Decizia nr. 313/A/2017
Deliberând asupra admisibilității apelului de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 16/A/CC din 23 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală s-au dispus următoarele:
S-a respins excepția de necompetență materială a Curții de Apel Timișoara, invocată de petentă.
În temeiul art. 431 C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă în principiu, contestația în anulare formulată de petenta A. împotriva Deciziei penale nr. 312 din 7 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în Dosarul nr. x/273/2014.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut, în esență, următoarele:
Prin Sentința penală nr. 133 din 29 noiembrie 2016, pronunțată de Judecătoria Oravița s-au dispus următoarele:
În baza art. 396 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 80 C. pen., s-a renunțat la aplicarea pedepsei față de inculpata A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de ultraj și violarea sediului profesional, prevăzută de art. 257 alin. (1) și (2) C. pen. și art. 225 alin. (1) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. s-a aplicat inculpatei un avertisment și s-a atras atenția acesteia asupra conduitei viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligată inculpata la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu rămânând în sarcina statului.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpata A. și Parchetul de pe lângă Judecătoria Oravița.
Prin Decizia penală nr. 312 din 7 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în Dosar nr. x/273/2014, s-au decis următoarele:
În baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpata A. împotriva Sentinței penale nr. 133 din 29 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Oravița în Dosarul nr. x/273/2014.
În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oravița împotriva aceleiași sentințe, s-a desființat hotărârea apelată, iar în rejudecare:
În baza art. 386 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei penale pentru care a fost trimis în judecată inculpata A., din infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) și (2) C. pen., în infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.
În baza art. 257 alin. (1) C. pen. și art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 1.800 lei amendă penală-reprezentând echivalentul a 180 zile amendă penală în valoare de 10 lei pentru fiecare zi, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj.
În baza art. 225 alin. (1) C. pen. și art. 61 alin. (4) lit. b) C. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 1.200 lei amendă penală - reprezentând echivalentul a 120 zile amendă penală în valoare de 10 lei pentru fiecare zi, pentru săvârșirea infracțiunii de violarea sediului profesional.
În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate inculpatei A., urmând ca aceasta să execute pedeapsa cea mai grea, de 1.800 lei amendă penală, la care s-a adăugat un spor de 400 lei amendă penală, pedeapsa finală fiind de 2.200 lei amendă penală, echivalentul a 220 zile amendă penală în valoare de 10 lei pentru fiecare zi.
S-a atras atenția inculpatei asupra disp. art. 63 alin. (1) și (3) C. pen. potrivit cărora, în caz de neexecutare a amenzii penale cu rea-credință, zilele de amendă penală neexecutate se înlocuiesc cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen. s-a constatat tardivitatea constituirii de parte civilă a persoanei vătămate B.
În baza art. 398 și art. 272 C.p.pen. s-au menținut dispozițiile sentinței penale apelate, privind virarea sumelor cu titlu de onorariu de avocat și obligarea inculpatei A. la plata cheltuielilor judiciare efectuate de stat.
În baza art. 398 și art. 275 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatei la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în apelul părții, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea apelului parchetului fiind lăsate în sarcina acestuia.
Împotriva deciziei pronunțată în apel a formulat contestație în anulare inculpata A., invocând ca argumente de fapt - încălcarea de către instanțele de judecată a dreptului său la apărare și la o judecată echitabilă, ca urmare a efectuării deficitare a cercetării judecătorești în cauză și a respingerii injuste a cererilor probatorii formulate în apărare, iar ca temeiuri de drept - dispozițiile art. 426 lit. a), b) și d) C. proc. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția penală, sub nr. x/59/2017.
La termenul de judecată de judecată din 23 mai 2017, contestatoarea A. a solicitat declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținând că, fiind o cale extraordinară de atac, contestația în anulare trebuie să fie judecată de instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea contestată.
Analizând, cu prioritate, excepția de necompetență materială invocată de contestatoare, Curtea a respins-o cu argumentarea că, potrivit art. 429 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere.
Ulterior, verificând, conform art. 431 C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, Curtea a constatat că deși aceasta este formulată împotriva unei hotărâri definitive și de către o persoană care are calitatea cerută de lege, motivele invocate în susținerea ei nu se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 426 C. proc. pen.
În acest sens, cu privire la motivul privind încălcarea dreptului la apărare al contestatoarei, Curtea a reținut că, raportat la infracțiunile care au făcut obiectul cercetărilor în Dosarul nr. x/273/2014 al Curții de Apel Timișoara, care sunt sancționate cu pedepse mai mici de 5 ani închisoare, în cauză nu era obligatorie asistența juridică a inculpatei, în condițiile art. 90 C. proc. pen., nefiind, prin urmare, incidente cazurile de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. a) și f) C. proc. pen.
Sub același aspect, Curtea a reținut și faptul că la termenul de judecată când au avut loc dezbaterile în apel, petenta fost prezentă și și-a formulat apărări.
În ceea ce privește celelalte motive invocate de contestatoare, privind neaudierea, în apel, a martorilor și a persoanei vătămate, respectiv injustețea soluției de condamnare, Curtea a reținut, deopotrivă, că acestea nu se regăsesc printre cazurile de contestație în anulare prevăzute de art. 426 C. proc. pen.
În fine, în ceea ce privește temeiurile prevăzut de art. 426 lit. b) și d) C. proc. pen., Curtea a reținut că, în lipsa unor argumente de fapt și a unor dovezi în acest sens, simpla menționare a dispozițiilor legale precitate nu poate conduce la constatarea admisibilității căii extraordinare de atac.
Împotriva acestei decizii, la data de 12 iunie 2017, a formulat apel contestatoarea A.
Calea de atac au fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 20 iulie 2017, sub nr. x/59/2017.
La termenul fixat în cauză, 15 septembrie 2017, Înalta Curte a pus în discuție admisibilitatea apelului.
Examinând cauza cu prioritate din perspectiva admisibilității căii de atac, Înalta Curte constată următoarele:
O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.
Astfel, dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Codul de procedură penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice.
În aceste condiții, recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, și din acest motiv, apare ca o situație inadmisibilă în ordinea de drept.
Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României, iar încălcarea acestora atrage sancțiunea inadmisibilității.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.
Raportând aceste considerații teoretice la datele concrete ale speței, Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea apelului exercitat de contestatoarea A. împotriva Deciziei penale nr. 16/A/CC din 23 mai 2017, prin care, în procedura verificării admisibilității în principiu prevăzută de art. 431 C. proc. pen., Curtea de Apel Timișoara, secția penală a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de aceeași parte împotriva Deciziei penale nr. 312 din data 7 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în Dosarul nr. x/273/2014.
Hotărârea apelată este definitivă, nefiind susceptibilă a fi atacată în condițiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen., având în vedere următoarele argumente:
Dispozițiile art. 431 C. proc. pen., care reglementează etapa distinctă a admiterii în principiu a contestației în anulare, nu prevăd posibilitatea atacării hotărârilor pronunțate în cadrul acestei proceduri, indiferent de tipul lor.
Statuând asupra acestei chestiuni de drept, doctrina (Grigore Gr. Theodoru, "Tratat de Drept procesual penal", Editura Hamangiu, 2013; Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Victor Văduva, Daniel Atasiei, Cristinel Ghigheci, Corina Voicu, Georgiana Tudor, Teodor-Viorel Gheorghe, Cătălin Mihai Chiriță," Noul Cod de procedură penală comentat", Editura Hamangiu, 2014) și jurisprudența (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Sentința nr. 599/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Sentința nr. 817/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Sentința nr. 892/2014) au subliniat caracterul definitiv al hotărârii prin care instanța respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare.
Dispozițiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen. care prevăd că "sentința dată în contestație în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă" sunt incidente nu în etapa verificării admisibilității în principiu a contestației în anulare, ci în etapa analizării pe fond a cererii, ulterior admiterii în principiu a acesteia.
Aceeași opinie a exprimat mutatis mutandis și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 5/2015 (publicată în M.Of. nr. 248/10.04.2015), prin care s-a stabilit că hotărârea pronunțată în procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului, conform art. 432 alin. (4) C. proc. pen.
În consecință, indiferent de soluția pe care o conțin, hotărârile judecătorești pronunțate în etapa admiterii în principiu a contestației în anulare, reglementată distinct în dispozițiile art. 431 C. proc. pen., sunt definitive, nefiind susceptibile a fi supuse căilor ordinare de atac.
Pentru argumentele prezentate, constatând că în speță contestatoarea A. a formulat apel împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibile de reformare prin promovarea unei căi ordinare de atac, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., îl va respinge, ca inadmisibil, dispunând, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligarea părții la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatoarea A. împotriva Deciziei penale nr. 16/A/CC din 23 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.
Obligă apelanta contestatoare la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2017.
Procesat de GGC - NN