Acțiune în contrafacere. Prejudiciu decurgând din diluarea și afectarea imaginii mărcii. Cerere de acordare a daunelor materiale și morale. Furnizor de servicii de comunicații electronice. Cerere de comunicare a unor date cu caracter personal
Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Marcă
Index alfabetic : acțiune în contrafacere
- prejudiciu material
- despăgubiri materiale
- despăgubiri morale
Legea nr. 84/1998, art. 36
O.U.G. nr. 100/2005, art. 8, art. 14
1. Pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. b) din OUG nr.100/2005, titularul dreptului de proprietate intelectuală încălcat poate solicita în mod cumulativ despăgubiri pentru prejudiciul moral și pentru cel material suferit. Aceasta nu semnifică însă obligația de acordare a daunelor morale ori de câte ori titularul dreptului încălcat este îndreptățit la repararea prejudiciului material, întrucât reclamantul nu este scutit de sarcina de a argumenta în mod corespunzător diferitele componente ale pagubei suferite prin încălcarea dreptului.
Ori, câtă vreme reclamantele nu au argumentat un alt prejudiciu moral decât cel decurgând din diluarea mărcii și pierderile de imagine ca urmare a faptei pârâtei constând în folosirea unor semne identice sau cvasi-identice cu mărcile notorii pentru produse identice comercializate on-line, iar aceste elemente au fost luate în considerare în calcularea prejudiciului material, în modalitatea prevăzută de art. 14 alin. (2) lit. b) din OUG nr.100/2005, în mod corect, a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale. Atare apreciere nu relevă o asimilare a prejudiciului moral cu cel material, ci imposibilitatea unei duble reparații pentru același prejudiciu.
2. Informațiile solicitate de către titularul mărcii pe temeiul art. 8 alin. (1) din OUG nr. 100/2005 furnizorului de servicii de comunicații electronice referitoare la date privind originea şi reţelele de distribuţie ale produselor comercializate de autorul contrafacerii (distinct de persoana furnizorului de servicii informaționale), prin intermediul unui subdomeniu găzduit pe serverele acelui furnizor de servicii, ridică problema comunicării unor date cu caracter personal pe care acesta le-ar deţine în virtutea unei abilitări legale de prelucrare a unor asemenea date.
O asemenea solicitare în fața instanței de judecată, trebuie formulată în mod expres, prin indicarea atât a obiectului, cât şi a persoanelor vizate, în sensul formulării unei cereri de comunicare a datelor cu caracter personal ale unui abonat sau ale unui utilizator al serviciilor oferite de acel furnizor, întrucât o cerere de comunicare a datelor cu caracter personal poate aduce atingere unui drept fundamental protejat de ordinea juridică a Uniunii Europene sau unui principiu general al dreptului Uniunii, precum principiul proporţionalităţii, astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, o cerere de comunicare a datelor cu caracter personal în vederea asigurării efective a unui drept de proprietate intelectuală intră, prin obiectul său, în domeniul de aplicare al Directivei 2004/48.
Astfel, este necesar ca instanţa de judecată să fie în măsură să cerceteze legislaţia aplicabilă şi să cântărească, în funcţie de împrejurările cauzei şi ţinând seama în mod corespunzător de cerinţele care rezultă din principiul proporţionalităţii, interesele opuse ale titularilor de drepturi egal protejate, reprezentate de dreptul de proprietate intelectuală şi dreptul la viaţă privată. Or, această obligaţie nu poate fi îndeplinită în absenţa unei învestiri exprese a instanţei printr-o cerere de comunicare de informaţii vizând chiar persoana abonatului la internet sau a unui utilizator de internet, relevante într-o procedură în care afirmarea unei fapte de încălcare a dreptului de proprietate intelectuală să aibă în vedere tocmai acea persoană, ca autor al încălcării, cât timp protecţia datelor cu caracter personal este opusă protecţiei dreptului de proprietate intelectuală.
Secția I civilă, decizia nr.1059 din 16 iunie 2017
Prin sentinţa nr. 338 din 13.02.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea reclamantelor A. SpA., B., C., prin D. GmbH, E., D. GmbH, F. SpA., G. SpA, H. GmbH&Co., prin I. SA, J. SA, K. SA, L., M. SA, N. S.A.S, O. S.A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. P. S.R.L., S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L.
În consecinţă, tribunalul a dispus obligarea pârâtelor să înceteze folosirea în activitatea comercială a semnelor identice sau similare mărcilor înregistrate ale reclamantelor şi să înceteze folosirea pe site-urile proprii a semnelor identice sau similare a mărcilor reclamantelor, cu cheltuieli de judecată în sumă de 15.000 lei; a respins ca neîntemeiate cererile privind daunele cominatorii şi de obligare a pârâtelor la plata daunelor materiale şi morale.
Totodată, tribunalul a respins cererea precizată a aceloraşi reclamante în contradictoriu cu pârâta S. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, admiţând în prealabil excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celorlalte pârâte.
Prin decizia nr. 176 din 23.10.2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamante, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe în ceea ce priveşte: cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. S. S.A. având ca obiect obligarea pârâtei la furnizarea către reclamante a informaţiilor şi înscrisurilor ce dovedesc provenienţa produselor comercializate pe site-urile www(...)ro şi www(…)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum şi identitatea altor persoane sau societăţi care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet; cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele S.C. Q. S.R.L. şi S.C. R. S.R.L. având ca obiect obligarea acestora să furnizeze reclamantelor informaţiile şi înscrisurile ce dovedesc provenienţa produselor comercializate pe site-urile www(…)ro şi www(...)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum şi identitatea altor persoane sau societăţi care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet; cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele SC P. S.R.L., S.C Q. S.R.L. şi S.C. R. S.R.L. având ca obiect acordarea daunelor materiale şi morale. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Prin încheierea din data de 3.12.2013 s-a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei şi dispozitivului deciziei în sensul că, în cel de-al doilea paragraf site-urile menţionate sunt www(...)ro şi www(...)ro, în loc de www(...)ro şi www(...)ro.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele:
Cu privire la pârâta S.C. S. S.A., în urma completărilor succesive ale cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat primei instanţe să soluţioneze următoarele capete de cerere:
1. Încetarea actelor de distribuţie şi/sau de folosire în orice mod în activitatea comercială a pârâtelor, a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor enumerate în cererea de chemare în judecată, pentru produse identice sau similare din clasa 3, sub sancţiunea plăţii amenzii civile maxime/zi de întârziere prevăzute de art. 5803 C.proc.civ.;
2. Interzicerea folosirii pe site-urile proprii şi/sau pe site-urile găzduite şi/sau administrate pentru terţi a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor enumerate în cererea de chemare în judecată, pentru produse identice sau similare din clasa 3, sub sancţiunea plăţii amenzii civile maxime/zi de întârziere, prevăzute de art. 5803 C.proc.civ.
3. Obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor materiale în cuantum provizoriu de 1.000 euro, precum şi a despăgubirilor morale în valoare estimată provizorie de 2.000 euro către fiecare titular de marcă, pentru prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a mărcilor înregistrate aparţinând reclamantelor sau în situaţia în care nu se poate stabili cu exactitate suma, obligarea la despăgubiri reprezentând echivalentul valorii minime a unei licenţe pentru fiecare titular, conform primei cereri completatoare;
4. Obligarea pârâtei S.C. S. S.A. de a furniza informaţiile şi înscrisurile ce dovedesc provenienţa produselor comercializate pe site-urile www(...)ro şi www(...)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum şi identitatea altor persoane sau societăţi care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet, conform celei de-a doua cereri completatoare.
Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte cu privire la toate capetele de cerere îndreptate împotriva sa.
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, soluţia primei instanţe este corectă, întrucât chiar din susţinerile reclamantelor rezultă că această pârâtă are doar calitatea de furnizor de servicii de internet care găzduieşte site-urile indicate în cerere şi nu utilizează în activitatea comercială proprie semne identice sau similare cu mărcile reclamantelor.
De asemenea, soluţia este corectă faţă de modalitatea de redactare a capătului al doilea de cerere.
Astfel, din textele legale citate de apelanta-reclamantă [art. 14 lit. a) şi b) din Legea nr. 365/2002] şi din considerentele deciziilor CJCE/CJUE indicate în motivarea apelului rezultă că obligaţia furnizorului de servicii de internet este aceea de a acţiona rapid în vederea eliminării sau blocării accesului la aceste servicii, iar această obligaţie se naşte în momentul când furnizorul ia cunoştinţă despre activitatea nelegală desfăşurată prin intermediul site-urilor găzduite sau despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ.
Apelantele-reclamante au solicitat „interzicerea folosirii pe site-urile proprii şi/sau pe site-urile găzduite şi/sau administrate pentru terţi a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor […]”. Or, pârâta nu foloseşte ea însăşi semnele, astfel încât să i se interzică o asemenea folosire, iar ceea ce ar putea ea interzice terţilor (în speţă, celorlalte pârâte) este accesul la serviciile de hosting pe care le furnizează, în virtutea obligaţiei citate mai sus, alături de posibilitatea de a elimina informaţiile vătămătoare, însă nu acesta este conţinutul cererii formulate împotriva pârâtei S.
Aceeaşi soluţie se impune şi cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere, având ca obiect daunele materiale şi morale solicitate de la pârâta S., întrucât, astfel cum a fost formulată cererea, rezultă că se solicită de la această pârâtă „prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a mărcilor”. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, intimata-pârâtă S. nu realizează ea însăşi acte de folosire a unor semne identice sau similare cu mărcile apelantelor-reclamante, astfel încât nu poate avea calitate procesuală pasivă nici pe acest capăt de cerere.
Rezultă cu claritate din motivarea cererii adresate primei instanţe că reclamantele nu au solicitat de la această pârâtă repararea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiilor care îi reveneau în calitatea sa de furnizor de servicii de hosting, ci doar pentru o pretinsă folosire în activitatea comercială a semnelor identice sau similare cu mărcile reclamantelor, pe temeiul art. 36 şi 37 din Legea nr.84/2998 şi art.14 din OUG nr.100/2005, texte ce au în vedere persoana care a încălcat drepturile exclusive conferite de marcă, respectiv care a desfăşurat o activitate de contrafacere.
Or, faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C.proc.civ., nu s-ar putea schimba în apel cauza cererii, solicitându-se prejudicii pe temeiul Legii nr. 365/2002, invocată în motivele de apel.
În ceea ce priveşte cel din urmă capăt de cerere îndreptat împotriva pârâtei S., însă, în mod greşit prima instanţă a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia.
Astfel, cererea formulată de reclamantă având ca obiect obligarea pârâtei S.C. S. S.A. de a furniza informaţiile şi înscrisurile ce dovedesc provenienţa produselor comercializate pe site-urile www(...)ro şi www(...)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum şi identitatea altor persoane sau societăţi implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet, a fost întemeiată pe art. 8 lit. a) - d) din OUG nr. 100/2005.
Or, pârâta în discuţie se încadrează în dispoziţiile lit. d) a textului citat, întrucât s-a arătat în dezvoltarea motivelor cererii că serviciile sale de hosting, furnizate în scop comercial, au fost utilizate în activităţi de contrafacere.
În aceste condiţii, s-a constatat că apelul este fondat sub acest aspect.
Cu privire la cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele S.C. Q. S.R.L. şi S.C. R. S.R.L. (a doua cerere completatoare), instanţa de apel a constatat că aceasta nu a fost analizată de către instanţa de fond, soluţia neregăsindu-se în dispozitivul sentinţei, iar motivarea nefăcând vreo referire la solicitarea reclamantelor de obligare a pârâtelor să furnizeze informaţiile şi înscrisurile ce dovedesc provenienţa produselor comercializate pe site-urile www(...)ro şi www(...)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum şi identitatea altor persoane sau societăţi implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet.
Fată de această împrejurare, constatând că şi sub acest aspect în mod greşit prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului acestei cereri şi având în vedere aplicabilitatea art. 297 alin. (1) C.proc.civ. în forma anterioară datei de 25.11.2010, instanţa de apel a dispus trimiterea spre rejudecare la prima instanţă şi a acestei cereri.
Cu privire la cererea având ca obiect acordarea daunelor materiale şi morale formulată în contradictoriu cu pârâtele SC P. S.R.L., S.C Q. S.R.L. şi S.C. R. S.R.L. (cererea iniţială, prima cerere completatoare şi precizarea ulterioară), instanţa de apel a constatat că prima instanţă a respins solicitarea reclamantei de acordare a daunelor materiale şi morale cu motivarea că „nu s-a făcut dovada prejudiciului material şi moral suferit de reclamante, pârâtele dând dovadă de bună credinţă ca urmare a notificării reclamantelor prin sistarea activităţilor de promovare a propriilor produse prin folosirea semnelor identice sau similare mărcilor reclamantelor”.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a constatat că pârâtele menţionate au săvârşit actele de încălcare a drepturilor reclamantelor asupra mărcilor menţionate în acţiune (aspect care, de altfel, a intrat în puterea de lucru judecat ca urmare a neexercitării căii de atac de către aceste pârâte şi nu mai poate fi repus în discuţie, în pofida faptului că intimatele au încercat să procedeze astfel prin întâmpinările la apel).
S-a observat că ceea ce reclamantele au solicitat a fost repararea prejudiciilor create pe perioada desfăşurării activităţii ilicite, iar nu pentru o eventuală perioadă ulterioară încetării acestora, astfel că prima instanţă avea de analizat existenţa condiţiilor răspunderii civile delictuale, inclusiv vinovăţia pârâtelor, pentru perioada de până la sistarea activităţii menţionate în motivarea sentinţei atacate.
