Decizia nr. 1018/2017
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 1 octombrie 2012 sub nr. x/63/2012 pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Craiova, prin primar și prin Consiliul local al Municipiului Craiova, și numitul B. (fost primar al Municipiului Craiova) obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 650.000 lei, reprezentând contravaloarea, la data de 08 martie 2004 (la valoarea de circulație, actualizată cu rata inflației pentru perioada cuprinsă între 08 martie 2004 și data executării integrale a sentinței ce se va pronunța în cauză) a terenului în suprafață de 1.255,5 mp, situat în Municipiul Craiova, jud. Dolj, în privința căruia a fost emisă dispoziția cu nr. 28 din 05 ianuarie 2007 a primarului Municipiului Craiova, precum și a sumei de 357.692 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a aceluiași teren, pentru perioada 27 septembrie 2009-27 septembrie 2012, precum și în continuare până la executarea integrală a obligației de plată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat, în esență, că autorul său, C., a formulat notificarea din 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 2.670 mp teren din suprafață totală de 3.750 mp ce a fost expropriată prin Decretul nr. 336/1985, iar prin Dispoziția primarului Municipiului Craiova nr. 6097/2002 a fost respinsă cererea, dispunându-se acordarea în beneficiul reclamantului a unor despăgubiri.
Împotriva dispoziției autorul a formulat contestație ce i-a fost admisă în parte prin sentința nr. 110 din 08 martie 2004 pronunțată de Tribunalul Dolj, în sensul că s-a dispus anularea dispoziției contestate și a fost obligată autoritatea pârâtă la emiterea unei noi dispoziții prin care să-i fie restituită în natură o suprafață de teren liberă de 1.225,5 mp, iar pentru restul suprafeței i s-a acordat beneficiul unor despăgubiri.
În calea de atac a recursului declarat în acel litigiu au fost făcute unele susțineri în legătură cu existența unei retrocedări pe calea altei hotărâri judecătorești a terenului în discuție către o altă persoană, însă Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că la dosarul cauzei nu a fost depusă o dovadă în acest sens, ci, dimpotrivă, că dovezile din dosar contrazic cele susținute în recurs de către primarul Municipiului Craiova.
A fost emisă dispoziția nr. 28 din 05 ianuarie 2007 a primarului Municipiului Craiova prin care s-a dispus restituirea în natură, către autorul său, a suprafeței de 1.255,5 mp, dispoziție ce a fost pusă în executare prin procesul verbal din 18 iulie 2007 însă prin Încheierea nr. 58165 din 14 decembrie 2009 a Biroului de Carte Funciară a fost respinsă cererea de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate având ca obiect această suprafață, cu motivarea că imobilul pentru care s-a solicitat intabularea este inclus într-o distinctă suprafață pentru care s-a întocmit documentația cadastrală din 2005, fiind înscrisă pe numele terților D. și E.
Reclamantul a arătat că se găsește în posesia unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile dar și a unei dispoziții de retrocedare în natură a unei suprafețe de 1.255,5 mp, înscrisuri obținute anterior de defunctul său tată, dar care sunt ineficiente, întrucât nu pot fi duse la îndeplinire; despăgubirile bănești solicitate în contradictoriu cu Statul Român reprezintă valoarea terenului în discuție, în suprafață de 1.255,5 mp.
Prin sentința nr. 85 din 8 mai 2013 pronunțată în Dosar nr. x/63/2012 Tribunalul Dolj, secția I civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că situația de fapt dedusă judecății nu se circumscrie dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. întrucât este de neconceput ca emiterea unei dispoziții, în urma unei dispute judiciare câștigată în final de autorul reclamantului prin obținerea unei hotărâri judecătorești irevocabile, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în litigiu, să poată îmbrăca, de plano, caracteristicile unui delict civil, în condițiile în care entitatea administrativă nu a făcut nimic altceva decât să se conformeze întocmai unei dispoziții a instanței de judecată.
La solicitarea instanței, reclamantul a precizat că nu a mai întreprins niciun alt demers judiciar în vederea protejării sau împiedicării exercitării prerogativelor specifice dreptului de proprietate, conferite de titlul său de proprietate, reprezentat de dispoziția nr. 28 din 05 ianuarie 2007, în afară de o altă acțiune, respinsă ca inadmisibilă prin sentința civilă nr. 294 din 03 decembrie 2012 a Tribunalului Dolj, pronunțată în Dosarul nr. x/63/2012, ce a avut însă alte temeiuri juridice, și anume, Raportul de unificare a practicii judiciare emis la 09 iunie 2010, art. 1 alin. (2) și art. 7 din Legea nr. 10/2001, precum și art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În aceste condiții, în mod cert, emiterea dispoziției nr. 28 din 05 ianuarie 2007 de către entitatea administrativă de Lege nr. 10/2001, în cadrul executării sentinței civile irevocabile nr. 110 din 08 martie 2004 a Tribunalului Dolj, nu se poate circumscrie condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 998-999 C. civ., întrucât nu există un raport civil izvorând din instituția răspunderii civile delictuale, chestiunea litigioasă invocată de reclamant fiind mai degrabă analogă instituției evicțiunii.
Prin Decizia nr. 195 din 5 noiembrie 2013 pronunțată în Dosar nr. x/63/2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a admis apelul reclamantului împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a anulat-o, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că tribunalul nu a judecat în limitele investirii sale, nu a examinat și nu s-a pronunțat asupra raportului juridic dedus judecății, cum impune art. 129 alin. final C. proc. civ.
Astfel, deși prin acțiunea de investire a instanței reclamantul a expus pe larg toate acțiunile și inacțiunile autorităților locale care au dovedit, în opinia sa, reaua credință a pârâților și au avut ca rezultat imposibilitatea autorului său de a pune în executare hotărârea de retrocedare a terenului, cauzându-i prejudicii pentru care solicită despăgubiri în temeiul art. 998-999 C. civ., prin sentința apelată se reține ca întemeiată excepția lipsei calității procesuale active (fără a se motiva, însă, sentința sub acest aspect) motivându-se pe fond, în esență, în sensul că “ emiterea Dispoziției nr. 28 din 05 ianuarie 2007, de către entitatea administrativă de Lege nr. 10/2001, în cadrul executării sentinței civile irevocabile nr. 110 din 08 martie 2004 a Tribunalului Dolj, nu se poate circumscrie condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 998-999 C. civ. din 1865, întrucât nu există un raport civil izvorând din instituția răspunderii civile delictuale, chestiunea litigioasă invocată de reclamant fiind mai degrabă analogă instituției evicțiunii”.
Însă, nu emiterea acestei dispoziții constituie temeiul de fapt al cererii în despăgubiri a reclamantului, ci acțiunile, în opinia sa, oculte, ale pârâților, expuse în motivarea acțiunii, care au cauzat nerecuperarea terenului și, respectiv, prejudiciul pentru acoperirea căruia se solicită despăgubiri.
În măsura în care aprecia că se impune cercetarea pe fond a cauzei, instanța trebuia să examineze și să se pronunțe asupra motivelor de fapt invocate de reclamant și, respectiv, asupra îndeplinirii sau neîndeplinirii cerințelor legale pentru răspunderea civilă delictuală cu privire la faptele invocate, legătura de cauzalitate și prejudiciu.
Reținând că tribunalul a soluționat procesul fără a cerceta fondul cauzei dedus judecății, s-a dispus anularea sentinței și reluarea judecății.
Hotărârea pronunțată a fost apreciată ca nelegală și sub aspectul modului de soluționare a excepției, în raport cu fondul litigiului, observându-se, pe de o parte, că deși tribunalul a constatat ca întemeiată excepția lipsei calității procesuale active, nu a motivat soluția pe acest aspect, ci, pe fond, chiar dacă nu în limitele învestirii, iar, pe de altă parte, a încălcat prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care nu mai permite cercetarea pe fond a cauzei, în situația admiterii excepției, în speță excepția lipsei calității procesuale active.
Reținând lipsa calității procesuale active, instanța trebuia să motiveze de ce petentul nu justifică dreptul de a participa ca reclamant în procesul de față și de a cere concursul justiției în valorificarea drepturilor pe care pretinde că le are, ca moștenitor al tatălui său.
