Decizia civilă nr. 230/2017
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
I. Acțiunea disciplinară
Prin acțiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/J/2016 pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A. - judecător în cadrul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de 99 lit. h) teza I și a II-a din aceeași lege.
II. Hotărârea instanței de disciplină
Prin Hotărârea nr. 26J din 23 noiembrie 2016, Secția pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a hotărât următoarele:
- admite în parte acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva doamnei A. - judecător în cadrul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal;
- în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, aplică doamnei A. - judecător la Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sancțiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură”, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din același act normativ;
- respinge acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva doamnei judecător A., având ca obiect săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată.
III. Recursul declarat împotriva hotărârii instanței de disciplină
Împotriva hotărârii menționate la pct. 2, în ceea ce privește soluția de admitere în parte a acțiunii disciplinare și aplicării sancțiunii disciplinare prevăzute de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din aceeași lege, a declarat recurs pârâta A., invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Recurenta invocă încălcarea principiul egalității armelor și dreptul la apărare, subsumate dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, susținând că, în cadrul judecății finalizate prin hotărârea recurată, i s-a creat o situație procedurală mai puțin favorabilă decât a părții adverse prin respingerea cererii de administrare a probei cu audierea, în calitate de martor, a grefierului de ședință, prin care tindea să demonstreze maniera dificilă în care și-a desfășurat activitatea, timpul și efortul prelungite depuse în urma reluării activității după o perioadă de incapacitate de muncă de 9 luni. Recurenta critică motivarea soluției de respingere a cererii sale în sensul că grefierul se afla în concediu de odihnă și că va fi audiat în calitate de martor președintele de secție, care, însă, în declarația dată nu s-a raportat la teza probatorie invocată. Se susține că în mod greșit Secția pentru judecători în materie disciplinară a apreciat că proba testimonială propusă nu este utilă soluționării cauzei, deși a apreciat diferit în cauze privind pe alți judecători, astfel că a fost lipsită de posibilitatea de a-și demonstra apărările care vizau situația sa particulară în analiza comparativă cu situația altor judecători sub aspectul volumului de activitate.
Recurenta invocă nulitatea hotărârii atacate pentru nelegala învestire a instanței de disciplină. Sub acest aspect, în raport cu dispozițiile art. 5, art. 10 alin. (1) și (6) și art. 12 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, se susține că, deși nu a existat o sesizare din oficiu, ci două sesizări ale unor petenți pentru neredactarea în termen a două hotărâri judecătorești, echipa de inspectori judiciari nu s-a limitat la aspectele sesizate, ci a analizat toată activitatea sa, ceea ce reprezintă o extindere permisă de lege doar în cazul sesizării din oficiu. Totodată, recurenta-pârâtă menționează că hotărârile vizate în sesizările adresate Inspecției Judiciare au fost redactate înainte de sesizarea instanței de disciplină, una dintre acestea fiind redactată chiar înainte de efectuarea cercetării prealabile. Ca efect al omisiunii Inspecției Judiciare de a se sesiza din oficiu cu privire la situația tuturor hotărârilor restante, sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, recurenta susține că este inadmisibilă acțiunea disciplinară, fiind nelegală învestirea Secției pentru judecători în materie disciplinară, motiv de ordine publică care trebuia să fie verificat din oficiu de către instanța de disciplină în exercitarea rolului activ.
În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă afirmă că vătămarea ce i-a fost produsă constă în aplicarea celei mai grave sancțiuni prevăzute de Legea nr. 303/2004.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Instanța de disciplină nu a analizat dacă a existat timpul necesar pentru motivarea hotărârilor judecătorești și pentru îndeplinirea celorlalte obligații aferente soluționării cauzelor și dacă a existat în mod real posibilitatea de îndeplinire a tuturor obligațiilor în cadrul programului normal de lucru.
Pentru existența abaterii disciplinare nu este suficient să existe o întârziere repetată în efectuarea lucrărilor, ci trebuie ca aceasta să fie determinată de motive imputabile judecătorului.
