Decizia nr. 465/RC/2017
Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 161 din 12 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția penală, în baza art. 386 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 249 alin. (1) și (2) C. pen. în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 298 din N.C.P., pentru inculpații A. și B. și din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 7 alin. (1) teza I din Legea nr. 39/2003 în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 367 alin. (1) din N.C.P., pentru inculpatul H..
În ceea ce îl privește pe inculpatul A. în baza art. 298 N.C.P. cu aplicarea art. 5 N.C.P., acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu.
În baza art. 91 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 2 (doi) ani închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Giurgiu, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Episcopiei Giurgiu, pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare.
În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 și art. 97 C. pen., privind revocarea și anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercițiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen., aceasta urmând a fi executată efectiv în cazul revocării suspendării sub supraveghere.
În baza art. 1381 și 1382 C. civ., cu referire la art. 119 C. proc. fisc. a fost admisă acțiunea civilă formulată de C. prin D. - E. București.
Au fost obligați, în solidar, inculpații F., G., H., I., A., B. și SC Artsany Serv Impex SRL, să plătească părții civile C. prin D. - E. București, suma de 3.023.286,33 lei cu titlu de prejudiciu, reprezentând taxe vamale, accize și T.V.A.
În baza art. 118 lit. f) C. pen. 1968 s-a confiscat cantitatea de 501 baxuri + 4 cartușe țigarete, depozitate în magazia nr. 1, situată în incinta Biroului Vamal Giurgiu, DN 5, KM 63, Județul Giurgiu.
În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligați inculpații să plătească statului câte 5000 lei fiecare cheltuieli judiciare.
Împotriva acestei sentințe au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și inculpații F., G., H., I., J. și A.
Prin Decizia penală nr. 637/A din data de 11 aprilie 2016 Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și de inculpații F., G., H., I., J. și A. împotriva sentinței penale nr. 161 din 12 martie 2015 a Tribunalului Giurgiu, secția penală, pe care a desființat-o în parte și rejudecând, în fond:
A făcut aplicarea art. 5 din N.C.P. pentru inculpata SC K. SRL și inculpatul B.
A interzis inculpaților F. și G. și dreptul prevăzut de art. 64 lit. c) V.C.P. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale, constând în ocuparea funcției sau exercitarea profesiei de care s-au folosit pentru săvârșirea infracțiunilor.
În baza art. 67 din N.C.P., a aplicat inculpaților B. și A. pedeapsa complementară, pe o durată de 3 ani, a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. g) N.C.P., constând în ocuparea funcției sau exercitarea profesiei de care s-au folosit pentru săvârșirea infracțiunilor în condițiile art. 68 lit. b) N.C.P.
În baza art. 65 N.C.P., a interzis inculpaților B. și A. ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. g) N.C.P.
A redus despăgubirile la care inculpații au fost obligați în solidar către C. prin D. - E. București de la 3.023.286,33 lei la 2.878.692 lei, actualizate la data plății efective, prin calcularea accesoriilor fiscale, potrivit C. proc. fisc.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.
Onorariul avocaților din oficiu, în sumă de câte 400 lei pentru fiecare avocat, s-au suportat din fondul Ministerului Justiției.
Împotriva Deciziei penale nr. 637/A din data de 11 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a formulat contestație în anulare condamnatul A., iar prin Decizia penală nr. 1133/A, pronunțată la data de 12 iulie 2016, în Dosarul nr. x/2/2016 Curtea de Apel București, secția a II-a penală a admis contestația în anulare, a desființat în parte decizia atacată, exclusiv cu privire la apelantul inculpat A. și a dispus rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism cu privire la inculpatul A. și de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 161 din 12 martie 2015 a Tribunalului Giurgiu, anulând formelor de executare emise cu privire la inculpat.
Prin Decizia penală nr. 888/A din data de 08 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală și de apelantul inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 161 din 12 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Giurgiu.
A desființat, în parte, sentința penală atacată, exclusiv sub aspectul laturii civile și rejudecând în fond.
A redus cuantumul despăgubirilor la care inculpatul A. a fost obligat către partea civilă C., în solidar cu ceilalți inculpați, de la 3.023.286,33 lei la 2.878.692 lei la care adaugă obligațiile fiscale accesorii calculate până la data plății efective.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.
Pentru a hotărî în acest sens a reținut următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. x/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Structura Centrală, s-a dispus trimiterea în judecată, printre alții, a inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 249 alin. (1) și (2) din V.C.P.
