunțate în Dosarul nr. x/117/2011, respectiv sentința civilă nr. 6765/2013, definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului declarat de către B. prin Decizia civilă nr. 4370/2013 a Curții de Apel Cluj, pârâtul B. a fost obligat la plata a 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea SC C. SRL și cum nu a plătit de bună voie această sumă, societatea a înregistrat cererea de executare silită nr. x/2013 la B.E.J., M.. Somat de executorul judecătoresc să plătească cei 2.000 lei și cheltuielile de executare silită, B., folosindu-se de calitatea sa de administrator a întocmit o chitanță falsă pentru suma de 2.000 lei, prin care se elibera el însuși de datorie, pe care a prezentat-o la B.E.J., M. pretinzând că a plătit societății cheltuielile de judecată.
Pentru a putea justifica de ce cei 2.000 de lei astfel „achitați" nu au ajuns efectiv în patrimoniul societății, B. a întocmit și de această dată o dispoziție de încasare în favoarea sa prin care a indicat că ridică suma de 2.000 lei cu titlu de "Salarii" ignorând hotărârea instanței de judecată, respectiv sentința civilă nr. 6765/2013 a Tribunalului Cluj prin care s-a stabilit irevocabil că societatea nu trebuie să plătească nicio sumă către B. cu titlu de salarii.
Pentru toate aceste considerente, instanța de apel a constatat că apelul incident este întemeiat, urmând ca acțiunea reclamantei de excludere să vizeze și alte fapte față de cele reținute inițial de prima instanță conform celor mai sus arătate.
Împotriva deciziei sus-menționate, a declarat recurs pârâtul B., invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat în principal, casarea în întregime a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare și în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său cu consecința anulării sentinței primei instanțe, întrucât a fost pronunțată de un judecător care era incompatibil în cauză în raport cu Decizia civilă nr. 567 din 22 iunie 2015 a Tribunalului Specializat Cluj și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În terțiar, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său cu consecința respingerii acțiunii intimatei-reclamante și admiterii cererii reconvenționale formulate, precum și respingerea ca nefondată a cererii de aderare la apel formulată de reclamantă.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a susținut recurentul că instanța de apel, după închiderea dezbaterilor, în timpul pledoariei pe fond a apărătorului aderantei la apel, a dispus, fără a pune în discuția părților, acvirarea la prezenta cauză a două dosare civile, respectiv Dosarul nr. x/211/2014 și nr. x/211/2012 ale Judecătoriei Cluj-Napoca, fără a pune în discuția părților administrarea unei astfel de probe cu înscrisuri, măsură în raport cu care consideră recurentul că interesele sale au fost vătămate iar remediul procesual este cel prevăzut de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind încălcate dispozițiile art. 151 și 129 alin. (5) teza finală același cod.
În continuare, a arătat recurentul că în cadrul motivelor de apel a invocat împrejurarea că d-na judecător F. care a pronunțat sentința dată în prima instanța în prezenta cauză, a făcut parte din completul de judecată care a pronunțat Decizia civilă nr. 567 din 22 iunie 2015 a Tribunalului Specializat Cluj decizie care a avut o înrâurire covârșitoare asupra sentinței atacate întrucât a fost anulat actul adițional din 01 noiembrie 2013, care este reținut în prezenta cauză ca fiind unul dintre motivele ce au condus la luarea hotărârii de excludere a sa din cadrul SC C. SRL.
În atare situație, a arătat recurentul că deși a argumentat că în raport cu prevederile art. 27 pct. 7 coroborat cu cele ale art. 25 C. proc. civ., dar și în raport cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, d-na judecător care a soluționat fondul cauzei era datoare să formuleze cerere de abținere, acest lucru nu s-a întâmplat, iar cauza a fost judecată de un complet incompatibil.
