Decizia nr. 1801/2017
Asupra recursurilor de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea adresată Tribunalului Specializat Mureș la data de 23 septembrie 2011, astfel cum a fost precizată la data de 03 iulie 2013, reclamanta SC A. SA, a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA, la plata sumei de 58.222.006,18 lei reprezentând prejudiciu sub forma beneficiului nerealizat (lucrum cessans) cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului din 10 iunie 2009, cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din 12 decembrie 2012, C., fostul director al societății, a formulat cerere de intervenție accesorie, în sprijinul pârâtei SC B. SA, prin care a solicitat pe cale de excepție respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar pe fondul pricinii, respingerea ca neîntemeiată a cererii în pretenții, cu cheltuieli de judecată.
Ulterior, la termenul din 03 iulie 2013, apărătorul intervenientului, domnul avocat D. a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, în temeiul dispozițiilor art. 68 alin. (3) lit. c) din Regulamentul privind transportul pe Căile Ferate din România și adoptat prin O.G. nr. 7/2005 aprobat prin Legea nr. 110/2006, care stipulează un termen de prescripție de 1 an (fila 300 vol. III), excepție susținută de reprezentanții pârâtei.
Prin sentința nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/1371/2011 al Tribunalului Specializat Mureș s-au respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității acțiunii, invocate de intervenientul accesoriu C., s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA București împotriva pârâtei SC B. SA, cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 8.896.169,26 lei reprezentând beneficiu nerealizat prin neexecutarea contractului din 19 iunie 2009 și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 143.299,72 lei. S-a admis în parte cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul C., și în parte, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 261.362,4972 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență, că reclamanta SC A. SA București a solicitat prin acțiunea precizată obligarea pârâtei la plata sumei de 58.222.006,18 lei reprezentând prejudiciu sub forma beneficiului nerealizat, cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului nr. 34 din 10 iunie 2009, invocând ca temei juridic dispozițiile art. 969, art. 1084-1086 C. civ.
Analizând conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intervenientul accesoriu C. și însușită de pârâta SC B. SA, tribunalul a respins această excepție cu motivarea că, în cauză, contractul din 2009 constituie un acord cadru de prestări servicii de transport, căruia nu i se aplică dispozițiile art. 68 din Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România și că termenul special de prescripție de un an prevăzut de acest text de lege este aplicabil numai acțiunilor izvorâte din contractul de transport exercitate împotriva operatorului de transport feroviar, nu și în acțiunile operatorului de transport, îndreptate împotriva beneficiarului, care a refuzat să contracteze în baza unui acord-cadru, caz în care s-a aplicat termenul general de prescripție de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Reluând prevederile art. 37 alin. (1) și (2) din Regulament, referitoare la contractul de transport și condițiile necesare pentru a se considera încheiat, prima instanță a arătat că în absența îndeplinirii acestor condiții expres prevăzute, în speță s-a încheiat un contract cadru și nu un contract de transport, cu consecința aplicării termenului general de prescripție de trei ani. În privința fondului litigiului - în cadrul căruia s-a examinat, ca apărare pe fond și inadmisibilitatea acțiunii în despăgubiri, invocată de intervenientul C. - s-a reținut că, contractul din 2009 are ca obiect obligații de a face, constând în prestarea de servicii de transport feroviar de către reclamanta SC A. SA București și privește expedițiile de mărfuri predate spre transport de clientul SC B. SA, sau de un terț în numele clientului, în perioada 1 iulie 2009 - 31 decembrie 2012.
În atare situație, în conformitate cu dispozițiile cap. VI pct. c, pârâta SC B. SA, în calitate de client, și-a asumat obligații în legătură cu derularea contractului, constând în comunicarea cantităților lunare estimate ale programului de transport, elaborarea acestui program împreună cu prestatorul, întocmirea documentelor de transport, utilizarea pe toată durata numai a serviciilor de transport ale reclamantei, cu condiția ca aceasta să satisfacă în totalitate necesarul de transport al clientului.
Întrucât contractul nu și-a produs efectele în perioada de valabilitate, tribunalul, analizând condițiile răspunderii civile contractuale, a apreciat pe baza probelor administrate că pretențiile reclamantei au fost întemeiate în parte și a admis acțiunea în această măsură.
Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 32 din 28 ianuarie 2014, a admis apelurile formulate de pârâta SC B. SA și intervenientul accesoriu C., a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a admis cererea de intervenție, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA București, ca fiind prescrisă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 143.299,72 lei către pârâta SC B. SA; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și s-a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva aceleiași hotărâri; reclamanta a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în cuantum de 46.283,34 lei și respectiv 46.333,34 lei către intervenientul C.