Cu privire la inculpatul A., în actul de sesizare s-a arătat că acesta în calitate de subofițer de poliție din cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Giurgiu la data de 01 aprilie 2010, nu și-a îndeplinit din culpă obligația de serviciu privind efectuarea controlului mijlocului de transport, la trecerea frontierei pe sensul de ieșire din zona liberă, precum și nelegitimarea persoanei care s-a prezentat la ghișeu și a făcut declarații în calitate de “delegat” al transportului, având drept consecință introducerea ilegală pe teritoriul vamal al României a cantității de 780 de baxuri cu țigări, fără banderole fiscale, disimulate în două containere de șantier, simultan cu producerea unui prejudiciu bugetului de stat în cuantum de 3.023.286,33 lei, reprezentând datorie vamală neachitată (constituită din taxe de import, acciză și T.V.A.) realizează elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 249 alin. (1) și (2) din V.C.P.
În actul de sesizare s-a precizat că neglijența în îndeplinirea sarcinilor de serviciu a rezultat din următoarele activități: consemnarea în registrul de evidență a unor mențiuni pe care nu le-a verificat ori constatat personal, astfel cum impune procedura de lucru de la zona liberă; nu a respectat rubricația, făcând o înscriere sumară a datelor care trebuiau lămurite; nu a efectuat inspecția mijlocului de transport, fapt care i-ar fi dat posibilitatea să constate prezența lacătelor pe ușile containerelor și să solicite control mixt polițist-vameș; nu a fost prezent pe arteră conform repartizării amiabile a sarcinilor în cadrul turei; nu a executat verificarea documentelor de identitate, proprietate și însoțitoare a mărfii, chiar dacă a fost vorba despre containere “date la retur” ori materiale pentru șantier; la fel în cazul persoanei care s-a prezentat la trecerea frontierei, a șoferului, etc. Altfel spus, controlul autorității a fost inexistent. A încuviințat plecarea transportului în absența lucrătorului vamal.
Prin neglijența sa, inculpatul a contribuit la prejudiciul comunicat de partea civilă la dosar, deoarece a dat posibilitatea la trecerea frontierei să fie puse în liberă circulație mărfuri disimulate în containere de șantier (H.G. nr. 788/1996, O.U.G. nr. 105/2001, procedura de lucru la Giurgiu, fișa postului, etc.).
Procedând la reevaluarea materialului probator administrat în cauză, Curtea a reținut, preliminar, ca fiind stabilit dincolo de orice dubiu rezonabil faptul că la data de 1 aprilie 2010, mijlocul de transport a trecut frontiera pe sensul de ieșire din Zona Liberă Giurgiu, introducând ilegal pe teritoriul vamal al României cantitatea de 780 de baxuri cu țigări, fără banderole fiscale, disimulate în două containere de șantier.
S-a menționat că, este, de asemenea, o certitudine faptul că la momentul la care autocamionul a trecut frontiera inculpatul A., subofițer de poliție din cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Giurgiu, se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
De altfel, aceste chestiuni de fapt nu sunt contestate nici de inculpat, fiind probate cu procesele-verbale de constatare întocmite la 01 aprilie 2010 de către Serviciul Județean al Poliției Transporturi Giurgiu, înscrisurile vamale întocmite în legătură cu țigările respective și care au fost expuse detaliat de prima instanță, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice și declarațiile martorilor audiați în cauză ale căror declarații sunt redate exhaustiv în sentința atacată.
De asemenea, s-a precizat că ceea ce contestă inculpatul în apelul său este vinovăția, acesta, arătând, în esență că, și-a îndeplinit corespunzător obligațiile de serviciu și că nu îi revenea nicio obligație legală de a verifica veridicitatea declarației delegatului. Inculpatul a mai invocat în apărarea sa faptul că el este cel care ar fi alertat autoritățile observând că lucrătorul vamal nu se afla pe arteră.
În ceea ce privește îndatoririle de serviciu pe care inculpatul A. le avea în calitate de subofițer de poliție din cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Giurgiu, Curtea a constatat că legislația în vigoare la data faptei consacra, atât obligații generale, cât și obligații specifice în sarcina sa.