În plus, reclamantele au expus pe larg atât în ce constau prejudiciile afirmate, cât şi modalitatea de calcul a acestora, întemeiate pe înscrisuri, aspecte pe care prima instanţă nu le-a analizat în niciun fel.
S-a constatat că, deşi formal, cererea menţionată a fost respinsă ca neîntemeiată prin dispozitivul sentinţei apelate, prima instanţă a omis cu totul a o analiza în concret pe fond, prin raportare la susţinerile părţilor din proces, situaţie care se încadrează, de asemenea, în ipoteza art. 297 alin. (1) C.proc.civ. vizând soluţionarea procesului fără a intra în judecata fondului. Cu privire la această cerere, faţă de considerentele Deciziei în interesul legii nr. 2/2013 a ÎCCJ, s-a reţinut că se impune trimiterea spre rejudecare la prima instanţă.
Prin decizia nr. 1135 din 28.04.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata recursului declarat împotriva deciziei menţionate, în ceea ce le priveşte pe pârâtele S.C. Q. S.R.L. şi S.C. R. S.R.L; a admis recursurile declarate de reclamanţi şi de pârâtele S.C. P. SRL şi S.C. S. SA împotriva aceleiaşi decizii; a casat decizia şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamante împotriva părţii din decizie referitoare la pârâtele S.C. Q. S.R.L. şi S.C. R. S.R.L, s-a lua act de renunţarea la judecata acestuia, în temeiul art. 316 raportat la art. 298 şi art. 246 alin. (1) C.proc.civ.
În legătură cu recursurile declarate de către reclamante şi pârâta S.C. P. SRL, împotriva părţii din decizie care o privea pe această pârâtă, Înalta Curte a constatat fondate motivele de recurs prin care s-a susţinut de către ambele recurente că decizia a fost pronunţată cu încălcarea art. 297 alin. (1) C.proc.civ., prima instanţă intrând în cercetarea fondului în ceea ce priveşte capătul de cerere trimis spre rejudecare, formulat în contradictoriu cu această pârâtă, având ca obiect acordarea daunelor materiale şi morale.
Ca atare, este nelegală soluţia instanţei de apel de desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare a acestui capăt de cerere formulat în contradictoriu cu această pârâtă, cu consecinţa neanalizării motivelor de apel pe fond, motiv pentru care s-a dispus casarea deciziei în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) şi art. 314 coroborat cu art.304 pct. 7, 9 C.proc.civ.
Motivele de recurs formulate de către pârâta S.C. P. SRL prin care se critică modul de soluţionare a apelului faţă de alţi pârâţi, S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L şi SC S. S.A., au fost apreciate ca lipsite de interes.
Referitor la recursul declarat de către reclamante împotriva părţii din decizie prin care a fost menţinută soluţia primei instanţe de respingere a primelor trei capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. S. SA, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, Înalta Curte a constatat nefondate motivele de recurs prin care se susţinea nelegalitatea acesteia.
Contrar afirmaţiilor recurentelor reclamante, acestea nu au invocat ca temei de drept în cadrul nici uneia dintre multiplele cereri (de chemare în judecată, completatoare, precizatoare) Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, lege care transpune Directiva 2000/31/CE. Temeiurile de drept invocate au fost OUG nr.100/2005 şi Legea nr. 84/1998, temeiuri care, de altfel, erau susţinute de motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost succesiv completată şi precizată.
Reclamantele nu au invocat în motivarea în fapt împrejurări care să atragă calificarea acestor capete de cerere formulate împotriva pârâtei S.C. S. S.A. conform Legii nr. 365/2002 privind comerţul electronic.
Astfel, prin cererea formulată la data de 26.01.2011 reclamantele au formulat cerere completatoare prin care au solicitat extinderea cadrului procesual şi chemarea în judecată în calitate de pârâţi, alături de pârâta S.C. P. S.R.L., a pârâţilor S.C. Q. S.R.L., S.C. R. S.R.L., S.C. S. S.A.
Referitor la pârâta S., reclamantele au arătat că administrează numele de domeniu …..ro şi …..ro, administrând astfel subdomeniile www(...)ro şi www(…)ro şi site-urile ce pot fi accesate prin intermediul acestor adrese, iar pe site-ul www(...)ro s-a publicat un catalog în care sunt prezentate produsele P., comercializate, identificate prin raportare la mărcile reclamantelor.
Cum corect a reţinut instanţa de apel, în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în
judecată (fundamentul pretenţiei formulate/cauza raportului juridic dedus judecăţii/situaţia de fapt calificată juridic) conform art. 294 alin. 1 C.proc.civ.
Mai mult, în apel, în ceea ce o priveşte pe pârâta SC S. SA, reclamantele au solicitat modificarea, în parte, a sentinţei în sensul: obligării acesteia:1) la furnizarea informaţiilor şi înscrisurilor ce dovedesc provenienţa produselor comercializate pe site-urile indicate în acţiune, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum şi identitatea altor persoane sau societăţi care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet; 2) la încetarea folosirii în activitatea comercială a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 3 (conform Clasificării de la Nisa) şi 3) la plata prejudiciului material de 4.617,66 lei şi a prejudiciului moral de 4.617,66 lei pentru fiecare titular de marcă.
Astfel, din modul cum a fost formulat apelul a rezultat că reclamantele nu au înţeles să atace reţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a SC S. SA pentru capătul de cerere prin care se solicita ”interzicerea folosirii pe site-urile proprii şi/sau pe site-urile găzduite şi/sau administrate pentru terţi a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor enumerate în cererea de chemare în judecată, pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 3, sub sancţiunea plăţii amenzii civile maxime/zi de întârziere, prevăzute de art. 5803 C.proc.civ.”, dar și referitor la încetarea actelor de distribuţie.
Trecând peste cele menţionate anterior legat de limitele apelului, instanţa de apel a reţinut corect că SC S. SA nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte primele trei capete de cerere, aşa cum au fost evidenţiate pe parcursul soluţionării cauzei în faţa primei instanţe de fond, având în vedere că nu a utilizat mărcile în cauză în activitatea sa comercială.
Aşa cum a rezultat din cauzele CJUE invocate chiar de către recurentele reclamante (cauzele reunite 236/2008, 237/2008, 238/2008, Google France SARL și cauza 324/2009, L'Oreal v. Ebay) ”…existenţa unei „utilizări” de către un terţ a unui semn identic sau similar cu marca titularului, în sensul articolului 5 din Directiva 89/104 şi al articolului 9 din Regulamentul nr. 40/94, presupune cel puţin că terţul utilizează semnul în cadrul propriei comunicări comerciale. Or, în măsura în care acest terţ furnizează un serviciu care constă în a permite clienţilor săi ca, în cadrul activităţilor lor comerciale, precum ofertele de vânzare, să afişeze semne care corespund unor mărci, operatorul menţionat nu utilizează el însuşi semnele respective în sensul vizat prin reglementarea Uniunii menţionată” (a se vedea în acest sens Hotărârea Google France şi Google, citată anterior, punctele 56 și 57); L'Oreal v. Ebay, punctul 102).
Deşi pârâta SC S. SA nu este, cel puţin în situaţia de fapt din cadrul acestui dosar, nici operatorul unei pieţe on-line, ca Ebay, și nici furnizor al unui serviciu de referenţiere, precum Google, cauzele invocate de către reclamante, în care se pune problema şi a răspunderii furnizorilor de servicii intermediari reglementată prin Directiva 2000/31, sunt relevante sub aspectul definirii conceptului de „utilizare” de către un terţ a unui semn identic sau similar cu marca titularului, care se regăseşte în art. 36 din Legea nr.
84/1998, temei de drept invocat de către reclamante.
În speţă, SC S. SA a fost chemat în judecată având în vedere calitatea sa de titular al numelor de domeniu ….ro și ….ro, calitate în care a permis crearea de subdomenii, unde, pe site-ul astfel creat, beneficiarii au postat anumite materiale despre care reclamantele pretind că le-au încălcat drepturile asupra propriilor mărci.
Nu a rezultat din dosar că pârâta SC S. SA ar fi avut vreun rol în administrarea site-urilor astfel create.
Atât timp cât SC S. SA nu utilizează semnul în cadrul propriei comunicări comerciale nu se poate susţine existenţa unei „utilizări” a unui semn identic sau similar cu marca titularului, în sensul art. 36 din Legea nr. 84/1998 în sarcina acestuia.
Or, prin cele trei capete de cerere referitor la care s-a reţinut în decizia atacată că SC S. SA nu are calitate procesuală pasivă se solicita încetarea actelor de distribuţie şi/sau de folosire în orice mod în activitatea comercială a pârâtelor, a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor; interzicerea folosirii pe site-urile proprii şi/sau pe site-urile găzduite şi/sau administrate pentru terţi a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor; obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor materiale precum şi a despăgubirilor morale către fiecare titular de marcă pentru prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a mărcilor înregistrate aparţinând reclamantelor.
Calitatea procesuală pasivă rezidă în identitatea dintre persoana pârâtului si cel despre care se pretinde ca este obligat in raportul juridic supus judecăţii.
Reclamantele nu au invocat, referitor la pârâtul SC S. SA, faptul că ar efectua acte de distribuţie a unor produse purtând semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor, iar referitor la folosirea fără drept a mărcilor înregistrate aparţinând reclamantelor, aşa cum s-a reţinut anterior, SC S. SA nu utilizează în circumstanţele în speţă, un semn identic sau similar cu marca titularului, în sensul articolului 36 din Legea nr.84/1998.
Ca atare, nu se poate susţine întemeiat că ar fi obligat în raportul juridic supus judecăţii.
Răspunderea furnizorului de servicii intermediar, aşa cum este reglementată în Directiva 2000/31, transpusă prin Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic (art. 14), care nu a fost invocată în prezenta cauză în faţa primei instanţe, în cadrul termenului legal, de către reclamante, intervine pentru o altă faptă (furnizorul de servicii nu a acţionat rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la acestea, având cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia respectivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ), cu alte cerinţe de verificat decât cea de folosire fără drept a mărcilor înregistrate, pretinsă în cauză, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, astfel că şi eventualele prejudicii produse trebuie identificate separat, având şi o altă limită în timp, în legătură directă cu data săvârşirii respectivei fapte de către furnizorul de servicii intermediar.
Faptul că prin concluziile scrise depuse cu prilejul dezbaterilor pe fond, ca răspuns la apărările pârâtei SC S. SA, reclamantele şi-au expus părerea legată de răspunderea furnizorului intermediar de servicii, nu înseamnă că au avut drept cauză a cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost completată și precizată, temeiurile de drept menţionate anterior, cererea de chemare în judecată putând fi modificată doar în cadrul termenelor de decădere prevăzute de Codul de procedură civilă, în afară de celelalte condiţii de formă pe care le presupune.
Nu se impune, însă, analiza motivului de recurs privind contradictorialitatea ce ar exista între soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la primele trei capete de cerere, pe de o parte, şi al patrulea, pe de altă parte, întrucât motivele şi apărările ce vizau capătul de cerere privind furnizarea informaţiilor formulat în contradictoriu cu pârâta SC S. SA nu au fost analizate corespunzător de către instanţa de apel.
Astfel, Înalta Curte a considerat că este fondat recursul declarat de către pârâta SC S. SA împotriva părţii din decizie prin care s-a constatat calitatea sa procesuală pentru capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea sa la a furniza informaţiile şi înscrisurile ce dovedesc provenienţa produselor comercializate pe site-urile www(...)ro şi www(...)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum şi identitatea altor persoane sau societăţi care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a reţinut că pârâta SC S. SA are calitate procesuală pasivă pentru acel capăt de cerere, în temeiul art. 8 lit. d) din OUG nr. 100/2005, întrucât s-a arătat în dezvoltarea motivelor cererii că serviciile de hosting ale pârâtei, furnizate în scop comercial, au fost utilizate în activităţi de contrafacere.
Instanţa de apel nu a arătat cum a ajuns la concluzia că serviciile pârâtei S.C. S. S.A. au fost utilizate în activităţile de contrafacere pretinse în cauză, astfel că nu a stabilit deplin împrejurările de fapt, fiind aplicabile prevederile art.314 C.proc.civ., interpretate per a contrario.
Pentru a stabili deplin împrejurările de fapt legate de calitatea procesuală a pârâtei SC S., instanţa de apel trebuia să determine în ce constau serviciile furnizate de către pârâta SC S. SA [stocarea hosting - găzduire (gratuită conform răspunsului acestei pârâte la interogatoriu) pe server-ul pârâtei], în ce au constat serviciile utilizate în activităţi de contrafacere, în ce au constat serviciile titularului subdomeniului care a oferit spre vânzare mărfuri folosindu-se de un catalog prin intermediul căruia se făcea legătura cu mărcile înregistrate ale reclamantelor, aşa cum pretind acestea, care dintre aceste servicii au fost folosite în activităţi de contrafacere, pentru a se determina care este furnizorul de servicii la care se referă art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr.100/2005. Furnizor de servicii este şi titularul subdomeniului, oferirea spre vânzare a unor mărfuri reprezentând, de asemenea, un serviciu.
Pe de altă parte, trebuia analizată calitatea procesuală pasivă şi din perspectiva informaţiilor solicitate de la pârâtă. În funcţie de aceste informaţii solicitate trebuia stabilit dacă pârâta SC S. SA s-ar putea afla în posesia lor în baza contractului încheiat cu titularul subdomeniului, ţinând cont că nu fac parte dintre informaţiile pe care sunt obligaţi să le comunice conform art. 16 alin.(2) din Legea nr. 365/2002 (art. 15 parag. 2 din Directiva 2000/31/CE) şi în funcţie de caracteristicile specifice ale serviciului furnizat, apărări invocate de către pârâtă, dar neanalizate de către instanţa de apel.