Sentința fiind nemotivată sub acest aspect și întrucât prin dispozitivul său instanța nici nu se pronunță asupra excepției, instanța de control judiciar nu poate verifica legalitatea hotărârii din acest punct de vedere.
Prin sentința nr. 187 din 25 martie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/63/2012*, în rejudecarea cauzei, Tribunalul Dolj, secția I civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B., fost primar al municipiului Craiova, și Consiliul Local al Municipiului Craiova, respingând acțiunea față de acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins acțiunea îndreptată împotriva pârâtului Municipiul Craiova, prin primar, ca neîntemeiată și a respins cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâților B., fost primar al municipiului Craiova și Consiliului Local al Municipiului Craiova, tribunalul a apreciat că numai unitatea administrativ-teritorială poate avea legitimitate procesuală pasivă în cauza de față, având ca obiect o acțiune în răspundere civilă delictuală.
Legea nr. 215/2001 identifică drept autorități ale administrației publice consiliile locale (autorități deliberative) și primarii (autorități executive), acestea neavând calitate procesuală pasivă într-un astfel de litigiu.
Consiliul local este o autoritate a administrației publice, ca autoritate deliberativă, prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii, însă nu este o persoană juridică de drept public, ca titulară a unui patrimoniu propriu pentru a beneficia de drept de dispoziție.
Persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu sunt unitățile administrativ-teritoriale (comune, orașe, municipii si județe), potrivit art. 20-21 din același act normativ, iar, în justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean.
Reclamantul nu a solicitat acordarea unor despăgubiri de către instanță, în temeiul răspunderii materiale sau disciplinare a numitului B., în calitate de fost primar al municipiului Craiova, ci în calitatea acestuia de reprezentant al unității administrativ-teritoriale în discuție, în perioada în care s-a săvârșit presupusa faptă ilicită, în exercitarea atribuțiilor acestuia de primar, aspect pentru care, în mod corect, pârâtul în discuție a invocat lipsa calității sale procesual pasive în litigiul de față.
Indicarea, în cadrul concluziilor scrise, de către reclamant, a altor temeiuri de drept care ar justifica o calitate procesual pasivă a pârâtului B., fost primar al municipiului Craiova, în cauză, respectiv a dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 393/2004 și a dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului) nu a fost luată în considerare de către instanță, aceasta fiind apreciată ca o modificare a cauzei juridice a acțiunii în ceea ce privește răspunderea acestui pârât realizată cu încălcarea limitelor procedurale reglementate prin dispozițiile art. 132 C. proc. civ. (respectiv, cu ocazia reținerii cauzei în pronunțare).
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul a imputat ca faptă ilicită ascunderea/neaducerea la cunoștința instanței a existența unei alte notificări (pe lângă cea a tatălui său) cu privire la terenul în suprafață de 1.255,5 mp, deci o inacțiune.
S-a reținut că faptă ilicită poate fi nu numai acțiunea, dar și omisiunea, inacțiunea ilicită, neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri, atunci când această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană. Inacțiunea constituie faptă ilicită ori de câte ori norma legală obligă pe o anumită persoană să acționeze într-un anumit mod, cerință legală care nu este respectată.
Pornind de la fapta ilicită imputată pârâtului, tribunalul a apreciat, contrar acuzelor formulate de reclamant, că pârâtul a adus la cunoștința instanței existența unei alte notificări și chiar faptul că nu mai este titularul dreptului de proprietate cu privire la terenul în litigiu. În acest sens, s-a făcut trimitere la motivele de recurs formulate în Dosarul nr. x/1/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit considerentelor Deciziei nr. 8378 din 20 octombrie 2006, pronunțată în cadrul acestui dosar, prin care s-a invocat faptul că terenul în litigiu a fost retrocedat prin hotărâre judecătorească irevocabilă unei alte persoane, astfel încât restituirea în natură nu este posibilă.
Răspunzând acestor critici, în considerentele respectivei decizii s-a reținut că susținerile recurentei în sensul dobândirii terenului de către o altă persoană fizică nu numai că infirmă celelalte critici din recurs, dar sunt, în mod cert, combătute prin probatoriile administrate atât în fond, cât și în faza apelului, inclusiv expertizele tehnice și cercetarea locală.
S-a apreciat că, și dacă a fost tardivă, nu i se poate imputa pârâtului existența unei inacțiuni, ca faptă ilicită, respectiv faptul că a ascuns/nu a adus la cunoștința instanței existența unei alte notificări (pe lângă cea a tatălui său) cu privire la terenul în suprafață de 1.255,5 mp.
Mai mult, sentința civilă nr. 292 din 13 iulie 2004 pronunțată de către Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. x/CIV/2004 și Decizia nr. 2813 din 09 septembrie 2004 pronunțată de către Curtea de Apel Craiova, în Dosarul nr. x/CIV/2004, au fost depuse, la filele 28-34 din cadrul Dosarului nr. x/CIV/2004 al Curții de Apel Craiova (atașat prezentei cauze) chiar de către autorul reclamantului, dosarul având ca obiect apelul declarat de către Primăria municipiului Craiova împotriva sentinței civile nr. 110 din 08 martie 2004 pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. x/CIV/2002, ce reprezintă titlul de proprietate al reclamantului din prezenta cauză.
Aceste înscrisuri au fost depuse, în dosarul anterior menționat, pentru termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2004, când instanța de apel a și încuviințat efectuarea unei expertize în specialitatea topometrie.
S-a apreciat, în acest context, că pârâtul s-a conformat dispozițiilor instanței de judecată și a respectat hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul de proprietate al reclamantului, respectiv sentința civilă nr. 110 din 08 martie 2004, pronunțată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. x/CIV/2002, fiind emisă, în acest sens, dispoziția nr. 28 din 05 ianuarie 2007 și procesul-verbal de punere în executare a acesteia din data de 18 iulie 2007, acest din urmă act de executare fiind chiar însușit, prin semnătură, de către autorul reclamantului.
Concluzia dedusă a fost aceea că, în cauză, nu există o faptă ilicită care să poată fi imputată pârâtului, în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ.
În plus, s-a reținut că, dacă fapta ilicită nu este urmată de producerea unui prejudiciu, a unei pagube, nu poate fi vorba de răspundere civilă delictuală. Atingerea adusă dreptului ori interesului unei persoane, prin ea însăși, nu îndreptățește nașterea dreptului la reparație, dacă printr-o asemenea atingere nu a fost pricinuit niciun prejudiciu.
Reclamantul a pretins că, dacă pârâtul nu acționa în mod culpabil (în sensul că a ascuns/nu a adus la cunoștința instanței existența unei alte notificări (pe lângă cea a tatălui său) cu privire la terenul în suprafață de 1.255,5 mp), putea obține venituri din închirierea terenului. Drept consecință, a fost dispusă efectuarea unei expertize pentru a se evalua lipsa de folosință cu privire la terenul în litigiu.
Pe baza acestui raport de expertiză și a răspunsului la obiecțiuni, instanța a apreciat că prejudiciul încercat de către reclamant nu poate fi considerat nici unul cert, nici unul viitor, ci doar unul eventual, aspect care nu ar justifica acordarea despăgubirilor.
Contravaloarea lipsei de folosință echivalentă cu contravaloarea chiriei/mp/lună a terenului a fost calculată la data actuală, în condițiile actuale de piață, valoarea obstenabilă a chiriei pentru teren nefiind aceeași în anul 2009. De asemenea, la data inspecției terenului, acesta era liber, aspect care nu a fost negat de către reclamant care, dimpotrivă, prin notele scrise depuse la dosar a precizat că nici el, nici antecesorul său, nu a exercitat vreo posesie care să se fi concretizat în acte materiale efectuate în privința acestui teren, după data emiterii dispoziției nr. 28 din 05 ianuarie 2007 a primarului municipiului Craiova și, respectiv, după data emiterii procesului-verbal de punere în posesie din 18 iulie 2007.