Curtea a constatat că raționamentul avut în vedere prin Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat, în sensul că, dispozițiile art. 246 C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma ”îndeplinește în mod defectuos” se înțelege ”îndeplinește prin încălcarea legii”, este aplicabil mutatis mutandis și în situația infracțiunii de neglijență în serviciu, în contextul în care și norma incriminatoare conține o sintagmă identică. Ca atare, chiar dacă instanța constituțională nu s-a pronunțat pe această chestiune, având în vedere că sintagma nu întrunește condițiile calitative impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, incriminarea nefiind enunțată cu suficientă precizie pentru a se înțelege la ce dispoziții legale se raportează încălcarea îndatoririlor de serviciu, instanța de apel, aplicând direct art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în considerarea art. 20 din Constituție, va raporta defectuozitatea îndeplinirii actului de serviciu la legea în domeniu.
Astfel, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, prevede că ”Poliția de Frontieră Română face parte din Ministerul Administrației și Internelor și este instituția specializată a statului care exercită atribuțiile ce îi revin cu privire la supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat, prevenirea și combaterea migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere săvârșite în zona de competență, respectarea regimului juridic al frontierei de stat, pașapoartelor și străinilor, asigurarea intereselor statului român pe Dunărea interioară, inclusiv brațul Măcin și canalul Sulina situate în afara zonei de frontieră, în zona contiguă și în zona economică exclusivă, respectarea ordinii și liniștii publice în zona de competență, în condițiile legii”, în ceea ce privește zona de competența art. 2 alin. (1) lit. a) pct. 1 din același act normativ o definește ca fiind ”1. suprafața din teritoriul național constituită din zona de frontieră.”. Totodată, art. 3 alin. (2) stabilește obligația generală ca ”În toate acțiunile pe care le desfășoară în zona de competență personalul Poliției de Frontieră Române are obligația să prevină și să combată stările de pericol la adresa României, determinate de criminalitatea transfrontalieră și de migrația ilegală.”
În ceea ce privește locul unde s-a produs infracțiunea, Curtea a constatat că este adevărat că mijlocul de transport a trecut frontiera venind din zona liberă, însă acest fapt nu are influență asupra obligațiilor ce reveneau inculpatului A. în calitate de polițist de frontieră, legea neoperând nicio distincție sub acest aspect, actele normative naționale și comunitare invocate în apărare reglementează regimul zonei libere, fără a înlătura regulile privind controlul la frontieră. Astfel, art. 4 din O.U.G. nr. 105/2001 prevede că ”Pentru asigurarea executării pazei și controlului trecerii frontierei de stat se constituie zona de frontieră. (2) Zona de frontiera cuprinde teritoriul aflat pe o adâncime de 30 km față de frontiera de stat și țărmul Marii Negre, către interior.”, de altfel, inculpatul își desfășura activitatea la data faptei chiar la punctul de trecere a frontierei unde potrivit art. 11 din O.U.G. nr. 105/2001 ”se organizează și se efectuează controlul de frontieră al persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor și al altor bunuri atât la intrarea, cât și la ieșirea din țară”, control al cărui scop este potrivit alin. (2) al aceluiași articol verificarea și constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru intrarea și ieșirea în/din țară a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor și altor bunuri.
Inculpatul a invocat faptul că nu avea obligația verificării mijlocului de transport și nici a veridicității declarației date de delegat cu privire la acesta. Contrar susținerilor sale art. 14 din O.U.G. nr. 105/2001, prevede expres că ”(1) Șeful punctului de trecere este polițist de frontieră și împreună cu șefii tuturor autorităților, care au, potrivit legii, competente de control la trecerea frontierei de stat pentru mărfuri și călători, cooperează pentru organizarea activității de control. (3) Polițistul de frontieră care își desfășoară activitatea în punctul de trecere este obligat să se sesizeze din oficiu asupra încălcării prevederilor legale referitoare la trecerea frontierei de stat și la controlul trecerii frontierei de stat de către participanții la traficul de frontieră și personalul prevăzut la art. 12 alin. (1). (4) În cazul existenței unor suspiciuni întemeiate sau al unor informații referitoare la încălcarea reglementărilor legale la trecerea frontierei de stat, șeful punctului de trecere poate solicita, în scris ori verbal, cu confirmarea scrisă, în cel mai scurt timp, șefilor celorlalte autorități din punctul de trecere, efectuarea unui alt control, mai amănunțit.”
Or, inculpatul A. nu a efectuat niciun fel de control al documentelor delegatului și nici ale mijlocului de transport, deși art. 17 din O.U.G. nr. 105/2001 prevedea expres „Controlul pentru trecerea frontierei de stat se face în echipă. Coordonarea echipei de control se face de către polițistul de frontieră”. Deși dispozițiile art. 19 din același act normativ prevăd că după efectuarea controlului documentelor privind identitatea persoanelor autoritatea vamală efectuează controlul vamal, potrivit reglementarilor vamale, inculpatul nu doar că nu a verificat documentele de identitate a delegatului, dar nici nu a așteptat confirmarea privind efectuarea controlului vamal pentru a da liber de trecere mijlocului de transport respectiv, încrezându-se în mod ușuratic în spusele delegatului, în sensul că, containerul ar fi gol, mențiune pe care a operat-o și în registru.
Camerele de supraveghere instalate la acces au confirmat prezența acestuia pe arteră la momentul intrării în zona liberă a camionului, dar nu și la ieșire. Atenția polițistului de frontieră pentru acest mijloc de transport ar fi trebuit să fie cu atât mai manifestă cu cât i s-a comunicat că transportă două containere, în condițiile în care la intrare nu a existat niciun fel de încărcătură. La o simplă vizualizare a exteriorului containerelor ar fi putut remarca prezența lacătelor pe ușile acestora, suplimentar sistemului de închidere, care indică în orice situație existența mărfurilor. Containerele prin natura lor sunt destinate transportului de mărfuri, iar atunci când nu întrunesc condițiile legale pentru a constitui mijloace de transport, ele însele constituie mărfuri. În oricare dintre situații s-ar afla nu pot circula pe drumurile publice decât însoțite de documente justificative (în acest sens au declarat și lucrătorii vamali audiați ca martori în dosar).
Ca atare, Curtea a concluzionat în sensul că inculpatul A. nu și-a îndeplinit obligația de control a documentelor de identitate și a îndeplinit necorespunzător atribuțiile de coordonare a controlului în zona de trecere a frontierei, astfel încât și-a asumat acordarea „liberului” la plecarea mijlocului auto din zona liberă, în absența vameșului desemnat la punctul de control, în condițiile în care este vorba despre o zonă de supraveghere vamală și de acces pe teritoriul vamal al României.
Astfel, din coroborarea declarațiilor date de cei care se aflau în exercitarea atribuțiilor de serviciu la data de 01 aprilie 2010, la Punctul de Poliție al Frontierei, Zona Liberă Giurgiu, reiese că tura de zi a fost constituită din inspector principal L. și agent II A., cu program între orele 07.00-19.00.
Martora L. și-a desfășurat activitatea în birou, consemnând în Registrul de evidență intrări și ieșiri din zona liberă ale mijloacelor de transport; tot ea a fost cea care la ora 15,30 a înscris la poziția 1766 a secțiunii „Intrare”, mijlocul de transport, șofer M., firma SC N. SRL și mențiunea „gol”.
Inculpatul A. a desfășurat activitate cu preponderență pe arteră, dar nu numai, efectuând și el înregistrări ale mijloacelor de transport în Registrul de evidență, acesta fiind cel care s-a ocupat de „ieșirea” declarată de învinuitul I. și a înscris în Registru, în partiția corespunzătoare datele referitoare la acest mijloc auto; mai precis, a consemnat ora ieșirii 16,55, iar la rubrica rezervată documentului marfă/denumire marfă a consemnat „gol”.
Inculpatul nu s-a asigurat în niciun fel de efectuarea controlului vamal, nici prin ieșirea pe arteră pentru a vizualiza mijlocul de transport și nici prin verificarea prezenței pe arteră a lucrătorului vamal sau a celuilalt polițist.
În ceea ce privește modalitatea concretă în care se proceda în astfel de cazuri, Curtea a reținut că la ieșirea din zona liberă, mijloacele de transport marfă erau dirijate către toneta Punctului de Poliție a Frontierei, unde se efectua controlul documentelor conform metodologiei de lucru. În continuare, polițistul de frontieră, trebuia să procedeze la inspectarea mijlocului de transport, identificarea și înregistrarea datelor șoferului, însoțitorului, mijlocului de transport, ale mărfurilor scoase din incinta Zonei Libere în registrul menționat, respectând rubricația, după care comunică inspectorului Administrației Zonei Libere faptul că mijlocul de transport poate trece.
Cu privire la această chestiune martorul O. a menționat că exista obligativitatea controlului la intrarea și ieșirea din Zona Liberă a mijloacelor de transport și a persoanelor, date care se menționează și în Registrul de evidență intrare/ieșire (…), aceste obligații trebuie executate mai ales că poliția de frontieră are consemne pe societăți comerciale, mijloace de transport și persoane fizice….există și obligația de inspecție a mijlocului de transport…obligativitatea controlului există în toate situațiile, mai ales în cazul mijloacelor de transport de mare tonaj…s-a primit notificare prealabilă prin care am fost înștiințați că urmează să intre în Zona Liberă Giurgiu un transport de țigări (…) document care a fost prelucrat cu toate turele (…).”;
P. (audiere din 08 decembrie 2011) „(…) conform procedurii de lucru aplicabilă la Zona Liberă, polițiștii de frontieră trebuiau să legitimeze persoanele (…), să efectueze controlul mijloacelor de transport împreună cu controlorul vamal (…). atât la intrare, cât și la ieșirea din Zona Liberă, să solicite pe ambele sensuri de deplasare documente referitoare la marfa transportată (…) se constată că mijlocul de transport nu prezintă nici o încărcătură poate permite ieșirea din Zona Liberă a acestuia chiar și în absența lucrătorului vamal. În nici o altă situație…nu își poate asuma exprimarea acordului în acest sens (…). Este obligatoriu ca unul dintre lucrători să fie prezent pe artera de lucru (…).”
L. (audiere din 16 noiembrie 2011) „(…) colegul A. și-a desfășurat activitatea pe arteră cu preponderență și a executat controlul mijloacelor de transport (…)”.
La data respectivă, Administrația Zonei Libere a fost reprezentată în punctul de acces de către inspectorul R., responsabil cu încasarea taxei de acces și eliberarea permiselor de acces, acesta declarând că după confirmarea dată de echipa de control formată din polițist de frontieră și lucrător vamal, înregistrează în registrul propriu mijlocul de transport care iese din zona liberă, ridică bariera pentru a permite trecerea. Or, conform celor declarate de martorul menționat, ieșirea mijlocului de transport a fost permisă după ce s-a solicitat „O.K.-ul” de la poliția de frontieră, în concret de la numitul ”x”, poreclă sub care este cunoscut inculpatul A., cele atestate de martor fiind confirmate de imaginile surprinse de camerele de supraveghere vizionate în ședință publică de instanța de apel, coroborate cu faptul că la ghișeul poliției de frontieră la momentul prezentării numitului I., se afla inculpatul.
Sub aspectul laturii subiective, dat fiind că inculpatul a avut posibilitatea de a observa că la intrarea în zona liberă, platforma auto nu a avut niciun fel de încărcătură, iar la părăsirea zonei transporta două containere (spații închise), care prin natura lor sunt destinate depozitării sau transportării mărfurilor, a avut posibilitatea de a prevedea că acestea ar putea transporta marfă. Astfel, simpla vizualizare a lor ar fi oferit indicii ale unui transport suspect, în raport, cu cele declarate de însoțitor, prin simplul fapt că erau asigurate cu lacăte, suplimentar sistemului de închidere al acestora; iar prin omisiunea de a verifica personal sau de a solicita acest lucru lucrătorului vamal a acceptat posibilitatea introducerii ilegale pe teritoriul României a unor mărfuri, vinovăția inculpatului fiind realizată în forma culpei cu prevedere, deoarece a prevăzut posibilitatea ca în containerul respectiv să se afle mărfuri, dar s-a încrezut în mod ușuratic în declarațiile verbale ale delegatului.
De altfel, chiar inculpatul recunoaște că nu a procedat la legitimarea și nici la stabilirea calității celui care s-a prezentat la toneta poliției de frontieră și a făcut afirmațiile verbale în referire la acest mijloc de transport; spațiile corespunzătoare din registru rămânând necompletate, nu a stabilit calitatea de delegat ori de însoțitor și nici dreptul acestuia de a face declarații în fața autorității din punctul de control, în legătură cu transportul.
Deși în cauză nu există probe certe care să-l indice pe inculpat ca fiind chiar implicat în activitatea infracțional de contrabandă, există chestiuni de fapt care creează, astfel, de suspiciuni, respectiv faptul că inculpatul a fost repartizat la Punctul de Poliție al Frontierei. al zonei libere în data respectivă, prezența sa în acest punct fiind foarte rară, în contextul în care a mai fost desemnat o singură dată în anul 2010, anterior datei de 01 aprilie 2010, respectiv în data de 05 februarie 2010. Suspiciuni apar și în legătură cu faptul că a fost văzut stând de vorbă cu G. în fața tonetei sale în intervalul de timp 15,00-17,00; cei doi învinuiți fiind prieteni foarte buni, colaborarea dintre ei având cu preponderență natură extraprofesională, recunoscută chiar de A. și confirmată și de martorul S., dar și de convorbirile telefonice interceptate.
Mai mult, țigările în cauză se aflau în atenția poliției de frontieră încă de la aducerea lor în zona liberă, sens în care, la expedierea lor, s-a primit notificare de la Curtici, care a fost prelucrată cu toate turele de serviciu, inclusiv cu tura 2 din care face parte inculpatul, recepția țigărilor la Zona Liberă Giurgiu s-a efectuat pe tură 2, în data de 17 martie 2010, fiind constituită din alți lucrători de poliție.
În ceea ce privește faptul că inculpatul A. ar fi sesizat conducerea în legătură cu ieșirea autocamionului respectiv, Curtea a constatat că acest demers a fost întreprins de inculpat după oprirea autocamionului de organele de poliție care supravegheau transportul, moment în care membrii grupării s-au alertat unii pe alții, așa cum reiese din procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, chestiune ce, mai mult creează suspiciuni cu privire la persoana inculpatului, decât să-l disculpe.
Ca atare, criticile inculpatului vizând temeinicia soluției de condamnare sunt lipsite de fundament faptic, dar și legal.
În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea a remarcat faptul că pedeapsa aplicată de prima instanță reflectă toate criteriile relevante prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv modalitatea concretă în care inculpatul nu și-a îndeplinit obligațiile de serviciu, starea de pericol creată și gravitatea rezultatului produs, calitate acestuia de polițist de frontieră coroborată cu frecvența infracțiunilor de contrabandă cu țigări și consecințele acesteia asupra economiei naționale și a bugetului, dar și atitudinea procesuală a inculpatului care nu și-a asumat greșeala comisă. Datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului au fost avute în vedere la individualizarea modalității de executare.
Având în vedere forma de vinovăție reținută în săvârșirea faptei, respectiv culpa, inculpatului nu-i poate fi aplicată pedeapsa complementară prev. de art. 66 lit. g) C. pen., respectiv ”dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii.”, în contextul în care sintagma ”s-a folosit” presupune în mod necesar ca inculpatul să fi acționat cu intenție, apelul parchetului fiind nefondat sub acest aspect.
Criticile privind latura civilă sunt însă fondate în principal în considerarea faptului că prima instanță nu a obligat la plata obligațiilor fiscale accesorii, deși prin Decizia nr. 17/2015 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că ”În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/5005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile C. proc. fisc.”
Pe de altă parte, sub aspectul cuantumului prejudiciului Curtea a menționat că nu poate face abstracție de faptul că la pronunțarea Deciziei penale nr. 637 din 11 aprilie 2016 desființate prin admiterea contestației în anulare, instanța de apel a micșorat prejudiciul raportându-se la expertiza contabilă efectuată în Dosarul nr. x/103/2012 al Tribunalului Neamț în care s-a pronunțat sentința penală nr. 108/P din 6 noiembrie 2013, constatând că în dosarul menționat au fost judecați ceilalți membrii ai grupării pentru introducerea în țară a țigărilor respective. Or, dat fiind că rejudecarea apelului este consecința admiterii contestației în anulare exercitată de inculpat, nu este posibilă agravarea situației acestuia în propria sa cale de atac, Curtea urmând a da relevanță prejudiciului cauzat prin expertiza extrajudiciară menționată.
În ceea ce privește criticile privind condițiile exercitării laturii civile, Curtea, în consens cu prima instanță a apreciat-o ca fiind nefondată, în contextul în care prin fapta ilicită reținută în sarcina sa, inculpatul a facilitat, chiar dacă doar din culpă, introducerea în țară a țigărilor de contrabandă cu consecința prejudicierii statului român. Astfel, în materia răspunderii civile delictuale, autorul faptei prejudiciabile răspunde pentru culpa levissima, adică chiar și pentru culpa cea mai ușoară în măsura în care se stabilește existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat, nefiind necesar să acționeze cu aceeași formă de vinovăție ca și autorul și nici să existe o înțelegere cu acesta. Astfel, art. 1349 C. civ. stabilește că ”(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”, iar art. 1382 C. civ. prevede ”Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat.”
S-a mai precizat faptul că măsura de siguranță a confiscării nu stinge în această situație datoria vamală, Înalta Curte de Casație și Justiție statuând prin Decizia nr. 11/2015 dată în dezlegarea unei chestiuni de drept în sensul că ”În cazul infracțiunii de contrabandă prevăzută de Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României (M. Of. nr. 350 din 19 aprilie 2006; cu modif. ult.), se impune luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale a bunurilor sau mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, concomitent cu obligarea inculpaților la plata sumelor reprezentând datoria vamală, numai în ipoteza în care acestea au trecut de primul birou vamal situat pe teritoriul vamal comunitar fără a fi fost prezentate în vamă și transportate spre acest birou vamal.”, adică exact situația de față în care țigările au fost trecute fraudulos de controlul vamal.
Împotriva Deciziei penale nr. 888/A din data de 08 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016 (nr. x/2016) a declarat recurs în casație inculpatul A., invocând cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.
Apărătorul ales al inculpatului a solicitat, în raport cu art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și art. 6 și 7 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, achitarea acestuia, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, fiind incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
În argumentarea cazului de recurs în casație invocat, s-a menționat că a intervenit dezincriminarea parțială a infracțiunii de neglijență în serviciu, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 518 din 06 iulie 2017. Astfel, atât în privința neglijenței în serviciu, s-a menționat că nu mai reprezintă infracțiune faptele comise prin încălcarea altor reglementări în afara legislației primare.
Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Înalta Curte reține că, potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.
În același sens, se constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.
Instanța de casație nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.
Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, aceasta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.
Prin urmare, instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.
Or, în acest sens, din considerentele deciziei penale Deciziei penale nr. 888/A din data de 08 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, prezentată pe larg mai sus, reiese că instanța de apel a demonstrat că, atât din perspectiva laturii obiective, cât si a laturii subiective, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de neglijență în serviciu prevăzute de art. 298 C. pen.
Astfel, Curtea de Apel București a concluzionat în sensul că inculpatul A. nu și-a îndeplinit obligația de control a documentelor de identitate și a îndeplinit necorespunzător atribuțiile de coordonare a controlului în zona de trecere a frontierei, astfel încât și-a asumat acordarea „liberului” la plecarea mijlocului auto din zona liberă, în absența vameșului desemnat la punctul de control, în condițiile în care este vorba despre o zonă de supraveghere vamală și de acces pe teritoriul vamal al României.
În același timp, Înalta Curte constată că se impune a se verifica dacă îndatoririle de serviciu încălcate de către inculpat, astfel cum au fost definitiv stabilite de curtea de apel în limitele situației de fapt reținute, sunt sau nu prevăzute de legislația primară.
În cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 518 din 6 iulie 2017 s-a menționat faptul că, având în vedere că, în varianta de bază, atât infracțiunea de abuz în serviciu, cât și infracțiunea de neglijență în serviciu prevăd, ca o modalitate normativă identică, "îndeplinirea defectuoasă" a unei îndatoriri de serviciu, Curtea a constatat că, atât soluția, cât și considerentele deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, referitoare la modalitatea de interpretare a sintagmei "îndeplinește în mod defectuos", sunt aplicabile mutatis mutandis și în situația infracțiunii de neglijență în serviciu.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016 s-au stabilit următoarele: Curtea constată că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează „prin încălcarea legii”(…).
(…) Totodată, Curtea apreciază că raportarea la prescripția normativă trebuie realizată și în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacțiune dobândește semnificație ilicită, doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situație determinată.(…).
(…) Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului.(…).
Prin urmare, față de cele statuate de Curtea Constituțională, instanție îi revine obligația de a verifica dacă neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu, cum este în cazul de față, decurge din legislația primară.
În acest sens, Înalta Curte observă că, în acord cu instanța de apel, inculpatul nu a respectat dispozițiile art. 14,17 și 19 ale O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.
În consecință, față de cele arătate, Înalta Curte apreciază că fapta inculpatului A., astfel cum a fost reținută de curtea de apel, contrar susținerilor recurentului, se încadrează în exigențele impuse de decizia nr. 518 din 6 iulie 2017 a Curții Constituționale infracțiunii de neglijență în serviciu.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 888/A din data de 08 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016 (nr. x/2016).
Va obliga recurentul - inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 888/A din data de 08 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2016 (nr. x/2016).
Obligă recurentul - inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 noiembrie 2017.