Decizia nr. 1929/2016
Asupra conflictului negativ de competență, ivit între Tribunalul Constanța și Tribunalul București constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 19 octombrie 2015 pe rolul Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/118/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Comisia Națională și prin Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 22 din Legea nr. 165/2013, obligarea pârâtului la validarea sau invalidarea măsurilor reparatorii potrivit criteriilor impuse de legislația actuală cu respectarea hotărârii pilot în cauza Atanasiu contra României. De asemenea, a solicitat stabilirea termenului în care urmează a fi îndeplinită obligația conform art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 și obligarea pârâtului la plata unei amenzi potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004 și la penalități în favoarea reclamantului conform art. 24 din Legea nr. 554/2004 și art. 905 C. proc. civ.
În motivare reclamantul a arătat că prin Dispoziția nr. 516 din 26 august 2009 emisă de Primarul Comunei Vișani în baza unei hotărâri judecătorești, i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 fără a se preciza cuantumul acestora. Cum Agenția Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a emis Decizia de despăgubire nr. 9517 din 19 ianuarie 2011, potrivit art. 22 din Legea nr. 165/2013, Secretariatului CNCI îi revine în prezent obligația de a propune validarea sau invalidarea măsurilor reparatorii la nivelul stabilit prin decizia entității competente.
Pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a invocat excepția necompetenței materiale a secției de contencios administrativ și fiscal. Prin Sentința civilă nr. 62 din 21 ianuarie 2016 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței funcționale, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Constanța.
Pentru a pronunța această soluție această instanță a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 34 și 35 din Legea nr. 165/2013 pentru următoarele considerente:
Cererea formulată de reclamant care privește acordarea despăgubirilor se află în prezent în stadiul analizării de către Secretariatul Comisiei Naționale Pentru Compensarea Imobilelor potrivit prevederilor art. 21 - 22 din Legea nr. 165/2013, motiv pentru care reclamantul aștepta pronunțarea unei decizii în termenele prevăzute de art. 34 din lege.
Potrivit art. 34 din Legea nr. 165/2013:
"(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.
(2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.
(3) Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) și data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și se comunică, la cerere, persoanelor îndreptățite."
S-a mai reținut că potrivit art. 35 din același act normativ:
"(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor".
Față de aceste dispoziții legale s-a constatat că demersul reclamantului este întemeiat pe dispozițiile art. 35 alin. (2) mai sus menționate, acesta solicitând, în esență, obligarea pârâtei la emiterea deciziei de validare sau invalidare, ca urmare a depășirii termenului legal în care trebuia să analizeze dosarul.
Potrivit prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, competența instanței se stabilește prin trimitere la instanța prevăzută la art. 35 alin. (1) la care pot fi atacate deciziile emise potrivit art. 33 - 34 din lege, aceasta fiind secția civilă a tribunalului.
Prin Sentința civilă nr. 823 din 14 aprilie 2016 Tribunalul Constanța, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București în considerarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013 și a faptului că pârâta are sediul în București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 27 aprilie 2016 sub nr. x/3/2016.
La termenul din 14 aprilie 2014 această instanță a invocat din oficiu excepția necompetenței funcționale a secției civile a Tribunalului București; prin Sentința civilă nr. 797 din 9 iunie 2016, această excepție a fost admisă fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, în condițiile art. 133 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Pentru a pronunța această hotărâre Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a reținut că reclamantul deține deja un titlul de despăgubire reprezentat de Decizia de despăgubire nr. 9517 din 19 ianuarie 2011 astfel încât nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 22 din Legea nr. 165/2013 ci cele ale art. 41 din același act normativ. Dispozițiile art. 22 din Legea nr. 165/2013 sunt incidente doar în situația în care chestiunea despăgubirilor nu este tranșată prin emiterea unui titlu de despăgubire, respectiv dosarelor aflate pe rolul CCSD și nesoluționate/neaprobate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Or, conform Deciziei de despăgubire nr. 9517 din 19 ianuarie 2011, dosarul reclamantului a fost aprobat.
S-a constatat că, de fapt, reclamantul înțelege să conteste Decizia de despăgubire nr. 9517 din 19 ianuarie 2011 sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, contestație care este de competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal conform Legii nr. 247/2005, modificată prin Legea nr. 2/2013.
Dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 stabilesc o competență specială exclusivă în favoarea secției civile a tribunalului de la sediul entității în cazul contestațiilor îndreptate împotriva deciziilor emise de acestea în condițiile art. 33 și ale art. 34 din același act normativ.
S-a reținut că potrivit legii, în mod derogatoriu de la regimul actelor administrative, secția civilă este competentă să soluționeze două tipuri de contestații: cele împotriva deciziilor emise în soluționarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 sau a cererilor de constituire/reconstituire a dreptului de proprietate fundamentate pe prevederile Legii nr. 18/1991 cu modificările și completările ulterioare (art. 33) și cele îndreptate împotriva deciziilor de validare/validare parțială/invalidare de către C.N.C.I. a dispozițiilor primarului, hotărârilor comisiilor de fond funciar ori deciziilor unităților învestite cu soluționarea notificărilor în analiza pe care pârâta are prerogativa să o facă potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 (art. 34). Totodată, s-a constatat că în această ultimă categorie se înscriu și contestațiile împotriva deciziilor de compensare emise de CNCI (sub aspectul modalității de evaluare a imobilului și stabilirii numărului de puncte cuvenite).
Cum competența secției civile este expres și limitativ reglementată, în aprecierea tribunalului, numai aceste categorii de acțiuni se circumscriu prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.
Prin urmare, se impune concluzia că nu toate cererile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 165/2013 sunt de competența secției civile a tribunalului, iar obiectul cererii de față - contestarea cuantumului despăgubirilor stabilite prin Decizia de despăgubire nr. 9517 din 19 ianuarie 2011 emisă de CCSD, astfel cum a precizat reclamantul la termenul din data de 21 ianuarie 2016 în fața Tribunalului Constanta, secția contencios administrativ și fiscal, nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de art. 35 C. proc. civ. care este norma atributivă de competență specială.
S-a reținut că, în cauză, titlul de despăgubire emis în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 are natura juridică a unui act administrativ, care, în lipsa unei dispoziții derogatorii de tipul celei reglementate de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prin raportare la art. 33 și art. 34 din același act normativ, urmează competența de contestare prevăzută de dreptul comun.
Totodată, sub aspectul competenței de soluționare a cauzei, tribunalul a reținut că potrivit art. 41 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 165/2013: "(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014. (3) Pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite la alin. (1), Comisia Națională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor".
Astfel, s-a apreciat că față de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin art. X din Legea nr. 2/2013, (dispoziții în vigoare și după data la care a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, potrivit dispozițiilor art. 50 lit. c) din Legea nr. 165/2013), competența de soluționare a acțiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul.
De asemenea, tribunalul a mai reținut că în vederea interpretării și aplicării unitare a art. X din Legea nr. 2/2013, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție a adoptat la data de 18 februarie 2013 soluția de principiu prin care a reținut că "Intră sub incidența dispozițiilor art. X din Legea nr. 2/2013 (referitor la modificarea alin. (1) al art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005) inclusiv acțiunea pentru obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată sau a titlului de conversie, pentru care nu există prevederi exprese în Legea nr. 247/2005."
Prin urmare, în condițiile existenței acestei norme procedurale speciale, care atribuie secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul competența pentru soluționarea cauzelor având ca obiect atât contestarea deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cât și obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlului de plată, această instanță a apreciat că nu se impune extinderea dispoziției de excepție prevăzută de art. 35 din Legea nr. 165/2013 care reglementează competența secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității de a soluționa numai contestația împotriva deciziilor prevăzute la art. 33 și 34 din aceeași lege.
Pe cale de consecință, având în vedere că în speță reclamantul are domiciliul în municipiul Constanța, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a fost admisă excepția necompetenței funcționale și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal.
Având în vedere că în cauză au existat mai multe declinări de competență, instanța a reținut că dispozițiile art. 133 pct. 2 teza finală C. proc. civ. a eliminat condiția prevăzută în reglementarea procesual civilă anterioară ca declinările de competență succesive să fie și reciproce. Ca atare, în temeiul dispozițiilor enunțate, întrucât s-a apreciat că soluționarea cauzei este de competența Tribunalului Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, care s-a declarat la rândul său necompetent prin pronunțarea Sentinței nr. 62 din 21 ianuarie 2016, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență fiind sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.
Legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru considerentele ce vor succede:
Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente. Înalta Curte constată că Tribunalul București, secția a IV-a civilă și Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, și-au declinat reciproc competența de soluționare a prezentei cauze, având ca obiect contestație împotriva Deciziei nr. 9517 din 19 ianuarie 2011 emisă de Comisia Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care s-a dispus emiterea în favoarea reclamantului a titlului de despăgubire în cuantum de 6.895,76 lei reprezentând valoarea actualizată cu indicele de inflație a despăgubirilor stabilite în art. 1 al Dispoziției nr. 516 din 26 august 2009, în temeiul Legii nr. 165/2013.
Scopul demersului juridic inițiat de reclamant constă în obligarea pârâtei la emiterea titlului de plată și/sau conversie, aferent Deciziei nr. 9517 din 29 ianuarie 2011 eliberată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005, care reprezintă titlul de despăgubire.
La data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv 19 octombrie 2015, era în vigoare Legea nr. 165/2013, care a abrogat dispozițiile cuprinse în Cap. VI din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care reglementau modul de valorificare a titlurilor de despăgubire.
Legea nr. 165/2013, adoptată în scopul eficientizării procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada comunistă sau a acordării despăgubirilor aferente acestora, prevăzut de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, stabilește modul de acordare a despăgubirilor compensatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv de stat și care nu pot fi restituite în natură.
Aplicarea în timp a dispozițiilor actului normativ menționat este prevăzută în art. 4, care stipulează că acestea sunt incidente cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a actului normativ și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor (...) la data intrării în vigoare.
Din interpretarea normei mai sus enunțate rezultă că litigiile înregistrate pe rolul instanțelor de judecată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 urmează a fi soluționate conform reglementărilor de drept material în vigoare la momentul nașterii raportului juridic.
Or, așa cum s-a arătat, în speță, raportul juridic s-a născut la 19 octombrie 2015, când reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, dată la care era în vigoare Legea nr. 165/2013, a cărei incidentă se constată în cauză.
Prin art. 41 al acestui act normativ s-a stabilit în sarcina Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților obligația de emitere a titlului de plată cu privire la despăgubirile acordate în dosarele aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a legii, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a acesteia.
Or, scopul urmărit de reclamant prin litigiul dedus judecății constă tocmai în emiterea titlului de plată și/sau conversie, în baza titlului de despăgubire reprezentat de Decizia nr. 9517 din 29 ianuarie 2011, eliberată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în procedura reglementată de dispozițiile Legii nr. 247/2005, înainte de adoptarea Legii nr. 165/2013.
Ca atare, deciziile pronunțate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile mai sus menționate, se încadrează în categoria prevăzută de dispozițiile art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013.
De asemenea, este de reținut că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților face parte dintre entitățile prevăzute de lege, enumerate la art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013 cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii.
Astfel, prin art. 35 alin. (1) din actul normativ mai sus menționat s-a acordat competența de soluționare a deciziilor emise de entitățile învestite de lege cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității.
Dispozițiile legale sus-menționate instituie o normă de competență teritorială absolută, care conferă secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității prevăzute de lege, competența de soluționare a contestației formulate împotriva deciziilor emise de aceasta.
Prin urmare, din perspectiva dispozițiilor legale mai sus evocate, Înalta Curte constată că din punct de vedere al competenței funcționale soluționarea litigiului pendinte revine "secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității prevăzute de lege".
Noțiunea de entitate învestită de lege este explicitată la art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013 în sensul că au această semnificație următoarele structuri cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii:
a) unitatea deținătoare, în înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, al O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și al O.U.G. nr. 83/1999, republicată;
b) entitatea învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G. nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare;
c) comisia locală de fond funciar, comisiile comunale, orășenești și municipale, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
d) comisia județeană de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului București, constituite în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
e) Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România;
f) Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică;
g) Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, înființată potrivit legii.
Prin urmare, potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 4 din Legea nr. 165/2013 noțiunea de entitate învestită de lege desemnează anumite structuri cu atribuții în procesul de stabilire a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat, expres și limitativ prevăzute de lege, printre care se numără și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care are calitate de pârâtă în prezenta cauză.
Având în vedere că sediul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, se află în București, în circumscripția Tribunalului București, în considerarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, acesta este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza dedusă judecății.
În consecință, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea secției civile a Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2016.
Procesat de GGC - CL