Decizia nr. 53/R/2017
Asupra recursului în casație de față,
În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 133 din 14 aprilie 2015 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, printre altele, s-au dispus următoarele:
În latură penală:
În baza art. 386 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei reținute în sarcina inculpatei A. din infracțiunea prev. de art. 295 C. pen. cu aplicarea art. 309 C. pen., art. 308 C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. rap. la art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969, art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen., în infracțiunea prev. de art. 295 C. pen. rap. la art. 308 C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. rap. la art. 2151 alin. (1) C. pen. din 1969, art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.
În temeiul art. 295 C. pen. rap. la art. 308 C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. rap. la art. 2151 alin. (1) C. pen. din 1969, art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen. a fost condamnată inculpata A., la pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare.
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., art. 41 din Legea nr. 187/2012 și art. 4 C. pen. a fost achitată inculpata A. pentru infracțiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.
Conform art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen. și art. 72 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată reținerea din 29.08.2012.
În baza art. 67 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatei A., pentru o perioadă de 5 ani, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen.
În temeiul art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. a căror exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară.
Prin aceeași sentință s-a mai dispus condamnarea inculpatei B. și achitarea inculpaților achitarea inculpaților C. și D.
În latură civilă:
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. și art. 19 C. proc. pen. au fost obligate, în solidar, inculpatele B. și A., la plata următoarelor sume, cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă E. SA: 1.615.724,79 lei reprezentând prejudiciu; 5.071.839,65 lei reprezentând majorări de întârziere.
A fost obligată inculpata B. la despăgubiri civile către C.N. E. SA în cuantum de 96.743,80 lei, reprezentând diferența între prejudiciul efectiv creat, în sumă de 1.712.468,79 lei și cel creat prin contribuția inculpatei A., alături de aceasta, în sumă de 1.615.724,79 lei.
În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă privind obligarea inculpaților D. și C. la plata sumei de 23.229,02 lei, reprezentând întârzieri la decontare ale agenției 15-091 pentru perioada 1.06.2009-31.03.2010, conform procesului-verbal nr. 606 din 14 mai 2010, sumă ce se include în prejudiciul de 1.712.468, 79 lei la plata căruia a fost obligată inculpata B.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. s-au menținut măsurile asiguratorii instituite prin ordonanța procurorului din 31.08.2012 în Dosarul nr. x/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgoviște cu privire la bunurile inculpatelor B. și A.
Conform art. 274 alin. (2) C. proc. pen., inculpatele B. și A. au fost obligate la plata sumei de câte 5.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva hotărârii instanței de fond au formulat apeluri Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște, inculpatele B. și A., precum și partea civilă Compania Națională E. SA.
Prin decizia penală nr. 876 din 5 iulie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște, de inculpatele B., A. și de partea civilă Compania Națională E. SA împotriva sentinței penale nr. 133 din 14 aprilie 2015 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, s-a desființat, în parte, sentința penală atacată, iar în rejudecare:
I. S-a înlăturat din dispoziția de schimbare a încadrării juridice, conform art. 386 C. proc. pen., dată faptelor comise de inculpatele B. și A., raportarea la art. 2151 alin. (1) C. pen. din 1969, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, precum și aplicarea disp. art. 308 C. pen.
II. S-a înlăturat soluția de achitarea inculpatelor B. și A. dispusă în baza art. 4 C. pen. rap. la art. 41 din Legea nr. 187/2012, pentru comiterea infracțiunii de efectuare cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și de pasiv, ce se reflectă în bilanț, prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.
III. S-a redus durata pedepsei principale aplicată inculpatei B. pentru comiterea infracțiunii de delapidare în formă continuată, prev. de art. 295 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și a disp. art. 5 C. pen., de la pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În baza disp. art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 321 C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatei B. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată [fost art. 43 din Legea nr. 82/1991 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969].
În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatei B. pedeapsa principală cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare, la care se adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă de 2 ani închisoare, deci un spor de 8 luni închisoare, urmând ca inculpata B. să execute în final pedeapsa principală rezultantă de 4 ani și 8 luni închisoare.
S-au menținut pedepsele complementare și accesorii aplicate inculpatei B. prin sentința atacată.
IV. S-a redus durata pedepsei principale aplicată inculpatei A. pentru comiterea infracțiunii de delapidare în formă continuată, prev. de art. 295 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și a disp. art. 5 C. pen., de la pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza disp. art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 rap. la art. 321 C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatei A. pentru comiterea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată [fost art. 43 din Legea nr. 82/1991 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969], la pedeapsa principală de 1 an și 6 luni închisoare.
În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa principală cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare, deci un spor de 6 luni închisoare, urmând ca inculpata A. să execute în final pedeapsa principală rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare.
S-au menținut pedepsele complementare și accesorii aplicate inculpatei A. prin sentința atacată.
V. S-a înlăturat dispoziția de schimbare a încadrării juridice dată faptelor comise de inculpata C., precum și de inculpatul D., în disp. art. 298 C. pen., cu aplic. art. 308 C. pen. rap. la art. 248 alin. (1) C. pen. din 1969, rap. la art. 258 din 1969 și art. 5 C. pen., precum și soluția de achitare a celor doi inculpați cu privire la comiterea acestei infracțiuni.
În aplicarea art. 5 C. pen. s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor comise de inculpații C. și D. prin actul de sesizare, din infracțiunea de neglijență în serviciu cu consecințe deosebit de grave, prev. de art. 249 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969 rap. la art. 258 C. pen. din 1969, în infracțiunea de neglijență în serviciu prev. de art. 249 alin. (1) C. pen. din 1969, text de lege în baza căruia s-a dispus condamnarea inculpaților C. și D. la pedeapsa principală de câte 1 an închisoare.
În baza art. 81 C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepselor principale de câte 1 an închisoare aplicate inculpaților C. și D., pe durata termenului de încercare de câte 3 ani stabilit conform art. 82 C. pen. din 1969 și s-a atras atenția fiecărui inculpat asupra disp. art. 83 și art. 84 C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii din nou a unei infracțiuni pe durata termenului de încercare.
S-au înlăturat disp. art. 25 alin. (5) C. proc. pen. referitoare la lăsarea nesoluționată a acțiunii civile privitoare la obligarea inculpaților C. și D. la plata sumei de 23.229,02 lei despăgubiri civile.
S-a dispus obligarea, în solidar, a inculpaților C. și D., la plata sumei de 23.229,02 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă Compania Națională E. SA.
În baza disp. art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus anularea înscrisurilor falsificate de inculpatele B. și A., conform anexelor raportului de expertiză judiciară contabilă întocmit în cursul urmăririi penale de expert Ioniță Dumitru.
Împotriva deciziei din apel nr. 876 din data de 05 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/315/2013 au declarat recurs în casație inculpata A., prin avocat F., la data de 2 septembrie 2016 și inculpații inculpatul D. și C., prin avocat G., la data de 1 septembrie 2016.
Cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 27 septembrie 2016, fiind înregistrată sub nr. x/315/2013.
Cererile de recurs în casație formulate de inculpații D. și C. au fost înaintate Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 1 noiembrie 2016, fiind înregistrate sub nr. x/1/2016.
Prin încheierea din 25 noiembrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/315/2013, în temeiul art. 45 raportat la art. 43 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus reunirea cauzei care face obiectul Dosarului nr. x/1/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la Dosarul nr. x/315/2013 al instanței supreme.
Înalta Curte a stabilit termen la data de 09.12.2016, pentru examinarea, în cameră de consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, precum și întocmirea raportului asupra recursului în casație de față.
Cu prilejul examinării admisibilității în principiu a cererilor de recurs în casație cu care a fost învestită, prin încheierea nr. 538/RC din data de 09.12.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/315/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurenta inculpată A. și a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.
Prin aceeași încheiere, Înalta Curte a respins, ca inadmisibile, cererile de recurs în casație formulate de inculpații C. și D.
Astfel, cauza privind recursul în casație formulat de inculpata A., admis în principiu în limitele menționate în încheierea nr. 538/RC/2016, a fost înregistrat pe rolul secției penale a acestei instanțe sub nr. x/1/2016.
La termenul din 10.02.2017, cu prilejul dezbaterilor asupra recursului în casație de față, apărătorul ales al recurentei inculpate A. a solicitat admiterea acestei căi de atac pentru motivele expuse pe larg practicaua prezentei decizii.
Analizând recursul în casație formulat de inculpata A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
În cauză, prin decizia atacată, inculpata A. a fost condamnată pentru comiterea infracțiunii de delapidare în formă continuată, prev. de art. 295 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. și a disp. art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare, precum și pentru comiterea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată [fost art. 43 din Legea nr. 82/1991 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969], la pedeapsa principală de 1 an și 6 luni închisoare, fiind totodată menținute pedepsele complementare și accesorii aplicate inculpatei prin sentința instanței de fond.
În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatei pedeapsa principală cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 6 luni închisoare, reprezentând o treime din cealaltă pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare, dispunându-se ca în final inculpata A. să execute pedeapsa principală rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare.
Inculpata A. a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Potrivit acestor dispoziții legale, hotărârile sunt supuse casării în cazul în care „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
În esență, prin motivele de recurs în casație, apărarea a susținut că inculpata A. a fost condamnată în apel pentru infracțiunea de fals intelectual, prev. de art. 321 C. pen., ca urmarea a recalificării infracțiunii pentru care a fost trimisă în judecată - efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și de pasiv, ce se reflectă în bilanț, prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.
Or, a susținut apărarea că, această faptă a fost dezincriminată prin art. 41 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a C. pen., situație care se circumscrie așadar ipotezei condamnării pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Totodată, prin recursul în casație formulat, apărarea inculpatei a arătat că instanța de fond a dispus achitarea inculpatei sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 ca efect al dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a C. pen. rap. la art. 4 C. pen., care prevăd că legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.
Însă, recurenta inculpată consideră că, urmare abrogării art. 43 din Legea nr. 82/1991, instanța de apel în mod greșit a considerat că infracțiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 constituie infracțiunea de fals intelectual prev. de art. 321 C. pen., dispunând condamnarea inculpatei pentru această din urmă infracțiune.
În concluzie, prin motivele de recurs în casație, inculpata a susținut că soluția instanței de apel de „recalificare a infracțiunii dezincriminate într-o altă infracțiune (care exista și în C. pen. din 1969) este atât netemeinică, cât și nelegală și reprezintă și o încălcare a dreptului la apărare prevăzut de art. 6 din C.E.D.O.”
Examinând decizia pronunțată în apel, Înalta Curte constată că în ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991, pentru care s-a dispus condamnarea recurentei inculpate A., au fost reținute următoarele:
Potrivit art. 43 din Legea contabilității nr. 82/1991, efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și de pasiv ce se reflectă în bilanț, constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește conform legii.
Textul de lege anterior menționat a fost abrogat expres prin art. 41 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a C. pen., însă, potrivit art. 4 C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Totodată, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a codului penal, dispozițiile art. 4 C. pen. nu se aplică în situația în care fapta este incriminată în legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.
Ca atare, efectuând examenul amănunțit al aspectelor de ordin legislativ incidente sub acest aspect, instanța de apel a constatat că infracțiunea incriminată prin dispozițiile art. 43 din Legea nr. 82/1991, reprezintă, de fapt, o specie a infracțiunii de fals intelectual, denumire inserată chiar de legiuitor în cadrul incriminării legale inițiale.
Prin urmare, a constatat că a fost abrogată numai o normă specială cu caracter penal care reprezenta o variantă normativă sau o specie a falsului intelectual, devenind aplicabile, prin urmare, dispozițiile legii generale, adică ale C. pen.
În consecință, a apreciat că, deși a fost abrogată norma penală specială ce sancționează efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și de pasiv ce se reflectă în bilanț, fapta inculpatei este în continuare incriminată și sancționată în dispozițiile C. pen. care definesc și sancționează infracțiunea de fals intelectual, respectiv art. 321 C. pen.
Or, potrivit textului de lege menționat, falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Examinând criticile formulate de recurenta inculpată prin raportare la considerentele deciziei atacate, menționate anterior, Înalta Curte reține următoarele:
Un prim aspect ce se impune a fi clarificat vizează raportul dintre dispozițiile art. 43 din Legea nr. 82/1991, și cele ale art. 289 din C. pen. anterior, în vigoare la data comiterii faptei.
Din interpretarea literală a dispozițiilor art. 43 din Legea contabilității rezultă că prin utilizarea sintagmei „constituie infracțiunea de fals intelectual” legiuitorul, anterior intrării în vigoare a noului C. pen., a lămurit raportul dintre cele două norme în sensul că dispozițiile art. 289 C. pen. anterior reprezentau o calificare generală, iar cea prevăzută de art. 43 din Legea contabilității, una specială.
De altfel, din examinarea conținutului juridic al celor două texte de lege, rezultă că norma de incriminare din Codul penal anterior avea un caracter general și subsidiar în raport cu cea din legea contabilității, care era o normă de incriminare specifică, însă ambele, sub aspectul elementului material al laturii obiective incriminau fapta funcționarului public de a falsifica un înscris oficial prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.
Așadar, anterior abrogării art. 43 din Legea contabilității, când această normă coexista cu dispoziția din C. pen., respectiv cu art. 289 C. pen. anterior, dacă urmarea imediată specifică nu se producea fapta constituia infracțiunea de fals intelectual, fiind exclus, totodată concursul de infracțiuni ori de câte ori era vorba de același element material și aceeași urmare imediată.
Totodată, se constată că dispozițiile art. 289 C. pen. anterior au fost preluate fără modificări, sub aspectul condițiilor de incriminare, în art. 321 C. pen. în vigoare, existând, așadar, o continuitate a incriminării infracțiunii de fals intelectual.
Un al doilea aspect ce se impune a fi lămurit este dacă abrogarea unei norme de incriminare înseamnă întotdeauna că fapta respectivă nu mai constituie infracțiune, fiind dezincriminată.
Sub acest aspect, Înalta Curte reamintește că dezincriminarea unei fapte și abrogarea textului de incriminare sunt chestiuni diferite, așa încât abrogarea normei nu conduce, în mod automat, la dezincriminarea faptei.
Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a codului penal, dispozițiile art. 4 C. pen. referitoare la legea de dezincriminare nu se aplică în situația în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.
Așadar, nu există dezincriminare atunci când, deși norma de incriminare din legea veche nu se mai regăsește în legea nouă, conținutul ei a fost preluat de o altă normă din C. pen. sau din legislația specială ori este acoperit de o incriminare generală existentă.
Or, o analiză in abstracto conduce la concluzia că, deși dispoziția din legea specială a fost abrogată, conținutul ei este acoperit, ca și anterior intrării în vigoare a noului C. pen., de incriminarea generală, art. 321 C. pen.
În final, se impune a fi efectuată o analiză in concreto, respectiv trebuie verificată corespondența dinte fapta concretă, astfel cum a fost descrisă în considerentele deciziei din apel și model legal de incriminare și anume, cel prevăzut de art. 321 C. pen.
Sub acest aspect se constată că, prin decizia atacată, s-a reținut că recurenta inculpată A., în perioada 1.01.2009 - 31.05.2010, în calitate de casieră, în cadrul Companiei Naționale E. SA, Centrul de Profit Dâmbovița, în mod repetat, a efectuat înregistrări fictive sau inexacte în documentele contabile, fie din proprie inițiativă, fie la cererea inculpatei B. și în această modalitate și-a însușit, în mod direct, sume de bani pe care le gestiona sau a ajutat-o pe inculpata B. să își însușească diferite sume de bani, producând un prejudiciu în cuantum de 1.615.724,79 lei societății anterior menționate. Totodată, s-a reținut că inculpata la momentul comiterii faptelor era funcționar public, în condițiile art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., deoarece a exercitat atribuții legate de realizarea obiectului de activitate în cadrul Companiei Națională E. SA, fiind o companie a statului, care deține monopolul privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, jocuri loto, pariuri mutuale, jocurile de noroc caracteristice activității cazinourilor, precum și jocurile de tip slot-machine și cele de tip bingo în România, fiind înființată în anul 1906. Regimul său juridic actual al societății este acela al unei companii în care statul român prin Ministerul Finanțelor deține 100% din părțile sociale și care organizează și exploatează, în calitate de unic organizator, pe întreg teritoriul țării jocuri loto și pariuri mutuale. Scopul activității instituției este acela de realizare a obiectivelor de interes public național precum atragerea unei părți din disponibilitățile bănești ale populației, pe baza liberului consimțământ, în vederea creării fondurilor necesare finanțării unor obiective de interes public și atribuirii de câștiguri participanților jocurilor organizate.
Așadar, instanța de apel a constatat că prin abrogarea normei de incriminare din legea specială fapta inculpatei de a efectua înregistrări fictive sau inexacte în documentele contabile nu a devenit licită, adică permisă de ordinea juridică, ci, dimpotrivă, constituie infracțiunea de fals intelectual.
Analizând fapta concretă, astfel cum a fost descrisă în considerentele deciziei din apel, Înalta Curte constată că aceasta are corespondent în conținutul juridic al infracțiunii prev. de 321 C. pen.
Așadar, fapta concretă, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, corespunde elementului material al laturii obiective care incriminează fapta funcționarului public de a falsifica un înscris oficial prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea de a insera unele date sau împrejurări, dar și laturii subiective, care presupune săvârșirea faptei cu intenție directă.
Prin urmare, neexistând o dezincriminare a faptei de fals intelectual pentru care recurenta inculpată A. a fost condamnată, rezultă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatei sunt neîntemeiate.
În aceste condiții, solicitarea intimatei inculpate B. de extindere a efectelor recursului în casație în ceea ce o privește nu poate fi primită, întrucât Înalta Curte putea examina cauza și cu privire la aceasta, potrivit art. 443 C. proc. pen., numai în situația în care ar fi admis recursul inculpatei A.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul în casație declarat de recurenta inculpată A. împotriva deciziei penale nr. 876 din data de 05 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/315/2013, ca nefondat.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentă se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de recurenta inculpată A. împotriva deciziei penale nr. 876 din data de 05 iulie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/315/2013.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 65 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2017.