Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 725/2017

Deliberând asupra contestației penale de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 62 din data de 27 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 595 C. proc. pen., a respins, ca nefondată, cererea formulată de A., actualmente deținut în Penitenciarul Iași, în executarea pedepsei de 6 (șase) ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 74 din 27 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, modificată și rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 253/A din 31 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de apel a reținut că prin Decizia penală nr. 110/A pronunțată la data de 04 aprilie 2017 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/1/2017, cererea formulată de contestatorul A. a fost calificată ca fiind o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 595 C. proc. pen. și a fost trimisă cauza, spre competentă soluționare, Curții de Apel Iași.

S-a reținut că prin sentința nr. 74 din 27 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, printre altele, făcându-se aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. g) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 17 lit. g) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, la pedeapsa de 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior.

În baza art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. anterior combinat cu art. 248¹ C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată.

În baza art. 23 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare; în baza art. 275 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 17 lit. h) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, la pedeapsa de 6 luni închisoare; în baza art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, la pedeapsa de 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen. anterior, iar în baza art. 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 17 lit. h) din Legea nr. 78/2000, la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior.

Prin Decizia nr. 235/A din 31 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, printre altele, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava, de inculpații A., B., C., D. și E. și de experta F. împotriva sentinței nr. 74 din 27 iunie 2014 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost desființată, în parte, sentința menționată și, rejudecând, printre altele:

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior aplicată inculpatului A. în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru infracțiunea prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută în art. 275 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 17 lit. h) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior în infracțiunea prevăzută în art. 275 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute în art. 275 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele de:

- 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior, pentru infracțiunea prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. g) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 17 lit. g) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior;

- 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior, pentru infracțiunea prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. anterior combinat cu art. 248¹ C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior;

- 5 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior;

- 2 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută în art. 143 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 17 lit. h) din Legea nr. 78/2000, aplicate inculpatului și s-a dispus ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior.

Împotriva Deciziei nr. 235/A din 31 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a formulat contestație la executare A..

În motivarea căii de atac, în esență, a susținut că, așa cum reiese din motivarea Deciziei nr. 235/A a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost condamnat contrar prevederilor Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, pentru o faptă parțial dezincriminată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 595, art. 597 și art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 7 martie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu, a pus în vedere contestatorului să precizeze care este obiectul cauzei, respectiv textul de lege pe care își întemeiază contestația formulată, având în vedere că de indicarea temeiului legal depinde atât stabilirea competenței materiale a instanței, cât și modalitatea de desemnare a completului de judecată, putând fi vorba, după caz, despre o cauză care se soluționează de curtea de apel sau de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv o cauză ce se repartizează aleatoriu sau revine spre soluționare, în mod direct, completului care a pronunțat anterior decizia contestată, potrivit dispozițiilor Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești. Prin urmare, s-a pus în vedere contestatorului să indice, în mod expres, dacă cererea formulată are în vedere dispozițiile art. 598 C. proc. pen. sau art. 595 C. proc. pen.

Prin notele de ședință înregistrate la data de 24 martie 2017, contestatorul a precizat că temeiul de drept al cererii este reprezentat de dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Ulterior, prin concluziile scrise înregistrate la data de 30 martie 2017, contestatorul a solicitat să se aibă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, care constată că dispozițiile legale cu privire la reglementarea abuzului în serviciu C. pen. anterior sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii.” Așadar, în evaluarea aplicării sau menținerii unei sentințe penale deja pronunțate, instanța trebuie să analizeze existența faptei de abuz în serviciu, raportându-se exclusiv la considerentele enunțate în Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016. Altfel spus, constatarea că o faptă intră în sfera abuzului în serviciu trebuie să se realizeze numai în situațiile în care fapta este comisă prin încălcarea unei legi, a unei ordonanțe sau a unei ordonanțe de urgență.

A menționat contestatorul că, în motivarea Deciziei penale nr. 235/A din 31 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu se reține încălcarea niciunei legi, întrucât nu se poate considera că prin semnarea unor bilete la ordin, chiar și în situația lipsei de disponibil bănesc, ar fi săvârșit infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu, din moment ce legislația în vigoare, care reglementează circuitul instrumentelor bancare de tip bilet la ordin, prevede această situație, pe care nu o asimilează legii penale.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat următoarele:

Prima problemă de drept este aceea a identificării naturii solicitării formulate de petent, în raport de conținutul cererii, în care se invocă lipsa prevederii faptei în legea penală, în urma declarării ca neconstituțional a unui text de lege. Această problemă este dezlegată de Hotărârea prealabilă nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a arătat că efectele unei decizii a Curții Constituționale sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării. Totodată, decizia menționată arată că, atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii excepției de neconstituționalitate și al constatării neconstituționalității normei (în același sens este și Decizia nr. 18/2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, precizează Decizia nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, „poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.”

