Decizia nr. 1723/2017
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub Dosarul nr. x/3/2014, reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta RA B. SA Cluj a solicitat instanței: să constate rezilierea de drept a contractului de leasing financiar din 22 decembrie 2011 din culpa pârâtei și să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 242.450 euro + T.V.A., plătibilă la cursul leu/euro de deschidere la vânzare al SC A. SA, din data plății, aceasta reprezentând avansul plătit din fonduri proprii de C.
Prin precizarea depusă la data de 24 septembrie 2014, reclamanta SC A. SA a arătat că temeiul de drept substanțial al cererii de chemare în judecată îl reprezintă dispozițiile art. 1549-1554 N.C.C., art. 1270 N.C.C. raportat la art. 5.1, 8 și 9 din contractul de leasing.
Prin încheierea de ședință din 29 septembrie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014/a1, a fost respinsă cererea de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.
Prin încheierea de ședință din 28 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a anulat capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 242.450 euro+T.V.A., cu titlu de avans, în raport de dispozițiile art. 200 alin. (3) C. proc. civ., pentru neîndeplinirea obligației de timbrare a acestui capăt de cerere, instanța considerându-se învestită în continuare în conformitate cu cerințele legale numai cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea rezilierii de drept a contractului de leasing.
La data de 20 februarie 2015, reclamanta SC A. SA a formulat o cerere adițională prin care a înțeles să solicite constatarea rezilierii de drept a contractului de leasing financiar din 22 decembrie 2011 din culpa pârâtei, în subsidiar, constatarea intervenirii rezilierii unilaterale a contractului de leasing financiar din 22 decembrie 2011 din culpa pârâtei, ca efect al notificării de reziliere din 30 mai 2014 comunicată RA B. SA Cluj în data de 4 iunie 2014, în terțiar, să se dispună rezilierea contractului de leasing financiar din 22 decembrie 2011 din culpa pârâtei.
2. Prin sentința civilă nr. 1692 din 3 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei SC A. SA.
Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență faptul că în cauză nu poate opera rezilierea, materialul probator administrat neconturând o încălcare a obligațiilor contractuale de către pârâtă.
În ceea ce privește cererea privind constatarea rezilierii de drept ca urmare a aplicării art. 9 din condițiile generale ale contractului de leasing, prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1553 alin. (1) C. civ. pentru ca pactul comisoriu să producă efecte, în măsura în care textul contractual nu se referă în mod expres la împrejurarea că obligația învederată de reclamantă ca fiind încălcată de partea adversă ar atrage rezilierea contractului.
3. Apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 2135/2015 din 14 decembrie 2015, fiind schimbată în tot sentința civilă nr. 1692 din 03 aprilie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în sensul admiterii cererii și, în consecință, s-a constatat rezilierea de drept a contractului de leasing financiar din 22 decembrie 2011.
Totodată, pârâta RA B. SA Cluj a fost obligată la plata sumei de 242.450 euro plus T.V.A., plătibilă la cursul leu/euro de la data plății.
În argumentarea acestei hotărâri, instanța de apel a reținut în esență că reclamanta nu este în culpă în acțiunea pe care vrea să o valorifice împotriva pârâtei, aceasta neavând nicio obligație scadentă neexecutată față de intimată, ci, din contră, pârâta are obligația contractuală de a achita sumele de bani avansate de C. către furnizorul bunului din resurse proprii.
S-a mai reținut că, obligația principală a reclamantei C. nu este asigurarea folosinței obiectului leasingului, ci finanțarea bunului, obligație realizată de aceasta.
Astfel, s-a apreciat că este îndeplinită condiția neexecutării culpabile a obligației de plată de către pârâtă, ca efect al încălcării dispozițiilor art. 5.1 alin. (2) din Condițiile Generale ale Contractului de leasing, refuzul acesteia de continuare a contractului dând naștere obligației de plată a sumelor achitate de reclamantă și nu dreptului de a cere rezilierea contractului de leasing.
În aceste împrejurări, apelul reclamantei a fost admis, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 242.450 euro plus T.V.A. către reclamantă.
4. Împotriva acestei decizii, pârâta RA B. SA Cluj a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.
În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - pârâtă RA B. SA Cluj a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea ori aplicarea greșită a prevederilor art. 1549, 1550 și art. 1553 C. civ.
Astfel, recurenta - pârâtă consideră că instanța de apel în mod nelegal a constatat rezilierea de drept a contractului de leasing, în absența existenței unei neexecutări culpabile a obligațiilor sale contractuale.
