Decizia nr. 1166/2017
Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Găești la data de 22 septembrie 2016 sub nr. x/232/2016, reclamanta A., domiciliată în com. Mătăsaru, sat Tetcoiu, județ Dâmbovița cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul reprezentantului convențional, avocat B., cu sediul în Pitești, județ Argeș, a chemat în judecată pe pârâtul C., încarcerat la Penitenciarul Jilava, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: în baza art. 373 lit. b) C. civ., desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului; în baza art. 397 C. civ., exercitarea autorității părintești exclusiv de către reclamantă cu privire la minorul D.; în baza art. 400 C. civ., stabilirea locuinței minorului la domiciliul reclamantei din com. Mătăsaru, sat Tetcoiu, județ Dâmbovița și în baza art. 402 C. civ. obligarea pârâtului la plata unei pensii lunare de întreținere în favoarea minorului în raport de nevoile acestuia și de posibilitățile materiale ale pârâtului.
La termenul de judecată din 5 ianuarie 2017, cu părțile legal citate, instanța a acordat cuvântul părților pe competența de soluționare a cererii de divorț de către Judecătoria Găești și, în temeiul dispozițiilor art. 914 alin. (1) C. proc. civ., a reținut că este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza, a încuviințat probatoriilor și a dispus efectuarea unei anchete sociale.
Prin sentința civilă nr. 51 din 16 februarie 2017, Judecătoria Găești a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 București.
Pentru a se pronunța astfel, această instanță a reținut că din declarația martorei audiate la termenul de judecată din 19 ianuarie 2017, a rezultat că părțile nu au avut niciodată locuința comună în România, com. Mătăsaru, județul Dâmbovița, context în care instanța competentă să soluționeze cererea de divorț, potrivit dispozițiilor art. 915 C. proc. civ., este instanța de la locuința pârâtului.
Cum din probele administrate a rezultat că pârâtul se afla la data formulării cererii introductive în penitenciarul Jilava-București, în raport de dispozițiile art. 107 alin. (2) C. proc. civ. Judecătoria Găești a apreciat că instanța competentă să soluționeze cauza este Judecătoria sectorului 4 București.
Astfel învestită prin declinare, Judecătoria sectorului 4 București, prin sentința civilă nr. 5602 din 2 mai 2017 a invocat la rândul său excepția necompetenței sale teritoriale, pe care a admis-o și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Găești, a constata ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se pronunța asupra conflictului.
Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria sectorului 4 București a reținut că potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenta teritorială de ordine publică, cum este cazul în speță, trebuia să fie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile erau legal citate în fața primei instanțe, iar potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constata competența instanței sesizate.
Judecătoria Găești, deși la termenul de judecata din data de 05 ianuarie 2017 a reținut că este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza și a încuviințat pentru reclamanta proba cu înscrisuri și audierea a doi martori, la termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2017, instanța a invocat din oficiu excepția necompetentei sale teritoriale.
Față de faptul că primul termen de judecată cu părțile legal citate a fost 05 ianuarie 2017, când instanța a încuviințat probe pe fondul cauzei, după ce a reținut că este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza, pronunțând o încheiere interlocutorie, asupra căreia nu mai putea reveni, invocarea excepției de necompetență teritorială la termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2017 apare ca nefiind în concordanță cu dispozițiile legale menționate anterior.
Pe cale de consecință, instanța a admis excepția necompetenți sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Găești, Jud. Dâmbovița.
Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., necompetența este de ordine publică sau privată, iar dispozițiile alin. (2) pct. 3 necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.
Dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile legal citate pot pune concluzii.
Instanța de judecată are obligația, potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ. să își verifice, din oficiu, competența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate, printr-o încheiere care are caracter interlocutoriu.
În mod excepțional, așa cum prevăd dispozițiile alin. (2) din același articol, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.
Potrivit reglementării din Cartea a VI-a ,,Proceduri speciale”, Titlul I, Procedura divorțului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 915 alin. (1) C. proc. civ. ,,Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul”.
Textul procedural mai sus evocat stabilește o competență materială în soluționarea acțiunii de divorț, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar, în ceea ce privește competența teritorială, art. 915 alin. (1) din același cod conferă o competență absolută, specială, dispozițiile care o reglementează fiind imperative și de strictă interpretare.
În prezenta speță, Judecătoria Găești a fost învestită cu soluționarea unei cereri principale prin care s-a solicitat desfacerea căsătoriei soților A. și C.
La termenul de judecată din data de 5 ianuarie 2017, când părțile au fost legal citate, Judecătoria Găești a verificat, din oficiu, și a reținut că este competentă, general, material și teritorial să soluționeze cauza, încuviințând administrarea probelor pe fondul cererii deduse judecății.
Se reține că pârâtul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Găești.
Or, neinvocarea de către pârât a excepției necompetenței teritoriale, până la primul termen la care părțile legal citate în fața primei instanțe, potrivit art. 130 C. proc. civ., este sancționată, în condițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., cu decăderea, dacă legea nu dispune altfel, în sprijinul acestei aprecieri fiind chiar dispozițiile art. 131 C. proc. civ. anterior citate.
Prin urmare, ca regulă generală, chestiunea competenței trebuie lămurită chiar la primul termen la care părțile sunt legal citate, iar, în mod excepțional, dacă pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare acest aspect va fi pus în discuția părților fiind acordat un termen în acest scop.
În acest context al analizei și în raport de dispozițiile legale anterior menționate, cum la primul termen de judecată cu părțile legal citate, prima instanță învestită s-a declarat competentă general, material și teritorial să soluționeze cererea cu care a fost sesizată de reclamanta A., pronunțând o încheiere interlocutorie, Judecătoria Găești nu mai putea ulterior să revină, după ce a administrat probe de fondul cauzei și nu pe excepția necompetenței instanței, în condițiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ., nemaiavând mijlocul procedural de a invoca excepția necompetenței sale teritoriale.
Așa fiind, Judecătoria Găești nu se mai putea prevala, după administrarea de probe, de excepția necompetenței sale teritoriale, fiind decăzută din termenul de invocare a acesteia.
Față de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ. va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Găești.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Găești.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iulie 2017.