În consecință, cererea formulată de petent a fost examinată în raport cu dubla sa semnificație, pe de o parte, invocarea dezincriminării, iar pe de altă parte, sursa acestei dezincriminări, astfel cum este invocată de petent, respectiv o decizie a Curții Constituționale, care nu a fost urmată de o intervenție a legiuitorului în sensul celor dispuse de Curtea Constituțională.

Considerentele ce preced, având în vedere natura hotărârilor din care provin, respectiv două decizii ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, date în unificarea practicii judiciare, nu mai impun examinarea deciziei de speță depusă ca jurisprudență de reprezentantul Ministerului Public.

În cele ce urmează, însă, instanța a examinat mijloacele procesuale prin care o parte poate invoca situația dezincriminării ca urmare a declarării neconstituționalității unui text de lege. Examenul a avut în vedere strict aptitudinea procesuală a căii de atac de a permite examinarea unei asemenea cereri.

A doua problemă de drept pusă în discuție de cererea formulată în prezenta cauză are în vedere procedura aplicabilă atunci când se invocă dezincriminarea unei fapte ca efect al declarării neconstituționale a unui text de incriminare. Procedura aplicabilă influențează decisiv competența de soluționare în primă instanță a respectivei cereri.

S-a arătat că, C. proc. pen. prevede mai multe situații juridice care decurg din lipsa prevederii unei fapte ca infracțiune.

Astfel, o primă procedură incidentă în cauză este aceea prevăzută în cadrul recursului în casație, când poate fi invocat motivul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală).

O a doua procedură, prevăzută de C. proc. pen., este aceea descrisă în art. 595 alin. (1), intervenirea unei legi penale noi, care are următorul cuprins: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 C. pen.”

Au existat și ipoteze în care au fost invocate prevederile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., „când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.”

Cu privire la aspectul particular al declarării ca neconstituțional a unui text de lege, procedura penală reglementează și o cale de atac distinctă, aceea a revizuirii, prevăzută în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. („hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituțională ca urmare a admiterii unei excepții de neconstituționalitate ridicate în acea cauză, în situația în care consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate”).

Fiecare dintre ipotezele descrise anterior presupune însă condiții distincte în care cererile pot fi formulate, astfel încât, pe de o parte, căile extraordinare de atac să nu se suprapună între ele sau cu mijloacele de contestare a punerii în executare a unei decizii definitive, iar pe de altă parte, pentru a se asigura aplicarea efectelor legii de dezincriminare, indiferent de momentul la care aceasta intervine în raport cu data rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare și indiferent de persoana care o solicită.

Astfel, în ceea ce privește recursul în casație, pe de o parte, există condiționarea termenului în care acesta se formulează, iar pe de altă parte, prin comparație cu prevederile art. 595 C. proc. pen., apare că momentul la care intervine legea de dezincriminare este situat fie înainte de pronunțarea hotărârii definitive, fie cel târziu până la expirarea termenului de declarare a acestei căi de atac.

În consecință, în această primă ipoteză, pot fi valorificate doar acele legi de dezincriminare (mutatis mutandis și cazul unei decizii a Curții Constituționale prin care norma de incriminare este declarată neconstituțională) care intră în vigoare cel târziu până la expirarea termenului de declarare a recursului în casație.

În ceea ce privește revizuirea prevăzută în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., motivul prevăzut de lege este legat de admiterea unei excepții de neconstituționalitate în respectiva cauză, atunci când consecințele încălcării dispozițiilor constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Contestația prevăzută în art. 595 C. proc. pen. extinde posibilitatea de a beneficia de efectele unei legi de dezincriminare dincolo de termenul în care aceasta ar fi putut fi invocată în cadrul unui recurs în casație și de persoanele care ar fi putut formula un recurs în casație sau persoanele care au invocat excepția de neconstituționalitate, sursă a dezincriminării, având în vedere că, în cadrul acestei proceduri, invocarea legii de dezincriminare se poate face din oficiu.