Prin urmare, deși au deținut (și reclamantul deține în continuare) un titlu de proprietate perfect valabil și un proces-verbal de punere în posesie cu privire la terenul în litigiu, nici reclamantul, nici autorul său, nu au încercat, vreodată, să folosească acest teren și să intre, efectiv, în posesia lui, în contextul în care, inclusiv concluziile raportului de expertiză, întocmit în cauza de față, au indicat faptul că, și în prezent, terenul era liber, nefiind în posesia vreunei persoane.
Nici autorul reclamantului, nici acesta din urmă, nu au încercat să intre în posesia efectivă a terenului în litigiu, deși au beneficiat și de un proces-verbal de punere în posesie, terenul fiind liber chiar și în prezent, aspect pentru care nu se poate vorbi de încercarea unui prejudiciu material de către reclamant, izvorât din imposibilitatea închirierii acestei suprafețe de teren.
Având în vedere și concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, cu privire la oferta de terenuri destinate închirierii în anul 2009, dar și inaplicabilitatea Hotărârilor de Consiliu Local invocate de către reclamant, în susținerea și cuantificarea prejudiciului încercat, instanța a apreciat că prejudiciul invocat nu are un caracter cert.
Neputându-se ști cu exactitate ce fel de posibilități avea reclamantul să închirieze suprafața de teren în litigiu, nu este cert faptul că acesta ar fi putut obține beneficii din închirierea proprietății sale.
Mai mult, reclamantul nu a probat că a reușit vreodată să obțină câștiguri din închirierea suprafeței de teren sau că a intenționat sau ar fi intenționat să închirieze, la un moment dat, acest imobil, pentru a se putea vorbi de un prejudiciu cert în privința existenței sale.
Neexistând o faptă ilicită săvârșită de către pârât, dar niciun prejudiciu cert, nu se pune problema existenței un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul încercat de către reclamant.
Tribunalul a mai afirmat că, fiind neocupat și în prezent, reclamantul poate intra în deplina posesie a acestuia, având în vedere că deja deține un proces-verbal de punere în posesie, nefiind, astfel, lipsit efectiv de folosința imobilului.
Cel mult, în sarcina pârâtului se poate reține, ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale, doar existența unei forme de vinovăție sub forma culpei (neglijenței) pentru că, deși terenul în litigiu aparținea deja în proprietate unei terțe persoane, încă din anul 2004, potrivit sentinței civile nr. 292 din 13 iulie 2004, pronunțată de către Tribunalul Dolj în Dosarul nr. x/CIV/2004 și contractului de tranzacție autentificat din 01 septembrie 2004 de B.N.P., F., pârâtul nu a depus toate diligențele necesare pentru a aduce la cunoștința instanței de apel (Curtea de Apel Craiova, în cadrul Dosarului nr. x/CIV/2004) acest aspect, terenul fiind identificat prin intermediul expertizei întocmite de către expertul G., care nu a avut, la data efectuării expertizei, suficiente date pe baza cărora să concluzioneze că terenul nu se mai afla la dispoziția pârâtului.
Astfel fiind, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul Craiova, prin primar.
Aceleași argumente au fost reținute de către tribunal și cu privire la primul petit al acțiunii reclamantului, petit ce a vizat acordarea, de către pârât, a unor despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în litigiu, în temeiul aceleiași răspunderi civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 C. civ.
Aceasta întrucât nu numai că reclamantul și autorul său au fost puși în posesie cu terenul în litigiu, dar, în fapt, nu au exercitat vreodată posesia asupra acestuia, cu toate că, și în prezent, terenul este liber, neaflându-se în posesia unei alte persoane, dar, cu privire la acest teren, reclamantul deține un titlu de proprietate, respectiv o hotărâre judecătorească irevocabilă nedesființată în vreo cale extraordinară de atac, iar, referitor la valabilitatea acestui titlu, doar o instanță de judecată se poate pronunța, în cadrul unei acțiuni în revendicare, în care să se efectueze o comparare a titlurilor de proprietate deținute de către două persoane, cu privire la aceeași suprafață de teren.
Și în contextul în care ar fi fost îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, reclamantul nu ar fi fost îndreptățit să beneficieze de despăgubiri, reprezentând contravaloarea suprafeței de teren în litigiu, de la pârât, având în vedere că titlu său de proprietate nu a fost desființat și nici nu a fost considerat mai puțin caracterizat, fără a i se acorda preferință, în cadrul unei acțiuni în revendicare, pentru a se putea pune problema, cel puțin, a unei răspunderi civile pentru evicțiune, în cauză.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., arătând că raționamentele judecătorului de primă instanță sunt eronate și străine de natura pricinii.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Craiova, reclamantul a precizat că a chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului Craiova, în calitate de reprezentant al Municipiului Craiova, iar nu ca parte în proces.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., reclamantul a arătat că l-a chemat pe acesta în judecată în raport de calitatea lui de fost primar al Municipiului Craiova în perioada în care au fost săvârșite faptele ilicite și de dispozițiile art. 55 din Legea cu nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, potrivit cu care „aleșii locali răspund, în condițiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin". De asemenea, a precizat că a cerut obligarea în solidar a numitului B., în calitate de prepus al Municipiului Craiova și de autor al faptelor ilicite, și a Municipiului Craiova, reprezentat de primarul Municipiului Craiova și de Consiliul Local al Municipiului Craiova, Municipiul având calitatea de comitent în cadrul raportului de răspundere civilă delictuală, aceasta fiind entitatea chemată să răspundă pentru faptele ilicite comise de fostul ei conducător.
Susține că nu a schimbat cadrul procesual, respectiv temeiul cererii având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a fostului primar al Municipiului Craiova, B., întrucât încă de la momentul redactării cererii de chemare în judecată a solicitat angajarea unei răspunderi civile delictuale solidare a ambilor pârâți - Municipiul Craiova și B., în calitatea sa de fost primar al acestei unități administrativ-teritoriale - pentru prejudiciile cauzate,consecință a unor fapte personale ale lui B.
Art. 998-999 C. civ. aplicabil speței este incident în materie, independent de existența și, respectiv, invocarea eventual ulterioară de către apelant a prevederilor speciale, reprezentate de art. 55 din Legea cu nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali.
Pe fondul cauzei, reclamantul a precizat că nu putea intra în posesia terenului și nici nu putea trece la valorificarea, prin folosință ori exploatare, a acestuia, câtă vreme un alt proprietar tabular figurează în cartea funciară a acestui imobil. O eventuală intrare în posesia efectivă a terenului ar fi echivalat cu săvârșirea unui delict civil, respectiv a unei fapte ilicite, cu riscul expunerii la posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale, la cererea proprietarului tabular, astfel tulburat.
E lipsit de relevanță că reclamantul se găsește în posesia unei dispoziții de atribuire și a unui proces-verbal de punere în posesie, câtă vreme aceste acte sunt ineficiente, neputând fi înscrise în cartea funciară a terenului disputat.
Ceea ce prima instanță a omis în analiza sa a fost împrejurarea că lucrătorii Primăriei Municipiului Craiova nu au însoțit mărturisirea lor realizată în recurs de niciun document scris, astfel că, pe fond, recursul anterior evocat a fost corect soluționat, iar lucrătorii aceleiași Primării, primarul Municipiului Craiova și Municipiul însuși sunt și rămân culpabili din punct de vedere delictual.
Judecătorul fondului a omis aspectul că B. a săvârșit multiple acte materiale de fraudare a drepturilor și intereselor legitime ale antecesorului reclamantului: ascunderea situației reale în care se găsea terenul în discuție, trecerea unui interval de 6 luni de la emiterea dispoziției de atribuire și până la dresarea procesului-verbal de punere în posesie, încheierea unei tranzacții cu terții, în dauna antecesorului său, renunțarea, tot în dauna intereselor autorului reclamantului (fie și indirect) la calea de atac a apelului, în privința unei hotărâri în baza căreia Municipiului Craiova i-au fost impuse obligații față de terți, nedepunerea la Înalta Curte a dovezilor din care să reiasă că terenul nu mai era liber la data soluționării de către această din urmă instanță, a recursului promovat împotriva unei anterioare hotărâri judecătorești, prin care antecesorului reclamantului i-a fost recunoscut un drept de proprietate asupra terenului în discuție.