Împotriva Deciziei nr. 32 din 28 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, a declarat recurs SC A. SA.
Prin Decizia civilă nr. 1371 din 19 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a admis recursul declarat de SC A. SA împotriva Deciziei nr. 32/A din 28 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș; s-a casat decizia nr. 32 din 28 ianuarie 2014 și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în esență că litigiul a fost generat de neexecutarea contractului din 2009, atât părțile cât și instanțele au interpretat diferit natura contractului și, în consecință, termenul de prescripție aplicabil.
Raportat la conținutul clauzelor, tribunalul a apreciat că părțile au încheiat un contract-cadru în baza căruia urma a se încheia contractele de transport cu respectarea condițiilor prevăzute de Regulamentul de transport pe căile ferate, iar instanța de apel a considerat - fără a prezenta și raționamentul care a determinat această concluzie - că în speță s-a încheiat un contract de transport.
Sub acest aspect, Înalta Curte a observat că prin decizia recurată, în absența oricăror argumente referitoare la natura contractului, a apreciat că în speță nu se aplică termenul special de prescripție de un an prevăzut de art. 68 din Regulament, contractul din 2009 nu reprezintă un contract de transport, ci un contract-cadru pe care părțile l-au încheiat în vederea efectuării serviciilor de transport feroviar. Potrivit cap. IV din convenția părților, transporturile și prestațiile prevăzute în cadrul acesteia sunt supuse reglementărilor privind transportul pe Căile Ferate din România, prin urmare, a fost corectă interpretarea recurentei în sensul că, contractul de transport este un contract real, supus regulilor speciale prevăzute de art. 37 din O.G. nr. 7/2005, iar în absența îndeplinirii cumulative a acestor condiții nu se poate considera că în speță s-a încheiat un contract de transport.
În alți termeni, împrejurarea că prin contractul din 2009 s-a convenit asupra elementelor esențiale, respectiv a modului de executare a obligațiilor, bonificațiilor, modalității de plată, modificării sau încetării contractului, nu a schimbat natura convenției și nu a depășit limitele unui contract-cadru, care dă naștere unei obligații de a contracta, respectiv de a încheia în conformitate cu art. 37 din Regulament, contracte distincte de transport în condițiile stabilite prin contractul-cadru.
Termenul de prescripție de un an pentru acțiunile derivate din executarea contractelor de transport, reglementat de art. 68 din Regulament se aplică acțiunilor izvorâte din contractul de transport, calificare exclusă, din perspectiva art. 37 din Regulament, pentru contractul din litigiu, așa încât, analizarea criticilor referitoare la inaplicabilitatea acestor dispoziții legale pentru ipoteza în care titularul acțiunii este operatorul de transport feroviar și, respectiv, întreruperea cursului prescripției este inutilă și lipsită de interes.
După casarea Deciziei nr. 32/A din 28 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, dosarul a fost repus pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, iar ulterior, în urma soluționării cererii de strămutare formulată de SC A. SA, prin Încheierea nr. 90 din data de 21 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea judecării cauzei la Curtea de Apel Suceava și păstrarea actelor de procedură îndeplinite anterior.
În rejudecare, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 52 din 02 februarie 2017 a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SA București împotriva sentinței nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în Dosarul nr. x/1371/2011, ca efect a Deciziei de casare nr. 1371 din 19 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că, a menținut soluția de admitere în parte a acțiunii și a obligat pârâta SC B. SA Tg. Mureș să-i plătească reclamantei suma de 10.644.498 lei (în loc de 8.896.169,26 lei) cu titlu de beneficiu nerealizat; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin deciziei; au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de pârâta SC B. SA Târgu Mureș și intervenientul C. împotriva aceleiași sentințe și au fost obligați intimații SC B. SA Târgu Mureș și C. la plata sumei de 34.094 lei către apelanta SC A. SA București, cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.
În argumentarea acestei decizii, referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în pretenții invocată ca apărare de fond de intervenientul - apelant C., instanța de apel a reținut, în esență, că în condițiile în care pârâta a refuzat categoric și nejustificat îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de prestări servicii din 2009, creditorul obligației în speță reclamanta se află într-o imposibilitate obiectivă de a obține îndeplinirea exactă a acestor obligații și de a proceda la rândul său la executarea propriilor obligații, fiindu-i însă recunoscut „dreptul la dezdăunare” prin art. 1073 C. civ. (1864), drept care este consacrat și apărat în mod absolut în caz de neexecutare a debitorului a oricărei obligații de „a face”, conform dispozițiilor art. 1075 din același C. civ.
Totodată, s-a reținut că prima instanță a constatat în mod corect admisibilitatea cererii de despăgubire formulată pe cale principală, întrucât, neexecutarea contractului a fost determinată de atitudinea culpabilă a pârâtei, care și-a manifestat expres intenția de a nu-și executa obligațiile contractuale, (respectiv de a comunica programul lunar de transport feroviar și cantitățile de marfa și de a întocmi documentele aferente), așa încât, nu poate fi blocată răspunderea contractuală a acesteia și nu poate fi înlăturat dreptul la dezdăunare al reclamantului care, nu numai că nu a acceptat „anularea” relației comerciale solicitată de pârâtă anterior intrării în vigoare a contractului, ci i-a pus în vedere pârâtei respectarea clauzelor contractuale, exprimând în repetate rânduri disponibilitatea sa pentru executarea serviciului de transport feroviar, în speță fiind incidente, așa cum am arătat, dispozițiile art. 1075 C. civ.
În ce privește legalitatea și temeinicia sentinței atacate, instanța de apel a constatat că apărarea pârâtei - apelante SC B. SA în sensul că nu a produs reclamantei niciun prejudiciu și nu i-a creat o falsă expectanță în privința derulării contractului, întrucât, prin notificarea de denunțare din 26 iunie 2009 (înainte de intrarea în vigoare a contractului) a solicitat anularea relației contractuale, reclamanta acceptând în mod tacit și neechivoc această manifestare de voință, nu a fost primită.
În ceea ce privește „notificarea de denunțare” din 26 iunie 2009 a contractului de prestări servicii evocată de pârâta - apelantă, instanța de apel a constatat că acest act nu poate înlătura răspunderea părții pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin convenția sinalagmatică, întrucât, pe de o parte, aceasta nu se circumscrie unei „cauze autorizate de lege”, părțile nu au stipulat o clauză de denunțare unilaterală a contractului, iar pe de altă parte, reclamanta nu a achiesat „tacit și neechivoc” la manifestarea unilaterală de voință a pârâtei.
S-a reținut că, atât timp cât în speță nu operează încetarea contractului din 2009 ope legis și nu există acordul scris al părților contractante privind modificarea/încetarea convenției încheiate - clauză stipulată expres - actul de denunțare unilaterală de care se prevalează pârâta - apelantă nu produce niciun efect juridic, însă, exprimă refuzul nejustificat al acesteia de a începe executarea contractului de prestări servicii, manifestare ce determină prima condiție pentru antrenarea răspunderii contractuale.
Instanța de apel a constatat că în condițiile în care încetarea contractului din 2009 nu a operat ope legis iar clauzele actului juridic nu prevăd denunțarea unilaterală a acestuia și în lipsa acordului scris al reclamantei, este evidentă culpa pârâtei pentru neexecutarea acestui contract.
În ceea ce privește prejudiciul reclamat în cauză s-a reținut, că răspunderea contractuală intervine nu numai în cazul în care prejudiciul este rezultatul executării necorespunzătoare a unui contract, ci și atunci când se produce ca urmare a neexecutării obligației asumate de către debitorul culpabil.
Referitor la modalitatea de evaluare a prejudiciului, instanța de apel a optat pentru varianta determinării beneficiului nerealizat prin raportare la profitul brut din exploatare, împărtășind opinia instanței de fond în sensul înlăturării metodei de calcul prin utilizarea indicatorului EBITDA (acronimul de la Earnings Before Interest, Taxes, Depreciation and Amortization, ce se traduce prin profit înainte de deducerea dobânzilor, deprecierii și amortizării).
Față de împrejurarea că pretențiile reclamantei - apelante au fost admise în parte, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., așa încât, intimații SC B. SA Târgu Mureș și C. au fost obligați să plătească reclamantei suma de 34.094 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din apel, reprezentând taxă judiciară de timbru în valoare de 21.594,28 lei calculată la diferența acordată (1.748.328,71 lei), și onorariu avocațial în sumă de 12.500 lei calculat procentual în raport de despăgubirea acordată (10.000 lei pentru domnul avocat E. și 2.500 lei pentru domnul avocat F.).