Instanţa de apel ar urma să analizeze, în măsura în care va considera necesar, şi incidenţa sub aspectul calităţii procesuale pasive legat de capătul de cerere menţionat anterior, a cauzelor CJUE invocate de către ambele părţi, dar şi a altor cauze CJUE relevante, de exemplu, C-275/06, Produtores de Musica de Espana c/a Telefonica de Espana SAU, privind protecţia datelor cu caracter personal, apărare invocată de către pârâtă, dar considerată de către reclamante ca fiind o problemă de fond.
Având în vedere că s-a dispus casarea deciziei pentru motivele menţionate anterior, nu s-a mai impus analiza celorlalte motive de recurs privind, în esenţă, fondul cererilor şi cheltuielile de judecată.
Înalta Curte a casat în tot decizia atacată, ţinând cont de necesitatea bunei administrări a cauzei şi caracterul unitar al apelului, urmând ca instanţa de apel să aibă în vedere, în rejudecare limitele apelului şi ale recursurilor, conform art. 316 coroborat cu art. 295 alin. (1) C.proc.civ., şi problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie conform art.315 C.proc.civ.
Prin decizia nr. 325 din 5.05.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a luat act de renunţarea la judecata apelului în contradictoriu cu intimatele pârâte SC Q. SRL şi SC R. SRL; s-a admis apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei nr.338/2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi SC P. S.R.L. şi S.C. S. S.A. şi, în consecinţă, s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei, în sensul obligării pârâtei SC P. S.R.L. la plata a câte unei sume de 49.815,56 lei către fiecare dintre reclamanţi, reprezentând prejudiciu material, păstrându-se, în rest, dispoziţiile sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a luat act, în primul rând, că obiectul rejudecării este constituit, aşa cum rezultă din decizia de casare, din apelul referitor la pretenţiile reclamantei pentru daune de la SC P. (greşit se considerase în apelul anterior că prima instanţă nu le analizase în fond) şi la existenţa sau nu a calităţii pasive a S. pe capătul de cerere referitor la furnizarea de informaţii.
În al doilea rând, se remarcă faptul că reclamanta a renunţat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la recursul împotriva părţii de decizie referitoare la Q. SRL şi R. SRL (ceea ce, formal, ar putea însemna că s-a menţinut soluţia dată anterior în apel, respectiv trimiterea spre rejudecare către prima instanţă); totuşi, decizia din apel a fost casată integral.
Prin urmare, casarea ca fiind integrală trebuie rejudecate şi aceste apeluri împotriva Q. SRL şi R. SRL.
În ceea ce priveşte apelul declarat în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. Q. S.R.L. şi S.C. R. S.R.L. (privitor la solicitarea reclamantelor de a fi obligate aceste pârâtele să furnizeze reclamantelor informaţiile şi înscrisurile ce dovedesc provenienţa produselor comercializate pe site-urile www(...)ro şi www(...)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum şi identitatea altor persoane sau societăţi care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet, precum şi la pretenţiile decurgând din daunele materiale şi morale), în baza art. 246 C.proc.civ. s-a luat act că apelanta a renunţat la calea de atac.
Ceea ce a rămas supus judecăţii este apelul referitor la respingerea celui de-al doilea capăt de acţiune formulat în contra pârâtei S. S.A. precum şi privitor la respingerea pretenţiilor decurgând din daune morale şi materiale, formulate în contra pârâtei S.C. P. S.R.L.
În analiza celor două probleme, instanţa de apel a reţinut, în prealabil, ca intrată în puterea lucrului judecat situaţia de fapt stabilită de prima instanţă în sensul că pârâta S.C. P. S.R.L., pentru a-şi comercializa produsele (parfumuri), s-a folosit de mărcile notorii aparţinând reclamantelor în sensul asocierii prin comparaţie a produselor sale de produsele reclamantelor în cadrul unor grupe de arome, activitatea de comercializare desfăşurându-se pe site-ul (…)ro, corespunzătoare unui subdomeniu găzduit pe serverele pârâtei S., prin intermediul platformelor oferite de aceasta prin domeniile web ….ro, …..ro.
Pârâta S. este proprietar al domeniilor web ….ro şi ….ro, pe care le administrează; pe aceste platforme web, subdomeniile pot fi create de orice utilizator care îşi formează un cont respectând termenele şi condiţiile, în mod gratuit; în ceea ce priveşte subdomeniile www(...)ro şi www(...)ro, pârâta S. oferă doar servicii de găzduire [stocare – hosting, în înţelesul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 pentru aceste domenii, fără a le administra].
Aceste aspecte rezultă din poziţiile concordante ale reclamantelor şi pârâtei S., care a recunoscut inclusiv la interogatoriu că oferă servicii de găzduire a celor două subdomenii, precum şi din faptul că reclamantele nu au adus probe din care să rezulte că pârâta S. ar oferi mai mult decât stocare – hosting (găzduire) celor două subdomenii sau că le-ar administra sau că ar utiliza în vreun fel informaţia acolo stocată.
În aceste condiţii, respectiv faptul că serviciile ce ţin de punerea nelicită în comerţ a unor produse prin asocierea nelegitimă cu mărcile reclamantelor au fost efectuate prin intermediul subdomeniului www(...)ro ce nu este administrat de pârâta S. şi că serviciile pe care le-a oferit aceasta din urmă au fost din cele de stocare – hosting a informaţiilor furnizate de destinatarul serviciului (adică de titularul subdomeniului), instanţa de apel, interpretând dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 100/2005 şi ţinând cont de pretenţia formulată de reclamante în cel de-al patrulea petit formulat în contra pârâtei S., a menţinut soluţia primei instanţe de respingere pentru lipsa calităţii procesuale, ţinând cont de următoarele argumente:
Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) lit. d) din Ordonanţă, instanţa poate ordona ca informaţii privind originea şi reţelele de distribuţie a mărfurilor şi serviciilor care aduc atingere unui drept de proprietate industrială protejat – adică informaţii privind mărfurile şi serviciile păgubitoare – să fie furnizate fie de către autorul încălcării, fie de către orice altă persoană care furnizează servicii utilizate în activitatea păgubitoare (cea de contrafacere), adică servicii prin intermediul cărora se aduce atingere drepturilor titularului inclusiv prin contrafacerea unor servicii.
În speţă, însă, în raport de natura raporturilor dintre pârâta S. şi pârâta S.C. P. S.R.L., de natura raporturilor dintre pârâta S. şi titularii subdomeniilor www(...)ro şi www(…)ro şi de natura informaţiilor solicitate de către reclamante, pârâta S. nu este acea „altă persoană” care să furnizeze respectivele informaţii.
Cu toate că pârâta S. poate fi considerată o persoană care furnizează în scop comercial servicii utilizate în activităţi de contrafacere (respectiv, servicii de stocare – hosting – găzduirea unor subdomenii prin care s-a reţinut că pârâta S.C. P. S.R.L. ar fi adus atingere drepturilor reclamantelor oferind produse identificate prin comparaţie şi asociere cu cele aparţinând reclamantelor), acest tip de relaţie nu o califică pentru a putea oferi informaţiile cerute de reclamante, şi anume:
- informaţiile şi înscrisurile ce dovedesc provenienţa produselor comercializate pe site-urile www(...)ro şi www(...)ro;
- materialele publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor;
- identitatea altor persoane sau societăţi care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet,
Pârâta fiind în măsură, cel mult, să ofere informaţii referitoare la identificarea (eventual prin IP) celui ce foloseşte subdomeniul, ceea ce nu a făcut obiectul solicitării reclamantei, Curtea nu poate extinde obiectul informaţiilor solicitate de reclamantă peste cele enumerate explicit în cererea adresată în faţa primei instanţe.
Ca atare, faţă de cele ce fac obiectul învestirii instanţelor, intimata S. nu are calitatea de persoană obligată să ofere astfel de informaţii, în raport cu conţinutul normei ce prevede dreptul corelativ al reclamantei de a cere anumite informaţii şi, prin urmare, nu are nici calitatea procesuală pasivă.
Cât priveşte despăgubirile solicitate pârâtei S.C. P. S.R.L., instanţa de apel a constatat că în mod greşit prima instanţă a apreciat că nu s-a făcut dovada prejudiciului material sau moral suferit de reclamante.
Fapta ilicită reţinută de prima instanţă a generat un prejudiciu în dauna reclamantelor, constând în diluarea mărcilor lor de renume de care s-a folosit pârâta în activitatea sa, cu riscuri de pierderi de imagine (în condiţiile în care consumatorul ajunge să creadă că pe piaţă există în mod legal atât produse originale, cât şi alternativele unor produse cu aceeaşi esenţă, dar mai ieftine).
Aceste daune reprezintă daune materiale, întrucât pierderile de imagine şi diluarea mărcii se reflectă în afectarea cotei de piaţă şi a vânzărilor, dificultatea de cuantificare fiind surmontabilă prin fixarea unei sume forfetare pe baza valorii drepturilor care ar fi fost datorate dacă terţul ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul în cauză; în speţă, suma a fost calculată pentru valoarea minimă a unei licenţe pentru 3 ani (1 decembrie 2007 – 1 decembrie 2010), prin raportarea unui procent simbolic de 0,1 % în raport de cifra de afaceri a pârâtei, faţă de fiecare din reclamante, decurgând de aici sumele de câte 49.815,56 lei pentru fiecare din reclamante.
Întrucât reclamantele nu au demonstrat şi argumentat existenţa unui prejudiciu moral distinct de daunele decurgând din diluarea mărcii şi afectarea imaginii (ce reprezintă prejudiciu material) nu se justifică acordarea de despăgubiri suplimentare cu acest titlu.
Pe de altă parte, indiferent de natura morală sau materială a prejudiciului reţinut, se observă că art. 14 alin. (2) din OUG nr. 100/2005 prevede, ca modalitate de stabilire a cuantumului pagubei fie a) pierderea câştigului, beneficiile injuste realizate de persoana ce a încălcat dreptul de proprietate industrială protejat şi alte elemente, cum ar fi prejudiciul moral, fie b) cu titlu de alternativă, fixarea unei sume forfetare pentru daunele interese pe baza unor elemente cum ar fi cel puţin suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate dacă persoana care a încălcat dreptul ar fi cerut autorizaţia de utilizare.
Or, recurgerea la alternativa oferită de lit. b) nu permite adăugarea unei sume pentru una din componentele pagubei indicate la lit. a), de vreme ce legiuitorul oferă varianta redevenţei cu titlu de alternativă la sumele ce s-ar putea acorda potrivit lit. a), cumulul nefiind permis, întrucât se prezumă că redevenţa acordată potrivit lit. b) acoperă toate elementele prejudiciale enumerate la lit. a (inclusiv prejudiciul material).
Însă, dincolo de acest argument subsidiar, instanţa de apel a reţinut că reclamantele nu au argumentat un alt prejudiciu moral decât cel decurgând din diluarea mărcii şi pierderile de imagine, deja retribuite.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către apelantele - reclamante, în aplicarea art. 274 C.proc.civ., s-a dispus obligarea pârâtei la câte 4.000 lei cu acest titlu către fiecare reclamantă, reprezentând parte din onorariul de avocat avansat, ținându-se cont de limitele în care a fost admis apelul (parte respins, în contra S., iar din cel admis, contra intimatei P. SRL, despăgubirile au fost acordate doar parțial).
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamantele, precum şi pârâta S.C. P. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:
Prin motivele de recurs formulate, reclamantele au invocat prevederile art.304 pct. 9 C.proc.civ., solicitând casarea deciziei de apel şi reţinerea cauzei spre judecarea fondului sau trimiterea dosarului către instanţa de apel în vederea judecării fondului.
În ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S., s-au arătat următoarele:
Cu titlu preliminar, s-a precizat că situaţia de fapt cu privire la S. a fost deja tranşată de către Curtea de Apel Bucureşti care, în cadrul deciziei recurate, a menţionat explicit că pârâta S. poate fi considerată o persoană care furnizează în scop comercial servicii utilizate în activităţi de contrafacere. S-a reţinut, astfel, calitatea de „intermediar” a intimatei-pârâte în raport cu actele de încălcare săvârşite de terţi prin intermediul subdomeniilor menţionate. Potrivit Directivei 2004/48/EC privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, intermediarul este „persoana care furnizează la scară comercială servicii folosite în activităţile de contrafacere”. Aşadar, intermediarul este cel care îşi desfăşoară activitatea oferind servicii fără ca acesta să participe în mod direct, activ la încălcarea unui drept de proprietate intelectuală.
Astfel, instanţa a tranşat atât implicit, cât şi explicit (prin intermediul motivării), faptul că S., deşi deţinătoare a domeniilor web ….ro şi ….ro, nu este autor al actelor de contrafacere, nu este cea care ofertează produsele şi nu este cea care le administrează. Soluţia din apel bazată pe această constatare pare, intuitiv, corectă, însă nu este fundamentată pe o probaţiune suficientă şi concludentă, probaţiune ce era deţinută şi trebuia administrată exclusiv de titulara domeniilor, adică intimata-pârâtă S.
S-au formulat următoarele critici:
În calitatea sa de deţinătoare a domeniilor, S. era corect prezumată de către reclamante a fi autor al actelor săvârşite, precum şi responsabilă de acestea. În raport cu această prezumţie, nu era în sarcina reclamantelor să furnizeze alte probe în sensul prezumţiei, ci rămânea în sarcina S. să dovedească opusul faptelor prezumate. Or, S. a înţeles să nu furnizeze nicio probă prin care să dovedească identitatea terţilor care administrează subdomeniile şi nici alte date referitoare la raporturile lor, deşi avea obligaţia legală să o facă pentru a răsturna prezumţia dată de calitatea de proprietar al domeniilor de internet.