Prin faptele săvârșite de către pârâți, aceștia au dat dovadă de rea-credință și de un comportament fraudulos deoarece au lipsit de eficacitate, în mod intenționat, o hotărâre judecătorească și au emis un act administrativ (dispoziția nr. 28 din 05 ianuarie 2007), fără acoperire, știind că Municipiul Craiova nu mai este proprietarul terenului care face obiectul dispoziției.
Prin Decizia nr. 387 din 8 februarie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/63/2012* Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în rejudecare, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța de apel a reținut că reclamantul a chemat în judecată doi pârâți, respectiv Municipiul Craiova și B., în calitatea sa de fost primar al Municipiului Craiova, Consiliul Local fiind menționat în cererea de chemare în judecată doar ca reprezentant al Municipiului Craiova, iar nu în calitate de pârât.
De asemenea, pârâtul B. a fost chemat în judecată personal, pentru angajarea răspunderii sale directe pentru pretinse fapte ilicite săvârșite în exercitarea funcției de primar. Dispozițiile legale invocate ca temei al cererii de chemare în judecată, și anume, art. 998-999 C. civ. erau suficiente pentru a justifica existența calității procesuale pasive a acestui pârât, trimiterea la dispozițiile Legii nr. 215/2001, cu referire la atribuțiile primarului ca autoritate executivă și ca reprezentant al autorității administrativ teritoriale nefiind pertinentă, câtă vreme reclamantul a arătat că înțelege să îl cheme în judecată pe pârâtul B. pentru faptele pe care le-a săvârșit în calitatea sa de primar.
Fără legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată a fost apreciată și trimiterea primei instanțe la angajarea răspunderii materiale sau disciplinare prevăzute de C. muncii, de vreme ce, răspunderea materială sau cea disciplinară vizează raporturile juridice dintre angajator și angajat, iar în cauză este în discuție angajarea răspunderii civile delictuale.
Este însă corect argumentul tribunalului privind modificarea tardivă cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, prin indicarea dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului și art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind răspunderea aleșilor locali pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor, cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. aplicabil. O atare schimbare a temeiului juridic după prima zi de înfățișare, nu putea produce consecințe fără a fi încălcate dispozițiile imperative ale legii de procedură.
Dar, deși prima instanță a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Craiova, care avea doar calitatea de reprezentant al Municipiului Craiova, și pe cea a pârâtului B., care fusese chemat în judecată pentru a răspunde personal, s-a arătat că sunt deplin aplicabile și pentru situația celui de al doilea pârât considerentele de fond reținute de prima instanță privind inexistența unor fapte ilicite. Cum considerentele de fond ale primei instanțe se extind și pentru situația celui de al doilea pârât, s-a apreciat că o soluție de admitere a apelului nu poate fi pronunțată, fiind de un formalism exagerat.
Pe fondul cauzei, instanța de apel a considerat ca relevant faptul că sentința civilă nr. 292 din 13 iulie 2004 a Tribunalului Dolj și Decizia nr. 2813 din 09 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, însoțite de Anexa 1 la contractul de tranzacție din Dosarul nr. x/CIV/2004 (care reprezintă titlul de proprietate al terților și care a fost intabulat in cartea funciară) au fost depuse la Dosarul nr. x/CIV/2004, deci în faza apelului finalizat cu pronunțarea Deciziei nr. 929 din 29 martie 2005 a Curții de Apel Craiova, și că autorul său a și făcut referire la acestea în cererea din acel dosar.
Prima instanță a apreciat corect aspectul că nu i se poate imputa pârâtului existența unei fapte ilicite în forma omisiunii, de vreme ce a făcut cunoscută instanțelor judecătorești situația juridică a terenului.
Cu referire la acțiunea ilicită imputată pârâților, aceea a încheierii unei tranzacții cu terții cu privire la teren, s-a arătat că nu a fost formulată vreo cerere în nulitatea acestui contract, că acesta ar fi făcut în vreun fel obiectul unei analize judiciare sub aspectul legalității încheierii acestei tranzacții. Acest fapt, coroborat cu împrejurarea că acest contract de tranzacție autentificat din 01 septembrie 2004 a intervenit ca urmare a pronunțării sentinței nr. 292 din 13 iulie 2004 a Tribunalului Dolj, a format opinia instanței în sensul că încheierea acestui contract nu poate fi reținută ca reprezentând o faptă ilicită care să fi ducă la angajarea răspunderii delictuale.
Prin emiterea dispoziției nr. 28 din 05 ianuarie 2007 și întocmirea ulterioară a procesului-verbal de punere în posesie la data de 18 iulie 2007, pârâtul s-a conformat dispozițiilor instanței de judecată, punând în executare sentința nr. 110 din 08 martie 2004 a Tribunalului Dolj, după rămânerea acesteia irevocabilă prin Decizia nr. 8378 din 20 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În niciun caz nu se poate reține că punerea în executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile ar constitui o faptă ilicită, cum în mod greșit susține apelantul-reclamant. Nici faptul întârzierii întocmirii procesului-verbal de punere în posesie nu poate constitui, în sine, o faptă ilicită, de vreme ce nu a schimbat în niciun fel situația juridică a terenului în discuție, deja intabulat în favoarea terților la data de 21 septembrie 2006, deci înainte de pronunțarea Deciziei nr. 8378 din 20 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Executarea unei hotărâri judecătorești este o obligație care ține de esența forței obligatorii a acesteia, puterea de lucru judecat devenind iluzorie în situația în care refuzul de a pune în executare o hotărâre judecătorească ar putea deveni o opțiune pentru partea obligată.
Nefiind îndeplinită prima condiție dintre cele enumerate la art. 998-999 C. civ., aceea a existenței unei fapte ilicite, analiza existenței unui prejudiciu este de prisos.
Este adevărată susținerea apelantului privind faptul că titlul său de proprietate a rămas fără eficiență, în lipsa posibilității de intabulare a dreptului de proprietate în cartea funciară. Pe de altă parte însă, legea îi oferea posibilitatea acestuia să conteste încheierea de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară (Încheierea nr. 58165 din 14 decembrie 2009). De asemenea, prima instanță a reținut corect că, în cadrul procesual de față, nu se poate analiza valabilitatea titlului terților, că nu se pot compara cele două titluri de proprietate, operațiune specifică acțiunii civile în revendicare, nu celei în răspundere delictuală, că nu se poate determina, în limitele cauzei juridice ale prezentei acțiuni, care dintre cele două titluri este mai bine caracterizat și nici stabili dacă pârâtul răspunde sau nu pentru evicțiune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. reclamantul A., solicitând, în principal, casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Dolj, pentru soluționarea cauzei în contradictoriu cu pârâtul B., în calitate de pârât și cu Consiliul Local al Municipiului Craiova, în calitate de reprezentant al Municipiului Craiova; în subsidiar, a solicitat modificarea soluției atacate, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. și admiterea acțiunii introductive, cu cheltuieli de judecată. În motivarea recursului declarat, recurentul a formulat următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:
- Instanța de apel a interpretat în mod eronat acțiunea recurentului-reclamant și, urmare a acestui fapt, nu a mai procedat la analiza fondului litigiului, deducând în mod greșit că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
Aceasta întrucât angajarea răspunderii civile delictuale se impune nu în raport de dispoziția emisă, ci de atitudinea celor doi pârâți care, pe tot parcursul procedurilor de recuperare a terenului de către autorul recurentului-reclamant au desfășurat acțiuni oculte, ce au avut drept rezultat aducerea acestuia în imposibilitatea de a pune în executare hotărârea favorabilă prin care îi era stabilit dreptul de a-și recupera terenul de care a fost în mod injust lipsit.
Având în vedere incorecta interpretare a acțiunii, cu consecința omiterii soluționării fondului, recurentului-reclamant i-a fost îngrădit accesul la un act de justiție echitabil, motiv pentru care se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond în vederea evaluării fondului litigiului, prin administrarea tuturor probelor necesare, susținându-se că instanța de apel s-a rezumat în judecata sa să reia argumentele primei instanțe.
- Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Craiova reclamantul a arătat că a chemat în judecată Municipiul Craiova, prin primarul Municipiului Craiova și prin Consiliul Local al Municipiului Craiova. În aceste condiții, Consiliul Local al Municipiului Craiova, în acest proces, are calitatea de reprezentant al Municipiului Craiova, nefiind parte în proces. Maniera în care a fost tratat rolul procesual al Consiliului Local al Municipiului Craiova justifică o soluție de admitere a actualului recurs, cu consecința anulării deciziei atacate și trimiterii cauzei, spre rejudecare.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., reclamantul a arătat că acesta a fost chemat în judecată raportat la calitatea lui de fost primar al Municipiului Craiova în perioada în care au fost săvârșite faptele ilicite. Conform art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali: „aleșii locali răspund, în condițiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin", astfel că, raportat la cuprinsul art. 998 C. civ., a considerat că acest pârât, în calitatea sa de fost primar al Municipiului Craiova de la momentul respectiv, este direct responsabil pentru săvârșirea faptelor ilicite descrise. Reclamantul a cerut obligarea în solidar a numitului B., în calitate de prepus al Municipiului Craiova și de autor al faptelor ilicite invocate, și a Municipiului Craiova, reprezentat de primarul Municipiului Craiova și de Consiliul Local al Municipiului Craiova, Municipiul având calitatea de comitent în cadrul raportului de răspundere civilă delictuală, aceasta fiind entitatea chemată să răspundă pentru faptele ilicite comise de fostul ei conducător.
Recurentul critică considerentul reținut de ambele instanțe de fond, relativ la schimbarea cadrului procesual al litigiului, prin schimbarea temeiului cererii, susținând că, încă de la momentul redactării cererii de chemare în judecată, a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale solidare a ambilor pârâți - Municipiul Craiova și B., în calitatea sa de fost primar al acestei unități administrativ-teritoriale - pentru prejudiciile cauzate,consecință a unor fapte personale ale lui B.
Art. 998-999 C. civ. este incident, independent de existența și, respectiv, invocarea ulterioară a prevederilor speciale ale art. 55 din Legea cu nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali. Reclamantul a pretins și a încercat să dovedească faptul că prejudicierea antecesorului său a fost consecința directă și nemijlocită a faptelor personale ale fostului primar al Municipiului Craiova.
Oricum, dispozițiile art. 998-999 C. civ. acoperă și conduitele lui B., atât în ipoteza conjugării acestor prevederi cu cele ale art. 55 din Legea nr. 393/2004, cât și în cea a tratării autonome a răspunderii delictuale a acestuia în ambientul exclusiv al art. 998-999 C. civ., deoarece norma specială enumeră formele de răspundere juridică ce ar putea fi angajate asupra aleșilor locali pentru faptele săvârșite în exercițiul mandatului lor, în timp ce veritabilul sediu al materiei răspunderii civile delictuale a unui ales local, inclusiv a unui primar, este reprezentat de art. 998-999 C. civ.
Răspunderea civilă delictuală poate fi angajată atât asupra unei persoane fizice aflată în exercițiul unui mandat de ales local, cât și asupra uneia care a ieșit de sub puterea mandatului, câtă vreme faptele săvârșite sunt prejudiciabile pentru terți.
- Cu privire la fondul cauzei, recurentul-reclamant arată că, potrivnic celor susținute de judecătorul fondului, el nu putea intra în posesia terenului în discuție și nici nu putea trece la valorificarea, prin folosință ori exploatare, a acestui teren, câtă vreme un alt proprietar tabular figurează în cartea funciară a imobilului.
Raportat la imaginea de carte funciară, o eventuală intrare în posesia efectivă a terenului litigios - e adevărat, liber - ar fi echivalat cu săvârșirea unui delict civil, respectiv a unei fapte ilicite, cu riscul expunerii la posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale, la cererea proprietarului tabular, astfel tulburat.
E lipsită de relevanță împrejurarea că reclamantul se găsește în posesia unei dispoziții de atribuire și a unui proces-verbal de punere în posesie, câtă vreme aceste acte sunt ineficiente, neputând fi înscrise în cartea funciară a terenului disputat.
Instanțele anterioare au justificat exonerarea Municipiului Craiova de o eventuală răspundere civilă delictuală,reținând faptul că, prin lucrătorii săi, Primăria Municipiului Craiova a învederat Înaltei Curți de Casație și Justiție faptul că, încă de la acea vreme - a soluționării recursului - terenul nu era liber, omițând să observe că aceiași lucrători ai Primăriei Municipiului Craiova nu au însoțit mărturisirea lor cu niciun document scris, astfel că, pe fond, recursul evocat a fost corect soluționat, iar lucrătorii aceleiași Primării, primarul Municipiului Craiova și Municipiul însuși sunt și rămân culpabili din punct de vedere delictual.
Ceea ce a scăpat instanțelor anterioare a fost că pârâtul B. a săvârșit multiple acte materiale de fraudare a drepturilor și intereselor legitime ale antecesorului reclamantului și, indirect, ale acestuia, cum ar fi: ascunderea situației reale în care se găsea terenul, trecerea unui interval de 6 luni de la emiterea dispoziției de atribuire și până la dresarea procesului-verbal de punere în posesie, încheierea unei tranzacții cu terții, în dauna antecesorului reclamantului, renunțarea, tot în dauna intereselor autorului reclamantului (fie și indirect) la calea de atac a apelului, în privința unei hotărâri în baza căreia Municipiului Craiova i-au fost impuse obligații față de terți, nedepunerea la Înalta Curte a dovezilor din care să reiasă faptul că terenul nu mai era liber la data soluționării de către această din urmă instanță, a recursului promovat împotriva unei anterioare hotărâri judecătorești, prin care antecesorului reclamantului i-a fost recunoscut un drept de proprietate asupra terenului în discuție.
Pentru repararea prejudiciului cauzat prin faptele pârâților, contrar celor reținute de instanța de fond, recurentul-reclamant arată că a solicitat atât prejudiciul efectiv suferit, reprezentat de contravaloarea terenului în discuție, cât și beneficiul nerealizat, reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a aceluiași teren, pentru o perioadă care să nu fie atinsă de prescripție.
Instanțele anterioare nu au ținut cont de faptul că recurentul-reclamant nu putea - de la data înmânării, către antecesorul său, a dispoziției de atribuire și a procesului-verbal de punere în posesie, și până în prezent - vinde, închiria, arenda sau exploata în vreun fel terenul disputat, pentru că nu avea calitatea unui veritabil proprietar.
Nici raționamentele instanțelor anterioare referitoare la inaplicabilitatea, în speța de față, a hotărârilor de consiliu local, avute în vedere de expertul care a întocmit expertiza depusă în prezentul dosar, nu pot fi valorificate deoarece acele hotărâri conțin repere obiective, prin raportare la care expertul a stabilit contravaloarea lipsei de folosință a terenului. Dacă instanța de fond considera că acele repere, prinse în acele hotărâri, nu sunt relevante raportat la specificul cauzei de față sau sunt pur și simplu inaplicabile, ar fi trebuit, în temeiul rolului activ, fie să nu încuviințeze obiectivele propuse, fie să stabilească alte obiective, fie să formuleze propriile obiecțiuni la raportul între timp întocmit, ceea ce nu a făcut. Câtă vreme s-a considerat lămurită în privința sumelor pretinse de reclamant, instanța nu mai putea ulterior, cu ocazia deliberării, să înlăture expertiza întocmită pentru motivele pe care le-a reținut.
Recurentul a reamintit că pe parcursul desfășurării litigiului autorului său, nici reprezentanții Municipiului Craiova și nici cei ai primarului Municipiului Craiova nu au invocat în fața instanței de judecată existența vreunui dosar administrativ și/sau judiciar având ca obiect revendicarea aceluiași teren vizat de el sau existența vreunui litigiu cu privire la suprafața pretinsă. E adevărat că în recurs, au fost făcute susțineri în legătură cu existența unei retrocedări pe calea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile a terenului în discuție, către o altă persoană, însă Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că la dosarul pricinii nu a fost depusă nicio dovadă care să susțină aceste afirmații, menționând că, dimpotrivă, dovezile administrate atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, inclusiv expertizele tehnice și cercetarea locală contrazic cele susținute în recurs de către primarul Municipiului Craiova și, respectiv, de către Municipiul Craiova.
