Decizia nr. 307/A/2017
Asupra cauzei penale;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
La data de 28 iunie 2017 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Dosarul nr. x/1/2017 și, totodată, adresa înaintată de Curtea de Apel Ploiești prin care s-a menționat că Penitenciarul București Rahova a solicitat a se comunica articolul corespondent C. pen. român al infracțiunii de omor calificat pentru care numitul A., în prezent aflat în Penitenciarul București Rahova, a fost condamnat de autoritățile judiciare din Spania.
Totodată, în adresa înaintată de Penitenciarul București Rahova către Curte de Apel Ploiești s-a precizat că această lămurire este necesară având în vedere că în cuprinsul mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 92 din 13 octombrie 2016 s-a menționat că se dispune transferarea în vederea executării pedepsei de 7.300 de zile pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, iar apoi la sfârșitul mandatului s-a arătat că ,,în fapt, s-a reținut că numitul A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de omor.”
Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 391 din 13 octombrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/42/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței nr. 16 CC din 12 august 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe condamnatul A.
A desființat sentința apelată și, în rejudecare, a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești privind cererea de recunoaștere și executare a hotărârilor judecătorești formulată de autoritățile judiciare din Regatul Spaniei, condamnare stabilită în Dosarul nr. x/2008 care la data curentă a fost transformată în sentința executorie nr. 72/2010, derivată din Dosarul nr. x/2008, pe baza sentinței din data de 30 martie 2010, rămasă definitivă la 07 iunie 2010, emisă de către Judecătoria de Instrucție nr. 5 din Marbella și hotărârea nr. 15/U/15/13d, pronunțată la data de 20 martie 2013, definitivă la data de 25 martie 2013, privind condamnarea cetățeanului român A., în prezent aflat în Penitenciarul Malaga, Spania și executarea în România a pedepsei aplicate de instanța statului emitent.
În baza art. 154 alin. (6) lit. a din Legea nr. 302/2004, a recunoscut efectele sentinței executorii nr. 72/2010, derivată din Dosarul nr. x/2008, pe baza sentinței din data de 30 martie 2010, rămasă definitivă la 07 iunie 2010, emisă de către Judecătoria de Instrucție nr. 5 din Marbella și Hotărârea nr. 15/U/15/13d, pronunțată la data de 20 martie 2013, definitivă la data de 25 martie 2013, privind persoana condamnată A., pentru pedeapsa de 7.300 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat și a dispus executarea în continuare a acestei pedepse în România.
A dispus transferarea persoanei condamnate A., într-un penitenciar din România, în vederea executării restului rămas neexecutat.
A dedus din durata pedepsei de 7.300 zile închisoare perioada de 955 de zile executate de condamnat ca arest preventiv de la data de 26 octombrie 2007 până la data de 6 iunie 2010 și în continuare de la 7 iunie 2010 la zi.
În acest sens, Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 155 din Legea nr. 302/2004 republicată, Hotărârea penală nr. 72/2010 pronunțată de Curtea Provincială din Malaga a rămas definitivă la data de 7 iunie 2010.
Totodată, s-a constatat că și condiția dublei incriminări este îndeplinită, fapta reținută în sarcina persoanei transferabile A. prin hotărârea de condamnare mai sus menționată, având corespondent în legislația penală română, întrunind, în drept, elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 188 alin. (1) - art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen., constând în aceea că în după amiaza zilei de 22 octombrie 2007 a înjunghiat victima de 33 de ori cu foarfecele provocând moartea acesteia prin hemoragie acută.
De asemenea, s-a menționat că este îndeplinită și condiția de la lit. c) a art. 155 din Legea nr. 302/2004, republicată, persoana transferabilă fiind cetățean român, așa cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei.
În ceea ce privește condiția prevăzută de dispozițiile art. 155 lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată, privind acordul de a fi transferat într-un penitenciar din România, instanța de control judiciar a constatat că nu este necesar consimțământul acestuia pentru executarea pedepsei în România, transferul impunându-se pentru a se asigura îmbunătățirea situației sale și pentru înlesnirea reintegrării sociale.
Înalta Curte a reținut că, în cauză, nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la art. 151 din Legea nr. 302/2004, republicată. Totodată, Înalta Curte a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 151 din Legea nr. 302/2004, republicată, astfel persoana transferabilă A. răspunde penal, nu beneficiază în România de imunitate de jurisdicție, nu a intervenit prescripția executării pedepsei, amnistia sau grațierea, neconturându-se existența niciunui motiv de nerecunoaștere și neexecutare a Hotărârii penale nr. 72/2010 pronunțată de Curtea Provincială din Malaga, Spania, definitivă la data de 7 octombrie 2010.
Ca atare, s-a constatat că, în prezenta cauză, sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 155 din Legea nr. 302/2004, republicată, Regatul Spaniei transpunând Decizia - Cadru nr. 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate, în scopul executării lor în Uniunea Europeană, că felul și durata pedepsei principale aplicate persoanei transferabile A. nu sunt incompatibile cu legislația națională. S-a reținut și incidența dispozițiilor art. 154 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Înalta Curte a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile vizând adaptarea pedepsei principale, dat fiind faptul că infracțiunea prevăzută de art. 188 alin. (1) - 189 alin. (1) lit. h) C. pen. al României, este sancționată cu închisoare de la 15 la 25 de ani, pedeapsa aplicată de către autoritățile spaniole corespunzând, ca natură și durată, cu pedeapsa prevăzută de legea română, nefiind necesară adaptarea, urmând a deduce perioada efectiv executată de la data de 26 octombrie 2007 până la data de 6 iunie 2010 și în continuare de la 7 iunie 2010 la zi.
Prin urmare, la data de 13 octombrie 2017 judecătorul delegat de la Curtea de Apel Ploiești a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 92/565/42/2016.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu cele precizate mai sus, Înalta Curte apreciază contestația ca fiind nefondată.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte amintește că potrivit art. 553 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea instanței penale, rămasă definitivă la prima instanță de judecată sau la instanța ierarhic superioară ori la instanța de apel se pune în executare de către prima instanță de judecată.
Totodată, competentă să judece, în primă instanță, cerererile de recunoștere a hotărârilor penale pronunțate de instanțele altor state membre ale Uniunii Europene, potrivit Legea nr. 302/2004 rep., este curte de apel. În cauză, se reține că prima instață de judecată a fost Curtea de Apel Ploiești, căreia i-a revenit și obligația de a emite mandatul de executare a pedepsei, având în vedere că Înalta Curte, prin Decizia nr. 391 din 13 octombrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/42/2016, a admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței nr. 16/CC din 12 august 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe condamnatul A.
Înalta Curte apreciază că, solicitarea Judecătorului delegat de la Compartimentul executări penale din cadrul Curții de Apel Ploiești, respectiv lămurirea dispozitivului Deciziei penale nr. 391/A din 13 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în sensul de a se preciza articolul corespondent C. pen. român al infracțiunii de omor calificat pentru care numitul A., a fost condamnat de autoritățile judiciare din Spania, privește mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 92 din 13 octombrie 2016 și nu dispozitivul deciziei penale.
În acest sens, pe de o parte, se observă că, în considerentele deciziei mai sus menționate, a fost indicat textul de lege corespunzător legislației penale române, precizându-se că fapta reținută în sarcina persoanei transferabile A. prin hotărârea de condamnare, are corespondent în legislația penală română, întrunind, în drept, elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 188 alin. (1), art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen.
Totodată, în cuprinsul dispozitivul deciziei s-a notat că s-au recunoscut efectele sentinței executorii nr. 72/2010, derivată din Dosarul nr. x/2008, pe baza sentinței din data de 30 martie 2010, rămasă definitivă la 07 iunie 2010, emisă de către Judecătoria de Instrucție nr. 5 din Marbella și hotărârea nr. 15/U/15/13d, pronunțată la data de 20 martie 2013, definitivă la data de 25 martie 2013, privind persoana condamnată A., pentru pedeapsa de 7.300 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat și a dispus executarea în continuare a acestei pedepse în România.
Pe de altă parte, mandatul de executare se emite de judecătorul delegat al instanței de executare în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanța de fond, sau, după caz, în ziua primirii extrasului prev. de art. 553 alin. (3) C. proc. pen. Textul prevede care sunt mențiunile pe care le va conține obligatoriu mandatul de executare iar aceste date sunt necesare pentru asigurarea legalității punerii în executare a pedepsei.
Totodată, potrivit art. 556 alin. (1) C. proc. pen., în situația în care mandatul de executare conține erori materiale, însă permite identificarea persoanei în vederea punerii în executare, în raport cu datele de identificare ale persoanei existente în evidențele organelor de poliție și hotărârea instanței de judecată, organul de poliție execută hotărârea, solicitând, în același timp instanței de judecată îndreptarea erorilor materiale sesizate.
Astfel, faptul neindicării în cuprinsul mandatului de executare a încadrării juridice a faptei de omor calificat, care, de altfel, a fost reținută în considerentele deciziei ca fiind art. art. 188 alin. (1), art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen. (text corespunzător în legislația penală românească), precum și menționarea la finele mandatului că ,,în fapt, s-a reținut că numitul A. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de omor”, nu îndreptățesc Judecătorul delegat la Compartimentul executări penale din cadrul Curții de Apel Ploiești să solicite lămurirea dispozitivului deciziei, din moment ce omisiunea precizării încadrării juridice a faptei se plasează în interiorul mandatului de executare.
Constatându-se că, eroarea s-a strecurat numai în cuprinsul mandatului de executare și nu în cel al deciziei penale în baza căreia a fost emis, Înalta Curte consideră că omisiunea de a nu se menționa încadrarea juridică a faptei nu se poate atribui instanței la care hotărârea a rămas definitivă, ci obligația de a face această mențiune aparține chiar Curții de Apel Ploiești, ca instanță de executare care a emis respectivul mandat. Prin urmare, nu se impune analizarea oportunității de se lămuri dispozitivul deciziei penale, așa cum s-a solicitat.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată de Judecătorul delegat la Compartimentul executări penale din cadrul Curții de Apel Ploiești, referitor la lămurirea dispozitivului Deciziei penale nr. 391/A din 13 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe condamnatul A.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei, rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată de Judecătorul delegat la Compartimentul executări penale din cadrul Curții de Apel Ploiești, referitor la lămurirea dispozitivului Deciziei penale nr. 391/A din 13 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe condamnatul A.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14 septembrie 2017.