S-a arătat, în esență, că reclamanta a invocat în susținerea cererii privind constatarea rezilierii contractului de leasing din culpa pârâtei, conduita unui terț, respectiv a furnizorului SC D. SRL care a intrat în faliment.
Or, selectarea furnizorului SC D. SRL s-a făcut în baza unei proceduri de achiziție publică reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, iar prevederile art. 9 lit. a) din Legea nr. 51/1997 stabilesc că finanțatorul este obligat să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale, astfel că nu se poate reproșa utilizatorului alegerea făcută și nu se poate califica această opțiune ca reprezentând o culpă contractuală a utilizatorului.
Nu este lipsit de importanță nici faptul că intimata-reclamantă a acceptat expres atât furnizorul cât și obiectul leasingului în sine, prin semnarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 39407/19 decembrie 2011 în calitate de cumpărător, având la acel moment toate informațiile cu privire la situația financiară a societății SC D. SRL. De altfel, starea de insolvabilitate a furnizorului a survenit la aproximativ 2 ani de la momentul semnării contractului de leasing și contractului de vânzare-cumpărare, recurenta-pârâtă susținând că se află în afara oricărei culpe și cu privire la această situație, pe care nu avea nici cum să o prevadă și nici cum să o controleze.
În concluzie, alegerea terțului furnizor care se face vinovat de neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi sub nicio formă calificată ca o conduită culpabilă a recurentei–pârâte cu privire la derularea raporturilor contractului de leasing pentru a oferi reclamantei dreptul la reziliere în condițiile art. 1549 C. civ.
Soluția instanței de apel privind constatarea rezilierii de drept a contractului de leasing este nelegală în condițiile în care chiar reclamanta este cea care nu și-a îndeplinit principală, asumată contractual, prin art. 1 din condițiile generale de leasing financiar respectiv cea de a transmite folosința asupra bunului ce reprezintă obiectul leasingului, cât și prin dispozițiile art. 9 din Legea nr. 51/1997.
Astfel că, în contextul în care și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, fără a formula un refuz de continuare a contractului, nu sunt incidente prevederile art. 5.1. sau 8.3. din contractul de leasing, iar clauzele formulate generic la art. 8.3 și art. 9 din contract care atrag rezilierea contractului nu pot sta la baza constatării rezilierii de drept a acestuia.
În ceea ce privește pactul comisoriu inserat la art. 9 din contractul de leasing, recurenta - pârâtă consideră că acesta nu produce efecte juridice, fiind stipulat într-un mod generic, contrar prevederilor imperative ale art. 1553 C. civ.
Referitor la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel a dat reclamantei SC A. SA ceva ce nu s-a cerut, prin obligarea pârâtei RA B. SA Cluj la plata sumei de 242.450 euro+T.V.A., în condițiile în care instanța nu a fost în mod legal învestită cu o astfel de cerere.
În susținerea acestui motiv de recurs, s-a arătat că prin încheierea din data de 28 octombrie 2014, Tribunalul București a anulat capătul de cerere referitor la obligarea sa la plata sumei de 242.450 euro + T.V.A., pentru lipsa timbrajului, această încheiere fiind rămasă definitivă prin neexercitarea cererii de reexaminare în termenul prevăzut de lege.
Procedând astfel, instanța de apel s-a pronunțat asupra unei cereri care nu a făcut obiectul judecății și asupra căreia pârâta nu a avut posibilitate de a formula apărări.
Prevederile art. 14 alin. (1) C. proc. civ. exclud posibilitatea instanței de judecată de a se pronunța asupra unei cereri care nu a fost comunicată și pusă în discuția părților, iar la alin. (6) se stabilește în sarcina instanței obligația de a-și întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Totodată, în esența sa, principiul contradictorialității constituie o garanție a unui proces echitabil prin prisma exigențelor cerute de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind procedura de judecată propriu-zisă.
În condițiile în care instanța de apel a soluționat o cerere anulată încă din etapa procedurii de regularizare la fond, fără a-i acorda pârâtei dreptul de a formula apărări ori concluzii în niciuna dintre etapele judecății în apel, recurenta - pârâtă consideră că nesocotirea drepturilor sale legitime este mai mult decât evidentă.
Totodată, prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că instanța nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel, iar art. 425 din același cod precizează că dispozitivul va cuprinde soluția asupra cererilor deduse judecății.
De altfel, instanța de apel încalcă prevederile care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, art. 478 alin. (3) C. proc. civ. stabilind în mod expres că în etapa apelului nu se pot formula cereri noi și nici nu se poate modifica obiectul cererii de chemare în judecată. Or, atâta timp cât cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 242.450 euro+T.V.A. nu a făcut obiectul judecății pe fond, decizia recurată încalcă principiul dublului grad de jurisdicție.