Astfel, soluţia instanţei de apel privitoare la situaţia de fapt a S. pare, mai degrabă, rezultatul unei prezumţii desprinse din destinaţia generală atribuită de pârâtă domeniilor web ….ro şi ….ro, ca fiind platforme de găzduire a unor subdomenii. Soluţia poate fi corectă în fond, însă este vădit greşită procedural, având consecinţa dăunătoare recurentelor de a păstra natura informaţiilor solicitate pârâtei S. suficient de cuprinzătoare pentru ambele calităţi posibile ale pârâtei, anume terţ furnizor de servicii sau autor al actelor de contrafacere, astfel cum ar fi putut rezulta din probaţiunea administrată în faza apelului.
Aspectul privind conţinutul cuprinzător al informaţiilor solicitate, anume formularea solicitărilor astfel încât să acopere ambele calităţi posibile ale pârâtei, a fost subliniat inclusiv de instanţa de apel prin decizia recurată.
Din această perspectivă, în lipsa oricărei culpe procesuale a oricăreia dintre reclamante cu privire la particularizarea naturii informaţiei în raport cu situaţia de fapt şi cu calitatea S., instanţa trebuia, reţinând poziţia de terţ furnizor a pârâtei, să interpreteze şi să restrângă informaţiile solicitate în raport cu această situaţie de fapt.
Procedând astfel, instanţa de apel ar fi descoperit cu uşurinţă că, în categoriile de informaţii solicitate pârâtei S. sunt şi cele specifice calităţii atribuite acesteia prin decizia pronunţată, de terţ furnizor de servicii, şi ar fi constatat că nu există o incompatibilitate între poziţia acesteia şi natura informaţiilor solicitate, cu consecinţa admiterii cererii reclamantelor şi obligării pârâtei la furnizarea acestor informaţii solicitate de reclamante, specifice rolului jucat de S.
Recurentele au mai susţinut că instanţa de apel a constatat în mod eronat faptul că S. nu are calitate procesuală pasivă.
În primul rând, reţinând calitatea S. de terţ furnizor de servicii folosite într-o activitate de contrafacere, instanţa, implicit, a reţinut calitatea procesuală pasivă a acesteia din perspectiva concordanţei dintre pârâtă şi titulara obligaţiei de informare prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, care transpune Directiva 2004/48/EC.
Stabilită fiind existenţa obligaţiei de informare în sarcina pârâtei, concordanţa dintre informaţia solicitată şi cea care poate fi furnizată de aceasta potrivit legii sau potrivit rolului jucat, nu mai era o chestiune privitoare la calitatea procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte natura informaţiilor ce pot şi trebuie furnizate de către terţ, determinarea conţinutului obligaţiei de informare presupune analiza noţiunilor precum: date cu privire la fapta, întinderea şi autorul acesteia, alte detalii care pot identifica fapte, venituri, vânzări, sursa de provenienţă etc.
În calitate de proprietar al domeniilor web, S. trebuia să indice cine este terţul care postează şi promovează produsele, cine le transmite informaţia şi materialele care sunt editate pe site. Mai mult, în calitate de proprietar al domeniilor, S. are şi responsabilitatea actelor săvârşite prin intermediul site-urilor proprii, nefiind un simplu hoster, ci însuşi proprietarul paginii şi implicit al subdomeniilor, putând furniza cel puţin informaţiile privind persoanele care le administrează.
Chiar dacă utilizatorul se înregistrează singur, intermediarii deţin şi sunt obligaţi să comunice acele date pe care utilizatorii le precizează la momentul înregistrării pentru a permite titularului de drept iniţierea acţiunilor legale pentru protecţia drepturilor sale împotriva autorilor actelor de contrafacere.
Recurenţii au mai susţinut că instanţa a aplicat greşit art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 100/2005 şi în ceea ce priveşte sfera informaţiilor solicitate, în condiţiile în care primele două categorii de informaţii se încadrau în tipul celor pe care legea le-a prevăzut expres la lit. a) – „numele şi adresele producătorilor, fabricanţilor, distribuitorilor, furnizorilor şi ale celorlalţi deţinători anteriori de mărfuri sau servicii, precum şi ale angrosiştilor destinatari şi ale vânzătorilor de marfă cu amănuntul”.
Instanţa, în mod nelegal şi contradictoriu, a considerat că informaţiile solicitate terţului intermediar nu sunt adaptate poziţiei juridice a S.
Conform dispoziţiilor Directivei şi ale OUG nr.100/2005, informaţiile solicitate de reclamante pot fi interpretate ca definind situaţii particulare ale raporturilor dintre terţul furnizor şi autorul actelor de încălcare.
Astfel, primele două categorii de informaţii solicitate au fost „informaţii şi înscrisuri ce dovedesc provenienţa produselor comercializate şi a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor”.
Tipul de informaţie solicitată trebuia interpretat de instanţă tocmai în raport cu poziţia de terţ furnizor pe care S. o are şi nu să fie considerat, a priori, ca excedând sferei de informaţii apte a fi furnizate de furnizor. Este în obligaţia reglementată legal a furnizorului să divulge datele autorului actelor de încălcare ce, în circuitul comercial, are şi calitatea de sursă a produselor şi materialelor publicitare.
Condiţionarea admisibilităţii furnizării unor astfel de informaţii de contactul nemijlocit al S. cu produsele comerciale şi cu materialele publicitare este eronată. Din perspectiva terţului furnizor de servicii, atât provenienţa produselor, cât şi provenienţa materialelor publicitare găzduite în baza serviciilor furnizate, sunt identificate şi dovedite prin punerea la dispoziţia reclamantelor a tuturor datelor şi informaţiilor privind identitatea contractorului de servicii.
Respingerea ultimei categorii de informaţii solicitate („identitatea altor persoane sau societăţi care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie”) este lipsită de motivare, chiar şi de una contradictorie, în raport cu reţinerea instanţei că pârâta S. putea fi în măsură să ofere informaţii referitoare la identitatea celui care foloseşte subdomeniul.
În raport cu poziţia de terţ furnizor pe care instanţa a reţinut-o pentru S., formularea folosită, anume „identitatea altor persoane sau societăţi care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie” se încadrează întocmai tezei legale conţinute de art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr.100/2005 cu privire la furnizarea de date privitoare la autor sau alte persoane care se încadrează în categoria vizată.
În plus, reţinerea instanţei cum că nu s-au solicitat informaţii cu privire la identitatea celui care folosea subdomeniile este greşită, deoarece informaţia solicitată în formularea folosită de reclamante reprezintă chiar identificarea autorului faptelor săvârşite prin subdomeniile găzduite. Astfel, abordarea instanţei contravine prevederilor OUG nr. 100/2005 şi ale Directivei 2004/48/EC.
În ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC P. S.R.L., recurentele au susţinut că instanţa, în mod eronat, a asimilat prejudiciul moral incident în cauză prejudiciului material.
Instanţa susţine, în cadrul deciziei recurate, că prejudiciul creat în dauna reclamantelor se cuantifică într-un prejudiciu material şi nu moral, întrucât „pierderile de imagine şi diluarea mărcii se reflectă în afectarea cotei de piaţă şi a vânzărilor”.
O astfel de abordare a prejudiciului este nelegală în raport cu Directiva 2004/48/EC, Legea nr. 84/1998, OUG nr. 100/2005, dar şi cu jurisprudenţa constantă a instanţelor române care fie reglementează explicit, fie consacră prin jurisprudenţa existentă, un prejudiciu moral rezultat din încălcarea mărcii, separat de prejudiciile materiale, în cauză fiind o parte componentă a prejudiciului general cauzat reclamantelor prin pierderea imaginii şi diluţia mărcii.
În orice caz, dificultatea cuantificării prejudiciului material astfel cauzat nu exclude obligativitatea unui demers similar şi concordant în raport cu prejudiciul moral rezultat în urma aceloraşi fapte prejudiciabile.
Deşi existenţa prejudiciului moral este consfinţită de texte legale, este adevărat că legea nu prevede un algoritm matematic sau anumite principii contabile în baza cărora să se calculeze prejudiciul moral. Cu toate acestea, singura obligaţie a reclamantelor sub aspectul probaţiunii consta în oferirea, ca baza de estimare a prejudiciului, a cât mai multor criterii care să asigure caracterul rezonabil al estimării.
Orice altă interpretare faţă de cea enunţată mai sus este împotriva sensului Directivei 2004/48/EC şi a Legii nr. 84/1998, ambele prevăzând explicit o componentă morală a prejudiciului, distinctă de cea materială.
S-a susţinut, totodată, că instanţa a interpretat în mod eronat art. 14 alin. (2) lit. b) din OUG nr.100/2005 ca excluzând componenta morală a daunelor-interese.
Instanţa a susţinut că „recurgerea la alternativa oferită de litera b) nu permite adăugarea unei sume pentru una din componentele pagubei indicate la litera a)”, fără să ofere, însă, mijloacele de analiză logico-juridică în sprijinul concluziei desprinse.
Astfel, litera b fiind o alternativă a literei a), trebuie să presupună şi cuprinderea unui prejudiciu moral, expres menţionat în cuprinsul literei a). Conceptul de alternativ nu defineşte o întindere diferită a daunelor, ci o modalitate de estimare care se raportează la alţi factori. Ca atare, eliminarea prejudiciului moral din sfera cuprinsă de litera b) face ca aceasta să nu mai fie o alternativă a literei a).
Prin lit. b), nu se reglementează fixarea unei sume forfetare pentru acordarea de daune materiale, ci pentru acordarea de daune-interese. Astfel, recurgerea la alternativa oferită de lit. b) nu urmăreşte adăugarea la suma forfetară a unei componente suplimentare - prejudiciul moral, ci determinarea sumei forfetare de manieră a cuprinde ambele componente ale daunelor-interese, anume componenta materială şi componenta morală.
Din art. 14 alin. (2) lit. a) rezultă că legiuitorul face o distincţie clară între cele două tipuri de prejudicii cuprinse în noţiunea comună de daune-interese, în sensul că la stabilirea daunelor totale datorate ca urmare a actelor de contrafacere, instanţele trebuie să aibă în vedere atât factorii economici, cu alte cuvinte prejudiciul material, cât şi alte elemente decât factorii economici, şi anume prejudiciul moral.
Nu reiese sub nicio formă din cuprinsul legii, dar nici din practica judiciară anterioară, că voinţa legiuitorului este în sensul că prejudiciul moral reprezintă un criteriu de determinare a prejudiciului material, ci doar o parte componentă a prejudiciului total.
Trebuie avut în vedere faptul că prejudiciul moral reflectă pierderea distinctivităţii mărcilor, a valorii lor, dar şi pierderea clientelei titularului de marcă, asemenea pierderi având efecte atât în prezent, cât şi pentru viitor. Tocmai natura subiectivă a vătămării, rezultatul perturbării relaţiei fireşti dintre client şi marcă, fac ca prejudiciul moral să aibă un conţinut şi o semnificaţie proprie faţă de prejudiciul material. Cuantificarea prejudiciului moral va rămâne întotdeauna rezultatul unei estimări a gravităţii perturbării făcute relaţiei dintre client şi marcă în urma actelor de contrafacere.
În mod evident, distorsionarea mărcii şi a relaţiei sale cu clientul/consumatorul are efecte variate şi pe un termen greu de determinat, această atingere rămânând în sfera noţiunii de prejudiciu moral şi urmând a fi compensată separat de prejudiciul material chiar dacă, într-un final, toate acţiunile în legătură cu bunurile pot fi percepute doar în spectrul unor daune materiale.
Faptul că interpretarea corectă este cea expusă mai sus rezultă şi din aceea că şi legiuitorul naţional, dar şi cel al Uniunii Europene a fixat suma redevenţelor sau valoarea drepturilor ce ar fi fost datorate dacă persoana care a încălcat dreptul ar fi cerut autorizaţia de utilizare (adică valoarea unei licenţe) - concepte economice care pot acoperi noţiunea de prejudiciu material - ca reprezentând valoarea minimă a daunelor stabilite în baza literei b): „fixarea unei sume forfetare pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puţin suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauza.”
Astfel, în aplicarea lit. b), instanţele au obligaţia de a estima daunele-interese, nu doar în raport cu prejudiciul material, definit minimal, dar şi în raport cu prejudiciul moral, neexistând nicio interdicţie în cadrul reglementării aplicabile pentru ca estimarea unei sume fixe/forfetare să se facă cuprinzând daunele materiale şi daunele morale.
Prin motivele de recurs formulate, pârâta SC P. S.R.L. a invocat prevederile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C.proc.civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C.proc.civ., deoarece din decizia recurată lipsesc motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor (art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 105 alin. 2 şi art. 261 pct. 5 C.proc.civ.).
Recurenta – pârâtă a susţinut că instanţa de apel a preluat integral şi aproape necenzurat susţinerile reclamantelor pe care şi le-a însuşit în totalitate, fără a indica propria analiză care a condus la soluţia dispusă.
Astfel, instanţa a preluat conţinutul argumentelor referitoare la prejudiciul solicitat prin acţiunea precizatoare şi mai ales din conţinutul concluziilor scrise depuse de reclamante.
