Decizia nr. 1251/2017
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 13 aprilie 2010 sub nr. x/215/2010 reclamanta Parohia A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1837 și art. 1846 alin. (1) C. civ., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Craiova prin primar, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra următoarelor imobile: teren în suprafață de circa 460 mp și construcții edificate pe acesta reprezentând biserică, clopotniță, cancelarie parohială, grup sanitar, precum și teren cu destinația de cimitir (cimitirul B.) cu o suprafață de 28.990 mp.
La data de 5 septembrie 2011 numitul C. a depus cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată, iar la data de 3 octombrie 2011 a depus precizare a cererii de intervenție prin care a arătat că aceasta are caracter accesoriu în interesul pârâtului Municipiul Craiova.
Prin încheierea de ședință din 13 ianuarie 2012 instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție voluntară accesorie în interesul pârâtului și a dispus introducerea în cauză a acestuia în calitate de intervenient în interesul altei persoane.
Prin Sentința civilă nr. 3.248 din 7 martie 2014 pronunțată în Dosar nr. x/215/2010 Judecătoria Craiova a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, unde cauza a fost înregistrată sub nr. x/63/2014.
La data de 19 septembrie 2014, reclamanta a formulat precizare la acțiune prin care a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 ani asupra următoarelor imobile: 1. un teren în suprafață de 452 mp, aferent bisericii din str. (...) colț cu str. (...), cu următoarele vecinătăți: N - D. și E.; E - E.; S - str. (...); V - str. (...); 2. un teren în suprafață de 21.747 mp reprezentând Cimitirul B., situat în str. (...) cu următoarele vecinătăți: N - str.(...) ; F.; G. și H.: I.; J.; K.; L.; M.; N.; O.; P.; S - str. (...); V - Q.; R.; S.; E - str. (...); T.; U.; V.
Arată reclamanta că pe terenul de la punctul 1 se află următoarele construcții: o construcție cu destinația de biserică edificată în 1978 din cărămidă acoperită cu tablă, compusă din pronaos, naos și altar, având o suprafață utilă de 126,85 mp; o construcție cu destinația de Cancelarie Parohială, construită din cărămidă acoperită cu șarpantă din lemn și învelitoare din tablă, compusă din doua încăperi, având o suprafață utilă de 22,47 mp; o construcție cu destinația de grup sanitar (wc), având o suprafață utilă de 1,39 mp; o construcție cu destinația de clopotniță, construită din țevi metalice, acoperită cu tablă, având o suprafață utilă de 3,24 mp.
În ceea ce privește Cimitirul B. s-a emis titlu de proprietate nr. 1282-48427 din 07 decembrie 1994 numai pentru suprafața de 4.928 mp situată în parcelele 31; 30; 58. Expertul tehnic W. a stabilit o suprafață de 26.675 mp, excluzând proprietatea numitei Q., pentru care a solicitat constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 ani.
Prin Sentința nr. 546 din 5 octombrie 2015 Tribunalul Dolj, secția I civilă, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată; a respins cererea de intervenție în interesul altei persoane formulată de intervenientul C.; a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, dobândit prin uzucapiune, asupra terenurilor după cum urmează:
- teren în suprafață de 452 mp aferent bisericii, categoria curți construcții, situat în strada (...) colț cu strada (...), având următoarele vecinătăți la N - D. și E., la E - E.; la S - strada (...); la V - strada (...);
- teren în suprafață de 21.747 mp reprezentând Cimitirul B., situat în strada (...) (nota S4 pe schița la raportul de expertiză, (întocmit de expert Y.) având următoarele vecinătăți: la N - pe distanța 18 m - strada (...), pe d - 19,19 m - Parohia A. (S2, strada (...)) pe d - 78,96 m - Parohia A. (S2, m - strada (...)) și pe d - 43,49 m - Parohia A. (S3 strada (...), 30); la E - pe d - 36,78 m - Parohia A. (S2, strada (...)); pe d - 17,56 m - Parohia A. (S2, strada (...)); pe d - 38,32 m - Parohia A. (S3 strada (...), 30); pe d - 112,87 m - strada (...); la S - pe d - 120,33 m - strada (...) și pe d - 19,76 m - Parohia A. (S1, Strada (...)); la V - pe d - 30,45 m Parohia A. S1, Strada (...)) și pe distanța de 156 m - C. (S5), conform raportului de expertiză și schiței anexă, efectuate de expert Y., parte integrantă din hotărâre.