Recurentul a expus din nou, în amănunt, istoricul situației de fapt a litigiului, din cuprinsul căruia rezultă, în opinia sa, reaua-credință cu care au acționat reprezentanții Municipiului Craiova, recurentul subliniind că reprezentanții Primăriei Municipiului Craiova nu au făcut niciun moment vorbire, în litigiul în care se disputa dreptul la reconstituire al lui H., despre faptul că pentru o parte din teren, respectiv pentru 1.255,5 mp exista o notificare și o hotărâre judecătorească care dispunea restituirea acesteia în natură în favoarea autorului său. Deși primarul Municipiului Craiova și Consiliul Local al Municipiului Craiova au formulat apel împotriva sentinței nr. 292 din 13 iulie 2004, nu au mai înregistrat la instanță calea de atac, după cum reiese din conținutul contractului de tranzacție intervenit între H., Consiliul Local al Municipiului Craiova și primarul Municipiului Craiova.
La data la care tatăl său a atacat dispoziția nr. 6097/2002 a primarului Municipiului Craiova, terenul respectiv - de 1.255,5 mp - era liber, iar Primăria Municipiului Craiova nu a evocat nici un moment faptul existenței unei alte notificări de retrocedare a aceleiași parcele (decât foarte târziu, în calea extraordinară de atac a recursului și fără a produce probe în susținerea afirmațiilor făcute). După pronunțarea sentinței cu nr. 110 din 08 martie 2004, s-a promovat o acțiune de către H., iar după pronunțarea hotărârii judecătorești, rămasă irevocabilă urmare a tranzacției intervenite între părțile litigante, Primăria Municipiului Craiova a continuat să păstreze o suspectă tăcere în privința pretențiilor pe care terțe persoane le ridicaseră în privința aceluiași imobil.
Nici cu prilejul soluționării apelului în dosarul autorului său, primarul Municipiului Craiova nu a făcut vorbire nici despre existența unei alte notificări având ca obiect pretenții asupra aceleiași parcele de teren, nici despre intervenția unei hotărâri judecătorești (într-un proces în care defunctul său tată nu avea și nici nu putea să aibă calitatea de parte) și nici despre pierderea, între timp, de către Municipiul Craiova, a proprietății asupra suprafeței în discuție (de 1.225,5 mp). În opinia sa, reaua-credință a autorităților administrației publice locale de la nivelul Municipiului Craiova este evidentă, acestea nefăcând altceva decât să îl inducă în eroare pe tatăl său, lăsându-l să creadă că terenul pretins este liber și că, urmare a dobândirii proprietății asupra lui, își poate intabula dreptul în evidențele de carte funciară.
Toate acestea au făcut ca recurentul să se găsească în prezent în posesia unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dar și a unei dispoziții de retrocedare în natură a suprafeței de 1.255,5 mp teren, înscrisuri care sunt ineficiente întrucât comandamentele încorporate în conținutul lor nu pot fi duse la îndeplinire.
Cauza de ineficacitate a dispoziției emise de primarul Municipiului Craiova cu nr. 28 din 05 ianuarie 2007 este anterioară momentului emiterii acesteia, dat fiind că soții D. și E. erau înscriși în cartea funciară,încă de la data de 21 septembrie 2006, în baza sentinței civile cu nr. 292/2004 pronunțată în Dosarul nr. x/CIV/2004 de Tribunalul Dolj, a contractului de tranzacție autentificat din 2004, a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale autentificat din 2004 și a unei declarații autentificate din 2006. Despre toate aceste acte juridice autorul recurentului a aflat abia la data de 15 decembrie 2009, când i s-a comunicat Încheierea Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Dolj privind respingerea cererii de intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.225,5 mp.
Recurentul susține că acțiunile pârâților chemați în judecată se constituie în faptele ilicite care l-au adus în situația actuală, aceea de a nu putea intra în posesia terenului. Aceste acțiuni au debutat prin neinvocarea/ascunderea existenței unei alte notificări (pe lângă cea a tatălui său) cu privire la terenul în suprafață de 1.255,5 mp, împrejurare care nu a fost adusă la cunoștința autorului său niciodată. Conduita delictuală a pârâților a continuat prin încheierea unui contract de tranzacție la data de 01 septembrie 2004 într-un alt litigiu având ca obiect o suprafață mai mare de teren din care făcea parte și terenul disputat, deși la data de 08 martie 2004 (înainte de a fi început litigiul în cadrul căruia s-a perfectat tranzacția, 15 martie 2004), pârâții erau deja în posesia sentinței civile cu nr. 110 din 08 martie 2004 pronunțată în Dosarul cu nr. x/civ/2002 de către secția civilă a Tribunalului Dolj prin care antecesorului său i se recunoscuse dreptul de proprietate asupra celor 1.255,5 mp. Pârâții au continuat să arate rea-credință și efectiv au ascuns față de tatăl său faptul că ei nu mai aveau calitatea de proprietar la momentul întocmirii Dispoziției nr. 28 din 05 ianuarie 2007 și a procesului-verbal din 18 iulie 2007.
Prin faptele săvârșite de către pârâți, aceștia au dat dovadă de rea-credință și de un comportament fraudulos, lipsind de eficacitate, în mod intenționat, o hotărâre judecătorească. Ei au emis un act administrativ (Dispoziția nr. 28 din 05 ianuarie 2007) fără acoperire, știind că Municipiul Craiova nu mai este proprietarul terenului care face obiectul dispoziției.
În acest fel, în patrimoniul recurentului s-a cauzat un prejudiciu prin lipsirea de valoarea terenului și lipsirea de folosință acestuia (cuantumul valoric al acestui prejudiciu, cât și al lipsei de folosință, fiind calculat prin expertiza judiciară efectuată în dosar). Între acest prejudiciu și faptele ilicite săvârșite există un raport de cauzalitate direct și nemijlocit, Municipiul Craiova s-a purtat, în tot acest timp, ca un adevărat proprietar al terenului în discuție, deși cu concursul pârâților, dreptul de proprietate asupra terenului litigios trecuse în patrimoniul unor persoane de drept privat.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9, art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Intimații nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Intimatul B. a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că în ceea ce privește teza subsidiară a recursului, prin care s-a cerut modificarea deciziei atacate, acesta nu dezvoltă reale critici de nelegalitate, ci doar de netemeinicie a hotărârii instanței de apel, recursul necorespunzând exigențelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte:
Cea dintâi critică a recursului a susținut o soluție de casare a deciziei atacate, invocându-se că, urmare a unei interpretări eronate de către instanță a acțiunii deduse judecății și a faptei ilicite imputate, aceasta nu a mai procedat la analiza fondului litigiului, deducând în mod greșit că nu ar fi întrunite în cauză condițiile angajării răspunderii civile delictuale.
În concret, recurentul a susținut că nu a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților cu referire punctuală la emiterea dispoziției de retrocedare nr. 28/5 ianuarie 2007, ci pentru ansamblul acțiunilor oculte întreprinse de aceștia, ce au avut ca rezultat lipsirea de efecte a dispoziției, dar și a hotărârii judecătorești ce îi dădea dreptul la reconstituirea parțială în natură a dreptului de proprietate asupra unui teren.
Înalta Curte reține că, în pofida admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. și a Consiliului local al Municipiului Craiova (indicat în cererea de chemare în judecată ca reprezentant al Municipiului Craiova), a avut loc o examinare pe fond a litigiului sub toate aspectele și în ambele etape ale judecății de fond (în primă instanță și apel), dată fiind împrejurarea că faptele imputate au fost comune, iar considerațiile expuse în analiza de fond întreprinsă față de pârâtul Municipiul Craiova sunt valabile și se extind și pentru situația celui de-al doilea pârât, așa după cum corect s-a apreciat și de către instanța de apel cu ocazia analizării soluției adoptate de tribunal în privința excepției procesuale.
Contrar afirmațiilor recurentului, examinarea condițiilor răspunderii civile delictuale a avut loc în legătură cu toate acțiunile oculte imputate pârâților,instanțele de fond exprimând considerații nu doar cu referire la faptul emiterii dispoziției de retrocedare în natură nr. 28 din 5 ianuarie 2007, ci și cu privire la pretinsa omisiune de aducere la cunoștința instanțelor ce judecau litigiul autorului recurentului, a situației juridice reale a terenului disputat, a acuzației de neînsoțire a afirmațiilor de înscrisurile doveditoare relevante, a celei relative la pretinsa încheiere frauduloasă a contractului de tranzacție autentificat din 1 septembrie 2004 ori a celei privitoare la întârzierea întocmirii procesului-verbal de punere în posesie a autorului reclamantului.
