Decizia nr. 1425/2016
Deliberând asupra contestației în anulare declarate de contestatorul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 121 din data de 06 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în Dosarul nr. x/90/2006, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A., sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 194 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de art. 321 alin. (1) cu art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen., art. 197 alin. (2) lit. a) C. pen., art. 189 alin. (1), (2), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 194 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 211 alin. (2) lit. b), c) și alin. (2)1 lit. a) C. pen.
S-a înlăturat raportarea la art. 2 lit. b) pct. 2, 4 din Legea nr. 39/2003.
În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, a fost condamnat inculpatul A., la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a și b)) C. pen.
S-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.
S-a aplicat art. 57 C. pen.
S-a dedus din durata pedepsei perioada reținerii și arestării preventive, începând cu data de 07 aprilie 2005 până la 22 iunie 2005.
S-a confiscat de la inculpat A.: un reportofon + caseta cartele telefonice; un telefon mobil, o cartelă SIM.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, inculpatul A., și alții.
Prin Decizia penală nr. 85/A din 4 iulie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A., și alții, împotriva sentinței penale nr. 121 din 06 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în Dosarul nr. x/90/2006.
Împotriva Deciziei penale nr. 85/A din 4 iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs, în termenul legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Alba-Iulia, intimatul inculpat A., și alții.
Recurentul intimat inculpat A. a solicitat instanței, prin apărătorul desemnat din oficiu, în timpul dezbaterilor, achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d C. proc. pen. anterior, arătând că invocă cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 14 și 172 C. proc. pen. anterior.
Prin Decizia penală nr. 2816 din 16 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/90/2006 au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul A., și alții, împotriva Deciziei penale nr. 85/A din 4 iulie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
S-a luat act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Alba-Iulia împotriva aceleiași decizii.
A fost obligat recurentul intimat inculpat A., și alții, la plata sumei de câte 700 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 400 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, s-a decis că se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a avut în vedere următoarele considerente:
Examinând recursurile declarate, prin raportare la dispozițiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, dar și din punct de vedere al aplicării legii penale mai favorabile, Înalta Curte a constatat că recursurile declarate de intimații inculpați A., și alții, sunt neîntemeiate.
Astfel, s-a arătat că recurentul inculpat A., și alții, au invocat cazul de casare prevăzut de pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen. (1968), susținând că le-au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu privire la aceste susțineri, Înalta Curte a constatat că pedepsele au fost aplicate în limitele legale, nefiind depășită limita maximă prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003.
S-a arătat că recurentul inculpat A. a invocat și cazul de casare prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen. (1968), însă Înalta Curte a constatat că recurentul inculpat nu a depus motivele de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată. Or, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 38510 alin. (2)1 C. proc. pen. (1968), instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute la art. 3859 C. proc. pen. (1968), dacă motivul de recurs, deși se încadrează în vreunul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede la alin. (2) al art. 38510 C. proc. pen. (1968), cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. (1968), se iau în considerare din oficiu.
Înalta Curte a constatat că niciunul dintre recursurile declarate nu poate fi admis în temeiul cazurilor de casare care au fost invocate sau care pot fi luate în considerare din oficiu.
Față de această împrejurare, Înalta Curte, ținând seama de prevederile art. 3859 alin. (21) C. proc. pen. (1968), precum și de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 și care nu enumeră printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu și pe cel reglementat de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen. (1968), nu a procedat la examinarea criticilor aduse de către recurentul inculpat A. în temeiul acestui caz de casare.
Cu privire la susținerile inculpaților referitoare la faptul că, la unele dintre infracțiuni ar fi intervenit prescripția răspunderii penale, Înalta Curte a constatat a fi nefondate aceste susțineri, arătând că nu a intervenit prescripția răspunderii penale pentru aceste infracțiuni.
