Decizia nr. 1977/2017
Asupra recursului de față,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. SA a solicitat anularea Ordinului nr. 99 din 25 martie 2014 emis de pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, prin care s-a dispus, începând cu data de 25.03.2014, „încetarea practicii comerciale incorecte, practică ce constă în faptul că banca poate cesiona creanța unei terțe persoane, în mod discreționar, respectiv unei persoane fizice, practică contrară diligențelor profesionale”.
2. Soluția instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 2631 din 07.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs reclamanta A. SA, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs a arătat că instanța de fond nu a aplicat corect dispozițiile legale la care se referă în motivarea soluției.
Faptul ca disp. art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010 definesc noțiunea de creditor ca fiind persoana juridică ce desfășoară activități pe teritoriul României și care acordă sau se angajează să acorde credite în exercițiul activității sale comerciale nu poate conduce la concluzia ca cesiunea de creanța poate opera exclusiv în favoarea unei persoane juridice, deoarece noțiunea de creditor vizează persoanele juridice care, prin acordarea de credite și încheierea unor contracte de credit, dobândesc calitatea de creditor in raport cu consumatorul, calitate ce le conferă posibilitatea, potrivit art. 70 din O.U.G. nr. 50/2010, să cesioneze creanța către terți.
Astfel, după declararea exigibilității anticipate a creanței (din cauza încălcării de către împrumutat a obligației de rambursare a ratelor conform graficului de rambursare, la data încheierii contractului de cesiune de creanță, creditul înregistrând 135 zile de intarziere) Banca a fost îndreptățită să aleagă modalitatea de recuperarea a acesteia, respectiv să aleagă între declanșarea procedurii de executare silită împotriva clientului și cesionarea creanței sale către o terță persoană.
O.U.G. nr. 50/2010 încurajează mobilitatea consumatorilor, în sensul de a li se permite acestora mutarea creditelor aflate în derulare de la un creditor la altul în condiții contractuale mai avantajoase, posibilitatea consumatorilor de a rambursa anticipat sumele contractate fără a plăti penalități excesive, în condițiile generate de criza economico-financiară cu impact asupra veniturilor per familie, actul normativ creând practic cadrul necesar pentru relansarea acordării de credite în condiții de transparență și libera concurență, instituindu-se mecanisme care să mențină un grad suficient de solvabilitate atât debitorilor, cât și creditorilor.
Or, cesionarea creanței către un terț nu reprezintă o practică comercială, în sensul art. 2 lit. d) din Legea nr. 363/2007, având in vedere că o astfel de operațiune nu are legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorului, cu care a fost încheiat contractul de credit.
În plus, O.U.G. nr. 50/2010 nu conține nicio interdicție de transmitere a creanțelor rezultate din contracte de credit încheiate cu consumatorii către terți - persoane fizice sau juridice, deoarece prevederile art. 70, art. 71 din acest act normativ nu conțin nicio limitare din acest punct de vedere.
Recurenta reclamantă a mai arătat că adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 a reprezentat o măsura de transpunere în legislația romanească a Directivei nr. 48/2008 care prevedea la pct. 15 din preambul că dispozițiile directivei se aplicau indiferent dacă creditorul era o persoană juridică sau fizică (directiva neaducând atingere dreptului statelor membre de a limita acordarea de credite pentru consumatori la persoanele juridice sau la anumite persoane juridice), iar art. 3 prevedea că „creditor” însemnă o persoană fizică sau juridică care acorda sau promitea să acorde credite în exercițiul activității sale comerciale sau profesionale.
Așadar, faptul ca dispozițiile art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010 au eliminiat persoanele fizice din categoria creditorilor nu înseamnă ca a limitat și posibilitatea cesionarii creanței, așa cum cesiunea este reglementată de art. 70, 71 din același act normativ.
În timp ce art. 70 din O.U.G. nr. 50/2010 prevede posibilitatea cesionării contractului de credit, în speță, obiectul cesiunii a fost reprezentat exclusiv de creanța rezultată din contractul de credit cu toate accesoriile sale, astfel că deținerea de către cesionar a unei anumite calități sau exercitarea unei anumite funcții de către acesta nu era necesară.
Clauzele contractuale prevăzute la art. 10.9, 10.9.1. și 10.9.2 din contractul de credit, conform cărora Banca poate cesiona în tot sau în parte creanțele născute din contract, către o terță persoană, fără acordul împrumutatului, cu obligația de a notifica clientul în termen de 10 zile de la încheierea cesiunii, sunt în concordanță cu disp. art. 70 și art. 71 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010 și nu contravin disp. art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010.
S-a mai susținut de către recurenta reclamantă că dispozițiile art. 1566 și art. 1568 C. civ. sunt aplicabile speței. Prin contractul de cesiune nu s-a transmis calitatea de creditor bancar sau instituție de credit, asa cum acestea sunt definite de art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010 și O.U.G. nr. 99/2006.
Banca a notificat atât clientul, cât și pe codebitorul său cu privire la restanțele înregistrate în plata obligațiilor contractuale și intenția de exigibilizare anticipată a creditului permisă de contractul de credit (adresa nr. 6199 din 30 august 2013 și nr. 6760-2bis/02.10.2013 trimise clientului și nr. 6200 din 30 august 2013 și nr. 6760 din 02 octombrie 2013 trimise codebitorului).
Chiar dacă Banca nu ar fi notificat codebitorul din contractul de credit, acesta era ținut să răspundă că și debitorul pentru rambursarea creditului către Bancă, în cazul neexecutarii obligațiilor de plată față de Bancă, potrivit dispozițiilor art. 1447 C. civ.
În ceea ce privește faptul ca Banca nu a notificat cesiunea de creanță codebitorului, este cert ca aceasta omisiune nu reprezenta o practică comercială incorectă, în sensul Legii nr. 363/2007, și nici nu aducea atingere intereselor codebitorului pentru care, în lipsa notificării, nu se schimba cu nimic raportul juridic obligational.
Astfel, prin aplicarea dispozițiilor art. 1575 și 1582 alin. (1) C. civ., sancțiunea care intervine în cazul în care cesiunea de creanță nu este notificată debitorului este inopozabilitatea cesiunii în raport cu acesta, creanța neputand fi opusa de cesionar debitorului care, pana la data notificării, poate efectua plați valabile cedentului.
4. Apărările intimatei
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și neîntemeiat.
Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului pentru motivele arătate în cererea de recurs.
II. Procedura de soluționare a recursului
1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27.01.2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin încheierea din 24.03.2017 completul de filtru a constatat, având în vedere conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.
2. Soluția Înaltei Curți
Analizând sentința recurată prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele următoare:
În reclamația nr. 829 din 28.01.2014, completată cu reclamația nr. 1947 din 26.02.2014, adresată Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, petentul B. reclamă faptul că operatorul financiar bancar A. SA a procedat la cesiunea creanței sale, care a decurs din contractul de credit de refinanțare garantat cu ipoteci imobiliare nr. RQ 12105476587899 din 08.11.2012, către o persoană fizică.
Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a constatat că la data de 08.11.2012, între petent, în calitate de împrumutat și garant real, cu codebitor și garant real, și A. SA s-a încheiat contractul de refinanțare garantat cu ipoteci imobiliare în valoare de 170.947,44 lei, pe o perioadă de 5 ani. Garanțiile reale imobiliare sunt: de rang II pe imobilul constând în teren și construcție edificată pe acesta, proprietatea împrumutatului și a codebitorului și garanție reală imobiliară ipotecă de rang I pe imobil constând în teren intravilan, proprietatea împrumutatului. Petentul a înregistrat întârzieri la plata ratelor, fapt pentru care banca l-a notificat prin adresa nr. 61999 din 30.08.2013, cu privire la faptul că înregistrează întârzieri la plata ratelor, respectiv 60 de zile. Ulterior, la data de 28.10.2013, A. a declarat scadent anticipat creditul, iar la data de 13.11.2013 creanța este cesionată unei persoane fizice. Acest lucru este adus la cunoștința împrumutatului prin notificarea nr 7713 din 22 noiembrie 2013, prin care este informat „că începând cu data primirii prezentei notificări, dvs. trebuie să achitați datoria in valoare de 167.328,45 lei împreună cu posibilele drepturi, dobânzi și beneficii prezente și ulterioare noului dumneavoastră creditor doamna C., în contul deschis la A.”.
Potrivit art. 10.9 din contract „banca va putea cesiona în tot sau în parte creanțele născute din prezentul contract către orice terț, fără acceptul împrumutatului și/sau Codebitorului. Banca va notifica împrumutatului cesiunea în termen de 10 zile de la încheierea contractului de cesiune, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, indicând contul bancar în care împrumutatul urmează să facă plățile, precum și numele și adresa sediului social și a punctului de lucru al reprezentantului legal în România al cesionarului (noul creditor)”.
Potrivit art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010, modificată prin Legea nr. 288/2010, prin creditor „se înțelege persoana juridică”, dar cu toate acestea A. SA alege să cesioneze unei persoane fizice. Deși potrivit contractului banca avea posibilitatea în cazul în care s-au înregistrat întârzieri mai mari de 90 de zile să recurgă la începerea procedurii de executare silită, aceasta din urmă alege să cesioneze creanța izvorâtă din acest contract, dar cesiunea se efectuaeză către o persoană fizică și nu unei persoane juridice, așa cum s-a prevăzut în contract și așa cum este prevăzut la art 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, modificată prin Legea nr. 288/2010. Totodată, banca nu a considerat necesar ca înainte de orice procedură de declarare scadentă anticipată să notifice și codebitorul care, potrivit art. 6.5 lit. b) din contract, are obligația „să achite singur sau împreună cu împrumutatul datoriile ce rezultă din prezentul contract la termenele prevăzute”. La data și ora controlului, banca nu a făcut dovada faptului că a procedat la notificarea scrisă a codebitorului cu privire la faptul că ratele aferente contractului de credit înregistrează întârzieri sau cu privire la faptul că creanța a fost cesionată unei persoane fizice.”
Având în vedere toate aceste aspecte, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a emis ordinul contestat, prin care a dispus „încetarea practicii comerciale incorecte utilizată de operatorul economic A. SA, practică ce constă în faptul că banca poate cesiona creanța unei terțe persoane, în mod discreționar, respectiv unei persoane fizice, practică contrară diligențelor profesionale prin care se înțelege competența și grija așteptată, în mod rezonabil, de un consumator din partea comercianților, în conformitate cu practicile corecte de piață și/sau cu principiul general al bunei credințe, în domeniul de activitate al acestora”.
Înalta Curte constată că ordinul este nelegal, având în vedere definiția noțiunii de practică comercială, care se regăsește în art. 2 lit. d) din Legea nr. 363/2007, aceasta fiind orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau prezentare comercială, inclusiv publicitate și comercializare, efectuate de un comerciant, în strânsă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor.
În prezentul litigiu s-a considerat că practica comercială incorectă este aceea că banca poate cesiona creanța unei terțe persoane, în mod discreționar, respectiv unei persoane fizice, practică contrară diligențelor profesionale.
Este vorba despre clauza prevăzută de art. 10.9 din contractul de credit potrivit căreia „banca va putea cesiona în tot sau în parte creanțele născute din prezentul contract către orice terț, fără acceptul împrumutatului și/sau Codebitorului. Banca va notifica împrumutatului cesiunea în termen de 10 zile de la încheierea contractului de cesiune prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, indicând contul bancar în care împrumutatul urmează să facă plățile precum și numele și adresa sediului social și a punctului de lucru al reprezentantului legal în România al cesionarului (noul creditor)”.
Înalta Curte constată, pe de o parte, că inserarea în contractul de credit a acestei clauze nu poate constitui o practică comercială incorectă, din moment ce aceasta reprezintă o acțiune concretă a comerciantului ce are loc în faza pre-contractuală, în scopul promovării sau vânzării unui produs, neputându-se materializa într-o clauză contractuală.
Pe de altă parte, acțiunea de cesionare a creditului de către societatea bancară reclamantă către o persoană fizică este efectuată în temeiul clauzei contractuale anterior menționate, care nu face distincție între terțul persoană fizică și terțul persoană juridică.
Or, conform art. 3 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 363/2007, acest act normativ nu aduce atingere dispozițiilor legale ce reglementează contractele și, în special, prevederilor referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor.
Problema care a determinat nemulțumirea persoanei care s-a adresat Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor și care a dus la emiterea ordinului contestat este aceea a cesionării creditului către o persoană fizică și nu către o persoană juridică, în condițiile în care art. 7 pct. 5 din O.U.G. nr. 50/2010, modificată prin Legea nr. 288/2010, definește noțiunea de creditor ca fiind persoana juridică, inclusiv sucursalele instituțiilor de credit și ale instituțiilor financiare nebancare din străinătate, care desfășoară activitate pe teritoriul României și care acordă sau se angajează să acorde credite în exercițiul activității sale comerciale ori profesionale, iar art. 71 alin. (5) din același act normativ prevede că notificarea va menționa creditorul care va încasa de la consumator sumele pentru rambursarea creditului după cesiune, precum și numele și adresa sediului social și a punctului de lucru al reprezentantului legal în România.
Înalta Curte consideră că modul în care recurenta reclamantă a interpretat și aplicat aceste dispoziții legale la momentul încheierii contractului de cesiune a creanței cu persoana fizică este un aspect care vizează legalitatea contractului de cesiune și nu caracterul corect sau incorect al unei practici comerciale, în înțelesul art. 2 lit. d) din Legea nr. 363/2007.
Așa cum s-a arătat, această practică reprezintă o acțiune concretă a comerciantului ce are loc în faza pre-contractuală, în scopul promovării sau vânzării unui produs și nu poate fi inclusă în această noțiune modalitatea în care se face aplicarea unor clauze introduse în contractul de credit în urma acordului de voință al părților contractante.
Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 496 noul C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând: va admite acțiunea, va anula Ordinul nr. 99 din 25 martie 2014 emis de pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor.
În temeiul art. 453 noul C. proc. civ. va obliga pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor la plata sumei de 150 lei către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, fond și recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamanta A. SA împotriva sentinței civile nr. 2631 din 07 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și, rejudecând:
Admite acțiunea. Anulează Ordinul nr. 99 din 25 martie 2014 emis de pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor.
Obligă pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor la plata sumei de 150 lei către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, fond și recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2017.