Examinând normele ce preced, instanța a constatat că persoana condamnată în prezenta cauză a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., dar că, în realitate, nelămurirea invocată de aceasta reprezintă o problemă de drept, reglementată în mod special în C. proc. pen., în art. 595, text care derogă de la dispozițiile generale. O contestație la executare ce vizează nelămuriri cu privire la hotărârea ce se execută nu poate fi formulată în situația în care C. proc. pen. prevede o reglementare distinctă a respectivei probleme de drept, astfel cum este cazul în speță.

Mai mult, prin contestația la executare prevăzută în art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorității de lucru judecat ce ține de incriminare. Pe această cale, se pot invoca numai aspecte ce privesc exclusiv executarea hotărârilor, nu se pot pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive. Referitor la cazul prevăzut în art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., împiedicările la executare trebuie să se datoreze unor cauze legale prin care nu se poate pune în executare hotărârea sau nu poate continua executarea acesteia.

Drept urmare, având în vedere critica invocată (în sensul că a fost condamnat contrar prevederilor Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, pentru o faptă parțial dezincriminată), s-a calificat cererea formulată de contestatorul A. ca fiind o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 595 C. proc. pen. și a fost trimis cauza, spre competentă soluționare, Curții de Apel Iași.

În concluziile scrise depuse de contestatorul A., acesta a susținut în esență că legea nu mai prevede ca infracțiune fapta de complicitate la abuz în serviciu pentru care a fost condamnat, iar în motivarea Deciziei penale nr. 235 din 31 mai 2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție nu se reține încălcarea vreunei legi.

S-a solicitat admiterea contestației la executare, desființarea în totalitate a Deciziei penale nr. 235/A din 31 mai 2016, încetarea pedepsei de 6 (șase) ani închisoare și a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi pentru o perioadă de 2 (doi) ani prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen. 1969, iar, în latură civilă, aplicare art. 25 alin. (1) și (3) C. proc. pen..

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la Decizia Curții Constituționale a României nr. 405 din 15 iunie 2016.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de apel a constatat că cererea formulată de petentul A. nu este fondată.

În motivarea hotărârii, Curtea de apel a constatat că posbilitatea de a analiza incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 C. pen. 1969, ale art. 297 alin. (1) C. pen. și ale art. 13² din Legea nr. 78/2000, în cadrul reglementat de art. 595 C. proc. pen., a fost consacrată atât în jurisprudența relevantă a instanței supreme (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia penală nr. 110/A din 04 aprilie 2017- care a stat, de altfel, la baza sesizării Curții de Apel Iași cu prezenta cauză și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia penală nr. 179/RC din 26 aprilie 2017, ambele disponibile), în jurisprudența instanțelor naționale (Decizia penală nr. 197/A din 13 februarie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori; Decizia penală nr. 20/A/2017 din 9 februarie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală; sentința penală nr. 134 din 23 martie 2017, Tribunalul Arad, secția penală; sentința penală nr. 904 din 23 noiembrie 2016, Tribunalul Dâmbovița, secția penală, toate invocate în Decizia penală nr. 179/RC din 26 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală), cât și în doctrina judiciară.

S-a arătat că: ”principiul legalității pedepsei impune ca pe întreaga durată a executării acesteia sancțiunile penale să aibă un temei legal (Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 6 din 26 mai 2014 și Decizia nr. 8 din 26 mai 2014); efectul concret al unei decizii de neconstituționalitate a unei legi de incriminare este același cu cel al legii de abrogare pe care Parlamentul ori, după caz, Guvernul au obligația (Decizia Curții Constituționale nr. 186 din 18 noiembrie 1999) de a o emite: dezincriminarea unei fapte (”încetează efectele juridice” - conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992); decizia Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi este obligatorie (și) pentru instanțele de judecată, în lipsa unei legi/ordonanțe date în intervalul de 45 zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituția României, la fel ca o lege (Decizia Curții Constituționale nr. 169 din 2 noiembrie 1999).

Persoanale condamnate în baza unor norme de incriminare declarate ulterior neconstituționale trebuie să poată obține, în baza deciziei Curții Constituționale, încetarea executării pedepselor aplicate (în acest sens, în ceea ce privește aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 363 din 7 mai 2015 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005, a se vedea Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 330/A din 29 septembrie 2015 în care s-a constatat că prin declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 a operat dezincriminarea faptei; Judecătoria Sibiu, secția penală, sentința penală nr. 73 din 3 februarie 2016; Judecătoria sectorului 1, secția penală, sentința penală nr. 578 din 22 iulie 2016, definitivă prin Decizia penală nr. 687 din 28 august 2016 a Tribunalului București, secția I penală, nepublicate; Curtea de Apel Oradea, secția penală, sentința penală nr. 122/pi din 4 decembrie 2015).