Astfel fiind, Înalta Curte nu poate reține ca având vreun temei critica recurentului prin care s-a plâns de omisiunea soluționării fondului litigiului, în baza căreia a pretins o soluție de casarea deciziei atacate, în vederea trimiterii cauzei la instanța de fond spre rejudecare și pentru administrarea tuturor probelor necesare, reținând și că insuficiența probatorie a litigiului nici măcar nu a făcut obiect de critică din partea recurentului.
Cea de-a doua critică a recursului, relativă la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. și a Consiliului local al Municipiului Craiova (indicat în cererea de chemare în judecată în calitate de reprezentant al pârâtului Municipiul Craiova) are un pronunțat caracter formal, de vreme ce aceeași critică susținută în calea de atac a apelului a fost găsită întemeiată de către curtea de apel, care a reținut că „Deși prima instanță a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului local Craiova, care avea doar calitatea de reprezentant al Municipiului Craiova, și a pârâtului B., care fusese chemat în judecată pentru a răspunde personal, considerentele de fond reținute de prima instanță privind inexistența unor fapte ilicite sunt deplin aplicabile și pentru situația celui de-al doilea pârât”.
În alte cuvinte, critica recurentului, deși întemeiată, nu a putut conduce spre o soluție de admitere a apelului, instanța de apel stabilind în mod pertinent că, de vreme ce considerentele de fond ale hotărârii de primă instanță privind angajarea răspunderii civile delictuale se referă și la acele acte emise de cel de-al doilea pârât, anularea sentinței s-ar dovedi un formalism excesiv.
Prin urmare, în examinarea criticii, Înalta Curte nu va proceda la analiza argumentelor ce o susțin de vreme ce, prin hotărârea atacată, s-a realizat deja acest lucru exact în sensul susținut de recurent, urmând să se rețină doar, în mod similar considerentelor anterior evocate ale hotărârii de apel, că o soluție de casare pentru rejudecarea cauzei cu respectarea rolurilor procesuale atribuite celor două subiecte prin cererea de chemare în judecată nu s-ar justifica decât sub aspect formal, atâta timp cât devoluarea fondului, astfel cum a avut loc, a presupus examinarea tuturor activităților oculte imputate, actele juridice încheiate de primar și acțiunile întreprinse de acesta în exercitarea mandatului fiind actele/acțiunile unității administrativ-teritoriale înseși.
Este adevărat că nu se poate imputa reclamantului, după cum au făcut-o instanțe de fond, o modificare a cadrului procesual al judecării litigiului, prin indicarea în concluziile scrise depuse la finalul procesului, a dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 393/2004, care nu constituie un temei în sine al unei forme de răspundere a aleșilor locali, ci doar o normă de trimitere la dispozițiile legale generale ce instituie răspunderea administrativă, civilă sau penală, incidente și în cazul acestora.
Dar și această critică este una formală de vreme ce însuși recurentul afirmă că dispozițiile art. 998-999 C. civ. sunt incidente independent de existența și invocarea ulterioară a art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, fiind în măsură să acopere conduitele lui B. atât în ipoteza conjugării lor cu prevederile art. 55, cât și în cea a tratării autonome a răspunderii delictuale a acestuia, exclusiv în ambientul normelor C. civ.,și în condițiile în care, judecând litigiul pe fond, instanțele anterioare au verificat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale cu referire la acțiunile ilicite acuzate chiar în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ., a căror aplicare au făcut-o.
Nici criticile îndreptate împotriva dezlegărilor de fond ale cauzei nu se dovedesc a fi întemeiate, în această parte a recursului reclamantul reiterând din nou elementele de fapt ale litigiului și reafirmând acțiunile ilicite imputate prin cererea de chemare în judecată.
Fără să critice în concret aprecierile instanței de apel, care a prezentat argumentele sale pentru care nu a putut califica drept fapte ilicite actele și acțiunile oculte imputate pârâților, se constată că recurentul s-a raportat la hotărârea instanței de apel fără să țină seama de dezlegările acesteia.
Astfel, ca și în calea de atac a apelului, acesta a prezentat argumentele pentru care dispoziția de restituire în natură a suprafeței de 1.225,5 mp teren din municipiul Craiova, și procesul-verbal de punere în posesie cu această suprafață sunt acte ineficiente, inapte să-i confere prerogativele posesiei și folosinței bunului ori posibilitatea înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, deși instanța de apel a modificat implicit considerentele hotărârii de primă instanță - care reținuse că, separat de inexistența unei fapte ilicite, lipsește în cauză și condiția unui prejudiciu cert pe care să-l fi suferit reclamantul - atunci când a apreciat că, nefiind îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite, analiza unui prejudiciu este de prisos.
Sunt, prin urmare, lipsite de corespondent în dezlegările instanței de apel criticile de recurs prin care se invocă faptul că recurentul nu putea vinde, închiria, arenda sau exploata în orice alt mod terenul disputat, începând cu data emiterii dispoziției de atribuire și a procesului verbal de punere în posesie ori acelea prin care se combate aprecierea (primei instanțe) referitoare la inaplicabilitatea în cauza pendinte a hotărârilor consiliului local, propuse de reclamant ca repere pentru determinarea prejudiciului constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului, pretins a fi reparat de către pârâți.
Chiar dacă aceste aprecieri se regăsesc în hotărârea primei instanțe, ce a fost menținută în apel, trebuie avut în vedere că ceea ce face obiectul cenzurii în recurs este soluția instanței de apel, astfel cum este explicată prin considerentele care o susțin, observându-se în cazul de față că instanța de apel nu a validat și acea parte a considerentelor hotărârii tribunalului care a fundamentat aprecierea acestei instanțe asupra lipsei „prejudiciului cert”ca și condiție a răspunderii civile delictuale.
Prin urmare, astfel de critici nu mai puteau fi formulate în calea de atac a recursului deoarece se referă la dezlegări regăsite în hotărârea de primă instanță care au fost înlăturate în calea de atac a apelului.
Însă recurentul dovedește că nu se raportează la dezlegările din decizia atacată nici când critică analiza asupra faptelor ilicite imputate, susținând, spre exemplu, că instanțelor le-a scăpat faptul că pârâtul B. ar fi săvârșit multiple acte materiale de fraudare a drepturilor și intereselor legitime ale autorului său și, implicit, ale sale, cum ar fi ascunderea situației reale a terenului disputat, emiterea cu întârziere a procesului verbal de punere în posesie (la 6 luni de la data emiterii dispoziției de restituire în natură a terenului), încheierea unei tranzacții cu terții, renunțarea la calea de atac a apelului în litigiul cu terții, nedepunerea de înscrisuri doveditoare cu privire la situația terenului în recursul exercitat împotriva hotărârii judecătorești ce a dispus restituirea parțială în natură a terenului în favoarea autorului său.
Or, niciuna din aceste acțiuni pretins frauduloase, săvârșite cu rea-credință și cu intenția clară de lipsire a autorului recurentului ori a recurentului însuși de efectele titlului lor de proprietate cu privire la terenul de 1.225,5 mp din Craiova, nu a rămas neanalizată de instanțele de fond, care au apreciat justificat că niciuna dintre acestea nu constituie fapte ilicite care să poată sta la baza antrenării răspunderii civile delictuale a pârâților.
Astfel, s-a reținut în mod pertinent că întocmirea cu o întârziere de 6 luni de la emiterea dispoziției nr. 28 din 5 ianuarie 2007, a procesului-verbal de punere în posesie nu constituie în sine o faptă ilicită și nu a avut aptitudinea lipsirii de efecte a titlului reclamantului, de vreme ce nu a schimbat în niciun fel situația juridică a terenului care fusese deja intabulat în favoarea terților încă din 21 septembrie 2006, așadar anterior soluționării irevocabile a Dosarului nr. x/1/2005 (prin Decizia nr. 8378 din 20 octombrie 2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție) în care se disputa dreptul la restituirea terenului în favoarea autorului recurentului.