S-a constatat dreptul de proprietate asupra următoarelor construcții: biserică construită din cărămidă cu tablă, compusă din pronaos, naos și altar, având o suprafață utilă de 126,85 mp; construcție cu destinație Cancelarie Parohială din cărămidă, acoperită cu șarpantă din lemn și învelitoare din tablă, compusă din 2 încăperi având o suprafață utilă de 22,47 mp; construcție cu destinație de grup sanitar având o suprafață utilă de 1,39 mp; capela și șopron, edificate pe suprafața de teren de 452 mp.
S-a respins cererea privind plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 1890 C. civ., spre a putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiunea prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani, iar posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.
Din depozițiile martorilor E. și Z. a reieșit că imobilul compus din teren în suprafață de aproximativ 400 mp, aferent construcției, destinat bisericii, a fost în posesia Parohiei A. din anul 1970.
Aceiași martori au mai menționat că Parohia mai avea în posesie, din aceeași perioadă, un teren aflat la circa 600 mp de biserică, situat în strada (...), cartier (...), care avea destinația de cimitir, neavând cunoștință de existența vreunei tulburări în posesia exercitată asupra acestui teren.
Din înscrisurile depuse la dosar s-a mai reținut că reclamanta a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul legii fondului funciar, pentru o suprafață de teren de 4.928 mp, din care 2.500 mp situați în strada (...), 1.878 mp situați în strada (...) și 550 mp situați în strada (...).
În ceea ce privește regimul juridic al terenului pentru care s-a solicitat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune s-a constatat că, din suprafața totală de 28.993 mp, cât a fost identificată de expert Y., pentru o suprafață de 4.928 mp, s-a emis în favoarea Parohiei A. titlul de proprietate nr. 1282-48427 din 07 decembrie 1994, iar pentru o suprafață de 4.573 mp, s-a emis titlul de proprietate nr. 1468-46011/1995, în favoarea lui Q., acesta fiind individualizat în titlul de proprietate în T52/1, din care s-a aflat în proprietatea intervenientului suprafața de 1.864 mp, teren identificat în perimetrul 33, 34, 36, 37, 28, 38, 30, 31, 32, 33 în anexa la raport, iar diferența de 391 mp a fost proprietatea lui R., dobândită prin cumpărare.
Într-o atare situație s-a apreciat că pentru diferența de 21.747 mp, care avea destinația de Cimitir B., reclamanta a exercitat o posesie utilă și netulburată de vreo persoană din anul 1970 și până în prezent, sens în care aceasta a formulat precizarea din datele de 19 septembrie 2014 și 07 septembrie 2015, astfel că a apărut ca neîntemeiată susținerea intervenientului accesoriu în sensul că terenul, proprietatea sa, se suprapune parțial cu terenul pentru care s-a solicitat constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Față de cele mai sus expuse, s-a apreciat că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1846 - 1847 C. civ. pentru a opera dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, respectiv a posesiei neîntrerupte mai mult de 30 ani, netulburată și publică, pentru suprafața de teren de 21.747 mp, având destinația de cimitir, identificată în anexa la raportul de expertiză, în perimetrul determinat de punctele 34, 45, 41, 46, 47, 43, 44, 40, 17, 18, 19, 42, 39, 36, 34.
Având în vedere că pe suprafața de teren curți construcții s-au regăsit construcțiile cu destinația de biserică, capelă, Cancelarie Parohială, grup sanitar și șopron, instanța, în considerarea celor mai sus expuse, precum și a dispozițiilor legale mai sus menționate, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei și asupra acestor imobile prin efectul accesiunii.
Pentru aspectele mai sus evocate, instanța a respins cererea de intervenție accesorie ca neîntemeiată.
