Decizia nr. 1862/2016
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 14.145 din 11 septembrie 2014, Judecătoria sector 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat pe rolul secției a IV-a civilă, la data de 29 aprilie 2014, sub nr. x/3/2014.
Prin Sentința civilă nr. 156 din 5 februarie 2015, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis acțiunea,
- a interzis pârâtelor SC A. SRL și SC B. SRL folosirea mărcii "C." în desfășurarea activității acestora, inclusiv în cadrul domeniilor web și a site-urilor aferente acestora - ... și ...;
- a obligat pârâta SC A. SRL la transferul dreptului de folosință asupra domeniului și site-ului aferent acestuia - ... - către reclamantă;
- a obligat pârâtele SC A. SRL și SC B. SRL la plata către reclamantă a sumei de 134.700 RON, despăgubiri și a sumei de 4.399 RON, cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 430A din 30 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,ca nefondate, apelurile declarate de apelantele pârâte SC A. SRL și SC B. SRL împotriva Sentinței civile nr. 156 din 5 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât I.N.C.D.I. - ICI București, Registrul ROTLD și intimata reclamantă D. SA.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC A. SRL și SC B. SRL, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Cu invocarea dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se susține că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și faptul că procesul nu a fost unul echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu a fost respectat dreptul la apărare al apelantelor reglementat de art. 24 din Constituție, ce prevede în alin. (1) că acest drept este garantat și în alin. (2) că în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
După ce s-a soluționat apelul, reprezentantul recurentelor a aflat de la avocatul angajat pentru recurs că persoanele care le-au reprezentat practicau avocatura ilegal, întrucât nu erau înscrise în Baroul București constituit prin Legea nr. 51/1995, ci într-o asociație numită tot "Baroul București" constituită în 2004, că împuternicirile avocațiale din dosarul de apel sunt foarte asemănătoare cu tipizatele Baroului București, chiar și sigla fiind contrafăcută și aproape identică, cu singura diferență că în loc de "1831" scrie "2004".
Apelantele au fost reprezentate la instanța de apel de persoane care au fost angajate cu bună-credință, întrucât aceștia aveau aparența de avocați, emițând contracte de asistență juridică și delegații avocațiale pe care scria "Baroul București". Nefiind specialist în domeniu, reprezentantul recurentelor nu a realizat că acestea nu au drept de practică și că tipizatele lor sunt contrafaceri ale celor de la Baroul București.
Vinovăția nu îi aparține reprezentantul recurentelor, ci pe de o parte aparține autorilor faptei, iar pe de altă parte aparține semnificativ Statului Român, care nu a pus ordine în această situație notorie de practică ilegală a avocaturii de către organisme nelegale, deși Legea nr. 51/1995 prevedea, încă de la modificarea prin Legea nr. 255/2004, în art. 1 alin. (3), că sunt interzise constituirea și funcționarea de barouri în afara U.N.B.R., actele de constituire și de înregistrare ale acestora fiind nule de drept. Culpa este a Statului Român și pentru că instanța de apel putea și avea datoria să verifice și să înlăture de la bară persoanele care se pretindeau a fi avocați și să atragă atenția părților că trebuie să-și angajeze un avocat membru al Baroului București sau al altui barou din țară membru U.N.B.R. constituit prin Legea nr. 51/1995. Neprocedându-se așa, s-a produs un dezechilibru procedural între reclamanta-intimată care era reprezentat de avocați foarte bine instruiți din Baroul București și apelantele-pârâte care au fost reprezentate de persoane fără pregătire de specialitate și fără drept de practică în avocatură. Neglijența instanței de apel privitoare la verificarea exercitării dreptului la apărare, consfințit de art. 13 C. proc. civ., constituie o încălcare nu doar a unor reguli de procedură, ci chiar a unui principiu fundamental al procesului civil, în sensul art. 20 C. proc. civ., care a avut consecința vătămării apelantelor, singura reparare posibilă fiind reluarea ciclului procesual viciat al apelului de la început. Prin pasivitatea sa, Statul se face vinovat implicit de încălcarea dreptului la apărare, întrucât este prezumabil că o persoană care nu făcea parte din Barou nu avea competența profesională să formuleze apărări de calitate pentru câștigarea unui litigiu.
Prin Decizia în interesul legii nr. 15 din 21 septembrie 2015 publicată în M. Of. nr. 816 din 3 noiembrie 2015, Înalta Curte a clarificat situația, însă aceste demersuri de asigurare a ordinii de drept trebuia și puteau fi făcute încă din anul 2004, însă Statul a avut o atitudine pasivă, mii de cetățeni devenind victime ale avocaturii ilegale.
