1. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Invocarea autorității de lucru judecat implicite a celor statuate pe aspectul laturii civile prin hotărâre penală. Condiții.
2. Contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie încheiat de asigurător persoană juridică străină. Daune morale solicitate pentru prejudiciul suferit de victima unui accident rutier produs pe teritoriul României. Stabilirea cuantumului despăgubirii în raport cu limitele impuse de legislația statului român, în vigoare la data producerii faptei prejudiciabile
Cuprins pe materii : 1. Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Hotărârile judecătorești. Efecte.
2. Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală
Index alfabetic : autoritate de lucru judecat
- hotărâre penală
- latură civilă
- contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie
- Carte Verde
- despăgubiri morale
- prejudiciu
Legea nr. 136/1995, art. 1, art. 49
Ordinul C.S.A. nr. 3108/2004
1. Extensiunea autorităţii de lucru judecat asupra chestiunilor rezolvate de o manieră implicită poate fi admisă doar dacă între ceea ce s-a statuat şi lucrul judecat implicit există o legătură necesară care să facă să se presupună că în statuarea expresă a instanţei se regăseşte şi rezolvarea altei chestiuni. De asemenea, presupune - tocmai pentru a nu se eluda funcţia şi rolul autorităţii de lucru judecat, de a da imutabilitate dezlegărilor jurisdicţionale - să nu se detaşeze lucrul judecat implicit de circumstanţele în care s-a realizat judecata, pentru că numai astfel se poate aprecia dacă a fost supus dezbaterii şi dacă mai poate sau nu să facă obiect al discuţiei ceea ce şi-a găsit o rezolvare implicită.
Or, câtă vreme, în cadrul judecății penale pe aspectul laturii civile, problema răspunderii asigurătorului, a limitelor întinderii acesteia și a legislației aplicabile nu a constituit obiect de dezbatere și nici al unei analize jurisdicționale, nu se poate susține că există o dezlegare sub acest aspect din partea instanței penale, aptă să se opună cu autoritate de lucru judecat în fața jurisdicției civile. Simpla constatare a calității în care partea a stat în proces – ca asigurător al părții responsabile civilmente obligate la despăgubiri civile – nu înseamnă o dezlegare a chestiunii litigioase referitoare la condițiile angajării răspunderii sale, în absența oricărei statuări a instanței penale pe acest aspect.
2. În cazul producerii riscului asigurat în afara țării de origine a asiguratului, condițiile angajării răspunderii asigurătorului străin sunt cele date de Cartea Internațională de Asigurare (sistemul Carte Verde) și, cum în conținutul acestei convenții se face trimitere la legislaţia ţării pe teritoriul căruia se produce evenimentul asigurat în conformitate cu care urmează să se garanteze acoperirea prejudiciului, nu se poate susține că limita de despăgubire aplicabilă ar fi cea din ”țara de origine”.
Prin urmare, în situația în care accidentul rutier (riscul asigurat) s-a produs pe teritoriul României, norma legală ce constituie sediul materiei este reprezentată de dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 (în forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat), iar limitele de despăgubire se regăsesc în Ordinul C.S.A. nr. 3108/2004 (ca legislație secundară), emis pentru punerea în aplicare a Normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.
Secția I civilă, decizia nr. 1862 din 22 noiembrie 2017
Prin cererea formulată la 13.02.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu B. Ag (asigurător al autovehiculul, înmatriculat sub nr. xyz implicat în accidentul produs la 24.08.2005) despăgubiri în cuantum de 300.000 lei.
Prin sentinţa nr. 3821 din 22.06.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată şi a fost obligat asigurătorul la plata sumei de 50.000 euro.
Soluţia de primă instanţă a fost schimbată prin decizia nr. 602/A din 27.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, conform căreia a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva deciziei a declarat recurs A., care a susţinut nelegalitatea acesteia pentru următoarele motive:
Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 271 din 27.03.2009 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca şi a deciziei penale nr. 120/A din 14.03.2011 pronunţată de Tribunalul Cluj, Secţia penală (motiv de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 7 C.pr.civ.).