În ceea ce privește apelurile declarate de pârâta SC B. SA și intervenientul accesoriu C. instanța de apel a constatat că nu sunt întemeiate, cu precizarea că au fost supuse analizei judiciare doar motivele invocate în memoriile de apel, în sensul art. 478 alin. (2) C. proc. civ., neavând relevanță alegațiile referitoare la natura contractului părților și a obligațiilor ce derivă din acesta, ori aplicarea altor texte legale.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, la data de 3 aprilie 2017, înregistrată sub nr. x/1371/2011*/a1, petenta SC A. SA, în contradictoriu cu intimații SC B. SA și C., a solicitat completarea dispozitivului Deciziei nr. 52 din 02 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, în Dosarul nr. x/1371/2011*, în sensul obligării pârâtei - intimate și la plata dobânzii legale corespunzătoare pretențiilor, calculată de la data pronunțării primei instanțe, în condițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ.
Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 137 din 07 aprilie 2017 a admis cererea formulată de petenta SC A. SA privind completarea dispozitivului Deciziei nr. 52 din 02 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, în Dosarul nr. x/1371/2011*; a dispus completarea Deciziei nr. 52 din 02 februarie 2017 a Curții de Apel Suceava în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă pretențiilor calculată de la data pronunțării primei instanțe, ca nefondat.
În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că nu pot fi cerute direct în apel ratele și dobânzile care curg după momentul pronunțării sentinței, atât timp cât prima instanță nu a fost învestită cu o astfel de cerere.
Împotriva Deciziei nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, au declarat recurs reclamanta SC A. SA, pârâta SC B. SA și intervenientul C., iar împotriva Deciziei nr. 137 din 07 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a declarat recurs SC A. SA.
1. Recurenta - reclamantă SC A. SA a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.
În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta - reclamantă după o prezentare detaliată a modalității de determinare a profitului brut din exploatare, a elementelor de calcul și a legislației ce îl reglementează a arătat că: a) considerentele hotărârii sunt viciate deoarece sunt contrare calificării legale a criteriului profitului brut din exploatare dată de legislația financiar contabilă (Ordinul ministrului Finanțelor Publice nr. 3055/2009); b) expertul - parte a SC B. SA nu numai că nu respectă formula legală de calcul al profitului din exploatare, dar stabilește în mod arbitrar o marjă de profit pentru perioada ulterioară încheierii contractului din 2009 în funcție de care se stabilește un profit de 1.644.498 lei, fiind încălcate dispozițiile art. 1085 C. civ.; c) doctrina afirmă că opinia experților parte nu are valoare probatorie pentru instanță ci poate constitui un reper în evaluarea necesității sau lămuririlor raportului oficial; d) instanța de apel a nesocotit art. 268 alin. (3) C. proc. civ., încălcare ce se relevă în considerarea celor dispuse prin încheierea din data de 13 decembrie 2016 prin care s-a statuat asupra necesității de a se ține cont de opinia majorității experților desemnați în cauză.
În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra obligării pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data pronunțării sentinței nr. 980 din 31 iulie 2013, încălcând norma procedurală prevăzută de art. 129 alin. (6) precum și principiul legalității prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție și de art. 5 din Legea nr. 303/2004.
2. Recurenta - pârâtă SC B. SA a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.
În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta a arătat că: a) instanța de apel nu a respectat calificarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare analizând elementele răspunderii civile contractuale prin raportare la un contract de prestări servicii și nu la un contract cadru, fiind încălcate dispozițiile art. 315 C. proc. civ.; b) decizia recurată este motivată potrivit dispozițiilor N.C.P.C., iar legea procedurală aplicabilă litigiului este V.C.P.C.
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta a arătat că motivarea deciziei de apel este contradictorie față de faptul că reținerile corecte asupra stării de fapt trebuiau să conducă însă la raționamentul către respingerea apelului reclamantei și admiterea apelului formulat de SC B. SA.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea greșită a dispozițiilor art. 1082, 1084, 1085 C. civ. deoarece nu există un prejudiciu cert dovedit.
Recurenta arată că stabilirea beneficiului nerealizat trebuia să aibă în vedere pe lângă natura specifică a contractului dintre părți, respectiv natura juridică a contractului cadru, care nu a fost analizat de instanța de apel, elemente dovedite privind: veniturile pe care reclamanta le-ar fi încasat raportat la existența capacității de a executa contractul, cheltuielile pe care reclamanta le-ar fi efectuat, perioada în care presupusul prejudiciu s-ar fi produs în condițiile în care reclamanta a avut activitate în continuă creștere.
3. Recurentul - intervenient a criticat Decizia civilă nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, din perspectiva art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 C. proc. civ. arătând că: a) decizia este nelegală față de faptul că a fost motivată prin prisma C. proc. civ. nou fiind încadrată în art. 480 alin. (1), art. 453 alin. (2), art. 478 alin. (2) deși întreaga desfășurare a judecății a avut în vedere prevederile V.C.P.C., iar considerentele cu privire la natura juridică a contractului încalcă prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.; b) decizia este nelegală deoarece nu cuprinde motivele pe care se sprijină respingerea inadmisibilității invocată ca apărare, acestea fiind contradictorii și străine pricinii; c) decizia este nelegală deoarece rezolvarea dată reprezintă o schimbare a naturii și conținutului actului juridic, obiect al judecății și a efectelor sale, implicit reprezintă o încălcare sau aplicare greșită a legii. În acest sens, recurentul a arătat că instanța de apel nu a făcut distincție după natură și obiect, între contractul - cadru dedus judecății și contractele de aplicație care sunt adevăratele contracte de transport prin clauzele specifice legate de executarea lor.
Astfel, instanța de apel era obligată, ca interpretând regulile de aplicare a convențiilor (art. 977 și următoarele C. civ.) să delimiteze conținutul acestor două tipuri de convenții, cu obligații și cu efecte total diferite, plecând de la natura și obiectul determinat al acestora, ceea ce probabil ar fi dus la o altă apreciere asupra existenței prejudiciului, respectiv a evaluării acestuia; d) decizia este nelegală, făcându-se o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material (art. 1086, 1087 C. civ.) circumscrise răspunderii contractuale cu referire la aprecierile instanței de apel în sensul că solicitându-se un beneficiu nerealizat acesta nu ar trebui să îndeplinească condițiile de a fi cert, direct și previzibil; e) decizia este nelegală și vizează greșita aplicare a legii derivată din modul de evaluare a probatoriului și greșita determinare a stării de fapt, recurentul intervenient prezentând în detaliu aspecte ale situației de fapt și opinii în susținerea faptului că beneficiul nerealizat nu este cert, iar prejudiciul nu există și nici nu poate fi evaluat.
Prin întâmpinarea depusă la dosar de recurenta - pârâtă SC B. SA la recursul declarat de recurentul - intervenient C. a solicitat admiterea recursului declarat împotriva Deciziei nr. 52/2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava.
Recurenta - reclamantă SC A. SA a solicitat prin întâmpinarea depusă la dosar respingerea recursurilor formulate de pârâta SC B. SA și intervenientul C.
Recurenta - pârâtă SC B. SA și recurentul - intervenient C. prin întâmpinările depuse la dosar au solicitat respingerea recursului promovat de recurenta - reclamantă SC A. SA.
4. Recurenta - reclamantă SC A. SA a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 137 din 07 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, solicitând instanței admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii cererii și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data pronunțării de către prima instanță.
În susținerea motivului de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat că instanța de apel nu este condiționată de existența unei cereri de acordare a dobânzii legale care să fi fost sesizată inițial instanța de fond. Recurenta susține că în conformitate cu dispozițiile art. 43 C. com. dobânzile curg de plin drept în obligațiile comerciale.
Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de motivele invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție precizează că în prezenta cauză contractul din 2009 încheiat între părțile litigante (SC A. SA și SC B. SA) a fost calificat ca fiind un contract - cadru prin Decizia civilă nr. 1371 din 19 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.
Din această perspectivă și în funcție de motivele invocate de către recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că problema juridică care trebuie dezlegată în prezenta cauză este aceea de a stabili dacă beneficiul nerealizat solicitat de către reclamanta SC S. SA se poate acorda în baza contractului - cadru încheiat la data de 10 iunie 2009.
Contractul - cadru nu a fost reglementat sub regimul legislației anterioare N.C.C., deși era totuși utilizat în practică și recunoscut în doctrină ca un contract nenumit cu figură juridică aparte căruia i se aplicau dispozițiile generale în materie de contracte.
În esență contractul - cadru era considerat ca fiind un acord de voințe prin care părțile stabileau o relație economică de durată și avea menirea de a crea norme contractuale aplicabile în viitor între părți și în special pentru încheierea ulterioară a unor contracte de aplicare.
Așadar, evaluarea daunelor cauzate de neexecutarea contractului cadru are alt obiect decât prestațiile concrete din contractul de aplicare, respectiv, din contractul de transport.
Față de cele arătate Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza recursurile formulate de părți atât din perspectiva motivelor invocate, dar și a consecințelor juridice pe care acestea le produc în soluționarea cauzei.
1. Recursul declarat de SC A. SA este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că: considerentele hotărârii sunt viciate deoarece sunt contrare calificării legale a criteriului profitului brut din exploatare dată de legislația financiar contabilă; expertul parte a Azomureș nu respectă formula legală de calcul al profitului din exploatare fiind încălcate dispozițiile art. 1085 C. civ.; opinia experților parte nu are valoare probatorie pentru instanță ci poate constitui un reper în evaluarea necesității sau lămuririi raportului oficial; a fost nesocotit art. 268 alin. (3) C. proc. civ.
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea se poate cere când hotărârea promulgată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Doctrina a statuat că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu aplicată ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii; hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor fie le-a aplicat greșit.
Potrivit art. 1085 C. civ., debitorul nu răspunde decât de daunele - interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului când neîndeplinirea obligației nu provine din dolul său.
În cauza de față recurenta - reclamantă a solicitat instanței obligarea intimatei - pârâte la plata sumei de 58.222.006,18 lei cu titlu de prejudiciu suferit sub forma beneficiului nerealizat ca urmare a neexecutării de către aceasta a contractului - cadru din 2009.
Beneficiul nerealizat, lucrum cessans, alături de paguba efectiv suferită descrie în mod complet prejudiciul ce poate fi reparat. Din denumirile celor două componente ale prejudiciului ce poate fi reparat prin dezdăunare rezultă că în cauză caracterul cert al beneficiului nerealizat nu se raportează la ideea de efectivitate pentru că prin definiție nu reprezintă o daună efectivă, damnum emergens (adică să fie deja produsă).
Beneficiul nerealizat înseamnă un beneficiu ipotetic.
Pe cale de consecință, beneficiul nerealizat nu reprezintă un prejudiciu previzibil și nici dol nu poate exista din moment ce lipsesc eventualele intenții frauduloase.
De altfel, deși partea a solicitat beneficiul nerealizat, în cazul particular al contractului - cadru care nu creează drepturi și obligații concrete, nu se poate vorbi despre beneficiul nerealizat câtă vreme nu e pagubă efectivă, beneficiul nerealizat fiind înțeles în realitate ca prejudiciu care pentru a fi acoperit trebuie să respecte cerințele de a fi cert, previzibil, direct.
Pentru a stabili existența prejudiciului, chiar și sub forma beneficiului nerealizat recurenta - reclamantă trebuia să dovedească faptul că ar fi putut executa toate contractele de transport, în sensul că avea capacitatea de transport necesară și în plus, care ar fi fost veniturile pe care le-ar fi obținut și cheltuielile pe care le-ar fi efectuat.
Într-o altă exprimare, beneficiul nerealizat solicitat de recurenta - reclamantă nu se poate baza pe contractele de transport care nu s-au mai încheiat între părți și care numai acestea aveau suport legal la plata prestațiilor, adică la beneficii.
Pe cale de consecință, neexistând contracte de transport încheiate, recurenta - reclamantă nu este îndreptățită să solicite beneficiu nerealizat ca urmare a neexecutării contractului cadru din 2009.
Mai mult decât atât, recurenta - reclamantă nu poate invoca necunoașterea neexecutării contractului din 2009 din moment ce intimata pârâtă prin adresa din 26 iunie 2009, înainte de a intra în vigoare contractul, a încunoștințat că nu poate începe relația contractuală, convenită începând cu 01 iulie 2009, solicitând anularea acesteia (fila 32 din dosarul tribunalului).
Față de aceste considerente și consecințele juridice ale acestora, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, critica recurentei - reclamante referitoare la criteriul profitului brut din exploatare ca modalitate de evaluare a prejudiciului nu se mai impune a fi analizată.
Critica recurentei - reclamante referitoare la opinia experților - parte nu va fi analizată deoarece felul în care instanța a interpretat proba cu expertiza este aspect de netemeinicie și nu poate face obiect de analiză în recurs.
De asemenea va fi înlăturată și critica referitoare la pretinsa încălcare a art. 268 alin. (3) C. proc. civ. deoarece din cuprinsul încheierii de ședință din 13 decembrie 2016 nu rezultă că este o încheiere interlocutorie care să fi fost nesocotită de către instanța de judecată.
În ceea ce privește critica recurentei referitoare la omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii de acordare la plata dobânzii legale, încadrată în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte o va înlătura față de faptul că în cauză recurenta a folosit remediul procesual prevăzut de legiuitor.
Cererea de completare a fost soluționată prin Decizia nr. 137 din data de 07 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava.
2. Referitor la recursul declarat de recurenta reclamantă SC A. SA București, împotriva Deciziei nr. 137 din 07 aprilie 2017 Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat față de faptul că solicitarea la plata dobânzilor nu s-a făcut prin cererea de chemare în judecată ci, direct prin cererea de apel.
Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi.
În consecință, este obligatoriu ca reclamanta să fi solicitat obligarea pârâtei la sumele de bani ce constituie dobânzi în fața primei instanțe.
3. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta - reclamantă SC B. SA și recurentul - intervenient C., Înalta Curte de Casație și Justiție le va examina împreună față de interesul concordant al recurenților și asemănarea motivelor invocate.
Criticile recurenților care se referă la nerespectarea calificării contractului din 2009 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1371 din 19 mai 2015, motivarea deciziei recurate potrivit dispozițiilor N.C.P.C., motivarea deciziei este contradictorie și nu cuprinde motivele pe care se sprijină, încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. vor fi înlăturate.
Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2).
Dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prevăd că, modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Din considerentele deciziei recurate rezultă că hotărârea instanței de apel cuprinde toate elementele prevăzute de art. 261 C. proc. civ.
Obligația de motivare a unei hotărâri nu trebuie înțeleasă în sensul că instanța ar trebui să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților, fiind suficientă analiza problemelor de drept esențiale care în raport de obiectul litigiului conduce la soluția dată.
Faptul că problema de drept a fost dezlegată diferit de raționamentul logico-juridic al recurenților nu înseamnă că hotărârea nu este motivată sau nu a respectat Decizia nr. 1371 din 19 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Este adevărat că instanța de apel a motivat decizia criticată din perspectiva contractului din 2009 fără a face distincția între contractul - cadru ca un contract nenumit și contractul de prestări servicii însă acest aspect va fi analizat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 invocat de către recurentul - intervenient.
Este de necontestat că în cuprinsul deciziei recurate instanța de apel a aplicat dispoziții din N.C.P.C. (art. 453 alin. (2), art. 478 alin. (2), art. 480 alin. (1)) deși sunt aplicabile normele procedurale din vechiul cod, însă nu s-a produs părților nicio vătămare. În realitate dispozițiile art. 453 alin. (2), art. 478 alin. (2), art. 480 alin. (1) din N.C.P.C. au corespondent în art. 276, art. 292 alin. (1), art. 296 din V.C.P.C.
Referitor la criticile recurenților care vizează schimbarea naturii și conținutul actului juridic dedus judecății și greșita aplicare a dispozițiilor de drept material (1082, 1085, 1086, 1087 C. civ.) încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate.
Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. privește situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanța îi schimbă natura ori înțelesul.
Din această perspectivă Decizia nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava este nelegală deoarece rezolvarea dată reprezintă o schimbare a naturii și a conținutului actului juridic.
Din considerentele Deciziei civile nr. 1371 din 19 mai 2015 rezultă fără echivoc că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, contractul din 2009 este un contract cadru.
Plecând de la premisa că raporturile juridice din prezenta cauză au ca izvor un contract cadru așa cum a fost stabilit prin Decizia civilă nr. 1371 din 19 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că problema de drept care trebuie dezlegată este aceea de a stabili dacă beneficiul nerealizat solicitat de către recurenta - reclamantă se poate acorda în baza contractului încheiat la data de 10 iunie 2009.
În lipsa unei reglementări legale exprese în V.C.C., natura juridică a contractului cadru a fost analizată doctrinar.
În acest sens, contractul cadru este un contract prin care părțile contractante definesc și stabilesc principalele condiții care vor guverna încheierea unor contracte viitoare dintre ele, contracte care se numesc de aplicare/aplicație sau executare.
Așadar, contractul cadru are ca funcție specifică crearea de norme care vor regla raporturile dintre părți în viitor și în special pentru încheierea unor contracte de aplicație.
În contractul din 10 iunie 2009 părțile contractante au prevăzut că obiectul contractului îl constituie efectuarea de către prestator a serviciilor de transport feroviar pentru toate expedițiile de mărfuri încărcate în vagoane sau UTI predate la transport de client sau de o terță persoană în numele clientului sau care au ca destinatar clientul.