În consecință, se poate susține că în faza apelului apelantele nu au fost apărate deloc, devenind incidentă cauza de nulitate prevăzută de art. 176 pct. 2 raportat la art. 174 C. proc. civ.
Administratorul comun al apelantelor este de cetățenie germană și nu e familiarizat cu procedurile judiciare din România, semnând cu bună-credință două împuterniciri pentru declararea apelului în 17 - 18 martie 2015 persoanelor care s-au pretins a fi avocați și i-au prezentat proiectul de apel spre semnare și depunere în 18 martie 2015 la Tribunalul București.
Prin Decizia nr. 195 din 27 aprilie 2004, publicată în M. Of. nr. 532 din 14 iunie 2004, Curtea Constituțională a statuat, printre altele, că avocatura este un serviciu public care este organizat și funcționează pe baza unei legi speciale, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistențe juridice calificate.
2. Cu aplicarea dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.
a. Instanța de apel a reținut și aplicat, în mod greșit, dispozițiile privitoare la concurența neloială.
Produsul E. 200 mg, deși autorizat sub nr. x/2013/02 de A.N.M., nu poate veni în concurență cu produsul similar al firmei intimate D. SA, întrucât nu a fost niciodată comercializat pe piața românească de apelanta SC B. SRL, care nu deține nici măcar o autorizație de distribuție angro, similară Autorizației din 23 decembrie 2009 a firmei SC F. SA depusă la dosar, ca să poată fi măcar acuzată de comercializare a unor produse concurente; în plus, există în dosarul de apel înscrisuri (bonuri de achiziție) care probează că activitatea de asistență medicală a apelantei A. SRL se făcea cu produse C. achiziționate din farmacii.
Paginile web certificate și depuse la dosar de intimata reclamantă nu conțin referiri la un produs concurent, ci la o denumire comună internațională (DCI) a produsului C. Din cele două liste cu rezultate ale interogării bazei de date a A.N.M., anexate, rezultă că produsele C. și E. au aceeași denumire comună internațională - "mifepristona" (sau în latină "mifepristonum") dată de substanța activă care este conținută în ambele produse, cu referire la art. 2 alin. (1) și art. 10 din Ordinul nr. 1.452/2005 al ministrului sănătății pentru aprobarea Ghidului privind denumirea comercială a medicamentelor de uz uman, în vigoare la data reînnoirii mărcii C., și la Anexa la Ordinul nr. 1.448 din 24 noiembrie 2010 privind modificarea anexei la Ordinul ministrului sănătății nr. 895/2006 pentru aprobarea Reglementărilor privind autorizarea de punere pe piață și supravegherea medicamentelor de uz uman.
Astfel, pe paginile de internet certificate de intimata reclamantă nu s-a făcut referire la produsul concurent celui protejat prin marca înregistrată a intimatei, ci la o substanța de bază și, prin urmare, nu s-a produs o confuzie și nici o practică de concurență neloială între produse similare.
b. Instanța de apel a reținut și aplicat greșit dispozițiile privitoare la protecția mărcilor.
Pentru a fundamenta decizia de a sancționa pecuniar apelantele, instanța a reținut că acestea au folosit fără drept marca C., încălcând exclusivitatea drepturilor de proprietate intelectuală.
Apelanta SC B. SRL avea dreptul de a promova marca C. și acest drept nu a fost niciodată revocat.
Intimata reclamantă D. SA a depus la dosar o notificare datată 19 aprilie 2012 pe care recurenții nu au primit-o, aspect probat de lipsa dovezilor de comunicare. Titularul mărcii nu a făcut nici demersurile prevăzute de art. 13 din contract, neinvitând co-contractantul SC B. SRL la birourile sale din Paris pentru mediere și arbitraj. Cu sau fără notificare, oricum intrase în vigoare clauza de ultra-activitate a contractului prevăzută de art. 10.3 - posibila vânzare a stocului de medicamente, iar în dosar există înscrisuri (Factura din 28 iunie 2012 și Raportul de control privind Lotul din 6 aprilie 2012) care probează existența unui stoc de cutii de medicamente care urma să expire în luna iulie 2014, care ar fi fost termenul limită rezonabil permis de art. 10.5 din contract.
Tot intimata D. SA a depus o Adeverință datată 22 noiembrie 2007 prin care îl autoriza nominal pe medicul J.K. să comunice în România produsul medical C. 200 mg comprimate, adică să-l facă cunoscut și să-l folosească în procedurile sale. Această autorizare era anterioară contractului și nu a fost vreodată revocată, sub aspectul practicii medicale medicul având în continuare dreptul să promoveze și să utilizeze acest medicament.