Astfel, s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 271 din 27.03.2009, Judecătoria Cluj-Napoca l-a condamnat pe inculpatul C. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă şi l-a obligat pe acesta, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC D. Gmbh, la plata sumei de 851.897,66 lei reprezentând daune materiale şi a sumei de 100.000 lei daune morale.
Această soluţie a fost confirmată potrivit deciziei penale nr. 120 din 14.03.2011 a Tribunalului Cluj, prin care au fost respinse apelurile declarate în cauză, iar prin decizia penală nr. 947/R din 7.06.2011 a Curţii de Apel Cluj, hotărârile instanţelor de fond au fost casate în parte doar sub aspectul cheltuielilor judiciare acordate părţii civile A.
În contextul judecăţii penale existente şi a modalităţii în care aceasta a tranşat problema despăgubirilor civile, aprecierea instanţei de apel din prezenta cauză, conform căreia acestea s-ar datora doar în limita sumei de 100.000 lei prevăzută de Ordinul CSA nr. 3108/2004, este nelegală, nesocotind lucrul judecat anterior.
Astfel, în cadrul judecăţii penale, asigurătorul a invocat, în repetate rânduri, că răspunderea sa este limitată la suma de 100.000 lei, prin raportare la Ordinul menţionat anterior, dar prin decizia penală nr. 120/A/2011, Tribunalul Cluj a respins acest motiv de apel, considerând că se cuvin despăgubiri ce depăşesc acest plafon.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel reţine în mod greşit că răspunderea asigurătorului nu a făcut obiectul unei analize jurisdicţionale anterioare prezentului litigiu, răspunderea asiguratorului reieşind implicit din constatarea valabilităţii poliţei de asigurare R.C.A. (dovada contractului de asigurare), din respingerea apelului asigurătorului şi din calitate de asigurător de răspundere civilă constatată prin hotărârea definitivă.
Or, constatarea calităţii B. Ag de asigurător de răspundere civilă are drept consecinţă obligaţia acestuia de a acoperi prejudiciul creat prin fapta inculpatului, cu atât mai mult cu cât B. Ag şi-a executat voluntar obligaţia de plată stabilită prin hotărârea penală. Aceasta înseamnă că a considerat implicit că obligaţia de reparare integrală a prejudiciului cauzat prin infracţiune îi revine în temeiul contractului de asigurare, iar prin plata peste limita prevăzută de legea menţionată, a recunoscut implicit că datorează despăgubiri peste limita prevăzută de Ordinul CSA nr. 3116/2005.
Instanţa de apel a încălcat norme de drept material (motiv prev. art. 488 pct. 8 C.pr.civ.), respectiv art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi Convenţiile care reglementează sistemul Carte Verde, art. 998-999 C.civ.
Astfel, instanţa de apel a încălcat art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi convenţiile internaţionale aferente, în condiţiile în care a reţinut că limita de despăgubire este cea dată de Ordinul C.S.A., deşi există o limită superioară de despăgubire prevăzută în contractul de asigurare.
Având în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă tip Carte Verde, care atestă existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de circulaţie pentru folosirea autovehiculului prin mijlocirea căruia s-a produs prejudiciul, în cauză devine incident art. 49 din Legea nr. 136/1995, text conform căruia ori de câte ori contractul de asigurare prevede o limită de despăgubire superioară celei prevăzute de legislaţia specială a statului terţ, pe teritoriul căruia se produce prejudiciul, se aplică limita prevăzută în contract.
Or, în speţă, contractul conţine clauze ce erau reglementate de norme interne germane, în concordanţă cu Directiva Europeană 2005/14/CE, conform cărora limita minimă a despăgubirilor la nivelul Uniunii Europene era de 1.000.000 euro, iar în Germania, limita minimă era de 2.500.000 euro/persoană şi 7.500.000 euro/accident pentru accidente produse în anul 2005.
Aceste limite erau prevăzute în contractul de asigurare în mod expres, întrucât poliţa R.C.A a fost încheiată de pârâtă, asigurător în Germania.
Deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect că răspunderea asigurătorului se întemeiată pe Cartea Internaţională de Asigurare pentru Autovehicule, a interpretat şi aplicat greşit regimul „Carte Verde”.
Astfel, este eronată şi în vădită contradicţie cu principiul protecţiei terţei persoane prejudiciate, aprecierea instanţei de apel conform căreia „sistemul Carte Verde are ca scop despăgubirea victimei, așa încât asigurătorul străin este cel plasat în situaţia asiguratorului naţional, nicidecum victima naţională nu este plasată în situaţia victimei străine”.
Legislaţia europeană, transpusă prin intermediul art. 49 din Legea nr. 136/1995, are în vedere tocmai faptul că în anumite state există dispoziţii mai favorabile victimelor decât în statele pe teritoriul cărora s-au produs accidente rutiere.
Din acest motiv, dispoziţiile menţionate indică o ipoteză alternativă, despăgubirile fiind plafonate în primul rând de limita naţională şi în al doilea rând, în cazul în care este superioară, de limita contractuală a poliţei străine.
Or, contractul de asigurare nu are clauze ce se modifică în funcţie de fiecare stat vizitat de autoturismul asigurătorului.
Instanţa de apel a reţinut greşit că s-ar fi susţinut, de către reclamant, că limita aplicabilă ar fi cea din „ţara de origine”. În realitate, s-a invocat faptul că limita aplicabilă este cea din contractul de asigurare RCA.
De asemenea, instanţa a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi prin raportare la forţa juridică a acestui act normativ, superioară celei a Ordinului CSA nr. 3116/2005.
Mai mult, deşi în considerentele deciziei atacate, instanța reţine în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Acordul între birourile naţionale de asigurări, membre ale spaţiului economic european referitoare la faptul că biroul trebuie să consulte asigurătorul cu privire la acea parte a cererii de despăgubire (care depăşeşte condiţiile sau limitele aplicabile în temeiul legii privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto), ignoră aspectul că acordul asigurătorului nu este cerut în cazul în care legea aplicabilă impune biroului obligaţia de a lua în considerare garanţiile contractuale care depăşesc condiţiile sau limitele prevăzute în legea privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă din ţara în care s-a produs accidentul.
Decizia atacată a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 998-999 C.civ., atunci când a reţinut că „deteriorarea stării de sănătate, confirmată de probatoriul administrat de prima instanţă, nu se constituie în prejudicii noi, susceptibile a fi reparate prin acţiuni succesive în instanţă”, încălcându-se astfel principiul răspunderii civile delictuale privind repararea integrală a prejudiciului.
Astfel, cererea de chemare în judecată a fost formulată urmare a agravării efectelor negative ale accidentului din 24.08.2005, neputându-se susţine că prin hotărârea penală au fost acoperite şi prejudicii ulterioare pronunţării acesteia.
Or, potrivit raportului de expertiză medico-legală, starea de sănătate s-a agravat ulterior datei de 7.06.2011, existând recomandarea medicilor pentru endoprotezarea totală a genunchiului drept.
Instanţa a considerat în mod nelegal că pentru aplicarea art. 998-999 C.civ., în speţă era necesar să se identifice o altă cauză a disfuncţionalităţilor confirmate prin raportul de expertiză (respectiv, deteriorarea altui organ în afara celor reţinute prin expertiza anterioară).
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
Susţinerea că instanţa de apel ar fi nesocotit autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 271 din 27.03.2009 a Judecătoriei Cluj-Napoca şi a deciziei penale nr. 120/A din 14.03.2011 a Tribunalului Cluj – referitoare la despăgubirile acordate pe latura civilă a cauzei – sunt lipsite de temei întrucât nesocotesc fundamentului autorităţii de lucru judecat.
Astfel, pentru ca o dezlegare jurisdicţională să fie înzestrată cu atributul autorităţii de lucru judecat este necesar ca aceasta să fie rezultatul dezbaterii contradictorii a părţilor şi tranşării aspectului litigios dedus judecății.