Cererea privind plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă, nefiind reținută vreo culpă procesuală în sarcina pârâtei unitatea administrativ teritorială, raportat la faptul că aceasta nu a săvârșit nicio faptă de natură să genereze conflictul dedus judecății, calitatea de parte în proces fiindu-i conferită de legiuitor prin Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România, care în articolul unic alin. (2) prevede: "acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute în alin. (1) se soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu autoritățile", autoritatea justificând calitatea în considerarea faptului că ar fi putut emite pretenții asupra terenului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul Craiova, prin primar.
Referitor la excepția lipsei calității sale procesuale pasive, pârâtul a arătat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte că proprietar nediligent este Municipiul Craiova, acesta contestând că imobilul ce formează obiectul litigiului ar fi în proprietatea sa. Așa cum reiese din adresele nr. 148.781 din 03 noiembrie 2011, 14.210 din 10 februarie 2012 și 20.533 din 20 februarie 2012 emise de autoritatea publică locală - Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare și Evidențe Domeniul Public și Privat existente la dosarul cauzei, terenul în suprafață de 452 mp. aferent bisericii, situat în Craiova, precum și terenul în suprafață de 21.747 mp. reprezentând cimitirul B., situat în str. (...) nu figurează înregistrate în evidențele inventarului domeniului public sau privat al Municipiului Craiova.
Pe fond, pârâta a arătat că reclamanta Parohia A. nu a făcut dovada cu înscrisuri că a exercitat posesia în mod public, la dosarul cauzei neexistând niciun certificat de atestare fiscală care să ateste că parohia figurează în evidențele fiscale cu suprafața totală de teren ce face obiectul litigiului. Plata taxelor și impozitelor reprezintă doar una dintre manifestările elementului intențional al posesiei iar neefectuarea acestei operațiuni presupune faptul că stăpânirea bunului imobil s-a realizat cu titlu precar.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, pârâta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada că proprietarul terenului (adică Municipiul Craiova prin primar, în această ipoteză) i-ar fi permis să edifice construcția și, pe cale de consecință, dovada dreptului real de proprietate născut ca urmare a acestei convenții. Acest lucru nu a fost și nici nu putea fi dovedit deoarece nu pârâtul Municipiul Craiova este proprietarul terenului, acesta neavând calitate procesuală în cauză așa cum s-a arătat mai sus.
În cauza de față, construcțiile asupra cărora se solicită constatarea dreptului de proprietate nu au fost ridicate pe terenul proprietatea reclamantei și, de asemenea, nu au fost ridicate pe cheltuiala acesteia. Este de notorietate că imobilele cu această destinație sunt construite/renovate din donațiile enoriașilor și, prin urmare, aceste clădiri nu pot fi însușite de către reclamantă cu atât mai mult cu aceasta nu a făcut nicio dovadă că ar fi incorporat materiale și manopere proprii în aceste construcții.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că Parohia A. a exercitat asupra clădirilor o posesie cu bună-credință, pentru sine, având în vedere că aceste lăcașuri de cult deservesc interesul public și nu interesul propriu al parohiei, astfel încât aceasta din urmă nu poate pretinde un drept de proprietate asupra lor.
Prin Decizia nr. 1.051 din 13 aprilie 2017 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins apelul, ca nefondat.
Referitor la calitatea procesuală pasivă, instanța de apel a constatat că, în susținerea excepției, pârâta a invocat doar faptul că terenurile ce fac obiectul prezentei cauze nu figurează înregistrate în evidențele inventarului domeniului public sau privat al Municipiului Craiova, fără a se indica o persoană fizică sau juridică care ar avea calitatea de proprietar al acestora.
Or, înregistrarea unui bun în inventarul domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale nu are caracter constitutiv de drepturi, context în care apelanta, fiind singura în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu, are calitate procesuală pasivă în cauză.
Mai mult decât atât, potrivit precizărilor depuse de reclamantă în apel, terenurile în litigiu au fost cedate parohiei de diferite persoane sub formă de contribuții, fără întocmirea unor înscrisuri doveditoare în acest sens.
Prin urmare, reținerea calității procesuale pasive a pârâtei este justificată și prin aplicarea prevederilor art. 18 coroborat cu art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu atât mai mult cu cât nici în evidențele oficiale ale pârâtei nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu.
S-a apreciat că a se pretinde reclamantei efectuarea unor demersuri suplimentare în vederea identificării foștilor proprietari constituie o sarcină disproporționată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja interesele eventualului proprietar al bunului stăpânit de către reclamantă din anul 1970 și, pe de altă parte, dreptul său de acces la o instanță pentru a invoca dobândirea proprietății asupra terenului prin efectul uzucapiunii.
Referitor la presupusa neîndeplinire a condițiilor uzucapiunii, instanța de apel a reținut că, din declarațiile martorilor audiați în cauză, rezultă că posesia reclamantei a început în anii 1970, așadar cu mai mult de 30 de ani în urmă, și continuă și în prezent, conform concluziilor raportului de expertiză.
Prezumția de continuitate și neîntrerupere a posesiei instituită de prevederile art. 1850 C. civ. nu a fost înlăturată de probele administrate în cauză iar caracterul public al posesiei este confirmat de declarațiile celor doi martori audiați; de altfel, dată fiind destinația celor două terenuri - cimitir și teren ocupat de biserică - este exclusă posibilitatea exercitării posesiei asupra acestora "în ascuns" .
În ce privește caracterul neprecar al posesiei, potrivit art. 1853 alin. (2) C. civ. precaritatea constă în posesia exercitată asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său.
În același timp însă, posesia sub nume de proprietar este prezumată conform art. 1854 C. civ., potrivit căruia posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.
Intenția reclamantei de a stăpâni bunul pentru sine și de a se comporta ca proprietar este demonstrată și de faptul că aceasta, prin declarația nr. 194.974 din 12 septembrie 1975, a solicitat înregistrarea în evidențele fiscale a terenului în suprafață de 10.167 mp, situat în incinta cimitirului B. (care, potrivit suplimentului la raportul de expertiză, cuprindea și o parte din parcelele 224, 230, 231 în care este situat în prezent terenul aferent cimitirului B.), iar prin cererea nr. 24.107 din 02 decembrie 1976 a solicitat înregistrarea imobilului situat în Craiova, (identic în ceea ce privește, amplasamentul, nu și suprafața, cu terenul situat la intersecția str. (...) cu str. (...)).
De altfel, dreptul parohiilor de a înființa și deține cimitire proprii era recunoscut și de legislația în vigoare la momentul înființării cimitirului, respectiv art. 9 din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, potrivit cărora părțile componente locale ale cultelor religioase recunoscute pot avea și întreține, singure sau în asociație cu altele, cimitire pentru credincioșii lor, și respectiv art. 181 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române nr. 4.593/1949, aprobat prin Decretul nr. 233/1949, conform cărora fiecare parohie rurală are dreptul la un cimitir pentru îngroparea morților, care este proprietatea parohiei.
În același sens sunt și prevederile art. 1 din Regulamentul pentru organizarea și funcționarea cimitirelor parohiale și mănăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române din 11 decembrie 1977 care, distinct de dreptul parohiilor de a primi, organiza și administra cimitire atribuite de organele administrative locale, prevedea la art. 1, dreptul parohiilor de a avea și întreține cimitire proprii, care au caracter de bunuri sacre și sunt proprietatea parohiilor sau mănăstirilor, ca unități locale de cult cu personalitate juridică.
Este adevărat că dispozițiile art. 3 din acest regulament prevedeau, de asemenea, că înființarea acestor cimitire se făcea cu acordul Departamentului Cultelor; or, chiar dacă la dosar nu s-au depus înscrisuri referitoare la îndeplinirea acestei condiții, rezultă din relațiile comunicate de pârâtă că suprafața de teren de 1,14 ha, amplasată în tarlaua 21, parcela 230, așa cum figurează în Registrul cadastral și pe planul cadastral al mun. Craiova, întocmit în anul 1981 (și care, potrivit suplimentului la raportul de expertiză, se suprapune peste amplasamentul actual al cimitirului cu 12.547 mp), figura înregistrată în posesia Ministerului Cultelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991.
Departamentul Cultelor, înființat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 435 din 21 martie 1957, și-a desfășurat activitatea până în anul 1990, când, prin Decretul nr. 67 din 18 ianuarie 1990, s-a desființat Departamentul Cultelor și s-a înființat Ministerului Cultelor
Prin urmare, fiind dovedit în cauză elementul material al posesiei, în mod corect a reținut prima instanță că reclamanta a exercitat o posesie utilă până în prezent, urmare și a aplicării prezumției instituite de art. 1854 C. civ., care nu a fost răsturnată în cauză printr-o dovadă contrară.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune imobiliară, instanța de apel a constatat că prevederile art. 492 C. civ. instituie o prezumție legală relativă, potrivit căreia o construcție edificată pe un teren se consideră a fi fost ridicată de către proprietarul terenului respectiv, în nume propriu și pe cheltuiala sa.
Rezultă din probatoriul administrat în cauză că pe suprafața de teren de 452 mp, proprietatea reclamantei prin efectul prescripției achizitive de lungă durată, sunt edificate construcțiile biserică, cancelarie parohială, grup sanitar, capelă și șopron.
Prin urmare, având în vedere că prezumția de proprietate asupra construcțiilor respective, instituită de prevederile art. 492 C. civ. în favoarea reclamantei, în calitate de proprietar al terenului, nu a fost răsturnată prin dovada contrară, în mod temeinic tribunalul a reținut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor prin accesiunea imobiliară artificială, neputând astfel fi primite criticile referitoare la lipsa dovezilor privind ridicarea construcțiilor pe cheltuiala reclamantei.
Împrejurarea că biserica reprezintă lăcaș de cult nu putea constitui un argument pentru respingerea acțiunii în condițiile în care, atât legislația în vigoare la momentul edificării construcției, cât și cea aplicabilă în prezent, consacră, ca regulă, proprietatea bisericească asupra bunurilor destinate direct cultului, printre care și bisericile.
În acest sens sunt prevederile art. 168, art. 169 și art. 173 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin Decretul nr. 233/1949, și respectiv prevederile art. 169 și art. 170 din H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române
Față de constatarea dobândirii dreptului de proprietate urmare a accesiunii imobiliare, orice discuții referitoare la caracterele posesiei exercitate de reclamantă ori buna sau reaua credință a acesteia exced analizei instanței.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pârâții Municipiul Craiova, prin primar și Primăria Municipiului Craiova, prin primar, formulând următoarele critici:
I. În mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Craiova, prin primar, în condițiile în care adresele nr. 148.781 din 03 noiembrie 2011, nr. 14.210 din 10 februarie 2012 și nr. 20.533 din 20 februarie 2012 emise de autoritatea publică locală - Direcția Patrimoniu, Serviciul Administrare și Evidențe Domeniul Public și Privat atestă că terenul în suprafață de 452 mp., aferent bisericii, situat în Craiova, precum și terenul în suprafață de 21.747 mp. reprezentând cimitirul B., situat în str. (...) nu figurează înregistrate în inventarul domeniului public sau privat al Municipiului Craiova.
De altfel, instanța reține că terenurile în litigiu au fost cedate reclamantei de diferite persoane sub formă de contribuții, sens în care reclamanta era obligată să se judece în contradictoriu cu respectivele persoane, iar nu cu Municipiul Craiova, prin primar.
În plus, potrivit art. 181 din Statutul nr. 4593/1949 pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, fiecare parohie rurală are dreptul la un cimitir, care este proprietatea acesteia, iar art. 164 statuează că bisericile din cimitire sunt pendinte de biserica parohială cea mai apropiată.
Potrivit acelorași prevederi legale - Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin H.G. nr. 53/2008, totalitatea bunurilor aparținând parohiilor, schiturilor, mănăstirilor, protopopiatelor, vicariatelor, episcopiilor, arhiepiscopiilor, mitropoliilor și patriarhiei, asociațiilor și fundațiilor construite de Biserică, persoane juridice de drept public și utilitate publică alcătuiesc patrimoniul bisericii care aparține Bisericii Ortodoxe Române, iar patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre și bunuri comune. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească iar din bunurile sacre, conform legii, fac parte atât biserica, cancelaria, parohia dar și capela, construcții asupra cărora atât instanța de fond cât și cea de apel constată dreptul de proprietate al reclamantei în situația în care aceasta este de drept proprietatea lor.
Față de susținerile de mai sus, aprecierea instanței asupra calității procesuale pasive a Municipiului Craiova, motivată de faptul că Municipiul Craiova ar fi singurul în măsură să conteste eventual dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu, este nelegală, proprietar fiind parohia rurală conform art. 181 din Statutul nr. 4593/1949 pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române.
II. Hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea legii, întrucât s-a respins apelul formulat de către Primăria Municipiului Craiova, instituție ce nu a avut calitate procesuală în acest dosar.
III. În mod greșit instanța de apel reține că în cauză au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ., având în vedere că din actele și lucrările dosarului a rezultat că posesia nu a fost una continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar.
Pentru diferența de 21.747 mp, parte din suprafața totală de 28.993 mp reclamanta nu a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar, din anul 1970 și până în prezent, în condițiile în care au fost emise titluri de proprietate pe numele altor persoane fizice în anii 1994 și 1995.
IV. În mod greșit instanța de apel a constatat calitatea de proprietar a reclamantei asupra construcțiilor prin accesiune imobiliară, întrucât nu pârâtul Municipiul Craiova, prin primar, este proprietarul terenului cimitirului, ci proprietatea asupra acestuia este exclusiv bisericească potrivit H.G.. nr. 53/2008 de aprobare a Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române. Din bunurile sacre, conform legii, fac parte atât biserica, cancelaria parohială dar și capela, construcții asupra cărora atât instanța de fond cât și cea de apel constată dreptul de proprietate al reclamantei în situația în care aceasta este de drept proprietatea lor.
Examinând criticile invocate de pârâta recurentă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
I. Prin prima critică formulată, pârâtul susține lipsa calității sale procesuale pasive.
Instanța de apel a confirmat calitatea procesuală pasivă a Municipiului Craiova, cu motivarea că argumentul acestuia privind neînregistrarea terenurilor în inventarul domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale nu prezintă relevanță pentru existența dreptului de proprietate, întrucât această operațiune nu are un caracter constitutiv de drepturi.
Ceea ce este important, a apreciat instanța de apel, este faptul că unitatea administrativ teritorială este singura în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamantei asupra terenurilor în litigiu, în condițiile în care, în evidențele oficiale ale pârâtului, nu a fost identificat un proprietar actual al terenurilor în litigiu, chiar și în situația în care acestea ar fi fost cedate parohiei de diferite persoane, fără întocmirea unor înscrisuri doveditoare în acest sens, astfel că este justificată reținerea calității procesuale pasive a pârâtului, inclusiv prin aplicarea prevederilor art. 18 coroborat cu art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potențial de bunuri fără stăpân al terenurilor în litigiu.
Pârâtul a criticat respingerea excepției, apreciind că reclamanta era obligată să se judece în contradictoriu cu persoanele care au cedat parohiei aceste terenuri. În plus, susține că, potrivit Statutelor pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române nr. 4.593/1949 și cel aprobat prin H.G. nr. 53/2008, singurul proprietar asupra cimitirului este parohia.
Înalta Curte urmează a respinge această critică pentru următoarele argumente:
În primul rând, se reține ca fiind corectă constatarea instanței de apel potrivit căreia pentru stabilirea calității procesuale pasive nu se impunea ca imobilele să fi fost trecute în inventarul bunurilor din domeniul public sau privat al unității administrativ-teritoriale, fiind suficient ca aceasta să justifice un interes în a se opune recunoașterii dreptului constituit în patrimoniul reclamantei prin efectul prescripției achizitive.
Recurenții opun acestui argument dispozițiile din statutul BOR conform cărora proprietarul acestui bun sacru nu poate fi decât parohia.
Înalta Curte constată că, în cauză, niciuna dintre părți nu a susținut și dovedit că imobilele în litigiu ar aparține unei terțe persoane, situație în care aceasta ar dobândi calitate procesuală pasivă.
Într-o astfel de împrejurare sunt corecte statuările primei instanțe, ce nu au fost înlăturate în apel, referitoare la incidența normelor speciale edictate prin Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România.
Astfel, unității administrativ-teritoriale i-a fost conferită, de către legiuitor, calitatea de parte în proces prin articolul unic alin. (2) al legii, care prevede: acțiunile și cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluționează, potrivit legii, în contradictoriu cu autoritățile și alte persoane interesate. Odată cu procedura de citare a persoanelor interesate cunoscute instanța va dispune publicarea în M. Of., și într-un ziar de largă răspândire a unui anunț cuprinzând datele de identificare a părților și obiectul procesului.
Norma respectivă relevă intenția legiuitorului ca asemenea cereri să se soluționeze în contradictoriu cu acele persoane fizice sau juridice care ar putea pretinde dreptul de proprietate asupra imobilului ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată, având interesul de a împiedica o constatare a dobândirii acestui drept de către reclamant.
Că este așa o dovedește și obligația suplimentară de a se aduce la cunoștința publică existența litigiului prin publicarea datelor în M. Of., tocmai pentru conturarea unei sfere mai largi a pârâților și pentru a asigura accesul la informație a celor care ar putea să justifice un interes în cauză, măsură dispusă de instanță la primul termen de judecată a cauzei și îndeplinită în dosar în conformitate cu art. unic alin. (2) teza ultimă din Legea nr. 455/2008.
În mod evident, legea nu exclude posibilitatea ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în a paraliza efectul prescripției achizitive invocate de către reclamant, dacă este identificat ori este posibilă identificarea sa. În măsura în care, însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispoziția legii, că aparține autorităților, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.
Prin urmare, o astfel de dispoziție care conferă, în lipsa unei alte persoane interesate, calitate procesuală pasivă unității administrativ-teritoriale, prezumând interesul acesteia în cauză, dobândește, sub acest aspect, un caracter derogatoriu de la dreptul comun reprezentat de dispozițiile art. 1847 și următoarele, art. 1890 C. civ., din conținutul cărora rezultă că prescripția achizitivă trebuie opusă doar fostului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea efectului juridic al uzucapiunii de sancțiune civilă față de titularul nediligent care a permis ieșirea bunului din patrimoniul său. Rezultă din inserarea, în textul de lege menționat, a sintagmei potrivit legii, că acest caracter derogator al normei se limitează doar la indicarea cadrului procesual, condițiile de fond privind uzucapiunea urmând a fi verificate potrivit dreptului comun.
Pe de altă parte, nu pot fi reținute în susținerea excepției nici dispozițiile art. 9 din Decretul nr. 177/1948 și ale art. 181 din Statutul BOR nr. 4.593/1949 care consfințesc dreptul parohiei de a înființa un cimitir propriu în condițiile în care acestea nu reprezintă o modalitate sui generis de constituire a dreptului de proprietate prin efectul legii, cum tind a susține recurenții, ci creează cadrul legal pentru ca parohia să poată dobândi în proprietate, prin mijloacele recunoscute de lege, un teren cu destinația de cimitir.
În consecință, textele de lege menționate nu conferă unității de cult un drept de proprietate asupra terenului, cu semnificația juridică a unei apropriațiuni, fiind necesar ca bunul să aparțină patrimoniului bisericii în baza unui titlu recunoscut de lege. Or, acesta este și scopul urmărit de reclamantă în promovarea prezentei acțiuni, obținerea unui titlu prin recunoașterea în patrimoniul său a efectelor prescripției achizitive care valorează proprietate.
Prin urmare, în mod corect instanțele de fond au apreciat că unitatea administrativ teritorială are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
II. O altă critică se referă la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, întrucât instanța a respins apelul formulat de către Primăria Municipiului Craiova, instituție ce nu a avut calitate procesuală în acest dosar.
Critica este nefondată în condițiile în care, astfel cum rezultă din dosar, calitatea de pârât o are unitatea administrativ teritorială Municipiul Craiova, prin primar, în contradictoriu cu care a fost formulată acțiunea, și care a declarat apel, pârâtul fiind reprezentat în instanță în respectiva fază procesuală de consilierul juridic al instituției.
Este adevărat că în dispozitivul deciziei recurate este indicată denumirea apelantului ca fiind Primăria Municipiului Craiova prin primar, însă această sintagmă nu reprezintă decât o eroare de desemnare a reprezentantului unității administrativ-teritoriale, neexistând două persoane juridice distincte împotriva cărora să fi fost îndreptată acțiunea pendinte.
De altfel, potrivit art. 61 alin. (3) din Legea nr. 215/2001, pentru punerea în aplicare a activităților date în competența lui, primarul beneficiază de o structură funcțională cu activitate permanentă ce grupează aparatul de specialitate, denumită primărie, ce nu poate fi disociată în cauză, dat fiind specificul raportului juridic dedus prezentei judecăți, de unitatea administrativ-teritorială, singura parte pârâtă în dosar.
Mai mult, această confuzie a fost întreținută chiar de reprezentanții pârâtului care a declarat recurs. În acest sens, se reține că recursul a fost declarat, în numele unității administrativ-teritoriale, de către Municipiul Craiova prin primar și de către Primăria Municipiului Craiova prin primar, însă, în condițiile în care primarul este reprezentantul unității administrativ-teritoriale și a fost indicat ca atare iar Primăria nu a formulat calea de atac în nume propriu, o atare împrejurare nu constituie un aspect de nelegalitate încadrabil în dispozițiile art. 304 C. proc. civ..
III. Pe fondul cauzei, recurenții au susținut că posesia reclamantei nu a fost una continuă, neîntreruptă, netulburată și sub nume de proprietar, întrucât, pentru terenul în litigiu, au fost emise titluri de proprietate pe numele altor persoane fizice în anii 1994 și 1995.
Această afirmație contrazice situația de fapt reținută în cauză având în vedere că obiectul acțiunii, astfel cum a fost precizat și asupra căruia au statuat instanțele de fond, poartă asupra recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantei, ca fiind dobândit prin prescripție achizitivă, exclusiv cu privire la acele terenuri în privința cărora nu s-a reconstituit dreptul de proprietate niciunei alte persoane, situație în care caracterul util al posesiei nu este infirmat.
IV. Cu privire la construcții, pârâtul a susținut că a fost greșit aplicată instituția accesiunii imobiliare, întrucât construcțiile nu au fost edificate pe un teren care să fie proprietatea pârâtului iar pe de altă parte, bunurile sacre din care fac parte atât biserica, dar și cancelaria parohială și capela, sunt de drept proprietatea reclamantei.
Este greșit raționamentul pârâtului, întrucât, astfel cum s-a apreciat anterior, reclamanta nu deține, de drept, un titlu de proprietate asupra acestor construcții.
Instanțele de fond, constatând dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului, au făcut aplicarea dispozițiilor art. 492 C. civ., conform cărora "orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră".
Aceste dispoziții nu se referă la accesiunea imobiliară artificială doar ca mod de dobândire a proprietății, ci dispensează pe proprietarul terenului de dovada proprietății asupra construcției, în baza unei prezumții de proprietate, aplicare a principiului superficies solo cedit potrivit căruia lucrul principal este terenul și, prin accesiune, proprietarul terenului devine și proprietarul construcției.
Instanța de apel a utilizat dispozițiile din Statutul Bisericii Ortodoxe Române referitoare la bunurile sacre și bunurile comune ce alcătuiesc patrimoniul bisericesc, ca argument suplimentar, după ce a aplicat prezumția instituită de art. 492 C. civ., considerând că, odată recunoscut dreptul de proprietate al parohiei asupra terenului, dată fiind afectațiunea construcțiilor edificate pe acel teren și calitatea specială a proprietarului terenului, devin incidente și acele dispoziții din statut care recunosc proprietatea bisericească cu privire la bunurile destinate cultului.
Nefiind identificată o altă persoană interesată în combaterea pretențiilor reclamantei, care să susțină, eventual, că este cea care a edificat construcțiile de pe terenul în litigiu, nu există niciun motiv pentru a nu se reține calitatea de pârât a unității administrativ-teritoriale, căreia i se opune uzucapiunea în cadrul conturat prin legea specială, respectiv Legea nr. 455/2006, și cu privire la construcții.
Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că nu pot fi reținute în cauză dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Municipiul Craiova prin primar, Primăria Municipiului Craiova prin primar împotriva Deciziei nr. 1.051 din 13 aprilie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2017.
Procesat de GGC - ED