Probatoriul administrat relevă faptul că situația care a stat la baza procedurii disciplinare a fost cauzată de acumularea unui volum mare de restanțe din anii anteriori. Recurenta afirmă că, la reluarea activității, în luna septembrie 2015, s-a confruntat cu un volum de muncă excesiv, pe fondul aglomerării completului său în perioada în care s-a aflat în incapacitate de muncă, din cauză că judecătorii din planificarea de permanență care au asigurat înlocuirea sa nu au soluționat dosarele aflate pe rolul completului. În acest sens, recurenta exemplifică situația unor ședințe cu un rulaj de circa 50 de dosare dintre care au fost soluționate doar 3-4 dosare.
Afirmă recurenta că, la reluarea activității, din cauza stării de sănătate, a fost nevoită să fie asistată de grefier la manipularea dosarelor, în condițiile unui volum de activitate încărcat și complex, cu dosare vechi, cu probatoriul administrat de alți judecători, cu litigii repuse pe rol, fiind necesare și 3 zile lucrătoare pentru pregătirea corespunzătoare a unei ședințe de judecată în condițiile în care se adăugau și alte activități conexe celei de judecată (verificarea încheierilor grefierului, redactarea încheierilor interlocutorii, procedura de regularizare conform noului C. proc. civ.). Se mai arată că grefierul stabil de ședință s-a aflat în concediu medical aproximativ 3 luni, iar grefierii care l-au înlocuit nu erau obișnuiți cu modalitatea de lucru a completului, ceea ce a făcut și mai dificilă gestionarea ședințelor de judecată.
În hotărârea recurată se fac aprecieri cu privire la volumul de activitate numai prin comparație cu activitatea altor judecători, fără a se ține cont că a soluționat într-o proporție covârșitoare cauze de fond, ceea ce explică și operativitatea mai redusă decât în cazul majorității judecătorilor care au intrat în compunerea completurilor de judecată în căi de atac reprezentate de apeluri contravenționale. Sub acest aspect, se invocă activitatea laborioasă în dosarele de fond și complexitatea cauzelor de contencios administrativ. Totodată, recurenta arată că, anterior perioadei de incapacitate de muncă, a fost titularul unui complet de fond cu complexitate mărită și invocă volumul de muncă în continuă creștere la nivelul secției în anii 2015-2016, aspect confirmat de declarația președintelui secției. Totodată, recurenta menționează că, în perioada septembrie-decembrie 2015, i-au revenit spre redactare 203 hotărâri, astfel că timpul rămas pentru redactarea hotărârilor a fost insuficient pentru a putea rezolva situația restanțelor, motiv pentru care nu se poate reține lipsa sa de mobilizare, atât timp cât condițiile concrete de desfășurare a activității nu permit alocarea de timp suplimentar pentru activitatea de redactare.
În hotărârea recurată a fost preluată, în lipsa oricăror dovezi, aserțiunea Inspecției Judiciare conform căreia a fost degrevată de unele ședințe de judecată tocmai pentru a redacta hotărârile restante, apreciere pe care recurenta o califică drept subiectivă.
Este adevărat că un element important al accesului la justiție este reprezentat de soluționare cauzei într-un termen rezonabil, dar asigurarea unui acces efectiv la justiție presupune și asigurarea unui interval de timp suficient în care judecătorul să studieze dosarul cauzei, să consulte legislația aplicabilă, aflată în continuă schimbare, să administreze probele necesare pentru aflarea adevărului, să delibereze și în final să motiveze hotărârea. În condițiile în care se pune accentul doar pe soluționarea cauzelor cu celeritate și pe motivarea urgentă a hotărârilor, de multe ori nu mai rămâne timp suficient pentru studierea dosarului, pentru înțelegerea aspectelor particulare ale acestuia, pentru administrarea corespunzătoare a probelor și pentru realizarea unei motivări care să răspundă în concret cererilor și argumentelor părților. În context, recurenta invocă aspecte referitoare la munca desfășurată în zilele de repaus săptămânal, peste durata normală a zilei de lucru și în perioada concediului de odihnă, ca mod de lucru generalizat la nivelul instanței, care nu împiedică însă acumularea unui număr mare de restanțe.
Considerentele instanței de disciplină referitoare la provocările profesiei de judecător, cu sacrificiile inerente, inclusiv pe plan personal, nu sunt în concordanță cu dreptul la viața privată garantat de art. 8 din Convenție și nici nu au în vedere situația obiectivă existentă la nivelul instanței. Sub acest aspect, recurenta invocă faptul că, începând cu anul 2010, a fost depășită limita volumului optim de muncă stabilită de Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel fiind, exercitarea în mod eficient a atribuțiilor judecătorului presupune și obligația corelativă a statului de creare a condițiilor de muncă adecvate, în acord și cu pct. V al Recomandării nr. 12/(2010) a Comitetului de Miniștri privind independența, eficiența și rolul judecătorilor. În acest sens, este reafirmat gradul de supraîncărcare a judecătorilor din cadrul Tribunalului București, în general, și a celor din cadrul Secției de contencios administrativ și fiscal, în special.
Recurenta combate considerentele din hotărârea recurată referitoare la faptul că mare parte din hotărârile redactate în perioada 01.01.2015-25.07.2016 au fost redactate de grefier, arătând că grefierul întocmește doar practicaua și dispozitivul.
În privința argumentelor instanței de disciplină referitoare la faptul că nu se justifică redactarea unor hotărâri din anul 2014 după un interval de timp mare de la pronunțare, recurenta arată că majoritatea hotărârilor selectate de inspectorii judiciari cuprind considerente de circa 3 pagini și reiterează faptul că s-a aflat în incapacitate de muncă pentru o perioadă de 9 luni. Totodată, se afirmă că activitatea de redactare a hotărârilor judecătorești nu trebuie să fie examinată numai prin prisma criteriului formal și superficial al întinderii textului, care nu are nicio legătură cu ceea ce presupune motivarea temeinică și riguroasă a unei hotărâri judecătorești.
Recurenta invocă faptul că este recunoscută ca o constantă a activității sale calitatea lucrărilor și efortul depus pentru documentarea și argumentarea hotărârilor și critică faptul că instanța de disciplină nu a luat în considerare lucrările pe care le-a depus și care atestau aceste împrejurări.
În consecință, recurenta afirmă că nerespectarea termenului legal de redactare a hotărârilor judecătorești a fost cauzată de imposibilitatea fizică, obiectivă, de a realiza toate activitățile necesare soluționării cauzelor în timpul programului de lucru și chiar în afara acestuia, în condițiile în care trebuie să facă față și limitărilor impuse de problemele de sănătate și obligațiile familiale.
În ceea privește individualizarea sancțiunii, recurenta afirmă că nu s-a ținut cont de toate circumstanțele reale și personale (legate de activitatea profesională, starea de sănătate și de viața privată) care ar fi trebuie avute în vedere prin prisma probatoriului administrat, conform art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004.
IV. Apărările intimatei Inspecția Judiciară
Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
V. Procedura de filtrare a recursului
Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin încheierea din 26 iunie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la 25 septembrie 2017.
VI. Excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta-pârâtă
La data de 22 septembrie 2017, a fost înregistrată cererea recurentei-pârâte de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 100 din Legea nr. 303/2004 în raport cu prevederile art. 1 alin. (5), art. 11 și art. 20 din Constituție.
Autoarea excepției de neconstituționalitate arată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările ulterioare, deoarece excepția este ridicată în fața unei instanțe judecătorești, cu privire la dispoziții aflate în cuprinsul unei legi în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei în actuala fază procesuală.
În susținerea excepției, se argumentează faptul că art. 1 alin. (5) din Constituție instituie principiul general al legalității ca obligație generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorității legiuitoare care trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se realizează în limitele și în concordanță cu legea fundamentală și, totodată, să asigure calitatea legislației. Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerințe calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea sa (Deciziile Curții Constituționale nr. 1 din 11 ianuarie 2012 și nr. 494 din 10 mai 2012).
Art. 100 din Legea nr. 303/2004 constituie o reglementare imprecisă și imprevizibilă și, ca atare, inadecvată în raport cu exigențele enunțate de dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 11 și art. 20 din Constituție și art. 6 din Convenție și ale dreptului comunitar, întrucât nu a fost legiferat un regim clar al sancțiunilor aplicabile în raport cu abaterile constatate în sarcina destinatarilor normei. Legiuitorul s-a mulțumit să utilizeze expresia generală „proporțional cu gravitatea abaterilor”, urmată de enumerarea sancțiunilor.
În esență, autorul excepției invocă încălcarea principiului legalității prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție și a principiului securității raporturilor juridice corelat cu principiul încrederii legitime și în legătură cu dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție și consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Încălcarea principiilor enunțate este argumentată prin lipsa de accesibilitate și previzibilitate, sub aspectul caracterului clar, inteligibil și predictibil, a prevederilor art. 100 din Legea nr. 303/2004, care, prin modul deficitar de redactare, reprezintă o normă lipsită de precizie și care nu este de natură a asigura protecția destinatarilor săi împotriva unor evaluări arbitrare.
Principiul securității raporturilor juridice, extins în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la posibilitățile de interpretare lăsate de legiuitor, impune anumite limite și rigori, spre exemplu, aceea ca rezultatul interpretării să fie coerent cu substanța „infracțiunii” și, evident, previzibil (cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, 2007). Sub acest aspect, se afirmă că prevederile criticate pe calea excepției de neconstituționalitate nu reglementează riguros regimul sancțiunilor prin realizarea trimiterilor la normele de incriminare din art. 99 lit. a)-t) din Legea nr. 303/2004, lăsând astfel posibilități nelimitate de interpretare, deși acest lucru nu este permis de principiile enunțate anterior.
Norma juridică criticată este deficitară și inadecvată, deoarece reglementarea este pur generală, îi lipsește mecanismul care să asigure coerența practicii instanțelor naționale în domeniu și dă naștere unei incertitudini permanente. Cu alte cuvinte, regimul sancționator al faptelor nu este definit și delimitat prin raportare la conținutul acestora și la gravitatea lor privită in abstracto, acest atribut al legiuitorului fiind transferat asupra celor abilitați să aplice norma lipsită de previzibilitate.
Intimata-reclamantă nu a depus la dosar un punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale.
VII. Considerentele Înaltei Curți
Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta-pârâtă
Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, pentru considerentele arătate în continuare.
Dispozițiile criticate pe calea excepției de neconstituționalitate sunt în vigoare și au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât recursul a fost declarat împotriva hotărârii prin care Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, aplicarea sancțiunii disciplinare constând în „excluderea din magistratură” pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din aceeași lege. Dispozițiile ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale din perspectiva criticilor de neconstituționalitate și a dispozițiilor constituționale invocate de recurentă.
Raportat la criticile formulate de autorul excepției, opinia instanței este în sensul că prevederile contestate nu contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 11 și art. 20 din Constituție corelate cu principiul securității juridice și principiul încrederii legitime, subsumate dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenție și dezvoltat în jurisprudența C.E.D.O., din perspectiva exigențelor referitoare la claritatea, precizia și previzibilitatea legii.
Se apreciază că prevederile criticate răspund exigențelor referitoare la calitatea legii, în acest sens fiind avută în vedere și jurisprudența Curții Constituționale în privința cerințelor de claritate, precizie și previzibilitate a legii (Decizia nr. 492/2017; Decizia nr. 732/2014; Decizia nr. 1/2014).
Cerințele constituționale și convenționale referitoare la calitatea legii nu impun în privința prevederilor legale atacate un plus de precizie ori claritate, în sensul propus de autorul excepției, de stabilire a sancțiunii aplicabile în cazul fiecăreia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.
Dispozițiile criticate răspund cerințelor de claritate, precizie și previzibilitate, întrucât destinatarii normei au reprezentarea clară a sancțiunilor disciplinare posibil a fi aplicate în ipoteza săvârșirii vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004. În aplicarea dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 303/2004, revine atât instanței de disciplină în fond, cât și instanței de recurs, sarcina de a realiza un proces complex de apreciere a gravității abaterii care stă la baza soluției de aplicare a uneia dintre sancțiunile disciplinare în raport cu circumstanțele concrete și particulare ale fiecărui diferend disciplinar. Însă, un asemenea proces complex constituie esența rolului ce revine instanței de judecată cu precădere în materia răspunderii disciplinare, iar dispozițiile legale criticate, conferind instanței judecătorești sarcina de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale la circumstanțele de fapt și de drept ale raportului juridic dedus judecății, răspund cerințelor de calitate a legii.
Asupra recursului declarat împotriva hotărârii instanței de disciplină
Conform art. 499 C. proc. civ., analizând criticile formulate de recurenta-pârâtă A., care vizează exclusiv soluția de admitere în parte a acțiunii disciplinare și de aplicare a sancțiunii disciplinare prevăzute de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Prin hotărârea atacată, instanța de disciplină a reținut în privința pârâtei îndeplinirea condițiilor cumulative ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, întrucât s-a făcut dovada încălcării, în mod repetat, de către magistratul cercetat a normelor legale ce reglementează îndatorirea de redactare a hotărârilor judecătorești cu respectarea termenului legal, respectiv dispozițiile art. 426 alin. (5) din C. proc. civ. din 2010 și art. 264 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865.
În esență, cu privire la situația de fapt, instanța de disciplină a reținut că probatoriul administrat relevă faptul că magistratul nu a respectat termenul de redactare a hotărârilor judecătorești, după cum urmează: (i) în dosarele cu privire la care au fost formulate sesizările adresate Inspecției Judiciare, hotărârile pronunțate la 06.05.2014 și 02.04.2013 au fost redactate la 01.06.2016, respectiv 20.05.2014; (ii) pârâta judecător înregistra 849 de hotărâri neredactate la data de 03.06.2016, 900 de hotărâri neredactate la 06.07.2016, iar în cursul cercetării disciplinare număr hotărârilor neredactate crescuse la 917 hotărâri; (iii) conform datelor statistice comunicate de instanță, din totalul de 4292 de hotărâri neredactate la nivelul secției, aproximativ o pătrime aparțineau pârâtei; (iv) la data efectuării cercetării disciplinare, cea mai veche dintre hotărârile neredactate era pronunțată în luna februarie 2011.
În ceea ce privește caracterul imputabil al faptei, instanța de disciplină a reținut, în esență, următoarele: (i) nu pot fi primite apărările pârâtei referitoare la volumul mare de muncă, complexitatea ridicată a dosarelor și starea sa de sănătate; (ii) în perioada septembrie-decembrie 2015, în care a fost prezentă la serviciu, pârâta a avut un volumul de activitate aproximativ egal cu al celorlalți judecători, iar în semestrul I 2016, volumul de activitate al pârâtei a reprezentat aproximativ jumătate din volumul majorității judecătorilor secției, întrucât a fost degrevată de unele ședințe de judecată, tocmai pentru a-și redacta hotărârile; (iii) cu referire la problemele de sănătate, pârâta a beneficiat de suportul conducerii instanței, la revenirea în activitate, după concediul medical, fiindu-i repartizat un grefier care să o ajute în activitatea de tehnoredactare. (iv) pârâta nu a respectat planul operațional întocmit de conducerea secției în vederea reducerii numărului hotărârilor neredactate, în pofida faptului că a îndeplinit numai atribuțiile specifice activității de judecată și a beneficiat de alocarea unui grefier pentru tehnoredactarea hotărârilor în considerarea problemelor de sănătate cu care se confrunta; (v) de la data ultimei rezoluții de exercitare a acțiunii disciplinare - 16 februarie 2015 - și până la data întocmirii rezoluției în prezentul dosar, pârâta a redactat doar un număr de 9 hotărâri din cele pronunțate în anii 2011-2014, cea mai veche dintre acestea datând (la data pronunțării instanței de disciplină) din 03.03.2011; (vi) în continuare, pârâta nu motivează hotărârile pentru care s-a constatat existența abaterii disciplinare; (vii) nici după începerea prezentei cercetări disciplinare pârâta nu s-a mobilizat și nu a depus un efort considerabil pentru a reduce numărul foarte mare de hotărâri neredactate în termenul legal; (viii) sub aspectul laturii subiective, din modul în care a înțeles să gestioneze întreaga sa activitate și să facă aplicarea dispozițiilor legale ce se impuneau pentru redactarea în termen a hotărârilor pronunțate, rezultă că atitudinea psihică a pârâtei a fost de prevedere a rezultatelor faptelor sale pe care, chiar dacă nu le-a urmărit, a acceptat producerea lor; (ix) faptele săvârșite de pârâtă au avut consecințe grave, fiind încălcate drepturile procesuale ale persoanelor care aveau calitatea de părți în cauzele evidențiate mai sus, aducându-se atingere și prestigiului justiției prin nerespectarea cadrului legal de soluționare a acestora; (x) prin neredactarea hotărârilor pronunțate, situație care s-a perpetuat pe o perioadă de mai multe luni de zile, a fost prelungit termenul de soluționare a cauzelor, fiind create premisele încălcării cerinței derulării procedurilor judiciare într-o perioadă rezonabilă, în sensul art. 6 din Convenție.
În circumstanțiere, cu privire la volumul de activitate, instanța de disciplină a reținut că, din cauza volumului mare de activitate, majoritatea judecătorilor din cadrul secției înregistrează întârzieri în redactare, însă mai reduse, atât ca număr, cât și ca durată a depășirii. Totodată, Secția pentru judecători în materie disciplinară a avut în vedere faptul că, la momentul respectiv, complexitatea dosarelor și volumul de activitate la nivelul secției era în creștere cu circa 90 de procente pe căile de atac și 30 de procente pe fonduri, față de trimestrul întâi al anului 2015. Tot în circumstanțiere, instanța de disciplină a reținut că pârâta judecător se găsește în situația analizată din cauza tendinței pe care o are de face lucrurile cât mai bine, fiind un judecător bine pregătit profesional și riguros, care alocă mult timp pentru a se ține la curent cu legislația în continuă schimbare, precum și faptul că președintele secției a afirmat că, după întoarcerea din concediul medical, ritmul de redactare al doamnei judecător a fost mai accelerat.
Criticile recurentei referitoare la încălcarea principiului egalității de arme și expuse la pct. 4 din decizie nu pot primi relevanța propusă. Sub acest aspect, se reține că întemeiat a concluzionat instanța de disciplină în sensul că, prin audierea președintelui secției, au fost obținute lămuriri suficiente cu privire la circumstanțele în care și-a desfășurat activitatea magistratul cercetat disciplinar în perioada de referință, inclusiv la revenirea din concediul medical. Contrar susținerilor din recurs, se reține că instanța de disciplină a avut în vedere problemele de sănătate cu care s-a confruntat pârâta și dificultățile întâmpinate în desfășurarea activității la revenirea din concediul medical. Susținerile recurentei în sensul că depoziția președintelui secției nu a vizat această teză probatorie nu pot fi primite. Pe de o parte, este de observat că în procedura disciplinară nu au fost contestate problemele medicale cu care s-a confruntat pârâta, atât în depoziția președintelui secției, cât și în considerentele din hotărârea recurată reținându-se fără echivoc aceste împrejurări. Totodată, este de remarcat faptul că, în procesul-verbal din 25 iulie 2016, întocmit cu ocazia ascultării în cadrul cercetării disciplinare și semnat de magistratul cercetat, se consemnează faptul că pârâta a fost de acord cu audierea președintelui secției care cunoaște situația activității desfășurate de judecătorii și grefierii din cadrul secției.
Sunt neîntemeiate susținerile recurentei expuse la pct. 5 din decizie referitoare la nulitatea hotărârii atacate pentru nelegala învestire a instanței de disciplină. Sub acest aspect, se reține că, în baza celor două sesizări adresate Inspecției Judiciare, prin Rezoluția nr. 3732/IJ/2033/DIJ/2016 din 06.07.2016, s-a dispus începerea cercetării disciplinare sub aspectul săvârșirii abateri disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, verificările impunând lămurirea aspectelor circumscrise laturii obiective și subiective a abaterii din perspectiva caracterului repetat al conduitei reprobabile, caracter ce nu poate fi infirmat sau confirmat de rezultatul analizei a doar două hotărâri judecătorești. Cu alte cuvinte, aprecierea cu privire la caracterul repetat al conduitei imputabile în sensul abaterii disciplinare reglementate de dispozițiile menționate presupune o analiză care în mod evident nu poate fi limitată doar la două hotărâri judecătorești. În același timp, este de observat că verificările efectuate în cadrul prezentei proceduri disciplinare vizează o singură abatere disciplinară, respectiv cea prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, căreia i se circumscriu aspectele semnalate în cele două sesizări adresate Inspecției Judiciare. Totodată, se reține că niciunul dintre textele indicate de recurenta-pârâtă [art. 5, art. 10 alin. (1) și (6) și art. 12 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, cu modificările ulterioare] nu conțin prevederi care să demonstreze temeinicia susținerilor corelative din cererea de recurs.
În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, este de observat, cu titlu preliminar, că recurenta-pârâtă nu contestă situația de fapt, astfel cum a fost reținută în hotărârea atacată, ci formulează critici numai în ceea ce privește aprecierea caracterului imputabil al faptei, prin invocarea de circumstanțe legate de volumul de activitate și problemele de sănătate cu care s-a confruntat.
Criticile prin care recurenta tinde să demonstreze existența unei culpe scuzabile justificată de cauze obiective - precum volumul de activitate, complexitatea cauzelor și problemele de sănătate - nu sunt de natură a demonstra contrariul aspectelor reținute de instanța de disciplină sub aspectul caracterului imputabil al conduitei profesionale a pârâtului.
Raportat la apărările pârâtei fundamentate pe problemele de sănătate, Înalta Curte reține că perioada de incapacitate temporară de muncă pe o perioadă de 9 luni invocată de recurenta-pârâtă a intervenit în luna decembrie 2014, iar majoritatea covârșitoare a restanțelor în redactare avute în vedere în analiza abaterii disciplinare vizează hotărâri pronunțate în perioada 2011-2014. Cu alte cuvinte, problemele de sănătate intervenite la sfârșitul anului 2014 nu pot justifica deficiențele constatate în activitatea anterioară și care s-au perpetuat și s-au acutizat inclusiv pe parcursul procedurii disciplinare. Apărările formulate de recurentă din această perspectivă sunt contrabalansate de faptul că, inclusiv în considerarea acestor probleme, pârâta a beneficiat de sprijinul conducerii instanței prin întocmirea unui plan pentru rezolvarea situației restanțelor, prin alocarea unui grefier pentru activitatea de tehnoredactare și prin degrevarea de unele ședințe de judecată.
Astfel, circumstanțele invocate de recurentă nu sunt apte să înlăture temeinicia concluziilor primei instanțe în sensul că volumul de activitate al pârâtei a fost asemănător, nefiind constatate diferențe semnificative față de ceilalți judecători ai secției, ci constatându-se, dimpotrivă, faptul că pârâta a beneficiat de condiții speciale în considerarea circumstanțelor personale. Sunt neîntemeiate criticile recurentei-pârâte în sensul că nu s-a făcut dovada faptului că în semestrul I 2016 a fost degrevată de unele ședințe în scopul rezolvării situației restanțelor în redactarea hotărârilor judecătorești. Sub acest aspect, se constată că aspectele respective sunt dovedite fără echivoc de datele statistice cuprinse în documentul „Operativitatea, complexitatea și numărul de hotărâri repartizate pentru redactare pe fiecare judecător pentru semestrul I 2016”, care reflectă faptul că, în perioada respectivă, numărul de ședințe (14) la care a participat pârâta este mult inferior numărului de 23-42 de ședințe înregistrat de 24 dintre cei 28 de judecători ai secției (doar 3 judecători din cadrul secției au înregistrat un număr de ședințe inferior pârâtei, însă situația acestor magistrați nu face obiectul prezentei analize). Or, aceste date statistice demonstrează fară tăgadă faptul că, în comparație cu cvasi-majoritatea judecătorilor secției, pârâta a beneficiat de sprijinul conducerii instanței în considerarea problemelor cu care se confrunta.
Totodată, este de observat faptul că recurenta nu critică raționamentul și concluziile instanței de disciplină în privința nerespectării termenului legal și rezonabil în care este necesar a fi redactate hotărârile judecătorești și nici consecințe pe care întârzierea în redactarea hotărârilor le-a produs în privința drepturilor procesuale ale justițiabililor.
În consecință, în raport cu situația de fapt, necontestată de recurentă, se reține că instanța de disciplină întemeiat a apreciat că amploarea restanțelor în redactarea hotărârilor și durata întârzierilor în redactare (peste 4 ani, așa cum rezultă din ultima situație a restanțelor în redactare din 21.11.2016, depusă la dosar anterior pronunțării hotărârii recurate) este de natură a produce grave consecințe în privința drepturilor și intereselor legitime ale părților litigante și în privința funcționării sistemului judiciar, iar fapta ilicită, săvârșită cu intenție indirectă, este imputabilă pârâtei, în contextul unui volum de activitate asemănător celorlalți judecători din cadrul secției și în condițiile în care modul defectuos de desfășurare a activității de redactare a hotărârilor s-a perpetuat în timp, inclusiv pe perioada procedurii disciplinare.
Fără a nega nici volumul de activitate al secției și nici preocuparea permanentă a magistratului pentru calitatea redactării hotărârilor judecătorești, Înalta Curte reține că îndatorirea ce incumbă judecătorului de a asigura supremația legii, inclusiv sub aspectul respectării termenelor legale și a principiului termenului rezonabil, presupune asigurarea unui just echilibru între calitatea actului de justiție și gradul de încărcare a activității apt să garanteze satisfacerea interesului public preeminent de înfăptuire a justiției, ca element definitoriu al statului de drept. De asemenea, nu poate fi contestat faptul că exercitarea în mod eficient a atribuțiilor prevăzute de lege în sarcina magistratului presupune obligația corelativă a statului de creare a condițiilor de muncă adecvate. Însă, reafirmând faptul că nu este negat volumul mare de activitate în materia contenciosului administrativ și fiscal, cu precădere în cazul secției în care își desfășoară activitatea recurenta, completul de 5 judecători, în actualul cadru procesual, nu este învestit a aprecia cu privire la conduita Statului Român, prin autoritățile publice competente, în ceea ce privește aspectele susținute de recurentă.
Or, în speță, acest just echilibru a fost semnificativ perturbat în activitatea profesională a pârâtei prin conduita imputabilă constând în nerespectarea termenului legal și a termenului rezonabil de redactare a hotărârilor judecătorești în privința unui număr foarte mare de cauze și pentru perioade îndelungate de timp (până la 4 ani), cu consecințe nefavorabile în privința drepturilor și intereselor legitime ale justițiabililor, subsumat imperativului de funcționare optimă a sistemului judiciar.
La individualizarea sancțiunii disciplinare, realizând o corectă aplicare a principiului aplicării graduale a sancțiunilor disciplinare, instanța de disciplină cu just temei a avut în vedere faptul că nici cercetările disciplinare anterioare, nici sancțiunea avertismentului și nici sancțiunea suspendării din funcție aplicate gradual pârâtei nu și-au atins scopul, întrucât magistratul nu a înțeles ori nu a reușit să își adapteze modul de lucru la condițiile și volumul de muncă și să remedieze deficiențele în desfășurarea activității, ci, dimpotrivă, nu a redactat nici hotărârile pentru care a fost anterior sancționată și nici hotărârile care i-au revenit ulterior spre redactare, atingând un volum foarte mare de restanțe și depășind nejustificat de mult termenul legal și rezonabil de redactare a hotărârilor. Relevant este faptul că, la data de 21.11.2016, recurenta-pârâtă înregistra un număr de 936 de hotărâri neredactate (cele mai vechi hotărâri fiind din luna ianuarie 2012)
În acord cu aprecierea instanței de disciplină, Înalta Curte reține că este justificată aplicarea sancțiunii următoare celei aplicate anterior magistratului cercetat, în circumstanțele concrete ale litigiului dedus judecății, care au reliefat fără echivoc faptul că magistratul fie nu a conștientizat amploarea și gravitatea conduitei sale culpabile, fie nu a fost în măsură să remedieze deficiențele din activitatea sa.
Pentru considerentele arătate, completul de 5 judecători constată că hotărârea Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurent în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A., judecător în cadrul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea formulată de recurenta A. și dispune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în raport cu prevederile art. 1 alin. (5), art. 11 și art. 20 din Constituție.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A., judecător în cadrul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, împotriva Hotărârii nr. 26J din 23 noiembrie 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/J/2016.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 septembrie 2017.