Prin completarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a invocat și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în susținerea cărora a arătat că hotărârea instanței de apel este nemotivată.
Astfel, s-a arătat că instanța de apel nu a analizat nici măcar la nivel de minimă aparență condițiile pe care legea le impune pentru constatarea rezilierii de drept a contractului de leasing, hotărârea pronunțată fiind lipsită de orice motivare în fapt și în drept.
Totodată, recurenta apreciază că în mod temeinic și legal instanța de fond a pășit la o analiză riguroasă a prevederilor contractului de leasing financiar invocate ca și temei al rezilierii de drept prin raportare la dispozițiile art. 1553 alin. (1) C. civ. care reglementează condițiile în care își produce efectele pactul comisoriu inserat în contract.
S-a mai arătat de către recurentă că, prevederile art. 9 raportate la art. 8.3 din contractul de leasing sunt prevederi cu caracter generic, care nu răspund exigențelor impuse de art. 1553 alin. (1) C. civ. pentru a atrage rezilierea de drept a contractului de leasing.
Pentru aceste considerente, având în vedere încălcarea prevederilor art. 1553 coroborate cu art. 1550 alin. (2) C. civ., recurenta consideră că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Mai mult decât atât, deși instanța de apel a constatat rezilierea de drept a contractului de leasing, așadar reținând incidența pactului comisoriu reglementat în prevederile contractuale enunțate, considerentele deciziei recurate nu sprijină această soluție și nu demonstrează îndeplinirea condițiilor impuse de art. 1553 alin. (1) C. civ.
Judecata riguroasă făcută de prima instanță a fost răsturnată printr-o decizie care ignoră tocmai dispozițiile legale care ar fi permis pronunțarea unei soluții de constatare a rezilierii de drept a contractului de leasing, dispoziții a căror analiză era obligatorie pentru instanța de apel. Înlăturarea judecății primei instanțe printr-o simplă afirmație, fără argumentarea lipsei de temeinicie a hotărârii desființate de instanța de apel, echivalează cu lipsa motivării deciziei pronunțate în apel, în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Dezlegarea cauzei de către instanța de apel, făcută cu ignorarea chiar a existenței unei hotărâri a primei instanțe, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea recurată fiind lipsită de motivele pe care se întemeiază, fiind astfel incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Recurenta - pârâtă a mai arătat că decizia recurată nu cuprinde nicio analiză a prevederilor art. 9 și art. 8.3 din contractul de leasing, instanța rezumându-se la analiza prevederilor art. 5.1 din Condițiile generale ale contractului de leasing, prevederi care însă nu instituie un pact comisoriu și care nu pot sprijini soluția pronunțată.
De altfel, întreaga analiză realizată de instanța de apel asupra prevederilor art. 5.1 din contractul de leasing este eronată și nu reprezintă o motivare care sprijină dispozitivul hotărârii recurate, fiind străină de soluția pronunțată.
Contrar celor reținute de instanța de apel, art. 5.1. reglementează o obligație de plată afectată de o condiție suspensivă și care poate lua naștere numai la un moment ulterior încetării raporturilor contractuale dintre părți, ca urmare a denunțării contractului de leasing de către utilizatorul, care refuză continuarea contractului.
Instanța de apel a încălcat prevederile art. 1399 C. civ. coroborate cu art. 1407 C. civ., apreciind că obligația de plată a pârâtei era scadentă, contrar condiției suspensive care afecta chiar nașterea acestei obligații.
5. Prin întâmpinare, intimata-reclamantă SC A. SA a solicitat anularea recursului, astfel cum a fost completat prin cele două cereri separate, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.
Cu privire la fondul litigiului, intimata-reclamantă a susținut în esență că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză deoarece instanța a fost învestită cu cercetarea rezilierii contractului de leasing încheiat între părți tocmai pentru motivul neplății sumei de 242.450 euro+T.V.A. de către pârâtă.
Astfel că, instanța de apel nu a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, constatarea existenței creanței fiind premergătoare și obligatorie pentru constatarea rezilierii contractului de leasing.
De altfel, nu se poate reține nici faptul că instanța de apel s-a pronunțat asupra unor cereri care nu au făcut obiectul judecății sau că pârâta nu s-a putut apăra cu privire la argumentele referitoare la datorarea sumelor de bani ori că s-ar fi încălcat principiul dublului grad de jurisdicție, toate argumentele privind datorarea sumei de bani fiind discutate în contradictoriu.