Încheierea unei tranzacții cu terții, analizată în contextul existenței unui litigiu pe rolul instanțelor din Dolj și a unei hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 292 din 13 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. x/2004) care obliga primarul municipiul Craiova, Consiliul local al Municipiului Craiova și Prefectura județului Dolj la restituirea unei suprafețe de 520.819 mp teren în intravilanul Municipiului Craiova, a fost în mod legitim calificată ca o acțiune licită, de vreme ce nu există nicio contestare a legalității încheierii contractului de tranzacție și nicio hotărâre care să constate caracterul nelegal al acestuia. Renunțarea la calea de atac a apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 292 din 13 iulie 2004 a Tribunalului Dolj este tocmai efectul încheierii contractului de tranzacție autentificat din 1 septembrie 2004, act juridic ce se bucură, până la proba contrarie, de prezumție de legalitate.
Acuzația de omisiune a informării instanțelor asupra situației juridice reale a terenului disputat în dosarul autorului recurentului a fost și ea în mod corect înlăturată, observându-se că unul dintre motivele recursului,exercitat de Consiliul local al Municipiului Craiova împotriva Deciziei civile nr. 929 din 15 noiembrie 2014 pronunțate de Curtea de apel Craiova,semnala chiar problema imposibilității în care se aflau autoritățile locale de a se conforma dispozițiilor hotărârii de primă instanță (sentința civilă nr. 110 din 8 martie 2004 a Tribunalului Dolj), prin asigurarea restituirii în natură a terenului în suprafață de 1.255,5 mp, ca urmare a restituirii aceluiași teren în favoarea lui H. prin sentința civilă nr. 292 din 13 iulie 2004 a Tribunalului Dolj pronunțată în Dosarul nr. x/civ/2004, rămasă definitivă prin renunțarea la judecarea apelului.
Critica recurentului din acel dosar invoca tocmai depunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor din care rezultă această situație, ca și împrejurarea nepronunțării asupra lor de către instanța de apel.
Or, chiar dacă informarea instanțelor din partea lucrătorilor primăriei și consiliul local asupra situației juridice a terenului disputat în cauza autorului recurentului s-a realizat abia în etapa judecății de recurs, acuzația asupra unui comportament fraudulos, exercitat cu rea-credință și cu intenția ascunderii realității, este infirmată de actele procesuale îndeplinite de intimați în acel dosar (recurenți în respectiva cauză), dovedindu-se a fi lipsită de orice susținere.
Recurentul a mai criticat faptul că lucrătorii primăriei nu ar fi însoțit mărturisirea lor cu niciun document scris, ceea ce a condus în mod firesc, potrivit acestuia, la soluția de respingere a recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 929 din 29 martie 2005 a Curții de apel Craiova, ca nefondat. Și această critică este fără corespondent în dezlegările instanțelor de fond, care au reținut deopotrivă, ca răspuns la această acuzație, că atât sentința civilă nr. 292 din 13 iulie 2004 a Tribunalului Dolj, cât și Decizia civilă nr. 2813 din 9 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova (ambele pronunțate în cauza privind dreptul la restituire asupra terenurilor aparținând numitului H.) au fost depuse în Dosarul nr. x/2004 al Curții de apel Craiova chiar de autorul recurentului.
Astfel, cu nota aflată la fila 37, autorul recurentului a depus la dosar aceste înscrisuri ca exemplu de reconstituiri ce au avut loc asupra întregii Bălți Craiovița, spre a contracara apărarea autorităților locale din dosarul său, în sensul că terenul din zonă ar constitui domeniu public.
Expertiza administrată în faza judecății de apel a semnalat faptul că imobilul din Craiova, este revendicat prin notificare de numitul H. care, prin Decizia nr. 2813 din 9 septembrie 2004 a Curții de Apel Craiova și a unei tranzacții, a câștigat întreaga Baltă a Craioviței, expertul învederând că i-au lipsit planurile topografice pentru localizarea exactă a terenului.
Însă răspunsul autorului recurentului la critica din recursul Consiliului local exercitat împotriva Deciziei nr. 929 din 29 martie 2005 a Curții de apel Craiova, prin care se invoca imposibilitatea de a asigura punerea în practică a măsurii restituirii în natura față de acesta, a terenului în suprafață de 1.255,5 mp, ca urmare a dobândirii sale de către numitul H., a fost în sensul că afirmația este una „pro causa, contrazisă de expertiza efectuată în cauză, de cercetarea locală făcută de prima instanță, precum și de celelalte acte ale dosarului” (potrivit întâmpinării de la fila 10 a dosarului de recurs).
Astfel fiind, critica recurentului de astăzi, care a acuzat un comportament fraudulos în persoana lucrătorilor primăriei, prin aceea că nu ar fi depus dovezi ale afirmațiilor lor în Dosarul nr. x/1/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție (în care se judeca recursul la Decizia civilă nr. 929 din 29 martie 2005 a Curții de apel Craiova) este vădit nefondată de vreme ce respectivele înscrisuri se aflau deja depuse în dosarul cauzei și au fost indicate cu precizie de către recurentul Consiliul local, care acuza chiar o nepronunțare asupra lor de către instanța de apel.
Chiar necunoscând faptul suprapunerii terenului vizat de el pentru restituire, în suprafață de 1.255,5 mp, cu cel câștigat de numitul H., dar confruntat fiind cu existența unei astfel de eventualități prin critica de recurs formulată de Consiliului local, se observă că autorul recurentului a concurat prin propria poziție procesuală la respingerea recursului care semnala acest aspect, mai ales în condițiile în care atare element al cauzei nu fusese verificat prin expertiza administrată. Or, în aceste circumstanțe, recurentul nu poate pune rezultatul acelui proces pe seama acțiunilor pretins frauduloase ale pârâților cărora, după cum corect s-a reținut prin hotărârile instanțelor de fond, nu li se poate imputa nici ascunderea situației juridice reale a terenului disputat și nici nedepunerea de înscrisuri doveditoare în legătură cu această situație juridică.
Împrejurarea că Decizia nr. 8378 din 20 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins recursul Consiliului local Craiova cu motivarea că „susținerile recurentei potrivit cărora dobândirea terenului de către o altă persoană fizică nu numai că infirmă celelalte critici din recurs, dar sunt în mod cert combătute prin probatoriile administrate atât în fond cât și în faza apelului, inclusiv expertizele tehnice și cercetarea locală” nu demonstrează în sine săvârșirea faptelor ilicite acuzate de recurent în persoana intimaților, așa după cum lasă acesta de înțeles prin criticile formulate, ci ține de condițiile în care s-au exercitat drepturile procesuale și apărările părților ori a fost înfăptuită judecata în respectivul proces.
În aceste circumstanțe, nu poate fi privită ca întemeiată nici acuzația adusă intimaților, de inducere în eroare a autorului recurentului prin întreținerea ideii că terenul vizat de el la restituire ar fi liber și că s-ar afla mai departe în proprietatea unității administrativ teritoriale, acționând cu intenția voită a lipsirii de eficacitate a hotărârii judecătorești ce-i recunoștea dreptul la reconstituirea parțială în natură a dreptului asupra terenului notificat.
Este cert că, la momentul emiterii dispoziției nr. 28 din 5 ianuarie 2007 și a procesului verbal de punere în posesie, intimații cunoșteau că nu mai au calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra cărora dispuneau prin emiterea acestor acte, însă această împrejurare nu demonstrează caracterul fraudulos al acțiunile lor anterioare acuzate de recurent, ci este rezultat al activității de conformare față de o hotărâre a instanței căreia, în circumstanțele arătate, i-au fost menținute dispozițiile de obligare la restituirea în natură.
Pentru argumentele arătate, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a stabilit de către instanțele de fond că răspunderea civilă delictuală pentru actele și acțiunile imputate prin cererea de chemare în judecată, nu poate constitui fundament al acordării de despăgubiri recurentului care să includă contravaloarea terenului și a lipsei de folosință a acestuia pentru perioada indicată în acțiune. În considerarea celor reținute anterior, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 387 din 8 februarie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iunie 2017.