O soluție contrară ridică și o problemă de conformitate cu art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, întrucât prin dezincriminarea unei fapte este obligatorie reducerea sau, după caz, înlăturarea în totalitate a pedepsei aplicate, o astfel de măsură intră sub interdicția retroactivității pedepselor, consacrată de art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană a Dreptrilor Omului, Rio Prada c. Spaniei, hotărârea din 21 octombrie 2013, parag. 88-89).

Deși nu există o decizie prin care să se stabilească faptul că art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune și aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile care intervine după ce o hotărâre a rămas definitivă, evoluția în acest sens a interpretării aceluiași articol în ceea ce privește efectele lui înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive (Curtea Europeană a Dreptrilor Omului, cauza Scoppola c. Italiei (nr. 2), hotărârea din 17 septembrie 2009, parag. 109, http://hudoc.echr.coe.int) justifică aprecierea că art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează doar principiul neretroactivității legii penale mai severe, dar și, de asemenea, implicit, principiul retroactivității legii penale mai favorabile.

Cum, conform jurisprudenței Curții Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de ”drept” (”droit” în franceză, ”law” în engleză), utilizată la art. 7, corespunde celei de ”lege”, care figurează în alte articole ale Convenției, aceasta cuprinde atât dreptul izvorât din lege, cât și din jurisprudență, ce se caracterizează, printre altele, prin accesibilitate și previzibilitate, iar aceste calitative trebuie îndeplinite și pentru pedeapsa pe care legea o implică (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Plechkov c. României, hotărârea din 16 septembrie 2014).

Toate acestea însemană că o decizie a Curții Constituționale se cricumscrie noțiunii de drept și, deci, poate fi analizată din perspectiva respectării art. 7 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În aceste condiții, aplicarea deciziilor Curții Constituționale devine obligatorie” (L. Postelnicu și C. Meceanu în M. Udroiu (coord.), C. proc. pen.. Comentariu pe articole, ediția a 2-a, Editura CH Beck, București, 2015, pag. 2423-2424).

Curtea de apel a arătat, în al doilea rând, că prin Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016 a operat doar o dezincriminarea parțială a infracțiunii de abuz în serviciu.

Pentru situațiile în care acuzația de abuz în serviciu nu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege, Decizia Curții Constituționale echivalează cu o lege de dezincriminare.

Consecința dezincriminării faptei o constituie lipsa prevederii actuale în legea penală.

Astfel, neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reținută prin raportare la mențiuni sau obligații regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice etc., în esență, orice acte normative infralegale sau documente interne ale angajatorului.

Prin decizia Curții Constituționale anterior evocată s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, sfera de incidență fiind restrânsă, constituind o veritabilă lege de dezincriminare cu consecințele ce decurg din reținerea incidenței dispozițiilor art. 4 C. pen.

Curtea de apel a constatat că A. a fost condamnat pentru complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice (a semnat la 13 martie 2008 și 28 martie 2008, patru bilete la ordin ce au fost depuse spre decontare la Banca Comercială a României, deși cunoștea că vor fi refuzate la plată, neexistând disponibilul necesar în contul indicat în aceste instrumente de plată și care era supus măsurii de poprire dispusă de G. Suceava, l-a ajutat, cu intenție, pe executorul judecătoresc E. să își încalce atribuțiile de serviciu prevăzute de C. proc. civ. și C. proc. fisc. obținând avantaje patrimoniale pentru SC H. SRL Suceava (la care avea calitatea de asociat și administrator), respectiv dobândirea dreptului de proprietate în favoarea acestei firme asupra bunurilor imobile proprietatea SC I. SA Suceava, precum și cumpărarea la licitație a 22 mașini și utilaje la valoarea de 133.001,46 lei, în condițiile în care acestea au fost evaluate pentru G. Suceava la 465.460 lei), în forma încălcării legislației primare.

În cauză, atât actul de sesizare cât și hotărârile de condamnare enumeră dispozițiile încălcate, respectiv art. 425, art. 426 și art. 500 C. proc. civ. și art. 136 alin. (9) C. proc. fisc., prevederi care aparțin legislației primare.