Obiectul litigiului din prezenta cauză îl constituie solicitarea recurentei - reclamante de obligare a intimatei - pârâte constând în beneficiu nerealizat cauzat prin neexecutarea culpabilă a contractului din 2009.
Pornind de la premisa că evaluarea daunelor cauzate pentru neexecutarea contractului cadru are alt obiect decât prestațiile concrete din contractul de aplicare, în cauză contractul de transport, rezultă că nerespectarea obligațiilor din contractul cadru nu poate da naștere decât la obligația de reparare a prejudiciului efectiv suferit și nu a beneficiului nerealizat deoarece încheierea contractului nu aduce părții niciun beneficiu patrimonial.
În alți termeni, beneficiul nerealizat din contractul - cadru nu poate fi asimilat beneficiului nerealizat din contractul de aplicare deoarece obiectul lor este diferit.
Astfel, neexistând un contract de aplicare, respectiv, un contract de transport reiese că recurenta - pârâtă nu poate fi obligată la plata beneficiului nerealizat.
Fără a se interpreta ca fiind o motivare subsidiară, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, chiar dacă prejudiciul solicitat este sub forma beneficiului nerealizat, trebuie să îndeplinească aceleași condiții pentru a da naștere unei obligații de despăgubire, respectiv să fie cert, direct, previzibil.
Potrivit art. 1082 C. civ., debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune - interese sau pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea - credință din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.
Conform art. 1085 C. civ., debitorul nu răspunde decât de daunele - interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligației nu provine din dolul său.
Art. 1086 C. civ., chiar în cazul când neexecutarea obligației rezultă din dolul debitorului, daunele - interese nu trebuie să cuprindă decât aceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației.
Din dispozițiile legale menționate rezultă că prejudiciul suferit de creditor trebuie să fie cert, previzibil, direct și personal. Așadar, debitorul este obligat să repare numai acest prejudiciu.
Or, în prezenta cauză nu poate fi vorba de un prejudiciu produs recurentei - reclamante atât timp cât în perioada analizată (2009 - 2012) aceasta a desfășurat o activitate generatoare de venituri în creștere de la an la an, cifra de afaceri a recurentei - reclamante a crescut de la 425.293.981 lei în anul 2009, la 813.683.088 lei în anul 2012 (fila 30 din Dosarul tribunalului nr. x/1371/2011, vol. IV).
Criticile recurenților care vizează greșita aplicare a legii derivată din modul de evaluare a probatoriului și greșita determinare a situației de fapt nu pot fi supuse controlului instanței de recurs deoarece sunt aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii recurate.
Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă; va admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă SC B. SA și recurentul - intervenient C. împotriva Deciziei nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă; va modifica Decizia nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în sensul că: va respinge apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, ca nefondat; va admite apelurile declarate de pârâta SC B. SA și intervenientul C. împotriva sentinței nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș; va schimba sentința nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în sensul că: va respinge acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, ca neîntemeiată; va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 137 din 07 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. și în raport de cererile formulate de recurenta - pârâtă SC B. SA și recurentul - intervenient C., Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga recurenta - reclamantă SC A. SA la plata către recurenta - pârâtă SC B. SA a sumei de 155.171,59 lei (potrivit înscrisurilor aflate la filele 45 - 46; 91 - 99 dosar recurs și filele 2 - 3 dosar Curtea de Apel Târgu Mureș) și către recurentul - intervenient C. a sumei de 318.556,45 lei (potrivit înscrisurilor aflate la filele 79 vol. II recurs, filele 144 - 152 dosar Curtea de Apel Suceava, fila 393 dosar Curtea de Apel Târgu Mureș) reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxele judiciare de timbru și onorarii avocat în recurs și apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.
Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă SC B. SA și recurentul - intervenient C. împotriva Deciziei nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.
Modifică Decizia nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în sensul că:
Respinge apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, ca nefondat.
Admite apelurile declarate de pârâta SC B. SA și intervenientul C. împotriva sentinței nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș.
Schimbă sentința nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, ca neîntemeiată.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 137 din 07 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă SC A. SA la plata sumei de 155.171,59 lei către recurenta-pârâtă SC B. SA și a sumei de 318.556,45 lei către recurentul-intervenient C., reprezentând cheltuieli de judecată, taxa judiciară de timbru și onorariu avocat, în apel și recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 decembrie 2017.