Necompetenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal, ca instanţă de apel, în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.
Index alfabetic : competenţă materială
-declinare
NCPC, art. 5, art. 94-97, art. 483, art. 497
Recunoașterea, ca efect al pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, a căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în apel de tribunal, în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, dar și lipsa unei modificări legislative ulterioare Codului de procedură civilă, care să fi stabilit instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa asemenea recursuri, sunt împrejurări care au determinat existența unui veritabil vid legislativ sub acest aspect.
Cum, de lege lata, nicio normă nu justifică nici competența Înaltei Curți, nici cea a curților de apel în soluționarea acestor recursuri, devin incidente prevederile conţinute de art. 5 C.proc.civ., iar instanţa competentă se impune a fi determinată prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.
Așadar, competenţa materială trebuie stabilită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.
Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1793 din 5 decembrie 2017
Prin cererea înregistrată la 24.12.2015 pe rolul Judecătoriei C., astfel cum a fost modificată, ca urmare a formulării la data de 08.04.2016 a unei cereri de renunţare parţială la judecată, reclamanţii P.M.S. şi P.C. au chemat în judecată pe pârâtele RB S.A. şi RB S.A. – Agenţia Piaţa Unirii, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.14 şi la art. 5.5 din contractul de credit nr. xxx, încheiat de părţi la 28.08.2008 şi, în consecinţă, să constate nulitatea absolută a acestora şi să dispună înlăturarea lor; de asemenea, au solicitat să fie obligate pârâtele, în solidar, la restituirea echivalentului în lei la data plăţii a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume, de la data încasării lor de către pârâtă şi până la data restituirii; au pretins şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 6173/24.06.2016, Judecătoria C. a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, P.M.S. şi P.C. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice.
Prin decizia civilă nr. 549/24.04.2017, Tribunalul C. a admis apelul şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 3.14 din contractul de credit nr. xxx/28.08.2008 şi, în consecinţă, a dispus înlăturarea acestei clauze din contract şi a obligat pârâtele să restituie reclamanţilor echivalentul în lei la data plăţii a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, de la data semnării contractului si până la pronunţarea hotărârii, la care se adaugă dobânda legală, calculată începând cu data încasării sumelor, până la restituirea acestora; a obligat pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 1.425 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat intimatele să plătească apelanţilor suma de 750 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, RB S.A. a declarat recurs, solicitând casarea sa, cu consecinţa respingerii capetelor de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3.14 din contractul de credit şi restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, precum şi a celor reprezentând cheltuieli de judecată.
În motivare, a reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului şi a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, coroborate cu dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 şi art. 970, 1169 şi 1079 din Codul civil de la 1864; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ.
Subsumat motivului de recurs invocat, a arătat, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3.14 din contractul de credit, întrucât aceasta face parte din preţul contractului şi este prevăzută în mod clar şi inteligibil, a fost negociată cu intimaţii, nu a produs un dezechilibru semnificativ în defavoarea împrumutaţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, iar comisionul de administrare a fost legal perceput.
De asemenea, a susţinut că restituirea sumelor de bani este inadmisibilă, această sancţiune nefiind specifică Legii nr. 193/2000, iar instanţa nu poate da eficienţă efectelor nulităţii reglementate de Codul civil de la 1864, care reprezintă dreptul comun.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului C. la data de 26.10.2017.
La data de 06.11.2017 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a Civilă la data de 08.11.2017.
La 28.11.2017 intimaţii au depus întâmpinare, comunicată şi recurentei, prin care au invocat excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului.
Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenţei sale materiale, asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C.proc.civ., a reținut următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul C., în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 lei.
Potrivit art. 483 alin. 2 C.proc.civ., „(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv (...).”
Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă, a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 lei la 1.000.000 lei, în art. XVIII alin. 2, iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.
O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul Cod de procedură civilă nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 lei.
În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a art. 95 pct. 1 C.proc.civ.; astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, iar tribunalele – pe cele a căror valoare depășește acest nivel.
Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul Cod de procedură civilă nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiţii.
Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.
În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată la data de 24.04.2017, deci anterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, așa încât efectele sus-menţionatei decizii nu sunt aplicabile.
Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei.
Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.
Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.
Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C.proc.civ., „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.”
Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C.proc.civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C.proc.civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) –, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C.proc.civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. 3, primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată.”
Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C.proc.civ.
Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C.proc.civ. atribuie instanței supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C.proc.civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C.proc.civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.
Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.
Desigur că potrivit art. 483 alin. 3 C.proc.civ., „recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, dar înțelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. 4 teza finală C.proc.civ., care conține norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C.proc.civ., „reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”.
Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel – ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.
În ceea ce priveşte instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. 4 C.proc.civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel – sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.
Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C.proc.civ. și se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C.proc.civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.
Astfel, analiza dispozițiilor art. 95, 96 și 97 C.proc.civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.
Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.
Mai mult, sintagma „instanţa ierarhic superioară” este prezentă în mai multe articole ale Codului de procedură civilă – putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. 1, art. 64 alin. 4, art. 132 alin. 4, art. 344 , art. 406 alin. 6, art. 410, art. 414 alin. 1, art. 421 alin. 2, art. 437 alin. 1, art. 440 şi art. 1071 alin. 1 –, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.
În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C.proc.civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.
De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul C., competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel C., instanță în favoarea căreia aceasta a fost declinată, în temeiul art. 132 alin. 1 şi 3 C.proc.civ.