Instanţa de apel nu a preluat susţinerile reclamantelor pentru a le reda într-o manieră proprie, ci le-a transcris, prin preluarea efectivă a acestora, păstrând inclusiv aprecierile de natură personală ca fiind „simbolic” procentul solicitat, dar şi trimiterea la o pretinsă licenţă despre care nici reclamantele nu au precizat ce reprezintă şi de ce pentru fiecare dintre reclamante costul unei licenţe este identic şi unic. Nu se explică de ce poate fi considerată simbolică o sumă de peste 1.000.000 de lei, cât reprezintă valoarea însumată a prejudiciului stabilit prin decizia recurată.
Instanţa de apel nu a prezentat argumente proprii, ci a preluat o serie de argumente la care reclamantele au renunţat, respectiv puterea de lucru judecat a situaţiei de fapt pretins stabilite de prima instanţă, referitoare la activitatea de comercializare desfăşurată de către pârâtă pe site-ul (….)ro.
În realitate, niciodată prin domeniile web ...ro, ….ro nu au fost comercializate produsele S.C. P. S.R.L., aceste susţineri regăsindu-se doar în acţiunea introductivă, susţineri la care au renunţat ulterior chiar reclamantele. Astfel, iniţial reclamantele au susţinut comercializarea produselor prin sistem comparativ pe cele două site-uri, însă ulterior şi-au nuanţat poziţia şi au susţinut doar existenţa unor tabele comparative pe grupe de arome care indicau preţuri mai mici ale produselor similare ale pârâtei.
Faptele pretinse de reclamante vizau existenţa unor informaţii referitoare la originea produselor (substanţele de bază erau achiziţionate de la acelaşi producător). Tabelul comparativ depus de reclamante nu a fost identificat pe respectivele site-uri, dovadă fiind că acesta nu poartă adresa URL de unde a fost descărcat.
Mai mult decât atât, s-a reţinut ca fiind soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie următorul aspect: „(...) Legea nr. 365/2002 (art. 14) privind comerţul electronic, care nu a fost invocată în prezenta cauză în faţa primei instanţe, în cadrul termenului legal, de către reclamante (...)”.
De asemenea, în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc nicăieri argumentele avute în vedere pentru a respinge cererile şi apărările pârâtei.
Astfel cum s-a reţinut şi în practica judiciară, motivarea unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părţi prin prisma susţinerilor, apărărilor şi probelor de la dosar, nu se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C.proc.civ. cu privire la elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Mai mult, cu privire la soluţia ce se impune în cazul inexistenţei unei motivări proprii a instanţei de judecată, respectiv în cazul în care motivarea lipseşte cu desăvârşire întrucât nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de părţi au fost înlăturate, Înalta Curte a statuat că o astfel de hotărâre este nulă şi se impune casarea sa, cu reluarea judecăţii.
Recurenta a mai susţinut că argumentele invocate în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ. susţin şi existenţa unor considerente contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C.proc.civ.), deoarece instanţa de apel şi-a întemeiat decizia pe acte şi fapte la a căror susţinere reclamantele au renunţat şi pentru care nu există dovezi la dosarul cauzei, totodată, a reţinut eronat că pârâta a comercializat produsele prin site-urile internet indicate prin domeniile web ….ro şi ….ro.
Cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ. este incident şi prin prisma faptului că instanţa de apel a interpretat eronat limitele rejudecării apelului, aşa cum rezultă din Decizia nr. 1135 din 28.04.2015, pronunţată în prezenta cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând în mod greşit o pretinsă autoritate de lucru judecat faţă de pretinse fapte ale pârâtei.
Prin decizia de casare a Înaltei Curţi, s-a reţinut că recursul pârâtei a fost fondat şi ca urmare a aplicării nelegale a dispoziţiilor OUG nr. 100/2005, deoarece pârâta nu poate fi obligată la plata unui prejudiciu în beneficiul titularului dreptului pretins încălcat, fie că sunt daune-interese sau daune morale, doar pe baza unor calcule matematice şi fără raportare la probe concrete.
Orice sumă care ar putea fi acordată reclamantelor ar trebui să fie corespunzătoare prejudiciului pe care acestea l-ar fi suferit în mod real, ca urmare a vreunei încălcări săvârşite de către pârâtă a unui drept de proprietate industrială al reclamantelor. Prejudiciul ar trebui să fie individualizat în mod concret şi pus în legătură de cauzalitate cu o încălcare efectivă, probată şi nu doar ca urmare a unor menţiuni şi referiri la pretinse liste comparative care nu au avut vreo legătură reală cu vânzările de produse ale pârâtei.
Aşa cum a stabilit Înalta Curte prin Decizia nr. 1135 din 28 aprilie 2015, în cauză, reclamantele nu au solicitat măsuri privind conservarea eventualelor probe în temeiul OUG nr. 100/2005, nu au adus niciun fel de probe care să conducă la concluzia unei eventuale răspunderi civile delictuale.
Trebuie ţinut cont şi de faptul că prin sentinţa Tribunalului Bucureşti pârâta a fost obligată la încetarea oricăror încălcări a drepturilor la marcă ale reclamantelor, fără a se preciza care sunt mărcile încălcate, care ar fi formele efective ale acestor încălcări, fiind menţionate demersurile pârâtei de a sista orice livrare sau aprovizionare către SC Q. SRL, încă din anul 2010.
Cât priveşte pe SC R. SRL, aceasta nu a avut niciodată calitatea de distribuitor al produselor P. şi, de altfel, din documentele depuse de reprezentantul societăţii la dosarul de fond rezultă că societatea nu a avut niciun fel de activitate.
Recurenta pârâtă a mai susţinut că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C.proc.civ.).
Cu toate că limitele rejudecării apelului au fost clar fixate de ÎCCJ şi se impunea verificarea aspectelor legate de activităţile derulate prin intermediul site-urilor internet indicate în considerentele deciziei de casare: wvvw(…)ro şi www(...)ro nu numai în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a S., ci şi cu privire la prejudiciul pretins prin prisma pretinselor acte de contrafacere, instanţa de apel a procedat la verificarea formală a unor aspecte netăgăduite şi anume găzduirea de către S. a celor două spaţii de stocare, fără, însă, a verifica şi dacă există vreo legătură între pârâtă şi respectivele domenii, considerând nejustificat că asupra acestor aspecte funcţionează autoritatea de lucru judecat.
Instanţa de fond nu a precizat vreo formă de încălcare de către pârâtă a mărcilor reclamantelor. Aceasta a pronunţat o sentinţă prin care obliga la încetarea oricăror încălcări a drepturilor la marcă ale reclamantelor fără însă a preciza care sunt mărcile încălcate, care ar fi formele efective ale acestor încălcări, fiind clar precizate demersurile pârâtei de a sista orice livrare sau aprovizionare de orice fel către societăţile indicate de reclamante ca fiind distribuitori ai produselor proprii.
Prin precizările făcute de pârâtă chiar la solicitarea instanţei de apel în rejudecare (la termenul din 19.11.2015), s-a arătat că potrivit deciziei de casare, în legătură cu prejudiciul pretins, se impune a fi analizate următoarele aspecte: în ce măsură înscrisurile solicitate de la pârâta S. precum și probele administrate de reclamante la dosarul cauzei ar putea reprezenta încălcări ale mărcilor reclamantelor înfăptuite în mod efectiv de către S.C. P. S.R.L., iar în măsura în care acestea se dovedesc a fi încălcări imputabile, să se stabilească dacă există vreun prejudiciu suferit în mod real și efectiv de către reclamante, în patrimoniul acestora, în legătură de cauzalitate cu vreo faptă a pârâtei, și cuantumul efectiv al respectivului prejudiciu, determinat prin expertiză, care să aibă în vedere probele administrate în cauză şi vânzările efective ale produselor P. prin raportare la fiecare dintre mărcile pretins încălcate ale reclamantelor.
Instanţa de apel, în rejudecare, a omis total să analizeze sau să ia în considerare adresa de răspuns de la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Informatică şi care menţionează în mod clar lipsa legăturii dintre site-urile precizate de reclamante şi pârâtă.
Apelul formulat de către reclamante a indicat alte site-uri internet decât cele analizate şi anume www(...)ro şi www(….)ro. Aceste aspecte trebuiau să fie clarificate de către instanţa de apel în rejudecare.
Recurenta – pârâtă a susținut, totodată, că instanţa de apel, în rejudecare, a aplicat în mod eronat şi dispoziţiile art. 14 din OUG nr. 100/2005, ale art. 998 și 999 din Codul Civil de la 1864, nefiind analizată îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte prejudiciul acordat, precum și cele ale art. 274 din vechiul Cod de procedură civilă în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată la care a fost obligată (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).
În acest sens, recurenta a arătat că toate argumentele indicate anterior probează că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În plus, au fost susținute următoarele argumente:
Instanţa de apel a apreciat eronat justificarea prejudiciului acordat în temeiul art. 14 din OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală.
Reclamantele au susţinut iniţial că pârâtele ar fi comercializat prin vânzări online produse care contrafăceau mărcile reclamantelor. Ulterior au pretins, chiar în concluziile depuse în apel, că nu au susţinut niciodată că pârâta ar fi făcut comerţ online prin site-rile indicate. În pofida retractării de către reclamante a acestor afirmaţii şi a lipsei oricăror probe la dosar în acest sens, afirmaţiile privind comercializarea produselor pârâtei prin intermediul acelor site-uri au fost preluate de către instanţa de apel în rejudecare şi formează considerentele deciziei recurate.
Instanţa de apel nu a precizat temeiul de drept al acordării prejudiciului, dar din considerentele avute în vedere pentru respingerea cererii privind daunele morale se poate aprecia că acesta este reprezentat de art. 14 alin. (2) al OUG nr.100/2005.
Instanţa de apel şi-a însuşit integral modul de calcul invocat de reclamante prin cererea precizatoare din dosarul de fond, fără să-l treacă prin filtrul propriei analize şi a procedat greşit la acordarea daunelor - interese ca fiind justificate.
Instanţa de apel a apreciat în mod netemeinic şi nelegal că instanţa de fond ar fi greşit respingând ca nemotivat acest prejudiciu, care, în fapt, ar fi fost justificat prin explicaţiile furnizate de reclamante. Or, cererea precizatoare din dosarul de fond conține simple susţineri şi preluări din texte de lege fără legătură cu cauza, însuşite prin considerentele deciziei recurate.
În mod eronat s-a apreciat că instanţa de fond a reţinut o faptă ilicită în sarcina pârâtei, în condițiile în care în sentinţă nu se regăseşte nici în considerente, nici în dispozitiv vreo apreciere pe acest aspect.
Reclamantele nu au afirmat pe parcursul derulării prezentei cauze că produsele pretins comparate au aceeaşi esenţă. Afirmaţiile reclamantelor au vizat un tabel comparativ de preţuri pe grupe de arome unde apăreau şi produse ale reclamantelor.
Pornind de la afirmarea identității aromelor produselor - pe care o pune în mod greșit pe seama primei instanţe -, instanţa de apel a apreciat fără argumente că sunt întrunite condiţiile pentru acordarea prejudiciului cerut cu titlu de daune materiale.
Modalitatea de calcul a prejudiciului, așa cum este descrisă sumar în decizia recurată prin copierea integrală a modului de calcul indicat de reclamante, poate fi aplicată doar în lipsa unor elemente concrete de identificare a prejudiciului, aşa cum sunt în mod clar indicate în art. 14 alin. (2) lit. a) din OUG nr. 100/2005.
Acest criteriu este prevăzut cu titlu de alternativă la criteriile avute în vedere la litera a) „consecinţele economice negative, în special, pierderea câştigului suferită de partea vătămată/beneficiile realizate în mod injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat”.
Instanţa de apel nu a explicat de ce nu au fost stabilite eventualele consecinţe economice negative, cum ar fi pierderea câştigului, câtă vreme aceste informaţii erau la îndemâna reclamantelor, care puteau proba din punct de vedere contabil aceste pierderi și nici de ce nu au putut fi cuantificate eventualele beneficii realizate în mod injust de către pârâtă. Dacă aprecia că tabelul comparativ cu privire la pretinsa identitate de arome (pe care a apreciat-o nemotivat ca fiind dovedită) era o probă de netăgăduit a încălcării drepturilor reclamantelor şi că ar exista vreo legătură de cauzalitate între acest tabel şi vânzările produselor pârâtei, putea să dispună prin expertiză verificarea volumului vânzărilor acestor produse. Dacă ar fi existat o echivalenţă a produselor, putea fi calculat uşor de către un expert volumul de vânzări ale produselor indicate ca fiind echivalente cu cele ale reclamantelor.
Aceste determinări nu au fost făcute pentru că nu există o similaritate între produsele pârâtei şi cele ale reclamantelor. Toate cataloagele depuse ca probă în dosarul primei instanţe probează acest aspect.
Reclamantele au refuzat expertiza pentru că ştiau că nu există vreo legătură reală între produsele pârâtei şi cele precizate în centralizatorul de preţuri pe grupe de arome prezentat în anexă la cererea de chemare în judecată a reclamantelor.
Acordarea daunelor materiale se face prin raportare la criterii obiective. Raportarea la o pretinsă licenţă, fie de comercializare, fie de producţie, care ar avea valoare egală pentru toate reclamantele din cauză este un criteriu pur subiectiv şi nu unul obiectiv. Nu există la dosarul cauzei vreo dovadă privind costul acestor pretinse licenţe şi nici raţiunea pentru care a fost aleasă această sumă.
Recurenta – pârâtă a susținut, totodată, că instanţa de apel a apreciat eronat dispozițiile art. 998 – 999 C.civ., nefiind analizată îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte prejudiciul acordat, atât timp cât prima instanţă a apreciat în mod corect că reclamantele nu au putut dovedi că au suferit vreun prejudiciu efectiv, în patrimoniul lor.