Apoi, Înalta Curte a procedat la identificarea legii penale mai favorabilă inculpaților, având în vedere succesiunea de legi intervenită în cursul procesului și ținând cont de Decizia definitivă și general obligatorie nr. 265 din data de 06 mai 2014, pronunțată de Curtea Constituțională, conform căreia, dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.
Astfel, Înalta Curte a reținut că, potrivit art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Conform art. 5 alin. (1) C. pen. în vigoare, în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Prin urmare, Înalta Curte a constatat că textul alin. (1) al art. 5 C. pen. în vigoare reia dispoziția art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, astfel că, în această materie, regimul aplicabil rămâne același.
Determinarea caracterului „mai favorabil” are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură răspunderea penală, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, concurs, suspendarea pedepsei, etc.
Înalta Curte, examinând cauza, din perspectiva dispozițiilor art. 5 din N.C.P., având în vedere criteriile arătate mai sus și cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 06 mai 2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, a constatat că legea penală mai favorabilă este legea veche, având în vedere dispozițiile care vizează concursul de infracțiuni, forma continuată a infracțiunii și prescripția răspunderii penale, care, într-o aplicare globală a legii, are efecte mai favorabile pe legea veche și atrage aplicarea acestei legi ca fiind legea penală mai favorabilă în cauză.
Împotriva Deciziei penale nr. 2816 din 16 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/90/2006, a declarat contestație în anulare, la data de 12 august 2016, condamnatul A., invocând cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen. („raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.”), incident atunci când „inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”, apreciind că în cauză există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege, în sensul că pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat pentru care a fost condamnat ar fi intervenit prescripția răspunderii penale.
Contestația în anulare a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 18 august 2016, fiind admisă în principiu prin încheierea din 18 octombrie 2016.
Examinând pe fond contestația în anulare declarată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
Înalta Curte constată că, contestatorul A. a invocat cazul de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen., incident atunci când „inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal”, acesta susținând că pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalității organizate, ar fi intervenit prescripția răspunderii penale.
Înalta Curte reține că, contestatorul condamnat A. a fost condamnat în primă instanță, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, la 5 ani închisoare, pedeapsă principală, pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, sentința rămânând definitivă prin respingerea apelului și recursului declarat în cauză de către condamnat.
Înalta Curte constată că susținerea contestatorului referitoare la faptul că ar fi existat probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, în sensul că ar fi intervenit prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat, este nefondată.
Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte are în vedere faptul că limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat sunt cuprinse între 5 - 20 de ani închisoare, iar termenul de prescripție prevăzut de dispozițiile art. 122 lit. a) C. pen. (1969) (având în vedere că instanța de recurs a reținut ca lege penală mai favorabilă C. pen. (1969) este de 15 ani.
Având în vedere data comiterii infracțiunii, respectiv noiembrie 2004, precum și dispozițiile art. 123 C. pen. (1969) care prevăd că, cursul termenului prescripției prevăzut la art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal, Înalta Curte constată că cursul prescripției a fost întrerupt de mai multe ori, inclusiv la data comunicării sentinței primei instanțe și a deciziei instanței de apel, astfel că, pentru a stabili dacă fapta a fost sau nu prescrisă, este necesar a fi calculată prescripția specială, prevăzută de dispozițiile art. 124 C. pen. (1969). Acest text de lege prevede că prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut la art. 122 C. pen. (1969), respectiv cel de 15 ani, este depășit cu încă jumătate. Prin urmare, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea pentru care contestatorul a fost condamnat s-ar fi împlinit abia în anul 2027, astfel că la momentul la care a fost pronunțată decizia instanței de recurs, iar contestatorul a fost condamnat definitiv, respectiv la data de 16 octombrie 2014, prescripția răspunderii penale nu avea cum să fie împlinită.
Față de considerentele expuse, având în vedere că motivele invocate nu sunt susținute de actele aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondată, contestația în anulare declarată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 2816 din 16 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/90/2006.
Având în vedere dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestația în anulare declarată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 2816 din 16 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/90/2006.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 noiembrie 2016.