În concluzie, utilizarea mărcii s-a făcut cu respectarea contractului aflat în vigoare și a autorizației de comunicare în România, nerevocată, iar pretențiile intimatei reclamante trebuia să se fundamenteze pe contractul existent între părți și să angajeze o răspundere contractuală, nicidecum pe dispozițiile Legii nr. 84/1998, cum ar fi cele din art. 90 referitoare la contrafacerea mărcii.
Oricum, fiind vorba de o marcă verbală, nu pot fi aplicabile situațiile de contrafacere evocate de art. 90 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 decât, cel mult, în situația promovării unui produs cu o denumire foarte similară denumirii C., însă sub această denumire medicul J.K. nu a folosit la cabinet alte produse decât C. pentru că, așa s-a arătat, în România nu a fost vândut produsul E. în perioada reclamată, ceea ce înseamnă că instanța de apel a aplicat greșit aceste dispoziții unei situații în care marca nu a fost contrafăcută, ci utilizată legal.
c. La evaluarea prejudiciului, instanța de apel și-a fundamentat calculul pe dispozițiile art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 105/2005, însă, nefiind vorba de acte de concurență neloială între produse cu similarități între ele, așa cum s-a arătat la pct. a, nu se pune problema apărării drepturilor pe calea O.U.G. nr. 105/2005, ci pe calea răspunderii civile contractuale reglementate de C. civ., deoarece, așa cum s-a arătat la pct. b, Contractul încheiat la 20 octombrie 2008 între D. SA și SC B. SRL era în vigoare la data chemării în judecată.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
1. Criticile formulate în susținerea primului motiv de recurs se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Cum s-a arătat în cererea de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 816 din 3 noiembrie 2015, a statuat cu privire la exercitarea de activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor entități care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru considerentele reținute în motivare.
Înalta Curte constată că cererile de apel a fost formulate prin reprezentant, administrator dr. J.K., iar în ipoteza în care erau formulate de alte persoane în calitate de avocați, datele aferente se regăseau în cuprinsul cererilor, fiind confirmate prin semnarea acestora - potrivit art. 482 coroborat cu art. 194 lit. c) C. proc. civ., cererea cuprinde numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul profesional, dovada calității de reprezentant alăturându-se cererii. Pe de altă parte, delegațiile sunt datate 18 martie 2015(pentru SC A. SRL) și 17 martie 2015 (pentru SC B. SRL), iar cererile de apel sunt redactate și depuse pe data de 18 martie 2015, ceea ce ar pune în discuție și timpul necesar redactării celor două cereri de apel - delegațiile nereferindu-se, oricum, la redactarea cererilor.
Cauza a fost soluționată în apel la primul termen, când s-a încuviințat proba cu înscrisuri solicitată de ambele pârâte apelante, înscrisuri atașate cererilor de apel (semnate de acestea, prin administrator) și s-a acordat cuvântul pe cererile de apel, administratorul reprezentant susținându-le și personal.
Totodată, vătămarea apelantelor pârâte reclamată în susținerea recursului, din perspectiva normelor subliniate, ar putea fi înlăturată fără anularea actelor procedurale, prin cercetarea apărărilor formulate pe fond în cererea de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 177 alin. (1) C. proc. civ., caracterul fondat/nefondat al acestora confirmându-se și în ipoteza în care ar fi fost formulate, integral, prin cererea de apel.
2. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentele pârâte susțin aplicarea greșită a legii în soluționarea cererilor vizând concurența neloială și contrafacerea, cu subsecvent în acordarea de despăgubiri.
2.a. În ceea ce privește produsul E. 200 mg, pe lângă faptul că recurentele pârâte se contrazic față de poziția avută în fața instanței în ceea ce privește comercializarea acestuia (prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, cum s-a mai reținut în cauză, confirmându-se calitatea SC B. SRL de unic importator, promotor, distribuitor și vânzător pe teritoriul României al produsului E., produs al societății G. Franța, în temeiul reclamațiilor contractuale avute cu aceasta), soluția privind cererea în concurență neloială este susținută și pe alte considerente, în justificarea aplicării normelor legale aferente.
Astfel, s-a reținut ca fiind întrunite și condițiile săvârșirii faptei de concurență neloială, conform dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenței neloiale, care incriminează "folosirea unei firme, invenții, mărci, indicații geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant", avându-se în vedere faptele săvârșite în contrafacerea mărcii C. pe care și-a întemeiat pretențiile reclamanta și site-urile certificate de către B.N.P.A. H. prin încheierile de certificare din data de 11 octombrie 2013, potrivit cărora recurentele pârâte au utilizat marca "C." în cadrul site-urilor, făcând referiri repetate la produsul C., fără a avea autorizare în acest sens din partea titularului de marcă, și asociindu-l cu produsul concurent E.