La dosarul cauzei nu există nicio singură dovadă care să probeze existenţa vreunui prejudiciu suferit de reclamante ca urmare a pretinselor fapte ilicite puse abuziv pe seama pârâtei S.C. P. S.R.L. Există doar afirmaţii privind o iluzorie diluare a mărcilor, fără să fie indicată măcar o singură marcă ce ar fi suferit o diluare ca urmare a acţiunilor pârâtei. Aprecierile instanţei de apel din rejudecare vizează o pretinsă diluare a mărcilor reclamantelor, care este identică şi egală pentru toate reclamantele şi deşi nu poate fi apreciată „poate fi compensată” prin raportare la o licenţă iluzorie, criteriu pur subiectiv şi nesusţinut în mod concret de vreo probă.
Cu toate că nu există dovada realizării vreunor vânzări directe sau indirecte prin care S.C. P. S.R.L. să fi profitat de renumele mărcilor reclamantelor, neexistând la dosarul cauzei vreo dovadă care să ateste o vânzare realizată către un potenţial consumator înşelat cu privire la identitatea reală a produselor achiziţionate, instanţa de apel a apreciat că există un prejudiciu şi îl stabileşte în mod arbitrar potrivit criteriului mai sus descris. Pretenţiile unui risc de asociere între mărcile reclamantelor şi mărcile SC P. S.R.L. sunt nedovedite. Este imposibilă confuzia între mărci, dar şi între produse.
Susţinerile privind ipotetica concluzie a consumatorilor privind „alternativele mai ieftine apar pe piaţă şi sunt identificate prin intermediul unor mărci notorii, astfel că asocierea acestor categorii de produse cu mărcile notorii este iminentă” nu sunt justificate şi sunt integral preluate din cererea de chemare în judecată a reclamantelor, nefiind argumente ale instanţei la care să fi ajuns prin aplicarea unui filtru obiectiv. Încercarea de a dovedi o astfel de concepţie indusă în subconştientul consumatorilor de produse ce poartă mărcile reclamantelor prin existenţa în mediul on line a unor simple centralizatoare de preţuri este lipsită de seriozitate. Pe niciun produs al SC P. S.R.L. nu există vreo singură menţiune care să conducă vreun consumator, chiar puţin avizat, la concluzia că ar achiziţiona un produs similar cu al reclamantelor.
De asemenea, nu a fost probată vreo faptă care să justifice vinovăţia pârâtei SC P. S.R.L.
În pofida neapelării sentinţei primei instanţe, nu există autoritate de lucru judecat cu privire la vreo faptă care să justifice vreo formă de vinovăţie a pârâtei. Nu se precizează nicăieri în cuprinsul sentinţei din fondul cauzei care ar fi modalitatea concretă de încălcare a drepturilor reclamantelor.
Vinovăţia implică un caracter deliberat al acţiunii persoanei, asumarea riscului acestui
comportament. Nu se poate vorbi în cauză despre un caracter deliberat al acţiunilor pârâtei şi despre asumarea consecinţelor acţiunilor atâta vreme cât, prin conduita ei, pârâta a probat că nu are nicio legătură cu faptele pretinse de reclamante, că odată sesizată despre posibila existenţă a unor astfel de fapte a acţionat imediat, oprind de la distribuţie pe cei semnalaţi de reclamante că ar fi încălcat drepturile la marcă ale acestora (aspect semnalat în mod lipsit de echivoc de instanţa de fond pentru respingerea cererii privind prejudiciul).
Recurenta – pârâtă a mai susţinut că instanţa a apreciat eronat art. 274 din vechiul Cod de procedură civilă în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată.
Prin decizia recurată, au fost acordate cheltuieli de judecată neprecizate prin raportare la modul în care au fost pretinse şi justificate şi a apreciat o sumă egală în cuantum de 4000 lei pentru fiecare reclamant. Acest mod pauşal de atribuire, atât a prejudiciului cât şi a cheltuielilor de judecată, fără o acoperire prin trimitere la chitanţe sau orice dovezi de plată şi fără a explica dacă şi de ce au fost fixate în sumă egală sunt nelegale, deoarece nu constituie sume cheltuite efectiv de către reclamante. Pârâta nu are cunoştinţă de cuantumul total solicitat, atât timp cât cheltuielile au fost depuse la ultimul termen, nu i-a fost prezentată o copie şi nici nu s-a precizat cuantumul acestora), totodată nu există vreo menţiune cu privire la criteriul de calcul al acordării acestor cheltuieli de judecată.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Prin motivele de recurs formulate, pârâta SC P. S.R.L. a criticat, printre altele, premisa de analiză a apelului reclamantelor reţinută prin decizia recurată, anume puterea de lucru judecat a aspectelor soluţionate prin hotărârea tribunalului.
În acest context, se impune analizarea cu prioritate a recursului pârâtei, dat fiind că eventuala admitere a criticii menţionate ar lipsi de finalitate analiza, cel puţin în parte, a recursului reclamantelor, ce vizează chestiuni soluţionate de către instanţa de rejudecare a apelului pornind de la premisa anterior arătată.
I. În ceea ce priveşte recursul pârâtei SC P. S.R.L., partea a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C.proc.civ., însă, din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează doar în cazurile de recurs descrise de art. 304 pct. 5 şi 9.
Cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ. are în vedere interpretarea greşită a cauzei dreptului dedus judecăţii, adică a titlului pe care se întemeiază pretenţiile reclamantelor.
Or, susţinerile recurentei – pârâte nu vizează titlul din care decurg drepturile exclusive ale reclamantelor asupra mărcilor înregistrate, ci neanalizarea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei SC P. S.R.L., pretinzându-se că instanţa de rejudecare nu a cercetat aspectele esenţiale relevate de precizările depuse de către pârâtă la termenul de judecată din 19.11.2015, vizând existenţa unei încălcări a drepturilor reclamantelor, imputabile pârâtei, a unui prejudiciu cert, precum şi întinderea acestuia. Din acest motiv, criticile formulate nu pot fi analizate pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C.proc.civ.
În privinţa cazului de recurs descris de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., se observă că susţinerile astfel întemeiate se încadrează, în realitate, în cazul de casare de la pct. 5 al aceleiaşi norme.
Pe de o parte, argumentele referitoare la modalitatea de motivare a deciziei sunt comune, încadrate fiind chiar de către recurentă în ambele cazuri de recurs, pentru demonstrarea neîntrunirii exigenţelor din art. 261 pct. 5 C.proc.civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil. Întrucât eventuala admitere a criticilor cu acest obiect ar face imposibilă exercitarea controlului judiciar în absenţa considerentelor esenţiale pe care se fundamentează soluţia atacată şi ar impune casarea deciziei, este justificată evaluarea susţinerilor în contextul art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Pe de altă parte, criticile privind reţinerea puterii de lucru judecat şi limitele rejudecării apelului vizează încălcarea de către instanţa de apel a unor norme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, ceea ce conduce la incidenţa cazului de casare din art. 304 pct. 5 C.proc.civ.
Pe acest temei, urmează a se constata că aceste din urmă critici nu sunt fondate.
Prin sentinţa nr. 338 din 13.02.2013 pronunţată în prezenta cauză, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantelor şi a dispus obligarea pârâtelor să înceteze folosirea în activitatea comercială a semnelor identice sau similare mărcilor înregistrate ale reclamantelor şi, totodată, să înceteze folosirea pe site-urile proprii a semnelor identice sau similare mărcilor reclamantelor.
Pârâta SC P. S.R.L. nu a declarat apel împotriva sentinţei, astfel încât dispoziţia de admitere a cererii în contrafacere este definitivă şi irevocabilă ca urmare a neapelării, conform art. 377 alin. (1) pct. 2 şi art. 377 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ.
Reclamantele au declarat apel, în ceea ce priveşte pretenţiile formulate în contradictoriu cu pârâta SC P. S.R.L., împotriva dispoziţiei primei instanţe de respingere a cererii de acordare de daune – interese.
Apelul a fost admis prin decizia nr. 176 din 23.10.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare, ca urmare a desfiinţării în parte a sentinţei, şi pentru judecarea cererii de acordare a daunelor materiale şi morale, însă decizia Curţii de Apel a fost casată prin decizia nr. 1135 din 28.04.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerându-se, în ceea ce priveşte cererea în pretenţii a reclamantelor, că s-a dispus în mod greşit desfiinţarea sentinţei pe acest aspect.
În raport de împrejurarea că pârâta nu a declarat apel, instanţa de rejudecare a apelului după casare a constatat în mod corect că dispoziţia primei instanţe de admitere a cererii în contrafacere, definitivă şi irevocabilă, beneficiază de putere de lucru judecat în privinţa dispoziţiei de admitere a cererii în contrafacere, iar acest efect s-a produs nu numai în privinţa dispozitivului sentinţei, dar şi al considerentelor esenţiale pe care acesta se sprijină.
Astfel, prin sentinţă s-a reţinut că pârâta SC P. S.R.L. se foloseşte de mărcile notorii ale reclamantelor, de vreme ce pe site-ul www(...) ro este postat la secţiunea colecţia de parfumuri catalogul produselor P., iar în dreptul fiecăruia este menţionat numele unei mărci notorii, redate în mod identic sau cvasi-identic, printre care şi mărcile reclamantelor. De asemenea, pe acelaşi site www(...) ro este publicat un alt catalog în care sunt prezentate, însoţite de o scurtă descriere, produsele P. comercializate, iar la pag. 56 este un tabel în care produsele de parfumerie P., identificate prin denumire şi codul aferent (coloana din mijloc) sunt grupate în funcţie de familia şi grupa de arome din care fac parte (coloana din stânga), fiind prezentate prin comparaţie cu parfumuri purtând mărci cunoscute, printre care şi mărcile reclamantelor redate în mod identic sau cvasi-identic, având arome corespunzătoare (coloana din dreapta).
Din aceste considerente reiese că instanţa a constatat întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice – pe temeiul cărora a fost formulat primul capăt de cerere din acţiunea introductivă - pentru admiterea cererii în contrafacere.
Aşadar, s-a constatat existenţa faptei de încălcare a drepturilor reclamantelor asupra mărcilor indicate în cererea de chemare în judecată, constând în folosirea unor semne identice sau cvasi–identice cu mărcile reclamantelor pentru produse identice (parfumuri), dispunându-se încetarea acestor acte de încălcare.
În aceste condiţii, în mod corect a constatat instanţa de rejudecare a apelului că a intrat în puterea lucrului judecat situaţia de fapt stabilită de prima instanţă în sensul că pârâta S.C. P. S.R.L., pentru a-şi comercializa produsele (parfumuri), s-a folosit de mărcile notorii aparţinând reclamantelor în sensul asocierii prin comparaţie a produselor sale de produsele reclamantelor în cadrul unor grupe de arome, iar activitatea de comercializare s-a desfăşurat pe site-ul (….).ro, corespunzătoare unui subdomeniu găzduit pe serverele pârâtei S., prin intermediul platformelor oferite de aceasta prin domeniile web ….ro, ….ro.
Aspectele soluţionate prin dispoziţia definitivă şi irevocabilă a primei instanţe în mod corect nu au făcut obiectul cercetării judecătoreşti în apel, în caz contrar încălcându-se în mod inadmisibil puterea de lucru judecat de care beneficiază dispoziţia, împreună cu considerentele pe care se sprijină.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei, în rejudecarea apelului reclamantelor nu putea fi reevaluată săvârşirea de către pârâtă a faptei de încălcare a drepturilor reclamantelor prin comercializarea pe internet de produse identice purtând semne identice sau cvasi-identice cu mărcile reclamantelor, în modalitatea arătată în sentinţa tribunalului.
Este lipsită de relevanţă în context referirea recurentei la statuările din decizia de casare nr. 1135 din 28.04.2015 a Înaltei Curţi, în condiţiile în care dispoziţia primei instanţe de admitere a cererii în contrafacere nu a făcut obiectul apelului, iar decizia de casare a avut în vedere exclusiv dispoziţiile adoptate prin decizia de apel.
De altfel, recurenta susține în mod eronat că prin decizia de casare s-ar fi considerat fondat recursul său și prin prisma faptului că s-ar fi făcut o aplicare nelegală a dispozițiilor OUG nr. 100/2005. După cum s-a arătat, în ceea ce privește cererea reclamantelor de acordare a daunelor materiale și morale, formulată și în contradictoriu cu pârâta P., Înalta Curte a constatat doar că sentința a fost în mod greşit desfiinţată și a trimis cauza spre rejudecare pentru analiza în fond a motivelor de apel, recursul pârâtei P. fiind admis exclusiv pe acest aspect.
Din considerentele expuse, rezultă că nu sunt fondate criticile referitoare la reţinerea puterii de lucru judecat şi limitele rejudecării apelului, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ., dar nici cele vizând nemotivarea deciziei recurate în legătură cu fapta ilicită, în condițiile în care, în mod corect, instanța de apel a expus argumentul pentru care nu a mai cercetat situația de fapt reținută de către prima instanță, anume puterea de lucru judecat de care beneficiază un aspect dezlegat în mod irevocabil.
Cât privește celelalte condiții ce trebuie întrunite pentru atragerea răspunderii pârâtei pentru fapta de încălcare a dreptului exclusiv la marcă al reclamantelor, se constată că nu pot fi primite motivele de recurs vizând nemotivarea deciziei recurate și încălcarea ori aplicarea greșită a legii.
Instanța de apel a apreciat că fapta ilicită reținută de prima instanță a generat un prejudiciu reclamantelor, constând în diluarea mărcilor lor de renume de care s-a folosit pârâta în activitatea sa, cu riscuri de pierderi de imagine, în condiţiile în care consumatorul ajunge să creadă că pe piaţă există în mod legal atât produse originale, cât şi alternativele unor produse cu aceeaşi esenţă, dar mai ieftine.
Această apreciere relevă nu numai o motivare corespunzătoare a deciziei, însă și aplicarea corectă a legii, cât timp decurge chiar din constatările primei instanțe în adoptarea soluției de admitere a cererii în contrafacere.
Chiar dacă răspunderea autorului faptei de contrafacere poate fi considerată drept o formă a răspunderii civile delictuale, este antrenată nu pe temeiul dispozițiilor de drept comun privind răspunderea pentru fapta proprie, din art. 998 și 999 C.civ., a căror încălcare a fost criticată prin motivele de recurs, ci pe temeiul prevederilor legii speciale a mărcilor, care reglementează un mijloc specific de apărare a dreptului exclusiv la marcă.
Or, în contextul art. 36 din Legea nr. 84/1998, pentru a se dispune interzicerea folosirii mărcii de către terţi, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului mărcii, este suficientă îndeplinirea condițiilor anume prevăzute, care nu includ dovedirea de către titular a vreunei consecințe păgubitoare produse de fapta de încălcare a dreptului la marcă. Existența prejudiciului este prezumată de legiuitor din însăși fapta de încălcare, din moment ce interzicerea actelor de folosire a mărcii de către terți înseamnă tocmai înlăturarea consecințelor păgubitoare și preîntâmpinarea măririi prejudiciului.
Așadar, constatarea existenței contrafacerii de către prima instanță în prezenta cauză implică existența unui prejudiciu pentru titularele mărcilor, iar din modalitatea în care a fost săvârșită fapta de încălcare, descrisă în considerentele sentinței, reiese că prejudiciul este consecința atingerii aduse notorietății mărcilor de care s-a folosit pârâta în activitatea de comercializare a propriilor produse, prin asocierea lor cu produsele purtând mărcile notorii, în cadrul unor grupe de arome, după cum, în mod corect, s-a reținut în decizia recurată.
De asemenea, din constatarea existenței contrafacerii rezultă săvârşirea cu vinovăţie a faptei de încălcare a dreptului exclusiv la marcă, deoarece, prin derogare de la regulile de drept comun ale răspunderii civile delictuale, în cazul faptei de contrafacere legiuitorul prezumă şi existenţa vinovăţiei
autorului, răspunderea acestuia fiind antrenată chiar prin săvârşirea încălcării acestui drept.
În acest context, în mod corect, instanţa de apel s-a raportat la considerentele primei instanţe pentru a reţine că sunt întrunite în persoana pârâtei condiţiile specifice pentru repararea prejudiciului pentru săvârşirea contrafacerii, pe temeiul art. 36 din Legea nr. 84/1998, nefiind incidente prevederile art. 998 şi 999 C.civ.
Cât priveşte modul de calcul al prejudiciului produs prin încălcarea dreptului exclusiv la marcă al reclamantelor, se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 14 din OUG nr. 100/2005, decizia recurată conţinând argumentele referitoare la întinderea prejudiciului.
Art. 14 alin. (2) din ordonanţă reglementează criteriile de evaluare a prejudiciului suferit de către titularul dreptului la marcă încălcat, ca urmare a actelor de contrafacere.
Ipotezele de la lit. a) şi b) sunt prevăzute în mod alternativ, iar opţiunea pentru alegerea unuia sau a celuilalt mod de calcul aparţine titularului dreptului la marcă, fără a fi necesar ca acesta să justifice alegerea şi nici să probeze, în cazul opţiunii pentru ipoteza de la lit. b), imposibilitatea recurgerii la varianta de la lit. a).
Succesiunea metodelor de calcul nu semnifică o ordine obligatorie de parcurgere, ci reflectă doar măsura în care fiecare metodă răspunde interesului titularului ca prejudiciul efectiv suferit să fie reparat.
Astfel, atunci când se referă la „consecinţele economice negative”, adică la prejudiciul material, prima ipoteză permite titularului dreptului determinarea prejudiciului produs în mod efectiv, prin raportare la pierderea câştigului titularului sau la beneficiul injust al autorului contrafacerii, în timp ce a doua ipoteză permite determinarea cuantumului potrivit şi necesar pentru repararea prejudiciului suferit.
În mod obişnuit, titularul este interesat în repararea prejudiciului efectiv, ceea ce explică plasarea prioritară a acestei metode de calcul, dar în egală măsură poate opta pentru cea de-a doua metodă indicată explicit, dacă nu poate stabili întinderea prejudiciului efectiv, anume „suma redevenţelor sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate în cauză”.
Manifestarea de voinţă a titularului dreptului încălcat în sensul indicării unei metode de calcul dintre cele prevăzute de lege nu poate fi cenzurată de către instanţă, cât timp îi este permisă alegerea modului de calcul, iar scopul reglementării este acela al instituirii unor metode echivalente cu aceeaşi finalitate, anume repararea unuia şi aceluiaşi prejudiciu. Din acest motiv, valorificarea de către instanţă a opţiunii titularului reflectă în mod corespunzător principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil.
În cauză, reclamantele au arătat că, în ceea ce priveşte prejudiciul material solicitat de la pârâte, art. 14 din OUG nr. 100/2005 prevede şi posibilitatea fixării unei sume forfetare, pentru situaţiile când nu este posibilă calcularea daunelor în baza celorlalte elemente prevăzute de actul normativ şi că reclamantele au înţeles să solicite despăgubiri reprezentând echivalentul valorii minime a unei licenţe pentru fiecare titular de marcă, având în vedere perioada de trei ani anteriori datei introducerii acţiunii şi prin raportare la cifra de afaceri a pârâtelor, pe baza datelor furnizate de Ministerul Finanţelor.
Instanţa de apel a respectat întocmai voinţa reclamantelor, acordând daune materiale printr-o sumă forfetară raportată la valoarea minimă a unei licenţe, reprezentând 1% din cifra de afaceri a pârâtei SC P. S.R.L.
Pentru considerentele expuse anterior, instanţa de apel a dat, în mod corect, eficienţă principiului disponibilităţii şi a pronunţat o hotărâre în concordanţă cu normele incidente în cauză.
Stabilirea cuantumului daunelor – interese calculate pe baza criteriului legal reprezintă, însă, o chestiune de apreciere, ce nu poate fi cenzurată de către această instanţă de control judiciar, ale cărei atribuţii sunt circumscrise cercetării legalităţii, nu şi a temeiniciei deciziei recurate.
Faţă de cele expuse, au fost respinse toate criticile vizând motivarea deciziei recurate şi modul de aplicare a legii de către instanţa de apel.
A fost respins, totodată, şi motivul de recurs referitor la acordarea cheltuielilor de judecată pe temeiul art. 274 C.proc.civ.
Dispoziția de obligare a pârâtei la câte 4.000 lei cu acest titlu, către fiecare reclamantă, reflectă acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat achitat de fiecare reclamantă, dovedit prin facturile fiscale depuse la dosar, proporțional cu măsura în care a fost admis apelul reclamantelor și a fost schimbată sentința apelată, după cum s-a arătat în mod explicit în considerentele deciziei.
Cuantumul efectiv calculat reprezintă, astfel, consecința aprecierii instanței de apel a proporției sus – menționate, în vederea stabilirii măsurii în care partea care a câștigat procesul este îndreptățită la cheltuieli de judecată. Din acest motiv, nu se pune problema unei greșite aplicări a legii, pentru a fi incidentă ipoteza din art. 304 pct. 9 C.proc.civ., ci a temeiniciei deciziei, iar acest aspect nu poate face obiectul cenzurii instanței de control judiciar, ale cărei atribuții sunt circumscrise exclusiv verificării legalității hotărârii atacate, în raport de cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 304 C.proc.civ.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de către pârâta SC P. S.R.L., în aplicarea art.312 alin. (1) C.proc.civ.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamante, se reţine că motivele formulate au vizat menţinerea, prin decizia recurată, a dispoziţiilor primei instanţe de respingere atât a capătului de cerere având ca obiect obligarea S. la furnizarea de informaţii, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, cât şi a capătului de cerere privind obligarea pârâtei SC P. S.R.L. la daune morale.
Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. S. S.A., în limitele rejudecării apelului fixate prin decizia de casare nr.1135/2015 a Înaltei Curţi, instanţa de apel a cercetat legalitatea şi temeinicia dispoziţiei primei instanţe de respingere a cererii de obligare a pârâtei de a furniza informaţiile şi înscrisurile ce dovedesc provenienţa produselor comercializate pe site-urile www(...)ro şi www(...)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum şi identitatea altor persoane sau societăţi care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet.
În motivarea acestui capăt de cerere, reclamantele au arătat că pârâta S. este titularul obligaţiei corelative dreptului de informare al titularului unui drept de proprietate intelectuală, drept prevăzut de art. 8 alin. (1) din OUG nr.100/2005 şi care constă în posibilitatea de a obţine toate informaţiile în legătură cu originea, circuitele de distribuţie şi modalităţile de încălcare a drepturilor protejate, astfel încât actele vătămătoare şi prejudiciile create titularilor de drepturi să poată fi înlăturate.
În cadrul rejudecării, instanţa de apel a stabilit că pârâta S., în calitate de proprietar al domeniilor web ….ro și ….ro, a oferit servicii de stocare – hosting a informaţiilor furnizate de destinatarul serviciilor, adică de titularul subdomeniilor www(...)ro şi www(...)ro, subdomenii create pe platformele web proprietatea pârâtei. S-a constatat că reclamantele nu au probat că pârâta a oferit mai mult decât stocare – hosting celor două subdomenii ori că le-ar administra sau ar utiliza în vreun fel informaţia acolo stocată.
Ţinând cont de natura raporturilor dintre pârâta S. şi pârâta S.C. P. S.R.L., de natura raporturilor dintre pârâta S. şi titularii celor două subdomenii şi de natura informaţiilor solicitate de către reclamante, instanţa de apel a conchis în sensul că pârâta S. nu poate furniza respectivele informaţii, chiar dacă poate fi considerată o persoană care furnizează în scop comercial servicii utilizate în activităţi de contrafacere.
Motivele de recurs ale reclamantelor au vizat, în esență, modul de aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din OUG nr. 100/2005 în aprecierea calităţii procesuale pasive, pornind de la constatarea instanţei de apel în sensul că S. este o persoană care furnizează în scop comercial servicii utilizate în activităţi de contrafacere. Recurentele au făcut referire și la sarcina probei.
În conformitate cu art. 8 alin. (1) din OUG nr. 100/2005, „În cadrul unei acţiuni în justiţie având ca obiect încălcarea unui drept de proprietate industrială şi ca urmare a unei cereri a reclamantului, justificată şi proporţională în raport cu cauza, instanţa judecătorească competentă poate să ordone ca informaţii privind originea şi reţelele de distribuţie a mărfurilor sau serviciilor, care aduc atingere unui drept de proprietate industrială protejat, să fie furnizate de către persoana care a încălcat un drept protejat sau de către orice altă persoană care:” (…) „d) furnizează, în scop comercial, servicii utilizate în activităţi de contrafacere”.
După cum s-a reţinut prin decizia de casare nr. 1135 din 28.04.2015 pronunţată de Înalta Curte în ciclul procesual anterior, calitatea procesuală pasivă în cadrul acţiunii de faţă presupune a se determina: conţinutul concret al serviciilor de stocare-hosting (gratuit) pe propriul server, furnizate de către pârâtă; în ce au constat serviciile utilizate în activităţi de contrafacere; împrejurarea dacă pârâta s-ar putea afla, în baza contractului încheiat cu titularul subdomeniului, în posesia informaţiilor solicitate de către reclamante, ţinând cont că acestea nu fac parte dintre informaţiile pe care este obligată să le comunice conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic şi în funcţie de caracteristicile specifice ale serviciului furnizat.
Din aceste dezlegări şi din îndrumarea de a se verifica împrejurările de fapt menţionate, obligatorii pentru instanţa de rejudecare a apelului, conform art. 315 alin. (1) C.proc.civ., rezultă, în primul rând, că eventuala întrunire în persoana pârâtei a calităţii de furnizor în scop comercial de servicii utilizate în activităţi de contrafacere nu este suficientă, prin ea însăşi, pentru stabilirea obligaţiei acestei persoane de furnizare a informaţiilor solicitate de către reclamante, fiind necesar a se determina, în funcţie de natura informaţiilor şi de caracteristicile specifice ale serviciului furnizat, dacă pârâta este în posesia acelor date şi este în măsură să le furnizeze în mod efectiv.
Pe acest temei, nu pot fi primite susţinerile recurentelor în sensul că doar statutul de furnizor în scop comercial de servicii utilizate în activităţi de contrafacere, constatat de către instanţa de apel, conduce la identitatea dintre persoana pârâtei şi titularul obligaţiei de informare prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 100/2005, deci la întrunirea calităţii procesuale pasive, în timp ce concordanţa dintre informaţia solicitată şi cea care poate fi furnizată de aceasta potrivit legii sau potrivit propriilor atribuţii este o chestiune de fond.
Aceste susţineri contrazic considerentele obligatorii din decizia de casare, arătate anterior, motiv pentru care, în mod corect, instanţa de apel a considerat că natura informaţiilor solicitate şi caracteristicile specifice ale serviciului furnizat de către S. trebuie analizate chiar în contextul legitimării procesuale.