O soluţie adoptată de instanţă fără a avea acest fundament, al spunerii dreptului şi al tranşării disputei litigioase, cu respectarea garanțiilor procesuale, este lipsită de autoritatea lucrului judecat.
Deşi este de principiu că în raportul dintre jurisdicţii – penală şi civilă – ceea ce s-a tranşat pe latură civilă în procesul penal se repercutează în procesul civil (efectul pozitiv al lucrului judecat în penal care se manifestă asupra acţiunii civile ulterioare), pentru a se produce o astfel de extindere a efectelor judecăţii din procesul penal, este necesar ca dezlegările date de instanţă să se bucure de autoritatea lucrului judecat.
Pe acest aspect, se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că problema răspunderii asigurătorului şi a limitelor întinderii acesteia (intimata-pârâtă din prezentul dosar) nu a constituit obiect de dezbatere în procedura judiciară penală şi nici al unei analize jurisdicţionale care să dea soluţiei efectul autorităţii de lucru judecat.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 271 din 27.03.2009 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a constatat doar faptul că aparţine societăţii B. Ag calitatea de asigurător, analiza instanţei limitându-se la verificarea raportului de prepuşenie între inculpat şi societatea-parte responsabilă civilmente SC D. Gmbh.
În ce priveşte decizia penală nr. 120/A/2011 a Tribunalului Cluj, care a păstrat sentinţa menţionată, aceasta nu a realizat niciun fel de analiză asupra criticilor prin care asigurătorul a susţinut în procesul penal că „răspunderea sa este una limitată, în conformitate cu actul normativ în vigoare la data producerii accidentului, în speţă Ordinul nr. 3108/2004 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor”.
Dimpotrivă, conform considerentelor deciziei, instanţa penală s-a limitat la a constata calitatea de asigurător a B. Ag şi faptul că acesta nu a contestat valabilitatea poliţei de asigurare, dar nici nu a fost obligat la despăgubiri civile.
Ca atare, nesupunând verificării jurisdicţionale apărările din primă instanţă şi respectiv, criticile deduse judecăţii în apel referitoare la limitele angajării răspunderii asiguratorului în conformitate cu o anumită legislaţie pretins aplicabilă de către acesta, nu se poate susţine că există o dezlegare sub acest aspect din partea instanţei penale, aptă să se opună cu efectul autorităţii de lucru judecat în faţa jurisdicţiei civile.
Simpla constatare a calităţii în care a stat în proces – ca asigurător al părţii responsabile civilmente obligate la despăgubiri civile – nu înseamnă o dezlegare a chestiunii litigioase (care a constituit apărarea în proces şi respectiv, obiect al criticilor din apel) referitoare la condiţiile angajării răspunderii acestuia, în absenţa oricărui raţionament şi a oricărei statuări a instanței pe aspectele menţionate deduse judecăţii.
Aşa cum s-a arătat, fundamentul autorităţii de lucru judecat este dat de existenţa dezbaterilor contradictorii, în condiţii de garanţii procesuale, asupra aspectelor litigioase şi de verificarea jurisdicțională, aptă să asigure imutabilitatea dezlegărilor instanţei prin efectul autorităţii de lucru judecat, cel care interzice repunerea în discuţie a celor tranşate de instanţă.
Cum aceste elemente nu se regăsesc în speţă, recurentul-reclamant nu se poate prevala de autoritatea lucrului judecat a hotărârii penale pe aspecte ce nu au constituit obiect de analiză pentru instanţa penală.
În egală măsură, nu poate fi vorba de un lucru judecat implicit (aşa–numita autoritate a soluţiilor implicite ale instanţei) dedus din aceea că, dispunând obligarea părţii responsabile civilmente (asigurat al intimatei din prezenta cauză) la plata unei sume de peste 800.000 lei, ar însemna că au fost analizate şi înlăturate (implicit) susţinerile asigurătorului, potrivit cărora răspunderea nu putea depăşi o anumită valoare, prevăzută de Ordinul nr. 3108/2004 al C.S.A.
Extensiunea autorităţii de lucru judecat asupra chestiunilor rezolvate de o manieră implicită poate fi admisă doar dacă între ceea ce s-a statuat şi lucrul judecat implicit există o legătură necesară care să facă să se presupună că în statuarea expresă a instanţei se regăseşte şi rezolvarea altei chestiuni.
De asemenea, presupune – tocmai pentru a nu se eluda funcţia şi rolul autorităţii de lucru judecat, de a da imutabilitate dezlegărilor jurisdicţionale – să nu se detaşeze lucrul judecat implicit de circumstanţele în care s-a realizat judecata, pentru că numai astfel se poate aprecia dacă a fost supus dezbaterii şi dacă mai poate sau nu să facă obiect al discuţiei ceea ce şi-a găsit o rezolvare implicită.
Or, circumstanţele judecăţii penale pe aspectul laturii civile şi în mod particular, al răspunderii asigurătorului, relevă faptul că nu au avut loc o dezbatere şi o verificare jurisdicţională asupra susţinerilor acestuia referitoare la limitele răspunderii sale şi a legislaţiei aplicabile, de natură să se opună cu efectul autorităţii lucrului judecat în faţa jurisdicţiei civile.
De aceea, criticile formulate pe temeiul art. 488 pct. 7 C.pr.civ., în legătură cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 271 din 27.03.2009 a Judecătoriei Cluj-Napoca şi a deciziei penale nr. 120/A din 14.03.2011 a Tribunalului Cluj, sunt nefondate.
De asemenea, sunt lipsite de fundament susţinerile referitoare la încălcarea normelor de drept material şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ.
Astfel, cu privire la pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995 şi a Convenţiilor internaţionale ce reglementează sistemul „Carte Verde”, recurentul-reclamant pretinde în mod greşit că a avut loc o interpretare şi aplicare eronată a acestora, atunci când s-a reţinut că limita de despăgubire este cea dată de Ordinul C.S.A., deşi există o limită superioară de despăgubire în contractul de asigurare.
În realitate, recurentul-reclamant este cel care nesocoteşte convenţia părţilor şi dispoziţiile legale incidente, atunci când pretinde un cuantum al despăgubirilor (al cărui nivel îl situează între 2.000.000 – 2.500.000 euro, sub motiv că în mod uzual, la nivelul anului 2005, când a avut loc accidentul, aceasta era limita minimă per persoană, în Germania).
Pretinzând aplicabilitatea unor asemenea limite de despăgubiri – avansate de către recurent, cu argumentul că poliţa R.C.A. a fost încheiată de pârâtă, care este un asigurător din Germania – recurentul ignoră faptul că răspunderea acestui asigurător se întemeiază pe riscul produs – respectiv, accident provocat de către asigurat în afara teritoriului ţării – ceea ce atrage incidenţa Cărţii Internaţionale de Asigurare (sistemul Carte Verde).
Or, potrivit art. 49 lit. a din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule „în conformitate cu legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de autovehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire prevăzut de legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare”.
De asemenea, conform Cărţii Internaționale de Asigurare, cu valabilitate 9.02.2005-9.02.2010, încheiate între asigurat SC D. Gmbh şi asigurător B. Ag, în temeiul căruia se cere angajarea răspunderii acestuia din urmă, s-a prevăzut că: „În fiecare ţară vizitată, Biroul acelei ţări garantează acoperirea prin asigurare pentru prejudiciul cauzat prin utilizarea vehiculului, în conformitate cu legea din acea ţară privind asigurarea obligatorie”.
Aşadar, convenţia părţilor – ale cărei limite de despăgubire ar fi fost nesocotite, în opinia recurentului – este cea care face trimitere la legislaţia ţării pe teritoriul căruia se produce evenimentul asigurat, în conformitate cu care urmează să se garanteze acoperirea prejudiciului.
Norma legală ce constituie sediul materiei este reprezentată de dispoziţia art. 49 din Legea nr. 136/1995 (în forma menţionată anterior), iar limitele de despăgubire, pentru anul 2005, se regăsesc în Ordinul C.S.A. nr. 3108/2004 (de până la 100.000 lei pentru fiecare persoană, dar nu mai mult de 500.000 lei, indiferent de numărul persoanelor accidentate).
În acelaşi timp, verificându-se, în conformitate cu criteriile art. 49 din Legea nr. 136/1995, cel mai mare nivel de despăgubire, dintre cel prevăzut de legislaţia respectivă – a ţării pe teritoriul căreia s-a produs accidentul – şi cel prevăzut în contractul de asigurare, se constată că limita nu poate fi alta decât cea menţionată anterior.
Aceasta întrucât convenţia părţilor trimite la nivelul despăgubirilor reglementat de legislaţia ţării vizitate, pe teritoriul căreia s-a produs accidentul (în speţă, Ordinul C.S.A., ca legislație secundară, emisă în baza unor norme legale).
Susţinerea recurentului conform căreia i s-ar cuveni un alt cuantum al despăgubirilor, mult mai mare (şi acesta ar rezulta din contractul de asigurare încheiat de un asigurător german, coroborat cu nivelul despăgubirilor practicate în Germania în anul 2005) nesocoteşte faptul că, în speţă, riscul asigurat a fost dat de producerea accidentului în afara ţării de origine a asiguratului, situaţie în care condiţiile angajării răspunderii sunt cele date de Cartea Internaţională de Asigurare (sistemul Carte Verde), ale cărei clauze trimit, cum s-a arătat, la legislaţia ţării pe teritoriul căreia a avut loc accidentul.
Contrar susţinerii recurentului, aplicarea convenţiei părţilor, ca temei al angajării răspunderii asigurătorului nu înseamnă că „ar exista clauze ce se modifică în funcţie de fiecare stat vizitat de autoturismul asiguratului.”
Dimpotrivă, clauza este neschimbată, doar în determinarea conţinutului ei făcându-se apel la legislaţia ţării vizitate, pe teritoriul căreia se produce accidentul, raţiunile juridice fiind date de producerea riscului în afara teritoriului ţării de origine.
Acesta este de altfel, motivul pentru care a fost instituit şi reglementat sistemul Carte Verde, ca document internaţional de asigurare emis în numele biroului naţional, în conformitate cu Recomandarea nr. 5/25 ianuarie 1949, adoptate de Subcomitetul de Transport Rutier al Comitetului de Transporturi Interioare din cadrul Comisiei Economice pentru Europa a O.N.U. (art. 11 pct. 8 din Legea nr. 136/1995, în completarea dată prin O.U.G. nr. 61/2005).
În mod contradictoriu recurentul-reclamant pretinde pe de o parte, că asigurătorul B. Ag s-ar fi obligat să repare orice prejudiciu produs în statele membre ale Convenţiei Carte Verde unei terţe persoane, în limita sumelor menţionate în legislaţia germană iar pe de altă parte, că instanţa de apel ar fi reţinut greşit susţinerea reclamantului conform căreia limita de despăgubire aplicabilă ar fi cea din „ţara de origine”, în condiţiile în care în repetate rânduri a arătat că limita aplicabilă este cea din contractul de asigurare R.C.A.
În realitate, pretinzând un cuantum ridicat al despăgubirilor, recurentul este cel care a apelat la legislaţia germană în materie, arătând că potrivit acesteia, suma de 2.500.000 euro/persoană era cea plătită cu titlu de despăgubiri în caz de vătămări corporale provocate de accidente auto la nivelul anului 2005, pentru a deduce că aceasta trebuia să fie suma prevăzută în contractul de asigurare (în absenţa depunerii contractului în întregul lui, din care să rezulte respectiva sumă).
Singura dovadă – suficientă, de altfel, pentru probarea raporturilor contractuale de asigurare, relevantă pentru datele speţei, este Cartea Internaţională de Asigurare care, în privinţa limitelor despăgubirii, trimite, cum s-a menţionat, la legislaţia ţării pe teritoriul căreia se produce accidentul.
Făcând referire la un alt nivel al despăgubirilor, recurentul ignoră situaţia concretă, a producerii riscului asigurat în afara teritoriului ţării de origine, precum şi rolul şi funcţiile sistemului Carte Verde, operant pentru acoperirea prejudiciului în asemenea ipoteze.
Faţă de convenţia de asigurare care reglementează, într-o anumită modalitate, repararea prejudiciului pentru situaţiile în care se produc riscul asigurat – acoperit de clauzele documentului Cartea Verde – nu se pune problema unei interpretări „în favoarea victimei”, cum pretinde recurentul, ci a respectării contractului părţilor.
Este eronată susţinerea recurentului conform căreia instanţa ar fi acordat forţă juridică superioară unui Ordin al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în raport cu prevederile legii (art. 49 din Legea nr. 136/1995).
De fapt, în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa a făcut trimitere la legislaţia secundară doar pentru a determina limitele despăgubirii la nivelul anului 2005 (reglementarea unui astfel de domeniu putându-se realiza, tocmai pentru a da eficienţă normei legale, prin acte ale organelor de specialitate în domeniu). Astfel, Ordinul menționat a fost emis pentru punerea în aplicare a Normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule (în conformitate cu art. 5 și 53 din Legea nr. 136/1995, art. 4 alin. 27 și art. 47 pct. 2 lit. k din Legea 32/2000).
De asemenea, pretinzând o aplicare greşită a prevederilor art. 3 alin. 4 şi 5 din Acordul între birourile naţionale de asigurări membre ale spaţiului economic european şi ale altor state asociate (semnat la Rethymno), recurentul este în aceeaşi eroare în legătură cu clauzele contractuale incidente, susţinând în mod greșit că trebuia luată în considerare o garanţie contractuală „care depăşeşte limita prevăzută de legea română, anume limita de despăgubire prevăzută în contractul R.C.A”.
Pentru motivele expuse deja, limita de despăgubire din poliţa R.C.A. este limita maximă a despăgubirii prevăzute în legislaţia română.
Ca atare, pentru toate considerentele arătate anterior, criticile referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material care reglementează răspunderea asigurătorului, raportat la datele speţei, au fost găsite nefondate.
În ce priveşte încălcarea prevederilor art. 998-999 C.civ., respectiv a principiului reparării integrale a prejudiciului, dată de nerecunoaşterea agravării stării de sănătate a recurentului, verificarea legalității acestei critici este subordonată dezlegărilor date aspectelor anterioare deduse judecăţii.
Separat de faptul că recurentul supune analizei mijloace de probă, a căror reevaluare o pretinde în mod nepermis procedural în faza recursului, cenzurarea modalităţii în care instanţa de apel a făcut aplicarea art. 998-999 C.civ. raportat la situaţia de fapt stabilită de aceasta, este lipsită de suport.
Aceasta, în contextul în care s-a stabilit inexistenţa unui temei juridic care să-l îndreptăţească pe reclamant la obţinerea unor despăgubiri suplimentare, având în vedere că limita maximă la care era îndreptăţit a fost atinsă în procedura judiciară penală.
Faptul că instanţa de apel inserează în conţinutul considerentelor şi aprecieri referitoare la inexistenţa unui prejudiciu agravat faţă de cel care a făcut deja obiectul reparaţiei este lipsit, în economia motivării, de caracter determinant în adoptarea soluţiei.
Ceea ce a justificat soluţia şi s-a constituit în considerentele determinante, necesare ale adoptării acesteia, a fost lipsa temeiului de drept al pretenţiilor reclamantului, instanţa de apel subliniind în mod corect că nu poate judeca în echitate, în condiţiile art. 5 alin. 3 C.pr.civ., câtă vreme există norme de drept material, care impun acceptarea obiecţiilor asigurătorului.
În consecinţă, toate criticile îndreptate împotriva deciziei din apel au fost găsite nefondate, recursul fiind respins ca atare.