A mai arătat recurentul că soluția instanței de apel este nelegală sub acest aspect având în vedere că prin decizia atacată, s-au înlăturat toate argumentele dezvoltate, reținându-se că atâta timp cât nu s-a uzitat de procedura recuzării la primul termen de judecată după ce a luat la cunoștință de intervenirea motivului de recuzare, invocarea în apel a acestui motiv de casare cu trimitere spre rejudecare, este tardivă. Or, obligația judecătorului care știe că se află în unul din cazurile de recuzare prevăzute de art. 27 C. proc. civ. este una imperativă iar partea nu poate fi sancționată pentru faptul că nu a uzitat de procedura recuzării cu atât mai mult cu cât nu a avut apărare calificată după ce a intervenit motivul de recuzare.
În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., într-o primă critică, recurentul a susținut că decizia recurată este nelegală din perspectiva reținerii ca motiv de excludere din societate a împrejurării că prin încheierea actului adițional din 01 noiembrie 2014, s-a folosit de semnătura socială pentru a urmări și obține un folos pentru sine și familia sa.
Astfel, prima instanță a reținut că s-a stabilit cu putere de lucru judecat cu referire la decizia cu privire la care a invocat incompatibilitatea, respectiv Decizia civilă nr. 567 din 22 iunie 2015 a Tribunalului Specializat Cluj, că recurentul a încheiat actul adițional cu sine însuși, atât din calitatea de reprezentant al societății cât și din cea de persoană fizică autorizată, fiind în conflict de interese și urmărind scopul de a folosi gratuit locuința.
În apel a arătat că încheierea actului adițional în dubla calitate este o operațiune juridică legală, mai mult, contractul de închiriere de bază în legătură cu care a fost încheiat actul adițional anulat, a fost încheiat în aceleași condiții ca și actul adițional, iar prin sentința civilă nr. 5223/2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a reținut că în speță, dubla calitate a intimatului, de asociat și administrator al societății și respectiv, PFA cocontractanta, nu atrag incidența relei-credințe a acestuia în condițiile încheierii unui contract mai oneros pentru societate decât ultimul contract de închiriere anterior similar, în condițiile în care, în final, profitul realizat de societate nu reprezintă un scop în sine, ci servește asociaților sub formă de dividende.
Cât privește referirile la scopul urmărit, a susținut recurentul că tot putere de lucru judecat este și ceea ce s-a reținut prin sentința civilă nr. 5223/2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca, menținută prin Decizia civilă nr. 71/2013 a Tribunalului Specializat Cluj, prin care s-a reținut că chiriile plătite de intimat au fost folosite de același intimat, în calitatea sa de administrator, prin retragerea lor imediat după creditarea contului apelantei, reprezintă o chestiune de administrare a apelantei care poate fi cenzurată prin intermediul acțiunii puse la îndemâna adunării generale a asociaților de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, acțiune care însă nu a fost exercitată.
A mai arătat recurentul că prin decizia civilă atacată, instanța de apel a respins motivele invocate și a dat eficiență puterii de lucru judecat din sentința civilă nr. 13550/2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca, și a ignorat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5223/2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca.
Pentru argumentele dezvoltate, a solicitat recurentul a se da eficiență hotărârii ce-i este favorabilă și pe cale de consecință, să se modifice decizia atacată întrucât contractul de închiriere a fost menținut ca fiind legal prin sentința civilă nr. 13550/2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca, iar anularea actului adițional la contractul de închiriere prin sentința civilă nr. 5223/2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca are ca efect implicit repunerea părților în situația anterioară, respectiv, nivelul chiriei a revenit la nivelul celui prevăzut în contractul de închiriere, contract care împreună cu actul adițional și facturile emise au fost încheiate în calitatea sa de administrator cu puteri depline, egale cu ale asociatei reclamante.
În continuare, a susținut recurentul că în mod greșit instanța de apel a respins apărarea sa referitoare la greșita reținere de către prima instanță ca motiv de excludere și faptul că și-ar fi însușit în mod necuvenit suma de 4.000 lei din contractul de asigurare încheiat cu SC N. SA și deși este adevărat că această sumă a fost virată în contul său, acest lucru s-a făcut la solicitarea sa pentru stingerea unei părți din datoriile existente la data respectivă ale societății față de acesta.
Pe de altă parte, a arătat recurentul că acest contract de asigurare a fost încheiat inițial de către acesta ca persoană fizică, cu 9 ani în urmă față de momentul preluării contractului de către SC C. SRL iar polița de asigurare prevedea, chiar în condițiile preluării contractului de către societatea comercială, plata de despăgubiri în caz de invaliditate și deces din accidente, situație în care beneficiari ar fi fost reclamanta și fiul acestora.
A mai arătat recurentul că suma de 4.000 lei a fost folosită în familie, la data respectivă fiind căsătorit cu reclamanta și apreciază că prima instanță nu a făcut o analiză profundă a situației de fapt și de drept iar instanța de apel în mod greșit a menținut o astfel de soluție.
În privința cererii de aderare la apel formulată de reclamantă, a arătat recurentul că soluția este nelegală având în vedere că în perioada 2010-2013 a fost în vigoare contractul de închiriere menținut ca fiind legal prin sentința civilă nr. 5223/2013 a Judecătoriei Cluj-Napoca, astfel că valabilitatea și efectele contractului menționat, dar și puterea de lucru judecat în acest sens au fost ignorate de instanța de apel.
În ceea ce privește contractul de închiriere a autoturismului, cât și valorificarea sumelor rezultate din chirie, a arătat recurentul că a făcut această operațiune în virtutea calității de asociat și administrator cu puteri depline conform statutului societății, aspect ignorat de instanța de apel.
Totodată, a susținut recurentul că prin cererea reconvențională a arătat că intimata-reclamantă are și calitatea de contabilă a societății și că a întocmit dispoziții de încasare cu falsificarea semnăturii sale, sume înregistrate în contabilitate ce au denaturat soldul datoriei societății în sensul majorării ireale a datoriei către reclamantă.
Având în vedere aceste aspecte, precum și faptul că reclamanta a recunoscut în cadrul interogatoriului că a semnat dispozițiile de încasare emise în favoarea ei, în numele recurentului și fără acordul său la rubrica "conducătorul unității", apreciază recurentul că aceste documente primare de contabilitate sunt în mod vădit false, denaturând pasivul societății, motiv pentru care consideră că în cauză sunt incidente prevederile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.
În susținerea acestei critici, a arătat recurentul că din probatoriul administrat, respectiv balanța de verificare pentru data de 31 martie 2011 întocmită de reclamantă și expertiza contabilă, rezultă că întocmirea evidențelor contabile de către reclamantă în modalitatea arătată reprezintă o fraudă în dauna societății de natură a micșora substanțial patrimoniul societății și se încadrează în dispozițiile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, întrucât patrimoniul societății a suferit o diminuare substanțială de 53.178,97 lei ca urmare a fraudării societății de către reclamantă prin întocmirea de evidențe contabile care nu corespund realității, dorind astfel să-și însușească în folosul propriu suma menționată.
Pentru aceste motive, a arătat recurentul că soluția dată de ambele instanțe de fond este greșită, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prealabil examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 3021și 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Este de reținut, de asemenea, că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum și relatarea situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.
Distinct de această chestiune, Înalta Curte reamintește că criticile asupra unor elemente ce țin de administrarea probelor și de stabilirea situației de fapt, care nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat, nu pot fi analizate având în vedere că instanța de recurs este ținută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte reține că potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, care prevăd că: ”actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.”
În speță, subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul a susținut că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 151 și 129 alin. (5) teza finală C. proc. civ., prin faptul că după închiderea dezbaterilor, ar fi dispus acvirarea a două dosare ale Judecătoriei Cluj-Napoca, prin această măsură fiindu-i vătămate interesele procesuale având în vedere că nu a avut posibilitatea să ia cunoștință de acestea și să pună concluzii în cunoștință de cauză.
Din examinarea încheierii de amânare a pronunțării din 13 septembrie 2016, rezultă că instanța a apreciat a fi necesară luarea în studiu a dosarelor Judecătoriei Cluj Napoca, dosare cu privire la care ambele părți persoane fizice au invocat autoritatea de lucru judecat.
Mai mult, nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 151 C. proc. civ., în condițiile în care la momentul la care instanța a dispus acvirarea celor două dosare, dezbaterile nu fuseseră închise conform art. 150 C. proc. civ., astfel că recurentul avea posibilitatea să formuleze un punct de vedere referitor la această dispoziție.
În egală măsură, nu poate fi reținută nici vătămarea recurentului, în condițiile în care în ambele dosare menționate, litigiile s-au purtat între aceleași părți, hotărârile fiind deja depuse la dosarul prezentei cauze, fiind deci cunoscute părților și pe cale de consecință, în măsura în care nu s-a demonstrat vătămarea produsă, nu poate fi reținută nici nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În ceea ce privește critica referitoare la incompatibilitatea judecătorului care a pronunțat sentința primei instanțe, se constată de asemenea a fi nefondată, pentru argumentele ce succed.
Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (2) C. proc. civ., recurentul este decăzut din dreptul de a mai invoca o eventuală incompatibilitate a judecătorului fondului.
Astfel, la termenul de judecată din 13 septembrie 2016, recurentul a precizat temeiul de drept al incompatibilității ca fiind dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., în raport cu care apreciază că judecătorul fondului ar fi fost incompatibil pentru faptul că a făcut parte din completul de apel al Tribunalului Specializat Cluj care a pronunțat Decizia nr. 567 din 22 iunie 2015.
Or, în raport cu data pronunțării deciziei sus-menționate, în litigiul în care recurentul a fost parte, acesta nu poate susține că nu a avut cunoștință de presupusul caz de incompatibilitate la primul termen de judecată stabilit în prezenta cauză, respectiv 24 noiembrie 2015.
Totodată, este de reținut că în prezenta cauză, judecătorul fondului s-a limitat la a constata puterea de lucru judecat statuată prin decizia menționată fără a proceda la o nouă analiză a chestiunilor deja dezlegate, ci examinând doar în ce măsură sunt îndeplinite condițiile de excludere a asociaților din societate.
Mai mult, nu poate fi imputată instanței atitudinea procesuală a recurentului care nu a înțeles să facă demersurile legale prevăzute de dispozițiile art. 29 C. proc. civ., astfel încât, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte constată că nu se confirmă criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reamintește că pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 același cod, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.
În cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, părților nu li se mai recunoaște dreptul, ca în apel, de a-și exprima nemulțumirea față de modul de interpretare a probelor, deoarece calea de atac a recursului nu are caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situației de fapt ori reaprecierea probatoriului; or, analiza Înaltei Curți este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 304C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie.
În speță, textele legale invocate în dezvoltarea motivelor de recurs au fost doar formal prezentate, fără ca recurentul să aducă, în concret, critici de nelegalitate hotărârii recurate, autorul căii de atac făcând trimitere, în susținere, doar la probe și împrejurări de fapt.
În realitate, criticile acestuia relevă nemulțumirea față de modul de administrare sau interpretare a probelor ori față de modul de soluționare a apelului în raport cu situația de fapt, însă ele nu răspund exigențelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest context, se constată că argumentele recurentului-pârât nu relevă nicio încălcare sau aplicare greșită a legii de natură a conduce la modificarea deciziei recurate, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva Deciziei civile nr. 772/2016 din 27 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenții, recurentul-pârât va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.954,61 lei reprezentând onorariu avocat și cheltuieli de deplasare (filele 51/57).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva Deciziei civile nr. 772/2016 din 27 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.
Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 13.954,61 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 februarie 2017.