În al doilea rând, se constată că instanţa de apel s-a conformat deciziei de casare atunci când a stabilit conţinutul concret al serviciilor pârâtei, cu scopul determinării calităţii procesuale pasive.
Din acest punct de vedere, constatarea instanței referitoare la nedovedirea de către reclamante a împrejurării că pârâta S. ar administra chiar subdomeniile create de utilizatori pe platformele web ….ro şi ….ro, proprietatea pârâtei, ori că ar utiliza în vreun fel informația acolo stocată, pentru a conchide că pârâta nu este implicată într-un raport din care să rezulte că ar putea deține informațiile solicitate de către reclamante, echivalează cu aprecierea că informațiile efectiv cerute ar putea fi deținute de către furnizorul de servicii doar dacă ar fi administrat chiar subdomeniile (deci, nu numai domeniile proprietatea sa) sau ar fi avut dreptul să utilizeze informația stocată pe site-urile reprezentând subdomeniile.
În acest context, constatarea instanței referitoare la sarcina probei putea fi criticată doar dacă s-ar fi infirmat, concomitent, aprecierea vizând caracteristicile pe care ar fi trebuit să le aibă serviciul furnizat, pentru a fi concordante cu informațiile solicitate, în caz contrar, nefiind întrunită calitatea procesuală pasivă.
Or, recurentele nu au contestat această din urmă apreciere, ci au susținut că, în calitate de proprietar al domeniilor web, S. putea și trebuia să furnizeze cel puţin informaţiile privind persoanele care le administrează, respectiv să comunice acele date pe care utilizatorii le precizează la momentul înregistrării.
Această susținere nu are legătură, așadar, cu constatarea privind sarcina probei și nu poate fi considerată drept o critică pe acest aspect, însă este evidentă raportarea la un alt considerent din decizia recurată, prin care instanța de apel a constatat că nu a făcut obiectul solicitării reclamantelor identificarea persoanei care folosește subdomeniul și nu poate fi primită extinderea obiectului informațiilor dincolo de cele enumerate explicit în cererea adresată primei instanțe.
Aceeași afirmație se regăsește atât în cuprinsul criticii vizând natura informațiilor ce pot și trebuie furnizate de către pârâtă, dar și al celei privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 100/2005, din perspectiva sferei informațiilor solicitate.
Din cuprinsul motivelor de recurs astfel formulate, reiese că finalitatea reală a acestora este aceea a susținerii existenței obligației pârâtei de a arăta identitatea destinatarului serviciilor sale. În percepția reclamantelor, destinatarul serviciilor pârâtei, cu care aceasta a contractat, este însuși autorul faptelor săvârșite prin intermediul site-urilor găzduite de către pârâtă.
În raport de finalitatea motivelor de recurs, urmează a se cerceta dacă informațiile solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta S., astfel cum a fost completată, implică identificarea destinatarului serviciilor pârâtei, respectiv a titularului subdomeniilor www(...)ro şi www(...)ro.
După cum s-a arătat deja, reclamantele au solicitat obligarea acestei pârâte „de a furniza informaţiile şi înscrisurile ce dovedesc provenienţa produselor comercializate pe site-urile www(...)ro şi www(...)ro, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum şi identitatea altor persoane sau societăţi care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet.”
Aceste pretenții au fost formulate în contextul cererii împotriva pârâtei SC P. SRL, prin care reclamantele au arătat că aceasta este importator și distribuitor oficial în România pentru produsele companiei P. (deci, care aparțin firmei mamă, cu sediul în Polonia și cu filiale în mai multe țări, printre care și România, potrivit constatărilor primei instanțe).
Tribunalul a constatat întemeiate susținerile reclamantelor în sensul că pârâta P. se folosește de mărcile acestora și, astfel cum a reținut instanţa de apel, pe baza constatărilor intrate în puterea lucrului judecat, activitatea de comercializare s-a desfăşurat pe site-ul (…)ro, corespunzătoare unui subdomeniu găzduit pe serverele pârâtei S., prin intermediul platformelor oferite de aceasta prin domeniile web …..ro, ….ro.
În condițiile în care reclamantele au indicat pe pârâta SC P. S.R.L. drept autor al actelor de contrafacere, informaţiile solicitate de la pârâta S. au vizat, de fapt, date privind originea şi reţelele de distribuţie ale produselor comercializate de către pârâta P. S.R.L. pe site-urile menţionate.
Este adevărat că, potrivit art. 8 alin. (2) din OUG nr. 100/2005, informaţiile privind originea şi reţelele de distribuţie la care se referă alin. (1) al aceluiaşi articol pot cuprinde şi „numele şi adresele producătorilor, fabricaţilor, distribuitorilor, furnizorilor şi ale celorlalți deţinători anteriori de mărfuri sau servicii, precum şi ale angrosiștilor destinatari şi ale vânzătorilor de marfă cu amănuntul” (lit. b).
Întrucât art. 8 alin. (2) nu distinge între diferitele categorii de persoane cărora li se poate adresa o solicitare de furnizare a unor asemenea informaţii, trebuie acceptat, de principiu, că norma respectivă se aplică şi în cazul furnizorilor de servicii de comunicații electronice, prin intermediul cărora există indicii că săvârşire a unor fapte de încălcare a unui drept de proprietate intelectuală.
Spre deosebire, însă, de persoanele direct implicate în săvârşirea contrafacerii, pentru care informaţia din art. 8 alin. (2) lit. b) ar constitui o divulgare a propriei activităţi comerciale, în cazul furnizorilor de comunicaţii electronice se pune problema comunicării unor date cu caracter personal pe care le-ar deţine în virtutea unei abilitări legale de prelucrare a unor asemenea date.
O asemenea solicitare trebuie formulată în mod expres, prin indicarea atât a obiectului, cât şi a persoanelor vizate, şi nu dedusă dintr-o solicitare cu caracter general, precum cea formulată în cauză.
Pe de o parte, o formulare generică are caracter echivoc şi trebuie descifrată în contextul procedurii judiciare în cadrul căreia intervine.
Recurentele-reclamante au pretins, prin cererea de chemare în judecată împotriva S., că aceasta ar fi săvârşit ea însăşi fapte de contrafacere, deci au presupus că ar avea acces la date privind activitatea comercială a pârâtei P. S.R.L., în virtutea raportului juridic direct cu aceasta din urmă, şi nu prin prisma unui raport juridic pe care S. l-ar avea cu propriii abonaţi sau cu utilizatori ai serviciilor pe care le furnizează.
Aşadar, cererea întemeiată pe art. 8 alin.(1) din OUG nr. 100/2005 a fost formulată în contextul săvârşirii de către pârâta P. S.R.L. a contrafacerii, ceea ce înseamnă că informaţiile au fost solicitate mai degrabă în vederea soluţionării cererii împotriva P. S.R.L., şi nu neapărat în legătură cu terţi, chiar și în vederea iniţierii unor proceduri ulterioare.
Pe de altă parte, o cerere de comunicare a datelor cu caracter personal poate aduce atingere unui drept fundamental protejat de ordinea juridică a Uniunii Europene sau unui principiu general al dreptului Uniunii, precum principiul proporţionalităţii, astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În acest caz, chiar dacă o cerere de comunicare a datelor cu caracter personal în vederea asigurării efective a unui drept de proprietate intelectuală intră, prin obiectul său, în domeniul de aplicare al Directivei 2004/48, nu poate fi ignorat că, la momentul transpunerii directivei, statele membre au obligaţia să se asigure că se întemeiază pe o interpretare a directivei care permite un echilibru just între diferitele drepturi fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii.
În plus, la punerea în aplicare a măsurilor de transpunere a acestei directive, revine autorităţilor şi instanţelor din statele membre nu numai sarcina de a interpreta dreptul naţional într-un mod conform cu directiva, dar şi de a nu se întemeia pe o interpretare care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale respective sau cu alte principii generale ale dreptului Uniunii (a se vedea, în acest sens, hotărârea CJUE din 19.04.2012 din cauza C-461/10 Bonnier Audio, paragrafele 54-56, cu jurisprudenţa acolo citată, în special hotărârea Promusicae).
Faţă de acest context specific unei cereri de comunicare a datelor cu caracter personal adresate unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice, privind un abonat la internet sau un utilizator de internet, este necesar ca instanţa de judecată să fie în măsură să-şi îndeplinească ea însăşi obligaţia de rezultat consacrată în jurisprudenţa CJUE, în sensul de a cerceta legislaţia aplicabilă şi de a cântări, în funcţie de împrejurările cauzei şi ţinând seama în mod corespunzător de cerinţele care rezultă din principiul proporţionalităţii, interesele opuse ale titularilor de drepturi egal protejate, reprezentate de dreptul de proprietate intelectuală şi dreptul la viaţă privată (hotărârea Bonnier Audio citată anterior, paragrafele 59-60).
Or, această obligaţie nu poate fi îndeplinită în absenţa unei învestiri exprese a instanţei printr-o cerere de comunicare de informaţii vizând chiar persoana abonatului la internet sau a unui utilizator de internet, relevante într-o procedură în care afirmarea unei fapte de încălcare a dreptului de proprietate intelectuală să aibă în vedere tocmai acea persoană, ca autor al încălcării, cât timp protecţia datelor cu caracter personal este opusă protecţiei dreptului de proprietate intelectuală.
Faţă de toate considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că cererea formulată împotriva pârâtei S. nu include furnizarea de informaţii privind date cu caracter personal ale unui abonat sau ale unui utilizator al serviciilor oferite de pârâtă.
În consecință, motivul de recurs pe acest aspect va fi respins ca nefondat.
2. În ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL, recurentele – reclamante au criticat soluția de menținere a dispoziției primei instanțe de respingere a cererii lor de acordare a daunelor morale pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. b) din OUG nr. 100/2005.
Se constată că este fondată critica privind modul de interpretare de către instanța de apel a acestei prevederi legale ce conține criteriile de calcul al prejudiciului cauzat titularului unui drept de proprietate intelectuală prin acte de încălcare a dreptului.
Art. 14 din OUG nr. 100/2005 coincide cu art. 13 din Directiva 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.
În hotărârea pronunțată la data de 17 martie 2016 în cauza C – 99/15 Christian Liffers, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 13 alin. 1 din directivă trebuie interpretat în sensul că „permite persoanei prejudiciate printr‑o încălcare a dreptului său de proprietate intelectuală care solicită o despăgubire pentru prejudiciul material calculată, în conformitate cu al doilea paragraf litera (b) al alineatului (1) al acestui articol, pe baza valorii redevențelor sau a drepturilor care i‑ar fi fost datorate în cazul în care contravenientul i-ar fi cerut autorizația de a face uz de dreptul de proprietate intelectuală respectiv să solicite, în plus, despăgubiri pentru prejudiciul moral care i‑a fost cauzat, astfel cum sunt prevăzute la alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) al articolului menționat.”
În virtutea obligației ce revine instanței naționale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, interpretarea dată directivei se impune și în ce privește norma corespondentă din legea națională, în sensul că, pe temeiul art. 14 alin. (2) lit. b) din OUG nr.100/2005, titularul dreptului de proprietate intelectuală încălcat poate solicita în mod cumulativ despăgubiri pentru prejudiciul moral și pentru cel material suferit.
Cu toate acestea, constatarea anterioară nu semnifică obligația de acordare a daunelor morale ori de câte ori titularul dreptului încălcat este îndreptățit la repararea prejudiciului material, întrucât acesta nu este scutit de sarcina de a argumenta în mod corespunzător diferitele componente ale pagubei suferite prin încălcarea dreptului.
Această apreciere se regăsește în considerentele deciziei recurate, prin care s-a arătat că argumentul desprins din interpretarea prevederii legale aplicabile a fost unul subsidiar în raționamentul pe care s-a fundamentat soluția adoptată.
Astfel, instanța de apel a reținut că reclamantele nu au argumentat un alt prejudiciu moral decât cel decurgând din diluarea mărcii și pierderile de imagine, iar aceste elemente au fost luate în considerare în calcularea prejudiciului material, în modalitatea prevăzută de art. 14 alin. (2) lit. b) din OUG nr.100/2005.
Contrar susținerilor recurentelor, aprecierea anterioară nu relevă o asimilare a prejudiciului moral cu cel material, ci imposibilitatea unei duble reparații pentru același prejudiciu, în condițiile în care instanța de apel a considerat că, din moment ce prejudiciul material constă tocmai în aceste elemente și a fost reparat.
După cum s-a arătat în analiza recursului pârâtei, în cauză s-a constatat că prejudiciul este consecința atingerii aduse notorietății mărcilor de care s-a folosit pârâta în activitatea de comercializare a propriilor produse, prin asocierea lor cu produsele purtând mărcile notorii.
Notorietatea poate fi considerată un bun incorporal al persoanei juridice ce reflectă percepția publicului asupra imaginii acesteia, bun a cărui depreciere, ca urmare a încălcării dreptului la marcă, semnifică diminuarea atractivității mărcii și a atașamentului clientelei.
Prin urmare, nu se poate susține în același timp că atingerea adusă notorietății mărcii implică atât o componentă materială, cât și una morală a prejudiciului, care să impună o reparație distinctă, dar că ambele componente au în vedere aceleași elemente care au condus la deprecierea mărcii.
În aceste condiții și ținând cont și de faptul că, așa cum s-a arătat și în cadrul recursului pârâtei, stabilirea cuantumului daunelor – interese calculate pe baza criteriului legal reprezintă o chestiune de apreciere, ce nu poate fi cenzurată de către această instanţă de control judiciar, urmează ca motivul de recurs vizând aplicarea prevederilor art. 14 alin. (2) lit. b) din OUG nr.100/2005 să fie respins.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul reclamantelor, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ.