Decizia nr. 1059/2017
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința nr. 338 din 13 februarie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamantelor SC A. SpA, SC B. SA, SC C. SA, prin SC D. GmbH, E., F., SC D. GmbH, SC G. SpA, SC H. SpA, SC I. GmbH, prin SC J. SA, K., L., SC M. SA, N., O., L., SC P, SC R. SA, SC S. GmbH, SC T. Lp, U., SC V. SA, în contradictoriu cu pârâtele SC X. SRL, SC Z. SRL, SC Y. SRL.
În consecință, tribunalul a dispus obligarea pârâtelor să înceteze folosirea în activitatea comercială a semnelor identice sau similare mărcilor înregistrate ale reclamantelor și să înceteze folosirea pe site-urile proprii a semnelor identice sau similare a mărcilor reclamantelor, cu cheltuieli de judecată în sumă de 15.000 lei; a respins ca neîntemeiate cererile privind daunele cominatorii și de obligare a pârâtelor la plata daunelor materiale și morale.
Totodată, tribunalul a respins cererea precizată a acelorași reclamante în contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, admițând în prealabil excepția lipsei calității procesuale pasive.
Prin aceeași sentință, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a celorlalte pârâte.
Prin Decizia nr. 176 din 23 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamante, a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în ceea ce privește: cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA având ca obiect obligarea pârâtei la furnizarea către reclamante a informațiilor și înscrisurilor ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe site, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet; cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele SC Z. SRL și SC Y. SRL având ca obiect obligarea acestora să furnizeze reclamantelor informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe siteuri, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet; cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele SC X. SRL, SC Z. SRL și SC Y. SRL având ca obiect acordarea daunelor materiale și morale. A menținut restul dispozițiilor sentinței.
Prin încheierea din data de 3 decembrie 2013 s-a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei și dispozitivului deciziei în sensul că, în cel de-al doilea paragraf site-urile menționate.
În motivarea deciziei s-au reținut următoarele:
Cu privire la pârâta SC A.A. SA, în urma completărilor succesive ale cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat primei instanțe să soluționeze următoarele capete de cerere:
1. Încetarea actelor de distribuție și/sau de folosire în orice mod în activitatea comercială a pârâtelor, a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor enumerate în cererea de chemare în judecată, pentru produse identice sau similare din clasa 3, sub sancțiunea plății amenzii civile maxime/zi de întârziere prevăzute de art. 5803 C. proc. civ.;
2. Interzicerea folosirii pe site-urile proprii și/sau pe site-urile găzduite și/sau administrate pentru terți a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor enumerate în cererea de chemare în judecată, pentru produse identice sau similare din clasa 3, sub sancțiunea plății amenzii civile maxime/zi de întârziere, prevăzute de art. 5803 C. proc. civ.
3. Obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor materiale în cuantum provizoriu de 1.000 euro, precum și a despăgubirilor morale în valoare estimată provizorie de 2.000 euro către fiecare titular de marcă, pentru prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a mărcilor înregistrate aparținând reclamantelor sau în situația în care nu se poate stabili cu exactitate suma, obligarea la despăgubiri reprezentând echivalentul valorii minime a unei licențe pentru fiecare titular, conform primei cereri completatoare;
4. Obligarea pârâtei SC A.A. SA de a furniza informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe siteuri, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet, conform celei de-a doua cereri completatoare.
Prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte cu privire la toate capetele de cerere îndreptate împotriva sa.
În ceea ce privește primul capăt de cerere, soluția primei instanțe este corectă, întrucât chiar din susținerile reclamantelor rezultă că această pârâtă are doar calitatea de furnizor de servicii de internet care găzduiește site-urile indicate în cerere și nu utilizează în activitatea comercială proprie semne identice sau similare cu mărcile reclamantelor.
De asemenea, soluția este corectă față de modalitatea de redactare a capătului al doilea de cerere.
Astfel, din textele legale citate de apelanta-reclamantă (art. 14 lit. a) și b) din Legea nr. 365/2002) și din considerentele deciziilor Curții de Justiție a Comisiei Europene/Curtea de Justiție a Uniunii Europene indicate în motivarea apelului rezultă că obligația furnizorului de servicii de internet este aceea de a acționa rapid în vederea eliminării sau blocării accesului la aceste servicii, iar această obligație se naște în momentul când furnizorul ia cunoștință despre activitatea nelegală desfășurată prin intermediul site-urilor găzduite sau despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț.
Apelantele-reclamante au solicitat „interzicerea folosirii pe site-urile proprii și/sau pe site-urile găzduite și/sau administrate pentru terți a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor (…)”. Or, pârâta nu folosește ea însăși semnele, astfel încât să i se interzică o asemenea folosire, iar ceea ce ar putea ea interzice terților (în speță, celorlalte pârâte) este accesul la serviciile de hosting pe care le furnizează, în virtutea obligației citate mai sus, alături de posibilitatea de a elimina informațiile vătămătoare, însă nu acesta este conținutul cererii formulate împotriva pârâtei SC A.A. SA.
Aceeași soluție se impune și cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere, având ca obiect daunele materiale și morale solicitate de la pârâta SC A.A. SA, întrucât, astfel cum a fost formulată cererea, rezultă că se solicită de la această pârâtă „prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a mărcilor”. Or, așa cum s-a arătat mai sus, intimata-pârâtă SC A.A. SA nu realizează ea însăși acte de folosire a unor semne identice sau similare cu mărcile apelantelor-reclamante, astfel încât nu poate avea calitate procesuală pasivă nici pe acest capăt de cerere.
Rezultă cu claritate din motivarea cererii adresate primei instanțe că reclamantele nu au solicitat de la această pârâtă repararea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligațiilor care îi reveneau în calitatea sa de furnizor de servicii de hosting, ci doar pentru o pretinsă folosire în activitatea comercială a semnelor identice sau similare cu mărcile reclamantelor, pe temeiul art. 36 și 37 din Legea nr. 84/2998 și art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, texte ce au în vedere persoana care a încălcat drepturile exclusive conferite de marcă, respectiv care a desfășurat o activitate de contrafacere.
Or, față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu s-ar putea schimba în apel cauza cererii, solicitându-se prejudicii pe temeiul Legii nr. 365/2002, invocată în motivele de apel.
În ceea ce privește cel din urmă capăt de cerere îndreptat împotriva pârâtei SC A.A. SA, însă, în mod greșit prima instanță a constatat lipsa calității procesuale pasive a acesteia.
Astfel, cererea formulată de reclamantă având ca obiect obligarea pârâtei SC A.A. SA de a furniza informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe siteuri, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet, a fost întemeiată pe art. 8 lit. a)-d) din O.U.G. nr. 100/2005.
Or, pârâta în discuție se încadrează în dispozițiile literei d) a textului citat, întrucât s-a arătat în dezvoltarea motivelor cererii că serviciile sale de hosting, furnizate în scop comercial, au fost utilizate în activități de contrafacere.
În aceste condiții, s-a constatat că apelul este fondat sub acest aspect.
Cu privire la cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele SC Z. SRL și SC Y. SRL (a doua cerere completatoare), instanța de apel a constatat că aceasta nu a fost analizată de către instanța de fond, soluția neregăsindu-se în dispozitivul sentinței, iar motivarea nefăcând vreo referire la solicitarea reclamantelor de obligare a pârâtelor să furnizeze informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe siteuri, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet.
Fată de această împrejurare, constatând că și sub acest aspect în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului acestei cereri și având în vedere aplicabilitatea art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară datei de 25 noiembrie 2010, instanța de apel a dispus trimiterea spre rejudecare la prima instanță și a acestei cereri.
Cu privire la cererea având ca obiect acordarea daunelor materiale și morale formulată în contradictoriu cu pârâtele SC X. SRL, SC Z. SRL și SC Y. SRL (cererea inițială, prima cerere completatoare și precizarea ulterioară), instanța de apel a constatat că prima instanță a respins solicitarea reclamantei de acordare a daunelor materiale și morale cu motivarea că „nu s-a făcut dovada prejudiciului material și moral suferit de reclamante, pârâtele dând dovadă de bună credință ca urmare a notificării reclamantelor prin sistarea activităților de promovare a propriilor produse prin folosirea semnelor identice sau similare mărcilor reclamantelor”.
Prin aceeași sentință, s-a constatat că pârâtele menționate au săvârșit actele de încălcare a drepturilor reclamantelor asupra mărcilor menționate în acțiune (aspect care, de altfel, a intrat în puterea de lucru judecat ca urmare a neexercitării căii de atac de către aceste pârâte și nu mai poate fi repus în discuție, în pofida faptului că intimatele au încercat să procedeze astfel prin întâmpinările la apel).
S-a observat că ceea ce reclamantele au solicitat a fost repararea prejudiciilor create pe perioada desfășurării activității ilicite, iar nu pentru o eventuală perioadă ulterioară încetării acestora, astfel că prima instanță avea de analizat existența condițiilor răspunderii civile delictuale, inclusiv vinovăția pârâtelor, pentru perioada de până la sistarea activității menționate în motivarea sentinței atacate.
În plus, reclamantele au expus pe larg atât în ce constau prejudiciile afirmate, cât și modalitatea de calcul a acestora, întemeiate pe înscrisuri, aspecte pe care prima instanță nu le-a analizat în niciun fel.
S-a constatat că, deși formal, cererea menționată a fost respinsă ca neîntemeiată prin dispozitivul sentinței apelate, prima instanță a omis cu totul a o analiza în concret pe fond, prin raportare la susținerile părților din proces, situație care se încadrează, de asemenea, în ipoteza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. vizând soluționarea procesului fără a intra în judecata fondului. Cu privire la această cerere, față de considerentele deciziei în interesul Legii nr. 2/2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, s-a reținut că se impune trimiterea spre rejudecare la prima instanță.
Prin Decizia nr. 1135 din 28 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a luat act de renunțarea reclamanților la judecata recursului declarat împotriva deciziei menționate, în ceea ce le privește pe pârâtele SC Z. SRL și SC Y. SRL; a admis recursurile declarate de reclamanți și de pârâtele SC X. SRL și SC A.A. SA împotriva aceleiași decizii; a casat decizia și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de către reclamante împotriva părții din decizie referitoare la pârâtele SC Z. SRL și SC Y. SRL, s-a lua act de renunțarea la judecata acestuia, în temeiul art. 316 raportat la art. 298 și art. 246 alin. (1) C. proc. civ.
În legătură cu recursurile declarate de către reclamante și pârâta SC X. SRL, împotriva părții din decizie care o privea pe această pârâtă, Înalta Curte a constatat fondate motivele de recurs prin care s-a susținut de către ambele recurente că decizia a fost pronunțată cu încălcarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță intrând în cercetarea fondului în ceea ce privește capătul de cerere trimis spre rejudecare, formulat în contradictoriu cu această pârâtă, având ca obiect acordarea daunelor materiale și morale.
Ca atare, este nelegală soluția instanței de apel de desființare a sentinței cu trimitere spre rejudecare a acestui capăt de cerere formulat în contradictoriu cu această pârâtă, cu consecința neanalizării motivelor de apel pe fond, motiv pentru care s-a dispus casarea deciziei în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) și art. 314 coroborat cu art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.
Motivele de recurs formulate de către pârâta SC X. SRL prin care se critică modul de soluționare a apelului față de alți pârâți, SC Z. SRL, SC Y. SRL și SC A.A. SA, au fost apreciate ca lipsite de interes.
Referitor la recursul declarat de către reclamante împotriva părții din decizie prin care a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a primelor trei capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA, pentru lipsa calității procesuale pasive, Înalta Curte a constatat nefondate motivele de recurs prin care se susținea nelegalitatea acesteia.
Contrar afirmațiilor recurentelor reclamante, acestea nu au invocat ca temei de drept în cadrul nici uneia dintre multiplele cereri (de chemare în judecată, completatoare, precizatoare) Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, lege care transpune Directiva nr. 2000/31/CE. Temeiurile de drept invocate au fost O.U.G. nr. 100/2005 și Legea nr. 84/1998, temeiuri care, de altfel, erau susținute de motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost succesiv completată și precizată.
Reclamantele nu au invocat în motivarea în fapt împrejurări care să atragă calificarea acestor capete de cerere formulate împotriva pârâtei SC A.A. SA conform Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic.
Astfel, prin cererea formulată la data de 26 ianuarie 2011 reclamantele au formulat cerere completatoare prin care au solicitat extinderea cadrului procesual și chemarea în judecată în calitate de pârâți, alături de pârâta SC X. SRL, a pârâților SC Z. SRL, SC Y. SRL, SC A.A. SA.
Referitor la pârâta SC A.A. SA reclamantele au arătat că administrează numele de domeniu, administrând astfel subdomeniile și site-urile ce pot fi accesate prin intermediul acestor adrese, iar pe siteul s-a publicat un catalog în care sunt prezentate produsele x, comercializate, identificate prin raportare la mărcile reclamantelor.
Cum corect a reținut instanța de apel, în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată (fundamentul pretenției formulate/cauza raportului juridic dedus judecății/situația de fapt calificată juridic) conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Mai mult, în apel, în ceea ce o privește pe pârâta SC A.A. SA, reclamantele au solicitat modificarea, în parte, a sentinței în sensul: obligării acesteia: 1) la furnizarea informațiilor și înscrisurilor ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe site-urile indicate în acțiune, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet; 2) la încetarea folosirii în activitatea comercială a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 3 (conform Clasificării de la Nisa) și 3) la plata prejudiciului material de 4.617,66 lei și a prejudiciului moral de 4.617,66 lei pentru fiecare titular de marcă.
Astfel, din modul cum a fost formulat apelul a rezultat că reclamantele nu au înțeles să atace reținerea lipsei calității procesuale pasive a SC A.A. SA pentru capătul de cerere prin care se solicita ”interzicerea folosirii pe site-urile proprii și/sau pe site-urile găzduite și/sau administrate pentru terți a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor enumerate în cererea de chemare în judecată, pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 3, sub sancțiunea plății amenzii civile maxime/zi de întârziere, prevăzute de art. 5803 C. proc. civ.”, dar și referitor la încetarea actelor de distribuție.
Trecând peste cele menționate anterior legat de limitele apelului, instanța de apel a reținut corect că SC A.A. SA nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește primele trei capete de cerere, așa cum au fost evidențiate pe parcursul soluționării cauzei în fața primei instanțe de fond, având în vedere că nu a utilizat mărcile în cauză în activitatea sa comercială.
Așa cum a rezultat din cauzele Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate chiar de către recurentele reclamante (cauzele reunite nr. 236/2008, nr. 237/2008, nr. 238/2008, Google France SARL și cauza nr. 324/2009, O. v. Ebay) ”(…) existența unei „utilizări” de către un terț a unui semn identic sau similar cu marca titularului, în sensul art. 5 din Directiva 89/104 și al art. 9 din Regulamentul nr. 40/94, presupune cel puțin că terțul utilizează semnul în cadrul propriei comunicări comerciale. Or, în măsura în care acest terț furnizează un serviciu care constă în a permite clienților săi ca, în cadrul activităților lor comerciale, precum ofertele de vânzare, să afișeze semne care corespund unor mărci, operatorul menționat nu utilizează el însuși semnele respective în sensul vizat prin reglementarea Uniunii menționată” (a se vedea în acest sens Hotărârea Google France și Google, citată anterior, pct. 56 și 57); O. v. Ebay, pct. 102).
Deși pârâta SC A.A. SA nu este, cel puțin în situația de fapt din cadrul acestui dosar, nici operatorul unei piețe on-line, ca Ebay, și nici furnizor al unui serviciu de referențiere, precum Google, cauzele invocate de către reclamante, în care se pune problema și a răspunderii furnizorilor de servicii intermediari reglementată prin Directiva nr. 2000/31, sunt relevante sub aspectul definirii conceptului de „utilizare” de către un terț a unui semn identic sau similar cu marca titularului, care se regăsește în art. 36 din Legea nr. 84/1998, temei de drept invocat de către reclamante.
În speță, SC A.A. SA a fost chemat în judecată având în vedere calitatea sa de titular al numelor de domeniu, calitate în care a permis crearea de subdomenii, unde, pe site-ul astfel creat, beneficiarii au postat anumite materiale despre care reclamantele pretind că le-au încălcat drepturile asupra propriilor mărci.
Nu a rezultat din dosar că pârâta SC A.A. SA ar fi avut vreun rol în administrarea site-urilor astfel create.
Atât timp cât SC A.A. SA nu utilizează semnul în cadrul propriei comunicări comerciale nu se poate susține existența unei „utilizări” a unui semn identic sau similar cu marca titularului, în sensul art. 36 din Legea nr. 84/1998 în sarcina acestuia.
Or, prin cele trei capete de cerere referitor la care s-a reținut în decizia atacată că SC A.A. SA nu are calitate procesuală pasivă se solicita încetarea actelor de distribuție și/sau de folosire în orice mod în activitatea comercială a pârâtelor, a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor; interzicerea folosirii pe site-urile proprii și/sau pe site-urile găzduite și/sau administrate pentru terți a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor; obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor materiale precum și a despăgubirilor morale către fiecare titular de marcă pentru prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a mărcilor înregistrate aparținând reclamantelor.
Calitatea procesuală pasivă rezidă în identitatea dintre persoana pârâtului și cel despre care se pretinde ca este obligat in raportul juridic supus judecății.
Reclamantele nu au invocat, referitor la pârâtul SC A.A. SA, faptul că ar efectua acte de distribuție a unor produse purtând semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor, iar referitor la folosirea fără drept a mărcilor înregistrate aparținând reclamantelor, așa cum s-a reținut anterior, SC A.A. SA nu utilizează în circumstanțele în speță, un semn identic sau similar cu marca titularului, în sensul art. 36 din Legea nr. 84/1998.
Ca atare, nu se poate susține întemeiat că ar fi obligat în raportul juridic supus judecății.
Răspunderea furnizorului de servicii intermediar, așa cum este reglementată în Directiva nr. 2000/31, transpusă prin Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic (art. 14), care nu a fost invocată în prezenta cauză în fața primei instanțe, în cadrul termenului legal, de către reclamante, intervine pentru o altă faptă (furnizorul de servicii nu a acționat rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la acestea, având cunoștință despre faptul că activitatea sau informația respectivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui terț), cu alte cerințe de verificat decât cea de folosire fără drept a mărcilor înregistrate, pretinsă în cauză, așa cum a reținut și instanța de apel, astfel că și eventualele prejudicii produse trebuie identificate separat, având și o altă limită în timp, în legătură directă cu data săvârșirii respectivei fapte de către furnizorul de servicii intermediar.
Faptul că prin concluziile scrise depuse cu prilejul dezbaterilor pe fond, ca răspuns la apărările pârâtei SC A.A. SA, reclamantele și-au expus părerea legată de răspunderea furnizorului intermediar de servicii, nu înseamnă că au avut drept cauză a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost completată și precizată, temeiurile de drept menționate anterior, cererea de chemare în judecată putând fi modificată doar în cadrul termenelor de decădere prevăzute de C. proc. civ., în afară de celelalte condiții de formă pe care le presupune.
Nu se impune, însă, analiza motivului de recurs privind contradictorialitatea ce ar exista între soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive cu privire la primele trei capete de cerere, pe de o parte, și al patrulea, pe de altă parte, întrucât motivele și apărările ce vizau capătul de cerere privind furnizarea informațiilor formulat în contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA nu au fost analizate corespunzător de către instanța de apel.
Astfel, Înalta Curte a considerat că este fondat recursul declarat de către pârâta SC A.A. SA împotriva părții din decizie prin care s-a constatat calitatea sa procesuală pentru capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea sa la a furniza informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe siteuri, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet, pentru următoarele considerente:
Instanța de apel a reținut că pârâta SC A.A. SA are calitate procesuală pasivă pentru acel capăt de cerere, în temeiul art. 8 lit. d) din O.U.G. nr. 100/2005, întrucât s-a arătat în dezvoltarea motivelor cererii că serviciile de hosting ale pârâtei, furnizate în scop comercial, au fost utilizate în activități de contrafacere.
Instanța de apel nu a arătat cum a ajuns la concluzia că serviciile pârâtei SC A.A. SA au fost utilizate în activitățile de contrafacere pretinse în cauză, astfel că nu a stabilit deplin împrejurările de fapt, fiind aplicabile prevederile art. 314 C. proc. civ., interpretate per a contrario.
Pentru a stabili deplin împrejurările de fapt legate de calitatea procesuală a pârâtei SC A.A. SA, instanța de apel trebuia să determine în ce constau serviciile furnizate de către pârâta SC A.A. SA (stocarea hosting - găzduire (gratuită conform răspunsului acestei pârâte la interogatoriu) pe server-ul pârâtei], în ce au constat serviciile utilizate în activități de contrafacere, în ce au constat serviciile titularului subdomeniului care a oferit spre vânzare mărfuri folosindu-se de un catalog prin intermediul căruia se făcea legătura cu mărcile înregistrate ale reclamantelor, așa cum pretind acestea, care dintre aceste servicii au fost folosite în activități de contrafacere, pentru a se determina care este furnizorul de servicii la care se referă art. 8 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 100/2005. Furnizor de servicii este și titularul subdomeniului, oferirea spre vânzare a unor mărfuri reprezentând, de asemenea, un serviciu.
Pe de altă parte, trebuia analizată calitatea procesuală pasivă și din perspectiva informațiilor solicitate de la pârâtă. În funcție de aceste informații solicitate trebuia stabilit dacă pârâta SC A.A. SA s-ar putea afla în posesia lor în baza contractului încheiat cu titularul subdomeniului, ținând cont că nu fac parte dintre informațiile pe care sunt obligați să le comunice conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 (art. 15 parag. 2 din Directiva nr. 2000/31/CE) și în funcție de caracteristicile specifice ale serviciului furnizat, apărări invocate de către pârâtă, dar neanalizate de către instanța de apel.
Instanța de apel ar urma să analizeze, în măsura în care va considera necesar, și incidența sub aspectul calității procesuale pasive legat de capătul de cerere menționat anterior, a cauzelor Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate de către ambele părți, dar și a altor cauze ale Curții de Justiție a Uniunii Europene relevante, de exemplu, C-275/06, Produtores de Musica de Espana c/a Telefonica de Espana SAU, privind protecția datelor cu caracter personal, apărare invocată de către pârâtă, dar considerată de către reclamante ca fiind o problemă de fond.
Având în vedere că s-a dispus casarea deciziei pentru motivele menționate anterior, nu s-a mai impus analiza celorlalte motive de recurs privind, în esență, fondul cererilor și cheltuielile de judecată.
Înalta Curte a casat în tot decizia atacată, ținând cont de necesitatea bunei administrări a cauzei și caracterul unitar al apelului, urmând ca instanța de apel să aibă în vedere, în rejudecare limitele apelului și ale recursurilor, conform art. 316 coroborat cu art. 295 alin. (1) C. proc. civ., și problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie conform art. 315 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 325 din 5 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a luat act de renunțarea la judecata apelului în contradictoriu cu intimatele - pârâte SC Z. SRL și SC Y. SRL; s-a admis apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței nr. 338 din 13 februarie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți SC X. SRL și SC A.A. SA și, în consecință, s-a dispus schimbarea în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtei SC X. SRL la plata a câte unei sume de 49.815,56 lei către fiecare dintre reclamanți, reprezentând prejudiciu material, păstrându-se, în rest, dispozițiile sentinței.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a luat act, în primul rând, că obiectul rejudecării este constituit, așa cum rezultă din decizia de casare, din apelul referitor la pretențiile reclamantei pentru daune de la SC X. SRL (greșit se considerase în apelul anterior că prima instanță nu le analizase în fond) și la existența sau nu a calității pasive a SC A.A. SA pe capătul de cerere referitor la furnizarea de informații.
În al doilea rând, se remarcă faptul că reclamanta a renunțat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție la recursul împotriva părții de decizie referitoare la SC Z. SRL și SC Y. SRL (ceea ce, formal, ar putea însemna că s-a menținut soluția dată anterior în apel, respectiv trimiterea spre rejudecare către prima instanță); totuși, decizia din apel a fost casată integral.
Prin urmare, casarea ca fiind integrală trebuie rejudecate și aceste apeluri împotriva SC Z. SRL și SC Y. SRL.
În ceea ce privește apelul declarat în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC Z. SRL și SC Y. SRL. (privitor la solicitarea reclamantelor de a fi obligate aceste pârâtele să furnizeze reclamantelor informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe siteuri, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet, precum și la pretențiile decurgând din daunele materiale și morale), în baza art. 246 C. proc. civ. s-a luat act că apelanta a renunțat la calea de atac.
Ceea ce a rămas supus judecății este apelul referitor la respingerea celui de-al doilea capăt de acțiune formulat în contra pârâtei SC A.A. SA precum și privitor la respingerea pretențiilor decurgând din daune morale și materiale, formulate în contra pârâtei SC X. SRL.
În analiza celor două probleme, instanța de apel a reținut, în prealabil, ca intrată în puterea lucrului judecat situația de fapt stabilită de prima instanță în sensul că pârâta SC X. SRL, pentru a-și comercializa produsele (parfumuri), s-a folosit de mărcile notorii aparținând reclamantelor în sensul asocierii prin comparație a produselor sale de produsele reclamantelor în cadrul unor grupe de arome, activitatea de comercializare desfășurându-se pe site, corespunzătoare unui subdomeniu găzduit pe serverele pârâtei SC A.A. SA, prin intermediul platformelor oferite de aceasta prin domeniile web.
Pârâta SC A.A. SA este proprietar al domeniilor web, pe care le administrează; pe aceste platforme web, subdomeniile pot fi create de orice utilizator care își formează un cont respectând termenele și condițiile, în mod gratuit; în ceea ce privește subdomeniile, pârâta SC A.A. SA oferă doar servicii de găzduire (stocare - hosting, în înțelesul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 pentru aceste domenii, fără a le administra).
Aceste aspecte rezultă din pozițiile concordante ale reclamantelor și pârâtei SC A.A. SA, care a recunoscut inclusiv la interogatoriu că oferă servicii de găzduire a celor două subdomenii, precum și din faptul că reclamantele nu au adus probe din care să rezulte că pârâta SC A.A. SA ar oferi mai mult decât stocare - hosting (găzduire) celor două subdomenii sau că le-ar administra sau că ar utiliza în vreun fel informația acolo stocată.
În aceste condiții, respectiv faptul că serviciile ce țin de punerea nelicită în comerț a unor produse prin asocierea nelegitimă cu mărcile reclamantelor au fost efectuate prin intermediul subdomeniului, ce nu este administrat de pârâta SC A.A. SA și că serviciile pe care le-a oferit aceasta din urmă au fost din cele de stocare - hosting a informațiilor furnizate de destinatarul serviciului (adică de titularul subdomeniului), instanța de apel, interpretând dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 100/2005 și ținând cont de pretenția formulată de reclamante în cel de-al patrulea petit formulat în contra pârâtei SC A.A. SA, a menținut soluția primei instanțe de respingere pentru lipsa calității procesuale, ținând cont de următoarele argumente:
Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) lit. d) din ordonanță, instanța poate ordona ca informații privind originea și rețelele de distribuție a mărfurilor și serviciilor care aduc atingere unui drept de proprietate industrială protejat - adică informații privind mărfurile și serviciile păgubitoare - să fie furnizate fie de către autorul încălcării, fie de către orice altă persoană care furnizează servicii utilizate în activitatea păgubitoare (cea de contrafacere), adică servicii prin intermediul cărora se aduce atingere drepturilor titularului inclusiv prin contrafacerea unor servicii.
În speță, însă, în raport de natura raporturilor dintre pârâta SC A.A. SA și pârâta SC X. SRL, de natura raporturilor dintre pârâta SC A.A. SA și titularii subdomeniilor și de natura informațiilor solicitate de către reclamante, pârâta SC A.A. SA nu este acea „altă persoană” care să furnizeze respectivele informații.
Cu toate că pârâta SC A.A. SA poate fi considerată o persoană care furnizează în scop comercial servicii utilizate în activități de contrafacere (respectiv, servicii de stocare - hosting - găzduirea unor subdomenii prin care s-a reținut că pârâta SC X. SRL ar fi adus atingere drepturilor reclamantelor oferind produse identificate prin comparație și asociere cu cele aparținând reclamantelor), acest tip de relație nu o califică pentru a putea oferi informațiile cerute de reclamante, și anume:
- informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe siteuri;
- materialele publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor;
- identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet,
pârâta fiind în măsură, cel mult, să ofere informații referitoare la identificarea (eventual prin IP) celui ce folosește subdomeniul, ceea ce nu a făcut obiectul solicitării reclamantei. Curtea nu poate extinde obiectul informațiilor solicitate de reclamantă peste cele enumerate explicit în cererea adresată în fața primei instanțe.
Ca atare, față de cele ce fac obiectul învestirii instanțelor, intimata SC A.A. SA nu are calitatea de persoană obligată să ofere astfel de informații, în raport cu conținutul normei ce prevede dreptul corelativ al reclamantei de a cere anumite informații și, prin urmare, nu are nici calitatea procesuală pasivă.
Cât privește despăgubirile solicitate pârâtei SC X. SRL, instanța de apel a constatat că în mod greșit prima instanță a apreciat că nu s-a făcut dovada prejudiciului material sau moral suferit de reclamante.
Fapta ilicită reținută de prima instanță a generat un prejudiciu în dauna reclamantelor, constând în diluarea mărcilor lor de renume de care s-a folosit pârâta în activitatea sa, cu riscuri de pierderi de imagine (în condițiile în care consumatorul ajunge să creadă că pe piață există în mod legal atât produse originale, cât și alternativele unor produse cu aceeași esență, dar mai ieftine).
Aceste daune reprezintă daune materiale, întrucât pierderile de imagine și diluarea mărcii se reflectă în afectarea cotei de piață și a vânzărilor, dificultatea de cuantificare fiind surmontabilă prin fixarea unei sume forfetare pe baza valorii drepturilor care ar fi fost datorate dacă terțul ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul în cauză; în speță, suma a fost calculată pentru valoarea minimă a unei licențe pentru 3 ani (1 decembrie 2007 - 1 decembrie 2010), prin raportarea unui procent simbolic de 0,1 % în raport de cifra de afaceri a pârâtei, față de fiecare din reclamante, decurgând de aici sumele de câte 49.815,56 lei pentru fiecare din reclamante.
Întrucât reclamantele nu au demonstrat și argumentat existența unui prejudiciu moral distinct de daunele decurgând din diluarea mărcii și afectarea imaginii (ce reprezintă prejudiciu material) nu se justifică acordarea de despăgubiri suplimentare cu acest titlu.
Pe de altă parte, indiferent de natura morală sau materială a prejudiciului reținut, se observă că art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 prevede, ca modalitate de stabilire a cuantumului pagubei fie a) pierderea câștigului, beneficiile injuste realizate de persoana ce a încălcat dreptul de proprietate industrială protejat și alte elemente, cum ar fi prejudiciul moral, fie b) cu titlu de alternativă, fixarea unei sume forfetare pentru daunele interese pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate dacă persoana care a încălcat dreptul ar fi cerut autorizația de utilizare.
Or, recurgerea la alternativa oferită de lit. b) nu permite adăugarea unei sume pentru una din componentele pagubei indicate la lit. a), de vreme ce legiuitorul oferă varianta redevenței cu titlu de alternativă la sumele ce s-ar putea acorda potrivit lit. a), cumulul nefiind permis, întrucât se prezumă că redevența acordată potrivit lit. b) acoperă toate elementele prejudiciale enumerate la lit. a) (inclusiv prejudiciul material).
Însă, dincolo de acest argument subsidiar, instanța de apel a reținut că reclamantele nu au argumentat un alt prejudiciu moral decât cel decurgând din diluarea mărcii și pierderile de imagine, deja retribuite.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către apelantele - reclamante, în aplicarea art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea pârâtei la câte 4.000 lei cu acest titlu către fiecare reclamantă, reprezentând parte din onorariul de avocat avansat, ținându-se cont de limitele în care a fost admis apelul (parte respins, în contra SC A.A. SA, iar din cel admis, contra intimatei SC X. SRL, despăgubirile au fost acordate doar parțial).
Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamantele SC A. SpA, SC B. SA, E., L., SC C. SA, SC I. GMBH, SC N. SPA (succesor al SC J. SA), SC M. SA, SC V. SA, SC B.B. SRL - succesor al SC S. GMBH, precum și pârâta SC X. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:
Prin motivele de recurs formulate, reclamantele au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei de apel și reținerea cauzei spre judecarea fondului sau trimiterea dosarului către instanța de apel în vederea judecării fondului.
În ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA, s-au arătat următoarele:
Cu titlu preliminar, s-a precizat că situația de fapt cu privire la SC A.A. SA a fost deja tranșată de către Curtea de Apel București care, în cadrul deciziei recurate, a menționat explicit că pârâta SC A.A. SA poate fi considerată o persoană care furnizează în scop comercial servicii utilizate în activități de contrafacere. S-a reținut, astfel, calitatea de „intermediar” a intimatei-pârâte în raport cu actele de încălcare săvârșite de terți prin intermediul subdomeniilor menționate. Potrivit Directivei nr. 2004/48/EC privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, intermediarul este „persoana care furnizează la scară comercială servicii folosite în activitățile de contrafacere”. Așadar, intermediarul este cel care își desfășoară activitatea oferind servicii fără ca acesta să participe în mod direct, activ la încălcarea unui drept de proprietate intelectuală.
Astfel, instanța a tranșat atât implicit, cât și explicit (prin intermediul motivării), faptul că SC A.A. SA, deși deținătoare a domeniilor, nu este autor al actelor de contrafacere, nu este cea care ofertează produsele și nu este cea care le administrează. Soluția din apel bazată pe această constatare pare, intuitiv, corectă, însă nu este fundamentată pe o probațiune suficientă și concludentă, probațiune ce era deținută și trebuia administrată exclusiv de titulara domeniilor, adică intimata-pârâtă SC A.A. SA.
S-au formulat următoarele critici:
În calitatea sa de deținătoare a domeniilor, SC A.A. SA era corect prezumată de către reclamante a fi autor al actelor săvârșite, precum și responsabilă de acestea. În raport cu această prezumție, nu era în sarcina reclamantelor să furnizeze alte probe în sensul prezumției, ci rămânea în sarcina SC A.A. SA să dovedească opusul faptelor prezumate. Or, SC A.A. SA a înțeles să nu furnizeze nicio probă prin care să dovedească identitatea terților care administrează subdomeniile și nici alte date referitoare la raporturile lor, deși avea obligația legală să o facă pentru a răsturna prezumția dată de calitatea de proprietar al domeniilor de internet.
Astfel, soluția instanței de apel privitoare la situația de fapt a SC A.A. SA pare, mai degrabă, rezultatul unei prezumții desprinse din destinația generală atribuită de pârâtă domeniilor, ca fiind platforme de găzduire a unor subdomenii. Soluția poate fi corectă în fond, însă este vădit greșită procedural, având consecința dăunătoare recurentelor de a păstra natura informațiilor solicitate pârâtei SC A.A. SA suficient de cuprinzătoare pentru ambele calități posibile ale pârâtei, anume terț furnizor de servicii sau autor al actelor de contrafacere, astfel cum ar fi putut rezulta din probațiunea administrată în faza apelului.
Aspectul privind conținutul cuprinzător al informațiilor solicitate, anume formularea solicitărilor astfel încât să acopere ambele calități posibile ale pârâtei, a fost subliniat inclusiv de instanța de apel prin decizia recurată.
Din această perspectivă, în lipsa oricărei culpe procesuale a oricăreia dintre reclamante cu privire la particularizarea naturii informației în raport cu situația de fapt și cu calitatea SC A.A. SA, instanța trebuia, reținând poziția de terț furnizor a pârâtei, să interpreteze și să restrângă informațiile solicitate în raport cu această situație de fapt.
Procedând astfel, instanța de apel ar fi descoperit cu ușurință că, în categoriile de informații solicitate pârâtei SC A.A. SA sunt și cele specifice calității atribuite acesteia prin decizia pronunțată, de terț furnizor de servicii, și ar fi constatat că nu există o incompatibilitate între poziția acesteia și natura informațiilor solicitate, cu consecința admiterii cererii reclamantelor și obligării pârâtei la furnizarea acestor informații solicitate de reclamante, specifice rolului jucat de SC A.A. SA.
Recurentele au mai susținut că instanța de apel a constatat în mod eronat faptul că SC A.A. SA nu are calitate procesuală pasivă.
În primul rând, reținând calitatea SC A.A. SA de terț furnizor de servicii folosite într-o activitate de contrafacere, instanța, implicit, a reținut calitatea procesuală pasivă a acesteia din perspectiva concordanței dintre pârâtă și titulara obligației de informare prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, care transpune Directiva nr. 2004/48/EC.
Stabilită fiind existența obligației de informare în sarcina pârâtei, concordanța dintre informația solicitată și cea care poate fi furnizată de aceasta potrivit legii sau potrivit rolului jucat, nu mai era o chestiune privitoare la calitatea procesuală pasivă.
În ceea ce privește natura informațiilor ce pot și trebuie furnizate de către terț, determinarea conținutului obligației de informare presupune analiza noțiunilor precum: date cu privire la fapta, întinderea și autorul acesteia, alte detalii care pot identifica fapte, venituri, vânzări, sursa de proveniență etc.
În calitate de proprietar al domeniilor web, SC A.A. SA trebuia să indice cine este terțul care postează și promovează produsele, cine le transmite informația și materialele care sunt editate pe site. Mai mult, în calitate de proprietar al domeniilor, SC A.A. SA are și responsabilitatea actelor săvârșite prin intermediul site-urilor proprii, nefiind un simplu hoster, ci însuși proprietarul paginii și implicit al subdomeniilor, putând furniza cel puțin informațiile privind persoanele care le administrează.
Chiar dacă utilizatorul se înregistrează singur, intermediarii dețin și sunt obligați să comunice acele date pe care utilizatorii le precizează la momentul înregistrării pentru a permite titularului de drept inițierea acțiunilor legale pentru protecția drepturilor sale împotriva autorilor actelor de contrafacere.
Recurenții au mai susținut că instanța a aplicat greșit art. 8 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 100/2005 și în ceea ce privește sfera informațiilor solicitate, în condițiile în care primele două categorii de informații se încadrau în tipul celor pe care legea le-a prevăzut expres la lit. a) - „numele și adresele producătorilor, fabricanților, distribuitorilor, furnizorilor și ale celorlalți deținători anteriori de mărfuri sau servicii, precum și ale angrosiștilor destinatari și ale vânzătorilor de marfă cu amănuntul”.
Instanța, în mod nelegal și contradictoriu, a considerat că informațiile solicitate terțului intermediar nu sunt adaptate poziției juridice a SC A.A. SA.
Conform dispozițiilor Directivei și ale O.U.G. nr. 100/2005, informațiile solicitate de reclamante pot fi interpretate ca definind situații particulare ale raporturilor dintre terțul furnizor și autorul actelor de încălcare.
Astfel, primele două categorii de informații solicitate au fost „informații și înscrisuri ce dovedesc proveniența produselor comercializate și a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor”.
Tipul de informație solicitată trebuia interpretat de instanță tocmai în raport cu poziția de terț furnizor pe care SC A.A. SA o are și nu să fie considerat, a priori, ca excedând sferei de informații apte a fi furnizate de furnizor. Este în obligația reglementată legal a furnizorului să divulge datele autorului actelor de încălcare ce, în circuitul comercial, are și calitatea de sursă a produselor și materialelor publicitare.
Condiționarea admisibilității furnizării unor astfel de informații de contactul nemijlocit al SC A.A. SA cu produsele comerciale și cu materialele publicitare este eronată. Din perspectiva terțului furnizor de servicii, atât proveniența produselor, cât și proveniența materialelor publicitare găzduite în baza serviciilor furnizate, sunt identificate și dovedite prin punerea la dispoziția reclamantelor a tuturor datelor și informațiilor privind identitatea contractorului de servicii.
Respingerea ultimei categorii de informații solicitate („identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie”) este lipsită de motivare, chiar și de una contradictorie, în raport cu reținerea instanței că pârâta SC A.A. SA putea fi în măsură să ofere informații referitoare la identitatea celui care folosește subdomeniul.
În raport cu poziția de terț furnizor pe care instanța a reținut-o pentru SC A.A. SA, formularea folosită, anume „identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie” se încadrează întocmai tezei legale conținute de art. 8 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 100/2005 cu privire la furnizarea de date privitoare la autor sau alte persoane care se încadrează în categoria vizată.
În plus, reținerea instanței cum că nu s-au solicitat informații cu privire la identitatea celui care folosea subdomeniile este greșită, deoarece informația solicitată în formularea folosită de reclamante reprezintă chiar identificarea autorului faptelor săvârșite prin subdomeniile găzduite. Astfel, abordarea instanței contravine prevederilor O.U.G. nr. 100/2005 și ale Directivei nr. 2004/48/EC.
În ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC X. SRL, recurentele au susținut că instanța, în mod eronat, a asimilat prejudiciul moral incident în cauză prejudiciului material.
Instanța susține, în cadrul deciziei recurate, că prejudiciul creat în dauna reclamantelor se cuantifică într-un prejudiciu material și nu moral, întrucât „pierderile de imagine și diluarea mărcii se reflectă în afectarea cotei de piață și a vânzărilor”.
O astfel de abordare a prejudiciului este nelegală în raport cu Directiva nr. 2004/48/EC, Legea nr. 84/1998, O.U.G. nr. 100/2005, dar și cu jurisprudența constantă a instanțelor române care fie reglementează explicit, fie consacră prin jurisprudența existentă, un prejudiciu moral rezultat din încălcarea mărcii, separat de prejudiciile materiale, în cauză fiind o parte componentă a prejudiciului general cauzat reclamantelor prin pierderea imaginii și diluția mărcii.
În orice caz, dificultatea cuantificării prejudiciului material astfel cauzat nu exclude obligativitatea unui demers similar și concordant în raport cu prejudiciul moral rezultat în urma acelorași fapte prejudiciabile.
Deși existența prejudiciului moral este consfințită de texte legale, este adevărat că legea nu prevede un algoritm matematic sau anumite principii contabile în baza cărora să se calculeze prejudiciul moral. Cu toate acestea, singura obligație a reclamantelor sub aspectul probațiunii consta în oferirea, ca baza de estimare a prejudiciului, a cât mai multor criterii care să asigure caracterul rezonabil al estimării.
Orice altă interpretare față de cea enunțată mai sus este împotriva sensului Directivei nr. 2004/48/EC și a Legii nr. 84/1998, ambele prevăzând explicit o componentă morală a prejudiciului, distinctă de cea materială.
S-a susținut, totodată, că instanța a interpretat în mod eronat art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 ca excluzând componenta morală a daunelor-interese.
Instanța a susținut că „recurgerea la alternativa oferită de lit. b) nu permite adăugarea unei sume pentru una din componentele pagubei indicate la lit. a)”, fără să ofere, însă, mijloacele de analiză logico-juridică în sprijinul concluziei desprinse.
Astfel, lit. b) fiind o alternativă a literei a), trebuie să presupună și cuprinderea unui prejudiciu moral, expres menționat în cuprinsul lit. a). Conceptul de alternativ nu definește o întindere diferită a daunelor, ci o modalitate de estimare care se raportează la alți factori. Ca atare, eliminarea prejudiciului moral din sfera cuprinsă de lit. b) face ca aceasta să nu mai fie o alternativă a lit. a).
Prin lit. b), nu se reglementează fixarea unei sume forfetare pentru acordarea de daune materiale, ci pentru acordarea de daune-interese. Astfel, recurgerea la alternativa oferită de lit. b) nu urmărește adăugarea la suma forfetară a unei componente suplimentare - prejudiciul moral, ci determinarea sumei forfetare de manieră a cuprinde ambele componente ale daunelor-interese, anume componenta materială și componenta morală.
Din art. 14 alin. (2) lit. a) rezultă că legiuitorul face o distincție clară între cele două tipuri de prejudicii cuprinse în noțiunea comună de daune-interese, în sensul că la stabilirea daunelor totale datorate ca urmare a actelor de contrafacere, instanțele trebuie să aibă în vedere atât factorii economici, cu alte cuvinte prejudiciul material, cât și alte elemente decât factorii economici, și anume prejudiciul moral.
Nu reiese sub nicio formă din cuprinsul legii, dar nici din practica judiciară anterioară, că voința legiuitorului este în sensul că prejudiciul moral reprezintă un criteriu de determinare a prejudiciului material, ci doar o parte componentă a prejudiciului total.
Trebuie avut în vedere faptul că prejudiciul moral reflectă pierderea distinctivității mărcilor, a valorii lor, dar și pierderea clientelei titularului de marcă, asemenea pierderi având efecte atât în prezent, cât și pentru viitor. Tocmai natura subiectivă a vătămării, rezultatul perturbării relației firești dintre client și marcă, fac ca prejudiciul moral să aibă un conținut și o semnificație proprie față de prejudiciul material. Cuantificarea prejudiciului moral va rămâne întotdeauna rezultatul unei estimări a gravității perturbării făcute relației dintre client și marcă în urma actelor de contrafacere.
În mod evident, distorsionarea mărcii și a relației sale cu clientul/consumatorul are efecte variate și pe un termen greu de determinat, această atingere rămânând în sfera noțiunii de prejudiciu moral și urmând a fi compensată separat de prejudiciul material chiar dacă, într-un final, toate acțiunile în legătură cu bunurile pot fi percepute doar în spectrul unor daune materiale.
Faptul că interpretarea corectă este cea expusă mai sus rezultă și din aceea că și legiuitorul național, dar și cel al Uniunii Europene a fixat suma redevențelor sau valoarea drepturilor ce ar fi fost datorate dacă persoana care a încălcat dreptul ar fi cerut autorizația de utilizare (adică valoarea unei licențe) - concepte economice care pot acoperi noțiunea de prejudiciu material - ca reprezentând valoarea minimă a daunelor stabilite în baza literei b): „fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauza.”
Astfel, în aplicarea lit. b), instanțele au obligația de a estima daunele-interese, nu doar în raport cu prejudiciul material, definit minimal, dar și în raport cu prejudiciul moral, neexistând nicio interdicție în cadrul reglementării aplicabile pentru ca estimarea unei sume fixe/forfetare să se facă cuprinzând daunele materiale și daunele morale.
Prin motivele de recurs formulate, pârâta SC X. SRL a invocat prevederile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:
- Prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece din decizia recurată lipsesc motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților (art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 105 alin. (2) și art. 261 pct. 5 C. proc. civ.).
Recurenta - pârâtă a susținut că instanța de apel a preluat integral și aproape necenzurat susținerile reclamantelor pe care și le-a însușit în totalitate, fără a indica propria analiză care a condus la soluția dispusă.
Astfel, instanța a preluat conținutul argumentelor referitoare la prejudiciul solicitat prin acțiunea precizatoare și mai ales din conținutul concluziilor scrise depuse de reclamante.
Instanța de apel nu a preluat susținerile reclamantelor pentru a le reda într-o manieră proprie, ci le-a transcris, prin preluarea efectivă a acestora, păstrând inclusiv aprecierile de natură personală ca fiind „simbolic” procentul solicitat, dar și trimiterea la o pretinsă licență despre care nici reclamantele nu au precizat ce reprezintă și de ce pentru fiecare dintre reclamante costul unei licențe este identic și unic. Nu se explică de ce poate fi considerată simbolică o sumă de peste 1.000.000 de lei, cât reprezintă valoarea însumată a prejudiciului stabilit prin decizia recurată.
Instanța de apel nu a prezentat argumente proprii, ci a preluat o serie de argumente la care reclamantele au renunțat, respectiv puterea de lucru judecat a situației de fapt pretins stabilite de prima instanță, referitoare la activitatea de comercializare desfășurată de către pârâtă pe site-ul parfumuri.
În realitate, niciodată prin domeniile web nu au fost comercializate produsele SC X. SRL, aceste susțineri regăsindu-se doar în acțiunea introductivă, susțineri la care au renunțat ulterior chiar reclamantele. Astfel, inițial reclamantele au susținut comercializarea produselor prin sistem comparativ pe cele două site-uri, însă ulterior și-au nuanțat poziția și au susținut doar existența unor tabele comparative pe grupe de arome care indicau prețuri mai mici ale produselor similare ale pârâtei.
Faptele pretinse de reclamante vizau existența unor informații referitoare la originea produselor (substanțele de bază erau achiziționate de la același producător). Tabelul comparativ depus de reclamante nu a fost identificat pe respectivele site-uri, dovadă fiind că acesta nu poartă adresa de unde a fost descărcat.
Mai mult decât atât, s-a reținut ca fiind soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție următorul aspect: „(...) Legea nr. 365/2002 (art. 14) privind comerțul electronic, care nu a fost invocată în prezenta cauză în fața primei instanțe, în cadrul termenului legal, de către reclamante (...)”.
De asemenea, în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc nicăieri argumentele avute în vedere pentru a respinge cererile și apărările pârâtei.
Astfel cum s-a reținut și în practica judiciară, motivarea unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar, nu se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mai mult, cu privire la soluția ce se impune în cazul inexistenței unei motivări proprii a instanței de judecată, respectiv în cazul în care motivarea lipsește cu desăvârșire întrucât nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de părți au fost înlăturate, Înalta Curte a statuat că o astfel de hotărâre este nulă și se impune casarea sa, cu reluarea judecății.
- Recurenta a mai susținut că argumentele invocate în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. susțin și existența unor considerente contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), deoarece instanța de apel și-a întemeiat decizia pe acte și fapte la a căror susținere reclamantele au renunțat și pentru care nu există dovezi la dosarul cauzei, totodată, a reținut eronat că pârâta a comercializat produsele prin site-urile internet indicate prin domeniile web.
Cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este incident și prin prisma faptului că instanța de apel a interpretat eronat limitele rejudecării apelului, așa cum rezultă din Decizia nr. 1135 din 28 aprilie 2015, pronunțată în prezenta cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând în mod greșit o pretinsă autoritate de lucru judecat față de pretinse fapte ale pârâtei.
Prin decizia de casare a Înaltei Curți, s-a reținut că recursul pârâtei a fost fondat și ca urmare a aplicării nelegale a dispozițiilor O.U.G. nr. 100/2005, deoarece pârâta nu poate fi obligată la plata unui prejudiciu în beneficiul titularului dreptului pretins încălcat, fie că sunt daune-interese sau daune morale, doar pe baza unor calcule matematice și fără raportare la probe concrete.
Orice sumă care ar putea fi acordată reclamantelor ar trebui să fie corespunzătoare prejudiciului pe care acestea l-ar fi suferit în mod real, ca urmare a vreunei încălcări săvârșite de către pârâtă a unui drept de proprietate industrială al reclamantelor. Prejudiciul ar trebui să fie individualizat în mod concret și pus în legătură de cauzalitate cu o încălcare efectivă, probată și nu doar ca urmare a unor mențiuni și referiri la pretinse liste comparative care nu au avut vreo legătură reală cu vânzările de produse ale pârâtei.
Așa cum a stabilit Înalta Curte prin Decizia nr. 1135 din 28 aprilie 2015, în cauză, reclamantele nu au solicitat măsuri privind conservarea eventualelor probe în temeiul O.U.G. nr. 100/2005, nu au adus niciun fel de probe care să conducă la concluzia unei eventuale răspunderi civile delictuale.
Trebuie ținut cont și de faptul că prin sentința Tribunalului București pârâta a fost obligată la încetarea oricăror încălcări a drepturilor la marcă ale reclamantelor, fără a se preciza care sunt mărcile încălcate, care ar fi formele efective ale acestor încălcări, fiind menționate demersurile pârâtei de a sista orice livrare sau aprovizionare către SC Z. SRL, încă din anul 2010.
Cât privește pe SC Y. SRL, aceasta nu a avut niciodată calitatea de distribuitor al produselor x și, de altfel, din documentele depuse de reprezentantul societății la dosarul de fond rezultă că societatea nu a avut niciun fel de activitate.
- Recurenta - pârâtă a mai susținut că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).
Cu toate că limitele rejudecării apelului au fost clar fixate de Înalta Curte de Casație și Justiție și se impunea verificarea aspectelor legate de activitățile derulate prin intermediul site-urilor internet indicate în considerentele deciziei de casare: nu numai în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a SC A.A. SA, ci și cu privire la prejudiciul pretins prin prisma pretinselor acte de contrafacere, instanța de apel a procedat la verificarea formală a unor aspecte netăgăduite și anume găzduirea de către SC A.A. SA a celor două spații de stocare, fără, însă, a verifica și dacă există vreo legătură între pârâtă și respectivele domenii, considerând nejustificat că asupra acestor aspecte funcționează autoritatea de lucru judecat.
Instanța de fond nu a precizat vreo formă de încălcare de către pârâtă a mărcilor reclamantelor. Aceasta a pronunțat o sentință prin care obliga la încetarea oricăror încălcări a drepturilor la marcă ale reclamantelor fără însă a preciza care sunt mărcile încălcate, care ar fi formele efective ale acestor încălcări, fiind clar precizate demersurile pârâtei de a sista orice livrare sau aprovizionare de orice fel către societățile indicate de reclamante ca fiind distribuitori ai produselor proprii.
Prin precizările făcute de pârâtă chiar la solicitarea instanței de apel în rejudecare (la termenul din 19 noiembrie 2015), s-a arătat că potrivit deciziei de casare, în legătură cu prejudiciul pretins, se impune a fi analizate următoarele aspecte: în ce măsură înscrisurile solicitate de la pârâta SC A.A. SA precum și probele administrate de reclamante la dosarul cauzei ar putea reprezenta încălcări ale mărcilor reclamantelor înfăptuite în mod efectiv de către SC X. SRL, iar în măsura în care acestea se dovedesc a fi încălcări imputabile, să se stabilească dacă există vreun prejudiciu suferit în mod real și efectiv de către reclamante, în patrimoniul acestora, în legătură de cauzalitate cu vreo faptă a pârâtei, și cuantumul efectiv al respectivului prejudiciu, determinat prin expertiză, care să aibă în vedere probele administrate în cauză și vânzările efective ale produselor SC X. SRL prin raportare la fiecare dintre mărcile pretins încălcate ale reclamantelor.
Instanța de apel, în rejudecare, a omis total să analizeze sau să ia în considerare adresa de răspuns de la C.C. și care menționează în mod clar lipsa legăturii dintre site-urile precizate de reclamante și pârâtă.
Apelul formulat de către reclamante a indicat alte site-uri internet decât cele analizate. Aceste aspecte trebuiau să fie clarificate de către instanța de apel în rejudecare.
Recurenta - pârâtă a susținut, totodată, că instanța de apel, în rejudecare, a aplicat în mod eronat și dispozițiile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, ale art. 998 și 999 C. civ. de la 1865, nefiind analizată îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce privește prejudiciul acordat, precum și cele ale art. 274 din V.C.P.C. în ceea ce privește cheltuielile de judecată la care a fost obligată (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În acest sens, recurenta a arătat că toate argumentele indicate anterior probează că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În plus, au fost susținute următoarele argumente:
Instanța de apel a apreciat eronat justificarea prejudiciului acordat în temeiul art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală.
Reclamantele au susținut inițial că pârâtele ar fi comercializat prin vânzări online produse care contrafăceau mărcile reclamantelor. Ulterior au pretins, chiar în concluziile depuse în apel, că nu au susținut niciodată că pârâta ar fi făcut comerț online prin site-rile indicate. În pofida retractării de către reclamante a acestor afirmații și a lipsei oricăror probe la dosar în acest sens, afirmațiile privind comercializarea produselor pârâtei prin intermediul acelor site-uri au fost preluate de către instanța de apel în rejudecare și formează considerentele deciziei recurate.
Instanța de apel nu a precizat temeiul de drept al acordării prejudiciului, dar din considerentele avute în vedere pentru respingerea cererii privind daunele morale se poate aprecia că acesta este reprezentat de art. 14 alin. (2) al O.U.G. nr. 100/2005.
Instanța de apel și-a însușit integral modul de calcul invocat de reclamante prin cererea precizatoare din dosarul de fond, fără să-l treacă prin filtrul propriei analize și a procedat greșit la acordarea daunelor - interese ca fiind justificate.
Instanța de apel a apreciat în mod netemeinic și nelegal că instanța de fond ar fi greșit respingând ca nemotivat acest prejudiciu, care, în fapt, ar fi fost justificat prin explicațiile furnizate de reclamante. Or, cererea precizatoare din dosarul de fond conține simple susțineri și preluări din texte de lege fără legătură cu cauza, însușite prin considerentele deciziei recurate.
În mod eronat s-a apreciat că instanța de fond a reținut o faptă ilicită în sarcina pârâtei, în condițiile în care în sentință nu se regăsește nici în considerente, nici în dispozitiv vreo apreciere pe acest aspect.
Reclamantele nu au afirmat pe parcursul derulării prezentei cauze că produsele pretins comparate au aceeași esență. Afirmațiile reclamantelor au vizat un tabel comparativ de prețuri pe grupe de arome unde apăreau și produse ale reclamantelor.
Pornind de la afirmarea identității aromelor produselor - pe care o pune în mod greșit pe seama primei instanțe -, instanța de apel a apreciat fără argumente că sunt întrunite condițiile pentru acordarea prejudiciului cerut cu titlu de daune materiale.
Modalitatea de calcul a prejudiciului, așa cum este descrisă sumar în decizia recurată prin copierea integrală a modului de calcul indicat de reclamante, poate fi aplicată doar în lipsa unor elemente concrete de identificare a prejudiciului, așa cum sunt în mod clar indicate în art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.
Acest criteriu este prevăzut cu titlu de alternativă la criteriile avute în vedere la litera a) „consecințele economice negative, în special, pierderea câștigului suferită de partea vătămată/beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat”.
Instanța de apel nu a explicat de ce nu au fost stabilite eventualele consecințe economice negative, cum ar fi pierderea câștigului, câtă vreme aceste informații erau la îndemâna reclamantelor, care puteau proba din punct de vedere contabil aceste pierderi și nici de ce nu au putut fi cuantificate eventualele beneficii realizate în mod injust de către pârâtă. Dacă aprecia că tabelul comparativ cu privire la pretinsa identitate de arome (pe care a apreciat-o nemotivat ca fiind dovedită) era o probă de netăgăduit a încălcării drepturilor reclamantelor și că ar exista vreo legătură de cauzalitate între acest tabel și vânzările produselor pârâtei, putea să dispună prin expertiză verificarea volumului vânzărilor acestor produse. Dacă ar fi existat o echivalență a produselor, putea fi calculat ușor de către un expert volumul de vânzări ale produselor indicate ca fiind echivalente cu cele ale reclamantelor.
Aceste determinări nu au fost făcute pentru că nu există o similaritate între produsele pârâtei și cele ale reclamantelor. Toate cataloagele depuse ca probă în dosarul primei instanțe probează acest aspect.
Reclamantele au refuzat expertiza pentru că știau că nu există vreo legătură reală între produsele pârâtei și cele precizate în centralizatorul de prețuri pe grupe de arome prezentat în anexă la cererea de chemare în judecată a reclamantelor.
Acordarea daunelor materiale se face prin raportare la criterii obiective. Raportarea la o pretinsă licență, fie de comercializare, fie de producție, care ar avea valoare egală pentru toate reclamantele din cauză este un criteriu pur subiectiv și nu unul obiectiv. Nu există la dosarul cauzei vreo dovadă privind costul acestor pretinse licențe și nici rațiunea pentru care a fost aleasă această sumă.
Recurenta - pârâtă a susținut, totodată, că instanța de apel a apreciat eronat dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1865, nefiind analizată îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce privește prejudiciul acordat, atât timp cât prima instanță a apreciat în mod corect că reclamantele nu au putut dovedi că au suferit vreun prejudiciu efectiv, în patrimoniul lor.
La dosarul cauzei nu există nicio singură dovadă care să probeze existența vreunui prejudiciu suferit de reclamante ca urmare a pretinselor fapte ilicite puse abuziv pe seama pârâtei SC X. SRL. Există doar afirmații privind o iluzorie diluare a mărcilor, fără să fie indicată măcar o singură marcă ce ar fi suferit o diluare ca urmare a acțiunilor pârâtei. Aprecierile instanței de apel din rejudecare vizează o pretinsă diluare a mărcilor reclamantelor, care este identică și egală pentru toate reclamantele și deși nu poate fi apreciată „poate fi compensată” prin raportare la o licență iluzorie, criteriu pur subiectiv și nesusținut în mod concret de vreo probă.
Cu toate că nu există dovada realizării vreunor vânzări directe sau indirecte prin care SC X. SRL să fi profitat de renumele mărcilor reclamantelor, neexistând la dosarul cauzei vreo dovadă care să ateste o vânzare realizată către un potențial consumator înșelat cu privire la identitatea reală a produselor achiziționate, instanța de apel a apreciat că există un prejudiciu și îl stabilește în mod arbitrar potrivit criteriului mai sus descris. Pretențiile unui risc de asociere între mărcile reclamantelor și mărcile SC X. SRL sunt nedovedite. Este imposibilă confuzia între mărci, dar și între produse.
Susținerile privind ipotetica concluzie a consumatorilor privind „alternativele mai ieftine apar pe piață și sunt identificate prin intermediul unor mărci notorii, astfel că asocierea acestor categorii de produse cu mărcile notorii este iminentă” nu sunt justificate și sunt integral preluate din cererea de chemare în judecată a reclamantelor, nefiind argumente ale instanței la care să fi ajuns prin aplicarea unui filtru obiectiv. Încercarea de a dovedi o astfel de concepție indusă în subconștientul consumatorilor de produse ce poartă mărcile reclamantelor prin existența în mediul on line a unor simple centralizatoare de prețuri este lipsită de seriozitate. Pe niciun produs al SC X. SRL nu există vreo singură mențiune care să conducă vreun consumator, chiar puțin avizat, la concluzia că ar achiziționa un produs similar cu al reclamantelor.
De asemenea, nu a fost probată vreo faptă care să justifice vinovăția pârâtei SC X. SRL.
În pofida neapelării sentinței primei instanțe, nu există autoritate de lucru judecat cu privire la vreo faptă care să justifice vreo formă de vinovăție a pârâtei. Nu se precizează nicăieri în cuprinsul sentinței din fondul cauzei care ar fi modalitatea concretă de încălcare a drepturilor reclamantelor.
Vinovăția implică un caracter deliberat al acțiunii persoanei, asumarea riscului acestui comportament. Nu se poate vorbi în cauză despre un caracter deliberat al acțiunilor pârâtei și despre asumarea consecințelor acțiunilor atâta vreme cât, prin conduita ei, pârâta a probat că nu are nicio legătură cu faptele pretinse de reclamante, că odată sesizată despre posibila existență a unor astfel de fapte a acționat imediat, oprind de la distribuție pe cei semnalați de reclamante că ar fi încălcat drepturile la marcă ale acestora (aspect semnalat în mod lipsit de echivoc de instanța de fond pentru respingerea cererii privind prejudiciul).
Recurenta - pârâtă a mai susținut că instanța a apreciat eronat art. 274 din V.C.P.C. în ceea ce privește cheltuielile de judecată.
Prin decizia recurată, au fost acordate cheltuieli de judecată neprecizate prin raportare la modul în care au fost pretinse și justificate și a apreciat o sumă egală în cuantum de 4.000 lei pentru fiecare reclamant. Acest mod paușal de atribuire, atât a prejudiciului cât și a cheltuielilor de judecată, fără o acoperire prin trimitere la chitanțe sau orice dovezi de plată și fără a explica dacă și de ce au fost fixate în sumă egală sunt nelegale, deoarece nu constituie sume cheltuite efectiv de către reclamante. Pârâta nu are cunoștință de cuantumul total solicitat, atât timp cât cheltuielile au fost depuse la ultimul termen, nu i-a fost prezentată o copie și nici nu s-a precizat cuantumul acestora), totodată nu există vreo mențiune cu privire la criteriul de calcul al acordării acestor cheltuieli de judecată.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Prin motivele de recurs formulate, pârâta SC X. SRL a criticat, printre altele, premisa de analiză a apelului reclamantelor reținută prin decizia recurată, anume puterea de lucru judecat a aspectelor soluționate prin hotărârea tribunalului.
În acest context, se impune analizarea cu prioritate a recursului pârâtei, dat fiind că eventuala admitere a criticii menționate ar lipsi de finalitate analiza, cel puțin în parte, a recursului reclamantelor, ce vizează chestiuni soluționate de către instanța de rejudecare a apelului pornind de la premisa anterior arătată.
I. În ceea ce privește recursul pârâtei SC X. SRL, partea a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează doar în cazurile de recurs descrise de art. 304 pct. 5 și 9.
Cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. are în vedere interpretarea greșită a cauzei dreptului dedus judecății, adică a titlului pe care se întemeiază pretențiile reclamantelor.
Or, susținerile recurentei - pârâte nu vizează titlul din care decurg drepturile exclusive ale reclamantelor asupra mărcilor înregistrate, ci neanalizarea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei SC X. SRL, pretinzându-se că instanța de rejudecare nu a cercetat aspectele esențiale relevate de precizările depuse de către pârâtă la termenul de judecată din 19 noiembrie 2015, vizând existența unei încălcări a drepturilor reclamantelor, imputabile pârâtei, a unui prejudiciu cert, precum și întinderea acestuia. Din acest motiv, criticile formulate nu pot fi analizate pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În privința cazului de recurs descris de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă că susținerile astfel întemeiate se încadrează, în realitate, în cazul de casare de la pct. 5 al aceleiași norme.
Pe de o parte, argumentele referitoare la modalitatea de motivare a deciziei sunt comune, încadrate fiind chiar de către recurentă în ambele cazuri de recurs, pentru demonstrarea neîntrunirii exigențelor din art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil. Întrucât eventuala admitere a criticilor cu acest obiect ar face imposibilă exercitarea controlului judiciar în absența considerentelor esențiale pe care se fundamentează soluția atacată și ar impune casarea deciziei, este justificată evaluarea susținerilor în contextul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Pe de altă parte, criticile privind reținerea puterii de lucru judecat și limitele rejudecării apelului vizează încălcarea de către instanța de apel a unor norme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, ceea ce conduce la incidența cazului de casare din art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Pe acest temei, urmează a se constata că aceste din urmă critici nu sunt fondate.
Prin sentința nr. 338 din 13 februarie 2013 pronunțată în prezenta cauză, Tribunalul București a admis în parte acțiunea reclamantelor și a dispus obligarea pârâtelor să înceteze folosirea în activitatea comercială a semnelor identice sau similare mărcilor înregistrate ale reclamantelor și, totodată, să înceteze folosirea pe site-urile proprii a semnelor identice sau similare mărcilor reclamantelor.
Pârâta SC X. SRL nu a declarat apel împotriva sentinței, astfel încât dispoziția de admitere a cererii în contrafacere este definitivă și irevocabilă ca urmare a neapelării, conform art. 377 alin. (1) pct. 2 și art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
Reclamantele au declarat apel, în ceea ce privește pretențiile formulate în contradictoriu cu pârâta SC X. SRL, împotriva dispoziției primei instanțe de respingere a cererii de acordare de daune - interese.
Apelul a fost admis prin Decizia nr. 176 din 23 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, ca urmare a desființării în parte a sentinței, și pentru judecarea cererii de acordare a daunelor materiale și morale, însă decizia Curții de Apel a fost casată prin Decizia nr. 1135 din 28 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, considerându-se, în ceea ce privește cererea în pretenții a reclamantelor, că s-a dispus în mod greșit desființarea sentinței pe acest aspect.
În raport de împrejurarea că pârâta nu a declarat apel, instanța de rejudecare a apelului după casare a constatat în mod corect că dispoziția primei instanțe de admitere a cererii în contrafacere, definitivă și irevocabilă, beneficiază de putere de lucru judecat în privința dispoziției de admitere a cererii în contrafacere, iar acest efect s-a produs nu numai în privința dispozitivului sentinței, dar și al considerentelor esențiale pe care acesta se sprijină.
Astfel, prin sentință s-a reținut că pârâta SC X. SRL se folosește de mărcile notorii ale reclamantelor, de vreme ce pe siteul, este postat la secțiunea colecția de parfumuri catalogul produselor x, iar în dreptul fiecăruia este menționat numele unei mărci notorii, redate în mod identic sau cvasi-identic, printre care și mărcile reclamantelor. De asemenea, pe același site este publicat un alt catalog în care sunt prezentate, însoțite de o scurtă descriere, produsele x comercializate, iar la pag. 56 este un tabel în care produsele de parfumerie x, identificate prin denumire și codul aferent (coloana din mijloc) sunt grupate în funcție de familia și grupa de arome din care fac parte (coloana din stânga), fiind prezentate prin comparație cu parfumuri purtând mărci cunoscute, printre care și mărcile reclamantelor redate în mod identic sau cvasi-identic, având arome corespunzătoare (coloana din dreapta).
Din aceste considerente reiese că instanța a constatat întrunirea condițiilor prevăzute de art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice - pe temeiul cărora a fost formulat primul capăt de cerere din acțiunea introductivă - pentru admiterea cererii în contrafacere.
Așadar, s-a constatat existența faptei de încălcare a drepturilor reclamantelor asupra mărcilor indicate în cererea de chemare în judecată, constând în folosirea unor semne identice sau cvasi - identice cu mărcile reclamantelor pentru produse identice (parfumuri), dispunându-se încetarea acestor acte de încălcare.
În aceste condiții, în mod corect a constatat instanța de rejudecare a apelului că a intrat în puterea lucrului judecat situația de fapt stabilită de prima instanță în sensul că pârâta SC X. SRL, pentru a-și comercializa produsele (parfumuri), s-a folosit de mărcile notorii aparținând reclamantelor în sensul asocierii prin comparație a produselor sale de produsele reclamantelor în cadrul unor grupe de arome, iar activitatea de comercializare s-a desfășurat pe site-ul, corespunzătoare unui subdomeniu găzduit pe serverele pârâtei SC A.A. SA, prin intermediul platformelor oferite de aceasta prin domeniile web.
Aspectele soluționate prin dispoziția definitivă și irevocabilă a primei instanțe în mod corect nu au făcut obiectul cercetării judecătorești în apel, în caz contrar încălcându-se în mod inadmisibil puterea de lucru judecat de care beneficiază dispoziția, împreună cu considerentele pe care se sprijină.
Astfel, contrar susținerilor recurentei, în rejudecarea apelului reclamantelor nu putea fi reevaluată săvârșirea de către pârâtă a faptei de încălcare a drepturilor reclamantelor prin comercializarea pe internet de produse identice purtând semne identice sau cvasi-identice cu mărcile reclamantelor, în modalitatea arătată în sentința tribunalului.
Este lipsită de relevanță în context referirea recurentei la statuările din decizia de casare nr. 1135/28 aprilie 2015 a Înaltei Curți, în condițiile în care dispoziția primei instanțe de admitere a cererii în contrafacere nu a făcut obiectul apelului, iar decizia de casare a avut în vedere exclusiv dispozițiile adoptate prin decizia de apel.
De altfel, recurenta susține în mod eronat că prin decizia de casare s-ar fi considerat fondat recursul său și prin prisma faptului că s-ar fi făcut o aplicare nelegală a dispozițiilor O.U.G. nr. 100/2005. După cum s-a arătat, în ceea ce privește cererea reclamantelor de acordare a daunelor materiale și morale, formulată și în contradictoriu cu pârâta SC X. SRL, Înalta Curte a constatat doar că sentința a fost în mod greșit desființată și a trimis cauza spre rejudecare pentru analiza în fond a motivelor de apel, recursul pârâtei SC X. SRL fiind admis exclusiv pe acest aspect.
Din considerentele expuse, rezultă că nu sunt fondate criticile referitoare la reținerea puterii de lucru judecat și limitele rejudecării apelului, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar nici cele vizând nemotivarea deciziei recurate în legătură cu fapta ilicită, în condițiile în care, în mod corect, instanța de apel a expus argumentul pentru care nu a mai cercetat situația de fapt reținută de către prima instanță, anume puterea de lucru judecat de care beneficiază un aspect dezlegat în mod irevocabil.
Cât privește celelalte condiții ce trebuie întrunite pentru atragerea răspunderii pârâtei pentru fapta de încălcare a dreptului exclusiv la marcă al reclamantelor, se constată că nu pot fi primite motivele de recurs vizând nemotivarea deciziei recurate și încălcarea ori aplicarea greșită a legii.
Instanța de apel a apreciat că fapta ilicită reținută de prima instanță a generat un prejudiciu reclamantelor, constând în diluarea mărcilor lor de renume de care s-a folosit pârâta în activitatea sa, cu riscuri de pierderi de imagine, în condițiile în care consumatorul ajunge să creadă că pe piață există în mod legal atât produse originale, cât și alternativele unor produse cu aceeași esență, dar mai ieftine.
Această apreciere relevă nu numai o motivare corespunzătoare a deciziei, însă și aplicarea corectă a legii, cât timp decurge chiar din constatările primei instanțe în adoptarea soluției de admitere a cererii în contrafacere.
Chiar dacă răspunderea autorului faptei de contrafacere poate fi considerată drept o formă a răspunderii civile delictuale, este antrenată nu pe temeiul dispozițiilor de drept comun privind răspunderea pentru fapta proprie, din art. 998 și 999 C. civ., a căror încălcare a fost criticată prin motivele de recurs, ci pe temeiul prevederilor legii speciale a mărcilor, care reglementează un mijloc specific de apărare a dreptului exclusiv la marcă.
Or, în contextul art. 36 din Legea nr. 84/1998, pentru a se dispune interzicerea folosirii mărcii de către terți, în activitatea lor comercială, fără consimțământul titularului mărcii, este suficientă îndeplinirea condițiilor anume prevăzute, care nu includ dovedirea de către titular a vreunei consecințe păgubitoare produse de fapta de încălcare a dreptului la marcă. Existența prejudiciului este prezumată de legiuitor din însăși fapta de încălcare, din moment ce interzicerea actelor de folosire a mărcii de către terți înseamnă tocmai înlăturarea consecințelor păgubitoare și preîntâmpinarea măririi prejudiciului.
Așadar, constatarea existenței contrafacerii de către prima instanță în prezenta cauză implică existența unui prejudiciu pentru titularele mărcilor, iar din modalitatea în care a fost săvârșită fapta de încălcare, descrisă în considerentele sentinței, reiese că prejudiciul este consecința atingerii aduse notorietății mărcilor de care s-a folosit pârâta în activitatea de comercializare a propriilor produse, prin asocierea lor cu produsele purtând mărcile notorii, în cadrul unor grupe de arome, după cum, în mod corect, s-a reținut în decizia recurată.
De asemenea, din constatarea existenței contrafacerii rezultă săvârșirea cu vinovăție a faptei de încălcare a dreptului exclusiv la marcă, deoarece, prin derogare de la regulile de drept comun ale răspunderii civile delictuale, în cazul faptei de contrafacere legiuitorul prezumă și existența vinovăției autorului, răspunderea acestuia fiind antrenată chiar prin săvârșirea încălcării acestui drept.
În acest context, în mod corect, instanța de apel s-a raportat la considerentele primei instanțe pentru a reține că sunt întrunite în persoana pârâtei condițiile specifice pentru repararea prejudiciului pentru săvârșirea contrafacerii, pe temeiul art. 36 din Legea nr. 84/1998, nefiind incidente prevederile art. 998 și 999 C. civ.
Cât privește modul de calcul al prejudiciului produs prin încălcarea dreptului exclusiv la marcă al reclamantelor, se constată că instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, decizia recurată conținând argumentele referitoare la întinderea prejudiciului.
Art. 14 alin. (2) din ordonanță reglementează criteriile de evaluare a prejudiciului suferit de către titularul dreptului la marcă încălcat, ca urmare a actelor de contrafacere.
Ipotezele de la lit. a) și b) sunt prevăzute în mod alternativ, iar opțiunea pentru alegerea unuia sau a celuilalt mod de calcul aparține titularului dreptului la marcă, fără a fi necesar ca acesta să justifice alegerea și nici să probeze, în cazul opțiunii pentru ipoteza de la lit. b), imposibilitatea recurgerii la varianta de la lit. a).
Succesiunea metodelor de calcul nu semnifică o ordine obligatorie de parcurgere, ci reflectă doar măsura în care fiecare metodă răspunde interesului titularului ca prejudiciul efectiv suferit să fie reparat.
Astfel, atunci când se referă la „consecințele economice negative”, adică la prejudiciul material, prima ipoteză permite titularului dreptului determinarea prejudiciului produs în mod efectiv, prin raportare la pierderea câștigului titularului sau la beneficiul injust al autorului contrafacerii, în timp ce a doua ipoteză permite determinarea cuantumului potrivit și necesar pentru repararea prejudiciului suferit.
În mod obișnuit, titularul este interesat în repararea prejudiciului efectiv, ceea ce explică plasarea prioritară a acestei metode de calcul, dar în egală măsură poate opta pentru cea de-a doua metodă indicată explicit, dacă nu poate stabili întinderea prejudiciului efectiv, anume „suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația de a utiliza dreptul de proprietate în cauză”.
Manifestarea de voință a titularului dreptului încălcat în sensul indicării unei metode de calcul dintre cele prevăzute de lege nu poate fi cenzurată de către instanță, cât timp îi este permisă alegerea modului de calcul, iar scopul reglementării este acela al instituirii unor metode echivalente cu aceeași finalitate, anume repararea unuia și aceluiași prejudiciu. Din acest motiv, valorificarea de către instanță a opțiunii titularului reflectă în mod corespunzător principiul disponibilității ce guvernează procesul civil.
În cauză, reclamantele au arătat că, în ceea ce privește prejudiciul material solicitat de la pârâte, art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 prevede și posibilitatea fixării unei sume forfetare, pentru situațiile când nu este posibilă calcularea daunelor în baza celorlalte elemente prevăzute de actul normativ și că reclamantele au înțeles să solicite despăgubiri reprezentând echivalentul valorii minime a unei licențe pentru fiecare titular de marcă, având în vedere perioada de trei ani anteriori datei introducerii acțiunii și prin raportare la cifra de afaceri a pârâtelor, pe baza datelor furnizate de Ministerul Finanțelor.
Instanța de apel a respectat întocmai voința reclamantelor, acordând daune materiale printr-o sumă forfetară raportată la valoarea minimă a unei licențe, reprezentând 1% din cifra de afaceri a pârâtei SC X. SRL.
Pentru considerentele expuse anterior, instanța de apel a dat, în mod corect, eficiență principiului disponibilității și a pronunțat o hotărâre în concordanță cu normele incidente în cauză.
Stabilirea cuantumului daunelor - interese calculate pe baza criteriului legal reprezintă, însă, o chestiune de apreciere, ce nu poate fi cenzurată de către această instanță de control judiciar, ale cărei atribuții sunt circumscrise cercetării legalității, nu și a temeiniciei deciziei recurate.
Față de cele expuse, urmează a fi respinse toate criticile vizând motivarea deciziei recurate și modul de aplicare a legii de către instanța de apel.
Va fi respins, totodată, și motivul de recurs referitor la acordarea cheltuielilor de judecată pe temeiul art. 274 C. proc. civ.
Dispoziția de obligare a pârâtei la câte 4000 lei cu acest titlu, către fiecare reclamantă, reflectă acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat achitat de fiecare reclamantă, dovedit prin facturile fiscale depuse la dosar (file 131 - 157 dosar apel), proporțional cu măsura în care a fost admis apelul reclamantelor și a fost schimbată sentința apelată, după cum s-a arătat în mod explicit în considerentele deciziei.
Cuantumul efectiv calculat reprezintă, astfel, consecința aprecierii instanței de apel a proporției sus - menționate, în vederea stabilirii măsurii în care partea care a câștigat procesul este îndreptățită la cheltuieli de judecată. Din acest motiv, nu se pune problema unei greșite aplicări a legii, pentru a fi incidentă ipoteza din art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci a temeiniciei deciziei, iar acest aspect nu poate face obiectul cenzurii instanței de control judiciar, ale cărei atribuții sunt circumscrise exclusiv verificării legalității hotărârii atacate, în raport de cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 304 C. proc. civ.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de către pârâta SC X. SRL, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. În ceea ce privește recursul declarat de către reclamante, se reține că motivele formulate au vizat menținerea, prin decizia recurată, a dispozițiilor primei instanțe de respingere atât a capătului de cerere având ca obiect obligarea SC A.A. SA la furnizarea de informații, pentru lipsa calității procesuale pasive, cât și a capătului de cerere privind obligarea pârâtei SC X. SRL la daune morale.
Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA, în limitele rejudecării apelului fixate prin Decizia de casare nr. 1135 din 28 aprilie 2015 a Înaltei Curți, instanța de apel a cercetat legalitatea și temeinicia dispoziției primei instanțe de respingere a cererii de obligare a pârâtei de a furniza informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe siteuri, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet.
În motivarea acestui capăt de cerere, reclamantele au arătat că pârâta SC A.A. SA este titularul obligației corelative dreptului de informare al titularului unui drept de proprietate intelectuală, drept prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 și care constă în posibilitatea de a obține toate informațiile în legătură cu originea, circuitele de distribuție și modalitățile de încălcare a drepturilor protejate, astfel încât actele vătămătoare și prejudiciile create titularilor de drepturi să poată fi înlăturate.
În cadrul rejudecării, instanța de apel a stabilit că pârâta SC A.A. SA, în calitate de proprietar al domeniilor web, a oferit servicii de stocare - hosting a informațiilor furnizate de destinatarul serviciilor, adică de titularul subdomeniilor, subdomenii create pe platformele web proprietatea pârâtei. S-a constatat că reclamantele nu au probat că pârâta a oferit mai mult decât stocare - hosting celor două subdomenii ori că le-ar administra sau ar utiliza în vreun fel informația acolo stocată.
Ținând cont de natura raporturilor dintre pârâta SC A.A. SA și pârâta SC X. SRL, de natura raporturilor dintre pârâta SC A.A. SA și titularii celor două subdomenii și de natura informațiilor solicitate de către reclamante, instanța de apel a conchis în sensul că pârâta SC A.A. SA nu poate furniza respectivele informații, chiar dacă poate fi considerată o persoană care furnizează în scop comercial servicii utilizate în activități de contrafacere.
Motivele de recurs ale reclamantelor au vizat, în esență, modul de aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 în aprecierea calității procesuale pasive, pornind de la constatarea instanței de apel în sensul că SC A.A. SA este o persoană care furnizează în scop comercial servicii utilizate în activități de contrafacere. Recurentele au făcut referire și la sarcina probei.
În conformitate cu art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005, „În cadrul unei acțiuni în justiție având ca obiect încălcarea unui drept de proprietate industrială și ca urmare a unei cereri a reclamantului, justificată și proporțională în raport cu cauza, instanța judecătorească competentă poate să ordone ca informații privind originea și rețelele de distribuție a mărfurilor sau serviciilor, care aduc atingere unui drept de proprietate industrială protejat, să fie furnizate de către persoana care a încălcat un drept protejat sau de către orice altă persoană care:” (…) „d) furnizează, în scop comercial, servicii utilizate în activități de contrafacere”.
După cum s-a reținut prin Decizia de casare nr. 1135 din 28 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte în ciclul procesual anterior, calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunii de față presupune a se determina: conținutul concret al serviciilor de stocare-hosting (gratuit) pe propriul server, furnizate de către pârâtă; în ce au constat serviciile utilizate în activități de contrafacere; împrejurarea dacă pârâta s-ar putea afla, în baza contractului încheiat cu titularul subdomeniului, în posesia informațiilor solicitate de către reclamante, ținând cont că acestea nu fac parte dintre informațiile pe care este obligată să le comunice conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic și în funcție de caracteristicile specifice ale serviciului furnizat.
Din aceste dezlegări și din îndrumarea de a se verifica împrejurările de fapt menționate, obligatorii pentru instanța de rejudecare a apelului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., rezultă, în primul rând, că eventuala întrunire în persoana pârâtei a calității de furnizor în scop comercial de servicii utilizate în activități de contrafacere nu este suficientă, prin ea însăși, pentru stabilirea obligației acestei persoane de furnizare a informațiilor solicitate de către reclamante, fiind necesar a se determina, în funcție de natura informațiilor și de caracteristicile specifice ale serviciului furnizat, dacă pârâta este în posesia acelor date și este în măsură să le furnizeze în mod efectiv.
Pe acest temei, nu pot fi primite susținerile recurentelor în sensul că doar statutul de furnizor în scop comercial de servicii utilizate în activități de contrafacere, constatat de către instanța de apel, conduce la identitatea dintre persoana pârâtei și titularul obligației de informare prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 100/2005, deci la întrunirea calității procesuale pasive, în timp ce concordanța dintre informația solicitată și cea care poate fi furnizată de aceasta potrivit legii sau potrivit propriilor atribuții este o chestiune de fond.
Aceste susțineri contrazic considerentele obligatorii din decizia de casare, arătate anterior, motiv pentru care, în mod corect, instanța de apel a considerat că natura informațiilor solicitate și caracteristicile specifice ale serviciului furnizat de către SC A.A. SA trebuie analizate chiar în contextul legitimării procesuale.
În al doilea rând, se constată că instanța de apel s-a conformat deciziei de casare atunci când a stabilit conținutul concret al serviciilor pârâtei, cu scopul determinării calității procesuale pasive.
Din acest punct de vedere, constatarea instanței referitoare la nedovedirea de către reclamante a împrejurării că pârâta SC A.A. SA ar administra chiar subdomeniile create de utilizatori pe platformele web, proprietatea pârâtei, ori că ar utiliza în vreun fel informația acolo stocată, pentru a conchide că pârâta nu este implicată într-un raport din care să rezulte că ar putea deține informațiile solicitate de către reclamante, echivalează cu aprecierea că informațiile efectiv cerute ar putea fi deținute de către furnizorul de servicii doar dacă ar fi administrat chiar subdomeniile (deci, nu numai domeniile proprietatea sa) sau ar fi avut dreptul să utilizeze informația stocată pe site-urile reprezentând subdomeniile.
În acest context, constatarea instanței referitoare la sarcina probei putea fi criticată doar dacă s-ar fi infirmat, concomitent, aprecierea vizând caracteristicile pe care ar fi trebuit să le aibă serviciul furnizat, pentru a fi concordante cu informațiile solicitate, în caz contrar, nefiind întrunită calitatea procesuală pasivă.
Or, recurentele nu au contestat această din urmă apreciere, ci au susținut că, în calitate de proprietar al domeniilor web, SC A.A. SA putea și trebuia să furnizeze cel puțin informațiile privind persoanele care le administrează, respectiv să comunice acele date pe care utilizatorii le precizează la momentul înregistrării.
Această susținere nu are legătură, așadar, cu constatarea privind sarcina probei și nu poate fi considerată drept o critică pe acest aspect, însă este evidentă raportarea la un alt considerent din decizia recurată, prin care instanța de apel a constatat că nu a făcut obiectul solicitării reclamantelor identificarea persoanei care folosește subdomeniul și nu poate fi primită extinderea obiectului informațiilor dincolo de cele enumerate explicit în cererea adresată primei instanțe.
Aceeași afirmație se regăsește atât în cuprinsul criticii vizând natura informațiilor ce pot și trebuie furnizate de către pârâtă, dar și al celei privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 100/2005, din perspectiva sferei informațiilor solicitate.
Din cuprinsul motivelor de recurs astfel formulate, reiese că finalitatea reală a acestora este aceea a susținerii existenței obligației pârâtei de a arăta identitatea destinatarului serviciilor sale. În percepția reclamantelor, destinatarul serviciilor pârâtei, cu care aceasta a contractat, este însuși autorul faptelor săvârșite prin intermediul site-urilor găzduite de către pârâtă.
În raport de finalitatea motivelor de recurs, urmează a se cerceta dacă informațiile solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA, astfel cum a fost completată, implică identificarea destinatarului serviciilor pârâtei, respectiv a titularului subdomeniilor.
După cum s-a arătat deja, reclamantele au solicitat obligarea acestei pârâte „de a furniza informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe siteuri, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet.”
Aceste pretenții au fost formulate în contextul cererii împotriva pârâtei SC X. SRL, prin care reclamantele au arătat că aceasta este importator și distribuitor oficial în România pentru produsele x ale companiei SC X. SRL (deci, care aparțin firmei mamă SC X. SRL, cu sediul în Polonia și cu filiale în mai multe țări, printre care și România, potrivit constatărilor primei instanțe).
Tribunalul a constatat întemeiate susținerile reclamantelor în sensul că pârâta SC X. SRL se folosește de mărcile acestora și, astfel cum a reținut instanța de apel, pe baza constatărilor intrate în puterea lucrului judecat, activitatea de comercializare s-a desfășurat pe site, corespunzătoare unui subdomeniu găzduit pe serverele pârâtei SC A.A. SA, prin intermediul platformelor oferite de aceasta prin domeniile web.
În condițiile în care reclamantele au indicat pe pârâta SC X. SRL drept autor al actelor de contrafacere, informațiile solicitate de la pârâta SC A.A. SA au vizat, de fapt, date privind originea și rețelele de distribuție ale produselor comercializate de către pârâta SC X. SRL pe site-urile menționate.
Este adevărat că, potrivit art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, informațiile privind originea și rețelele de distribuție la care se referă alin. (1) al aceluiași articol pot cuprinde și „numele și adresele producătorilor, fabricaților, distribuitorilor, furnizorilor și ale celorlalți deținători anteriori de mărfuri sau servicii, precum și ale angrosiștilor destinatari și ale vânzătorilor de marfă cu amănuntul” (lit. b)).
Întrucât art. 8 alin. (2) nu distinge între diferitele categorii de persoane cărora li se poate adresa o solicitare de furnizare a unor asemenea informații, trebuie acceptat, de principiu, că norma respectivă se aplică și în cazul furnizorilor de servicii de comunicații electronice, prin intermediul cărora există indicii că săvârșire a unor fapte de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală.
Spre deosebire, însă, de persoanele direct implicate în săvârșirea contrafacerii, pentru care informația din art. 8 alin. (2) lit. b) ar constitui o divulgare a propriei activități comerciale, în cazul furnizorilor de comunicații electronice se pune problema comunicării unor date cu caracter personal pe care le-ar deține în virtutea unei abilitări legale de prelucrare a unor asemenea date.
O asemenea solicitare trebuie formulată în mod expres, prin indicarea atât a obiectului, cât și a persoanelor vizate, și nu dedusă dintr-o solicitare cu caracter general, precum cea formulată în cauză.
Pe de o parte, o formulare generică are caracter echivoc și trebuie descifrată în contextul procedurii judiciare în cadrul căreia intervine.
Recurentele-reclamante au pretins, prin cererea de chemare în judecată împotriva SC A.A. SA, că aceasta ar fi săvârșit ea însăși fapte de contrafacere, deci au presupus că ar avea acces la date privind activitatea comercială a pârâtei SC X. SRL, în virtutea raportului juridic direct cu aceasta din urmă, și nu prin prisma unui raport juridic pe care SC A.A. SA l-ar avea cu propriii abonați sau cu utilizatori ai serviciilor pe care le furnizează.
Așadar, cererea întemeiată pe art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 100/2005 a fost formulată în contextul săvârșirii de către pârâta SC X. SRL a contrafacerii, ceea ce înseamnă că informațiile au fost solicitate mai degrabă în vederea soluționării cererii împotriva SC X. SRL, și nu neapărat în legătură cu terți, chiar și în vederea inițierii unor proceduri ulterioare.
Pe de altă parte, o cerere de comunicare a datelor cu caracter personal poate aduce atingere unui drept fundamental protejat de ordinea juridică a Uniunii Europene sau unui principiu general al dreptului Uniunii, precum principiul proporționalității, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În acest caz, chiar dacă o cerere de comunicare a datelor cu caracter personal în vederea asigurării efective a unui drept de proprietate intelectuală intră, prin obiectul său, în domeniul de aplicare al Directivei nr. 2004/48, nu poate fi ignorat că, la momentul transpunerii directivei, statele membre au obligația să se asigure că se întemeiază pe o interpretare a directivei care permite un echilibru just între diferitele drepturi fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii.
În plus, la punerea în aplicare a măsurilor de transpunere a acestei directive, revine autorităților și instanțelor din statele membre nu numai sarcina de a interpreta dreptul național într-un mod conform cu directiva, dar și de a nu se întemeia pe o interpretare care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau cu alte principii generale ale dreptului Uniunii (a se vedea, în acest sens, hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 19 aprilie 2012 din cauza C-461/10 Bonnier Audio, parag. 54-56, cu jurisprudența acolo citată, în special hotărârea Promusicae).
Față de acest context specific unei cereri de comunicare a datelor cu caracter personal adresate unui furnizor de servicii de comunicații electronice, privind un abonat la internet sau un utilizator de internet, este necesar ca instanța de judecată să fie în măsură să-și îndeplinească ea însăși obligația de rezultat consacrată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în sensul de a cerceta legislația aplicabilă și de a cântări, în funcție de împrejurările cauzei și ținând seama în mod corespunzător de cerințele care rezultă din principiul proporționalității, interesele opuse ale titularilor de drepturi egal protejate, reprezentate de dreptul de proprietate intelectuală și dreptul la viață privată (hotărârea Bonnier Audio citată anterior, parag. 59-60).
Or, această obligație nu poate fi îndeplinită în absența unei învestiri exprese a instanței printr-o cerere de comunicare de informații vizând chiar persoana abonatului la internet sau a unui utilizator de internet, relevante într-o procedură în care afirmarea unei fapte de încălcare a dreptului de proprietate intelectuală să aibă în vedere tocmai acea persoană, ca autor al încălcării, cât timp protecția datelor cu caracter personal este opusă protecției dreptului de proprietate intelectuală.
Față de toate considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că cererea formulată împotriva pârâtei SC A.A. SA nu include furnizarea de informații privind date cu caracter personal ale unui abonat sau ale unui utilizator al serviciilor oferite de pârâtă.
În consecință, motivul de recurs pe acest aspect va fi respins ca nefondat.
2. În ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC X. SRL, recurentele - reclamante au criticat soluția de menținere a dispoziției primei instanțe de respingere a cererii lor de acordare a daunelor morale pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005.
Se constată că este fondată critica privind modul de interpretare de către instanța de apel a acestei prevederi legale ce conține criteriile de calcul al prejudiciului cauzat titularului unui drept de proprietate intelectuală prin acte de încălcare a dreptului.
Art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 coincide cu art. 13 din Directiva nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.
În hotărârea pronunțată la data de 17 martie 2016 în cauza C - 99/15 Christian Liffers, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 13 alin. (1) din directivă trebuie interpretat în sensul că „permite persoanei prejudiciate printr-o încălcare a dreptului său de proprietate intelectuală care solicită o despăgubire pentru prejudiciul material calculată, în conformitate cu al doilea paragraf lit. (b) al alin. (1) al acestui articol, pe baza valorii redevențelor sau a drepturilor care i-ar fi fost datorate în cazul în care contravenientul i-ar fi cerut autorizația de a face uz de dreptul de proprietate intelectuală respectiv să solicite, în plus, despăgubiri pentru prejudiciul moral care i-a fost cauzat, astfel cum sunt prevăzute la alin. (1) al doilea paragraf lit. (a) al articolului menționat.”
În virtutea obligației ce revine instanței naționale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, interpretarea dată directivei se impune și în ce privește norma corespondentă din legea națională, în sensul că, pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005, titularul dreptului de proprietate intelectuală încălcat poate solicita în mod cumulativ despăgubiri pentru prejudiciul moral și pentru cel material suferit.
Cu toate acestea, constatarea anterioară nu semnifică obligația de acordare a daunelor morale ori de câte ori titularul dreptului încălcat este îndreptățit la repararea prejudiciului material, întrucât acesta nu este scutit de sarcina de a argumenta în mod corespunzător diferitele componente ale pagubei suferite prin încălcarea dreptului.
Această apreciere se regăsește în considerentele deciziei recurate, prin care s-a arătat că argumentul desprins din interpretarea prevederii legale aplicabile a fost unul subsidiar în raționamentul pe care s-a fundamentat soluția adoptată.
Astfel, instanța de apel a reținut că reclamantele nu au argumentat un alt prejudiciu moral decât cel decurgând din diluarea mărcii și pierderile de imagine, iar aceste elemente au fost luate în considerare în calcularea prejudiciului material, în modalitatea prevăzută de art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005.
Contrar susținerilor recurentelor, aprecierea anterioară nu relevă o asimilare a prejudiciului moral cu cel material, ci imposibilitatea unei duble reparații pentru același prejudiciu, în condițiile în care instanța de apel a considerat că, din moment ce prejudiciul material constă tocmai în aceste elemente și a fost reparat.
După cum s-a arătat în analiza recursului pârâtei, în cauză s-a constatat că prejudiciul este consecința atingerii aduse notorietății mărcilor de care s-a folosit pârâta în activitatea de comercializare a propriilor produse, prin asocierea lor cu produsele purtând mărcile notorii.
Notorietatea poate fi considerată un bun incorporal al persoanei juridice ce reflectă percepția publicului asupra imaginii acesteia, bun a cărui depreciere, ca urmare a încălcării dreptului la marcă, semnifică diminuarea atractivității mărcii și a atașamentului clientelei.
Prin urmare, nu se poate susține în același timp că atingerea adusă notorietății mărcii implică atât o componentă materială, cât și una morală a prejudiciului, care să impună o reparație distinctă, dar că ambele componente au în vedere aceleași elemente care au condus la deprecierea mărcii.
În aceste condiții și ținând cont și de faptul că, așa cum s-a arătat și în cadrul recursului pârâtei, stabilirea cuantumului daunelor - interese calculate pe baza criteriului legal reprezintă o chestiune de apreciere, ce nu poate fi cenzurată de către această instanță de control judiciar, urmează ca motivul de recurs vizând aplicarea prevederilor art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 să fie respins.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantelor, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții SC A. SpA, SC B. SA, E., L., SC C. SA, SC I. GMBH, SC N. SPA (succesor al SC J. SA), SC M. SA, SC V. SA, SC B.B. SRL - succesor al SC S. GMBH și de pârâta SC X. SRL, împotriva Deciziei nr. 325/A din 5 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2017.