În contextul analizat de instanță, recurentele pârâte susțin că extrasele certificate și depuse la dosar de intimata reclamantă nu conțin referiri la un produs concurent, ci la denumirea comună internațională (DCI) a produselor C. și E., care este "mifepristona" (sau în latină "mifepristonum") dată de substanța activă care este conținută în ambele produse - apărare ce nu poate fi primită atât timp cât, potrivit propriilor susțineri prin întâmpinare, cum s-a mai arătat, produsul (indicat ca fiind concurent), ca atare, a fost comercializat și promovat de SC B. SRL din 2013 în urma raporturilor contractuale avute cu titularul drepturilor asupra acestuia, subliniindu-se chiar că numai numele medicamentului E. era promovat pe site-urile deținute - medicul J.K. primind, de altfel, o autorizație similară celei de care se prevalează, însă pentru medicamentul E., datată 12 august 2013.
2.b. În susținerea criticii privind modul de soluționare a cererii în contrafacere, din perspectiva dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1996 privind mărcile și indicațiile geografice, aplicate în cauză, recurenta SC B. SRL susține că avea dreptul de a promova marca C. și acest drept nu a fost niciodată revocat, apărare ce nu este confirmată în raport de criticile ce o susțin.
De necontestat în cauză, între intimata reclamantă și recurenta pârâtă SC B. SRL, având în vedere calitatea reclamantei de titular al mărcii internaționale "C.", s-a încheiat la data de 20 octombrie 2008 un contract prin care pârâta dobândea dreptul de a importa, promova, vinde și distribui produsul farmaceutic C.
În ceea ce privește acest contract (în temeiul căruia se susține posibila angajare a unei răspunderi contractuale și nu pe cel al contrafacerii), pe lângă faptul că anterior s-a susținut că notificarea trimisă de intimata reclamantă și datată 19 aprilie 2012, de reziliere, nu a fost tradusă, apărarea în sensul neprimirii, dată fiind lipsa dovezilor de comunicare, este infirmată prin aceeași întâmpinare, reținută și anterior, în sensul că din cursul anului 2013 recurenta pârâtă SC B. SRL are calitatea de distribuitor al produsului E., produs similar al societății G., subliniindu-se și că nu s-a utilizat cuvântul C., contractul nou încheiat interzicându-i acest fapt - ceea ce confirmă rezilierea contractului cu reclamanta.
Lipsa unei concilieri, susținută în cadrul recursul pe clauza contractuală aferentă, nu este de natură a afecta dreptul intimatei reclamante de a a promova acțiunea de față, întrucât în cauză s-a apelat la clauzele aferente rezilierii contractului și nu soluționării oricăror conflicte ivite între părți (art. 13.2).
Apărarea susținută pe vânzarea stocului de medicamente, care ar fi expirat în luna iunie 2014, justificată pe clauza din art. 10.5 din contract și care ar reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere, pe lângă faptul că ar confirma rezilierea (clauza fiind aferentă încetării în acest mod a contractului), nu are acoperire, întrucât era nevoie în acest sens de o hotărâre scrisă a celeilalte părți în acest sens (potrivit aceleiași clauze de care partea se prevalează).
Nici apărarea în sensul abilitării medicului J.K., reprezentantul recurentelor pârâte, de promovare și folosire a produsului medical C. 200 mg comprimate, încă din anul 2007, nerevocată, nu se confirmă întrucât, așa cum chiar recurentele pârâte susțin, ar fi avut loc o autorizare nominală, iar acțiunea de față este îndreptată împotriva recurentelor pârâte, persoane juridice cu entitate distinctă, pentru fapte ulterioare încetării raporturilor contractuale, indiferent de calitatea medicului în cadrul acestora. De altfel, între intimata reclamantă și recurenta pârâtă SC B. SRL s-a și încheiat un contract distinct, prin care aceasta era abilitată conform convenției, în cauza de față fiind pusă în discuție legalitatea utilizării de către persoane juridice, pentru motivele susținute.
Este necesar să se sublinieze că în cauză s-a reținut contrafacerea mărcii pentru perioada ulterioară încetării raporturilor contractuale prin reziliere (prin utilizarea acesteia fără drept) în raport și de numele domeniilor web și sit-urilor deținute nu de către medic, persoană fizică.
3. În condițiile în care nu s-au primit criticile anterior analizate, este nefondată și cea privind fundamentarea legală a despăgubirilor acordate, justificarea acesteia fiind în interdependență.
În considerarea acestor argumente care susțin caracterul nefondat al criticilor formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele SC A. SRL și SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 430A din 30 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2016.
Procesat de GGC - N