Totodată, nici dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. nu au fost încălcate, obligația de plată a sumelor solicitate nefiind o cerere nouă sau modificatoare a cererii de chemare în judecată, ci chiar fundamentul cererii de chemare în judecată.
Nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 14 alin. (1) și alin. (6) C. proc. civ., părțile fiind citate și prezente la toate termenele de judecată, toate cererile fiind deduse judecății în condiții de contradictorialitate.
De asemenea, nu s-au încălcat nici dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., instanța fiind învestită cu constatarea existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile, fundament al cererii de reziliere a contractului de leasing.
Au fost respectate și dispozițiile art. 425 C. proc. civ., dispozitivul deciziei atacate cuprinzând soluția asupra cererilor deduse judecății, respectiv rezilierea contractului de leasing având în vedere neonorarea obligației de plată de către pârâtă.
Cu privire la critica referitoare la faptul că pentru acest capăt de cerere reclamanta nu a achitat taxa judiciară de timbru, s-a arătat că, în acord cu dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, instanța din calea de atac este obligată să pună în vedere părții să achite taxele judiciare de timbru neachitate în fazele procesuale anterioare.
Intimata-reclamantă a mai invocat netemeinicia motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât în opinia sa instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 5.1 alin. (2) din Condițiile Generale ale contractului de leasing, constatând în mod just că refuzul de continuare a contractului de leasing îi dă dreptul de a solicita de la pârâtă RA A. SA Cluj plata sumei de 242.450 euro plus T.V.A.
Instanța de apel a dezvoltat argumentele care au condus la constatarea rezilierii contractului de leasing, respectiv neexecutarea de către pârâtă a obligației de plată a sumei de 242.450 euro + T.V.A.
Solicitarea recurentei-pârâte de a se analiza de către instanța de recurs condițiile care au atras rezilierea contractului de leasing nu poate fi primită, întrucât vizează reanalizarea probelor și a fondului litigiului, și nu motivele de nelegalitate ale deciziei atacate.
În subsidiar, în condițiile în care instanța de recurs ar considera că decizia atacată este nemotivată sub aspectul rezilierii de drept a contractului de leasing, intimata-reclamantă a solicitat instanței să se aibă în vedere faptul că în drept critica de nelegalitate privește doar modalitatea de reziliere a contractului de leasing respectiv de drept, judiciară sau unilaterală și nu aspectele referitoare la neexecutarea culpabilă a obligației de plată a sumei de 242.450 euro plus T.V.A. sau refuzul de continuare a contractului, aceste aspecte neputând face obiectul criticilor de nelegalitate, întrucât vizează reanalizarea probelor, a situației de fapt și a fondului litigiului deja tranșat de instanța de apel.
Nu pot fi reținute criticile vizând ignorarea existenței hotărârii primei instanței și încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât decizia instanței de apel a fost motivată pe larg în ceea ce privește refuzul de continuare a contractului de leasing de către pârâta RA A. SA Cluj.
În opinia intimatei-reclamante, instanța de apel a motivat decizia în mod cuprinzător, coerent, logic și juridic, hotărârea pronunțată cuprinzând atât motivele de fapt, dar și motivele de drept care au dus la concluzia existenței a unui refuz de continuare a contractului, a unei obligații neexecutate de plată și a unei rezilieri a contractului.
În consecință, nu se poate reține că nu s-au analizat probele administrate sau că hotărârea instanței de apel se rezumă la o singură afirmație.
Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă a invocat netemeinicia acestuia, susținând în esență că în mod corect a reținut instanța de apel faptul că, raportat la art. 5.1 alin. (2) din condițiile generale ale contractului de leasing, culpa contractuală a pârâtei RA A. SA Cluj constă în neplata sumei de 242.450 euro + T.V.A.
6. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea argumentelor invocate în apărare de către intimata-reclamantă.
7. Prin raportul întocmit la data de 26 septembrie 2016, asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de pârâta RA B. SA Cluj, s-au constatat îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, conform art. 486 alin. (1) și (2) C. proc. civ.
Prin încheierea din 13 decembrie 2016, a fost încuviințat, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Intimata-reclamantă SC A. SA a formulat punct de vedere la raport, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin încheierea din 16 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins excepția nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă SC A. SA și, totodată, a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen de judecată conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.
Prin încheierea de ședință din 26 septembrie 2017 au fost respinse excepțiile netimbrării recursului și tardivității depunerii motivelor de recurs, motivat de faptul că obligația dovezii achitării taxei judiciare de timbru a fost complinită, în raport cu dispozițiile art. 494 coroborate cu art. 470 alin. (3) C. proc. civ. Cu privire la tardivitatea depunerii motivelor de recurs s-a reținut că acestea au fost depuse în termenul legal, în raport cu dispozițiile art. 487 și 470 alin. (5) C. proc. civ.
8. Înalta Curte constată că recursul pârâtei este fondat pentru considerentele ce urmează:
Criticile recurentei-pârâte RA B. SA Cluj subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea dispozițiilor care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, respectiv art. 478 alin. (3) C. proc. civ., precum și încălcarea principiului contradictorialității și cel al disponibilității, sunt fondate.
Dispozițiile art. 14 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit alin. (6) al aceluiași articol instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
Prin decizia atacată, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a examinat apelul reclamantei, reținând, în esență, că pârâtei îi aparține culpa în neexecutarea contractului de leasing financiar din 22 decembrie 2011, ca urmare a refuzului continuării contractului și încălcării art. 5.1 alin. (2) din convenție, motiv pentru care apelul reclamantei a fost admis, fiind constatată rezilierea de drept a contractului și obligarea pârâtei la plata sumei de 242.450 euro plus T.V.A.
Prin obligarea pârâtei RA B. SA Cluj la plata sumei de 242.450 euro plus T.V.A., instanța de apel a încălcat prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.
Totodată, prin dispozițiile art. 425 C. proc. civ. se statuează că dispozitivul va cuprinde soluția dată tuturor cererilor deduse judecății.
Astfel, reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune prin care a solicitat constatarea rezilierii de drept a contractului de leasing financiar din 22 decembrie 2011 ori intervenirii unilaterale a convenției sau rezilierea convenției pe cale judiciară. Cel de al doilea petit a constat în solicitarea obligării pârâtei la plata sumei de 242.450 euro + T.V.A., plătibilă la cursul leu/euro de deschidere la vânzare al SC A. SA, din data plății, aceasta reprezentând avansul plătit din fonduri proprii de C.
Cel de al doilea capăt al acțiunii, asupra căruia în mod eronat s-a pronunțat instanța de apel, a fost anulat de către prima instanță încă din etapa procedurii regularizării cererii, ca urmare a lipsei dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru aferente acestui capăt de cerere. În acest sens a fost pronunțată încheierea de ședință din 28 octombrie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, încheiere rămasă definitivă prin neexercitarea vreunei căi de atac.
Or, în contextul în care instanța de fond a soluționat pricina strict în limitele sale, respectiv doar cu privire la primul capăt de cerere referitor la rezilierea convenției, iar instanța de apel s-a pronunțat și asupra celui de al doilea petit, respectiv asupra celui privind obligarea pârâtei la plata sumei de 242.450 euro + T.V.A., care a fost anulat pentru netimbrare, și care nu a făcut obiectul apelului promovat de către reclamantă, rezultă cu evidență că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, cel al disponibilității, precum și principiul tantum devolutum quantum iudicatum instituit de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.
De altfel, este de observat că și intimata-reclamantă a arătat că acest capăt de cerere nu a fost supus analizei în apel, acesta fiind anulat ca netimbrat în primă instanță, aceste aspecte fiind învederate cu ocazia dezbaterilor orale asupra recursului și consemnate în practicaua prezentei hotărâri.
Este de observat că o astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.
Totodată, se constată că hotărârea ce face obiectul prezentului recurs nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare a acesteia, fiind fondate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
În cauză, se reține că, deși instanța de apel a constatat rezilierea de drept a contractului de leasing, considerentele deciziei recurate nu sprijină această soluție, întrucât nu se demonstrează îndeplinirea condițiilor impuse de art. 1553 alin. (1) C. civ. și nici greșita aplicare a normelor de drept material de către prima instanță, înlăturarea argumentelor primei instanțe fiind efectuată fără o analiză corespunzătoare și prezentare a lipsei de temeinicie a sentinței apelate, în conformitate cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ.
Prin urmare, având în vedere că sunt fondate criticile recurentei-pârâte, care atrag incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., se reține că, în cauză, nu se mai impune analizarea criticilor privind nelegalitatea deciziei atacate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aplicarea greșită a normelor de drept material care vizează fondul cauzei.
În consecință, recursul pârâtei RA B. SA Cluj va fi admis, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamantei, urmând ca instanța să analizeze apelul în limitele învestirii, prin raportare la criticile formulate prin cererea de apel și a apărărilor formulate de părți, Înalta Curte fiind în imposibilitate de a putea analiza justețea soluției adoptate în întregul său.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei RA B. SA Cluj, va casa Decizia nr. 2135/2015 din 14 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta RA B. SA Cluj împotriva Deciziei nr. 2135/2015 din 14 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2017.