S-a constatat că prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. pen., excepție de neconstituționalitate care viza lipsa unui prag al pagubei și a circumstanțierii vătămării produse prin comiterea faptei de abuz în serviciu (parag. 57).

Curtea Constituțională a constatat că ” lipsa unor circumstanțieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravități a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă și, uneori, imposibilă, delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecința deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată și condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării. Dispozițiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg și în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a altor cerințe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări și aplicări arbitrare/aleatorii. O asemenea omisiune are relevanță constituțională în cauza de față (a se vedea și Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014 sau Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, paragraful 41, prin care Curtea a statuat că „omisiunea și imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat”) pentru că afectează drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează o astfel acuzație penală. În aceste condiții, Curtea, fiind ținută de obligația de a interpreta o dispoziție legală în sensul de a produce efecte și pentru a da, astfel, un sens constituțional acesteia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 223 din 13 martie 2012), consideră necesară instituirea unui prag al pagubei și circumstanțierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcție de care să se aprecieze incidența sau nu a legii penale.

Curtea Constituțională a motivat că ” nu are competența de a complini acest viciu normativ, întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera exclusivă de competență a legiuitorului primar sau delegat. Pe cale de consecință, ținând seama de dispozițiile constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”, și de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora, „în România, respectarea (...) legilor este obligatorie”, Curtea subliniază că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii (parag. 55 și 56).

Or, în lipsa unei intervenții a legiuitorului care să stabilească un prag valoric, existența unui anumit grad de intensitate, de gravitate al faptelor de natură a justifica sancțiunea penală, revine organelor judiciare chemate să aplice legea, însă doar a celor învestite cu soluționarea cauzei în fond și, eventual, în calea ordinară de atac a apelului, iar nu în procedura prev. de art. 595 alin. (1) C. proc. pen.

Referitor la cererea petentului A. de înlăturare a dispozițiilor art. 17 lit. e), g) și h) din Legea nr. 78/2000, Curtea de apel a apreciat că, în realitate, se urmărește o schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea petentului, solicitarea care nu poate fi examinată în prezentul cadru procesual.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Decizia penală nr. 404/A din 5 noiembrie 2015, a arătat că ”în cazul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, dacă potrivit legii vechi sunt incidente dispozițiile art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, în vigoare la data săvârșirii faptei, mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile nu poate conduce la înlăturarea din încadrarea juridică a acestor dispoziții și la compararea formei simple a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în legea veche cu forma simplă a aceleiași infracțiuni reglementată în legea nouă. În ipoteza în care constată că legea veche constituie legea penală mai favorabilă, instanța nu poate înlătura din încadrarea juridică dispozițiile art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, întrucât înlăturarea acestor dispoziții ar conduce la aplicarea unei lex tertia.

De asemenea, s-a arătat că nu pot fi examinate în prezentul cadru procesual nici restul motivelor dezvoltate de petent în notele scrise, întrucât reprezintă în realitate apărări cu privire la fondul cauzei, care au fost prezentate și analizate de către judecătorul fondului și de către instanța de control judiciar.

Împotriva sentinței penale nr. 62 din data de 27 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași a formulat contestație condamnatul A., solicitând admiterea acesteia, desființarea Deciziei penale nr. 235/A din 31 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și încetarea pedepsei de 6 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu ca urmare a faptului că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale a avut loc dezincriminarea textului incriminator.

În motivarea contestației, condamnatul a susținut că în cauză este întrunită condiția prevăzută de art. 595 C. proc. pen., în sensul în care legea nu mai prevede ca infracțiune fapta de complicitate la abuz în serviciu pentru care a fost condamnat, ca urmare a intervenirii unei legi penale noi.

A susținut că prin Deciziile Curții Constituționale nr. 405/2017 și nr. 392/2017 a survenit modificarea unor elemente semnificative ale conținutului constitutiv al infracțiunii de abuz în serviciu, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune prin raportare la exigențele legale impuse prin cele două decizii, astfel încât, trăsătura tipicității infracțiunii pentru care a fost condamnat nu mai este întrunită.

De asemenea, prin operarea unei dezincriminări tacite, ca în cazul de față, s-a realizat o reconfigurare în totalitate a laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, întrucât, pe lângă obligativitatea încălcării legii primare, trebuie să se constate existența unui criteriu suplimentar care să producă delimitarea dintre formele de răspundere juridică și penală.

Examinând contestația formulată de condamnatul A. în raport de actele și lucrările dosarului, constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 595 alin. (1) C. proc. pen. când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 C. pen.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că „după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, contestația întemeiată pe dispozițiile art. 595 C. proc. pen. constituie un mijloc procedural prin care poate fi invocată dezincriminarea ca efect a unei decizii a Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate privind norma de incriminare” (Decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 246 C. pen. (1969) și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”, iar prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. pen., excepție de neconstituționalitate care viza lipsa unei prag al pagubei și a circumstanțierii vătămării produse prin comiterea faptei de abuz în serviciu. Prin ambele decizii s-a realizat o reconfigurate a normei de incriminare și a restrângerii sferei de incidență a normei de incriminare a abuzului în serviciu prin menținerea în sfera ilicitului penal a faptelor care presupun încălcări ale actelor de reglementare primară (legi, ordonanțe, ordonanțe de urgență).

Totodată, constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, se precizează în Decizia nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție „poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute de norma de incriminare” (Decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Se constată că prin sentința nr. 74 din 27 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, printre altele, făcându-se aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. g) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 17 lit. g) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, la pedeapsa de 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior.

În baza art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 13²din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. anterior combinat cu art. 248¹ C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior.

Prin Decizia nr. 235/A din 31 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, printre altele, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava, de inculpații A., B., C., D. și E. și de experta F. împotriva sentinței nr. 74 din 27 iunie 2014 a Curții de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, a fost desființată, în parte, sentința menționată și, rejudecând, printre altele:

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele de:

- 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior, pentru infracțiunea prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 C. pen. anterior combinat cu art. 248¹C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior;

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior.

S-a reținut în sarcina inculpatului A. că la datele de 13 martie 2008 și 28 martie 2008 a semnat un număr de patru bilete la ordin ce au fost depuse spre decontare la Banca Comercială a României, deși cunoștea că vor fi refuzate la plată, neexistând disponibilul necesar în contul indicat în aceste instrumente de plată și care era supus măsurii de poprire dispusă de G. Suceava, l-a ajutat, cu intenție, pe executorul judecătoresc E. să își încalce atribuțiile de serviciu prevăzute de C. proc. civ. și C. proc. fisc. obținând avantaje patrimoniale pentru SC H. SRL Suceava (la care avea calitatea de asociat și administrator), respectiv dobândirea dreptului de proprietate în favoarea acestei firme asupra bunurilor imobile proprietatea SC I. SA Suceava, precum și cumpărarea la licitație a 22 mașini și utilaje la valoarea de 133.001,46 lei, în condițiile în care acestea au fost evaluate pentru G. Suceava la 465.460 lei.

Atât actul de sesizare cât și hotărârile de condamnare se precizează că au fost încălcate dispozițiile art. 425, art. 426 și art. 500 C. proc. civ. și art. 136 alin. (9) C. proc. fisc., prevederi care aparțin legislației primare.

Raportat la dispozițiile legale anterior menționate, Înalta Curte constată că dispozițiile Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale nu operează în cauza de față, aceasta echivalând cu o lege de dezincriminare doar în situația în care acuzația de abuz în serviciu nu vizează încălcarea unor norme cu putere de lege.

Or, în cauza de față s-a constatat că au fost încălcate dispoziții ale C. proc. civ. și ale Codului de procedură fiscală, prevederi care aparțin legislației primare.

Referitor la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravități a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, Curtea Constituțională a motivat că nu are competența de a complini acest viciu normativ întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera exclusivă de competentă a legiuitorului primar sau delegat.

Așa cum în mod corect a reținut Curtea de apel, în lipsa unei intervenții a legiuitorului care să stabilească un prag valoric al pagubei, existența unui grad de intensitate, de gravitate a faptelor de natură a justifica sancțiunea penală, revine organelor judiciare chemate să aplice legea, însă doar acelor învestite cu soluționarea cauzei în fond și eventual în calea ordinară de atac a apelului, iar nu în procedura prevăzută de art. 595 alin. (1) C. proc. pen.

În ce privește celelalte motive invocate de contestator în concluziile scrise, se constată că acestea vizează apărări de fond care nu pot fi analizate în acest cadru procesual.

Față de cele menționate, Înalta Curte constată că cererea de contestație formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 62 din data de 27 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, este nefondată, urmând ca în baza art. 425¹ alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 62 din data de 27 iunie 2017, pronunțată de Curtea de apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă contestatorul-condamnat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul-condamnat, în sumă de 130 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 iulie 2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj