Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia penală nr. 184/2017

Asupra contestației în anulare de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 119 din 24 mai 2016 pronunțată în dosarul nr. x/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, cu majoritate, a admis apelurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 219 din 23 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/1/2013.

A desființat în parte sentința atacată și, rejudecând:

A descontopit pedepsele de câte 2 ani 2 luni și 20 de zile închisoare aplicate inculpaților B. și C., în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpaților B. și C., pe lângă pedepsele principale de câte 2 ani închisoare stabilite acestora pentru participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, pedepsele complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o durată de câte 2 ani.

A menținut pedepsele de câte 8 luni închisoare stabilite inculpaților B. și C. pentru participație improprie la infracțiunea de fals intelectual.

Conform art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 45 alin. (1) C. pen. a contopit pedepsele principale de câte 2 ani închisoare și pedepsele complementare aplicate, cu pedepsele principale de câte 8 luni închisoare și a dispus ca inculpații B. și C. să execute pedepsele cele mai grele, de câte 2 ani închisoare, la care a adăugat câte un spor de o treime din pedepsele de câte 8 luni închisoare, stabilind să execute pedepsele rezultante de câte 2 ani, 2 luni și 20 de zile închisoare și pedepsele complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o durată de câte 2 ani.

A menținut modalitatea stabilită de prima instanță privind executarea pedepselor pentru inculpații B. și C., respectiv suspendarea sub supraveghere.

A dispus ca pedepsele complementare aplicate inculpaților B. și C. să se execute, conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepselor sub supraveghere.

A înlăturat din sentința apelată dispoziția de obligare a inculpatului A. la plata sumei de 12.866,25 lei (RON), cu titlu de despăgubiri, către partea civilă Ministerul Apărării Naționale, ca urmare a achitării de către inculpat a sumei de 12.866,25 lei (RON), consemnată la X., cu recipisa din 26 februarie 2014 (dosar apel) și a ridicat măsura sechestrului asigurător instituită prin Ordonanța nr. 116/P/2006 din 20 mai 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor de corupție săvârșite de militari, asupra apartamentului apt. 42 din București, deținut de inculpatul A..

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A respins, ca nefondate, apelurile formulate de partea civilă D. și de inculpații E., F., B., G., F., G., H. și I. împotriva aceleiași sentințe.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a obligat apelanții intimați inculpați E., F., B., G., F., G., H. și I. la plata sumei de câte 630 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 130 lei, reprezentând onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a obligat apelantul parte civilă D. la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea apelului formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție au rămas în sarcina statului.

S-a dispus ca sumele de câte 130 lei, reprezentând onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși pentru apelantul inculpat A. și intimații inculpați J. și C., să fie plătită din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a constatat următoarele:

II. Prin Sentința penală nr. 219 din 23 martie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/1/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, printre altele, a dispus:

1.a) În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a achitat pe inculpatul J. pentru participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 C. pen. anterior, art. 248¹ C. pen. anterior, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 41 alin. (2) și art. 33 lit. a) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

b) În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a achitat pe același inculpat pentru participație improprie la infracțiunea de fals intelectual (două acte materiale) prevăzută de art. 289 C. pen. anterior, cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

c) În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a achitat pe același inculpat pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial (două acte materiale - participație improprie) prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 246, art. 248¹ C. pen. anterior, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 41 alin. (2) C. pen. anterior cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 33 lit. a) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

2.a) În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a achitat pe inculpata F. pentru participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 33 lit. a) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

b) În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a achitat pe aceeași inculpată pentru participație improprie la infracțiunea de fals intelectual (2 acte materiale) prevăzută de art. 289 C. pen. anterior, cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 33 lit. a) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.

3.a) În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 lit. c) C. pen. anterior, art. 80 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul E. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prin înlăturarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

b) În baza art. 289 C. pen. anterior, cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 lit. e) C. pen. anterior, art. 80 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de fals intelectual.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. anterior, a contopit pedepsele aplicate, de 1 an închisoare și de 2 luni închisoare și a dispus ca inculpatul E. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

În baza art. 81 C. pen. anterior, a suspendat condiționat executarea pedepsei rezultante de 1 an închisoare pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 359 C. proc. pen. anterior, a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior, referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii s-a dispus și suspendarea executării pedepsei accesorii.

4.a) În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 77 lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen., art. 79 alin. (3) C. pen. și art. 5 C. pen. a condamnat pe inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

b) În baza art. 321 C. pen. raportat la art. 52 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 77 lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen., art. 79 alin. (3) C. pen. și art. 5 C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de fals intelectual (două acte materiale).

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate de 2 ani închisoare și de 8 luni închisoare și a dispus ca inculpatul C. să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care a adăugat un spor de o treime din pedeapsa de 8 luni închisoare, respectiv pedeapsa de 2 ani, 2 luni și 20 zile închisoare.

În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 C. pen., a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei rezultante de 2 ani, 2 luni și 20 zile pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 92 alin. (1) C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a impus condamnatul următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natura a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen. a impus condamnatului să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o durată de 60 de zile, la SC K. SA, București sau Activități de întreținere și curățenie în cadrul Centrului de plasament L..

În baza art. 404 C. proc. pen. a atras atenția condamnatului asupra dispozițiilor art. 96 alin. (4) C. pen., referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

c) În baza art. 396 C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a achitat pe același inculpat pentru participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzut de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen., art. 75 alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen., art. 79 alin. (3) C. pen., art. 77 lit. a) C. pen. și art. 5 C. pen.

5. a) În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 52 alin. (3) C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 77 lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen., art. 79 alin. (3) C. pen. și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

b) În baza art. 321 C. pen. raportat la art. 52 alin. (3) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 77 lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen., art. 79 alin. (3) C. pen. și art. 5 C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 8 luni închisoare (două acte materiale).

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate de 2 ani închisoare și de 8 luni închisoare și a dispus ca inculpatul B. să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care a adăugat un spor de o treime din pedeapsa de 8 luni închisoare, respectiv pedeapsa de 2 ani, 2 luni și 20 zile închisoare.

În baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, a impus condamnatului următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natura a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., a impus condamnatului obligația să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței.

În baza art. 404 C. proc. pen. a atras atenția condamnatului asupra dispozițiilor art. 96 alin. (4) C. pen., referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

6.a) În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000, rap. la art. 248 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 lit. c) C. pen. anterior, art. 80 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul M. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prin înlăturarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. anterior, a contopit pedepsele aplicate, de 1 an închisoare și de 2 luni închisoare și a dispus ca inculpatul M. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 359 C. proc. pen. anterior, a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior, referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii s-a dispus și suspendarea executării pedepsei accesorii.

7.a) În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2), art. 76 lit. c) C. pen. anterior, art. 80 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul F. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prin înlăturarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

b) În baza art. 289 C. pen. anterior, cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) și art. 76 lit. e) C. pen. anterior, art. 80 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de fals intelectual, prin înlăturarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior, a contopit pedepsele aplicate, de 1 an și 6 luni închisoare și de 2 luni închisoare și a dispus ca inculpatul F. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen. anterior a suspendat condiționat executarea pedepsei rezultante de 1 an și 6 luni închisoare pe durata unui termen de încercare de 3 ani și 6 luni, stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 359 C. proc. pen. anterior, a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii s-a dispus și suspendarea executării pedepsei accesorii.

8. a) În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 lit. c) C. pen. anterior, art. 80 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul G. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prin înlăturarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

b) În baza art. 289 C. pen. anterior, cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 lit. e) C. pen. anterior, art. 80 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de fals intelectual (două acte materiale), prin înlăturarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. anterior, a contopit pedepsele aplicate de 1 an și 6 luni închisoare și de 2 luni închisoare și a dispus ca inculpatul G. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen. anterior, a suspendat condiționat executarea pedepsei rezultante de 1 an închisoare pe durata unui termen de încercare de 3 ani și 6 luni, stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 359 C. proc. pen. anterior, a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior, referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii s-a dispus și suspendarea executării pedepsei accesorii.

9.a) În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 lit. c) C. pen. anterior, art. 80 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prin înlăturarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior, a contopit pedepsele aplicate, de 1 an închisoare și de 2 luni închisoare și a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 359 C. proc. pen. anterior, a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior, referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii a dispus și suspendarea executării pedepsei accesorii.

10.a) În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 lit. c) C. pen. anterior, art. 80 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul H. la pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prin înlăturarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

b) În baza art. 289 C. pen. anterior, cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 lit. e) C. pen. anterior, art. 80 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de fals intelectual, prin înlăturarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. anterior, a contopit pedepsele aplicate, de 1 an și 2 luni închisoare și de 2 luni închisoare și a dispus ca inculpatul H. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 2 luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen. anterior, a suspendat condiționat executarea pedepsei rezultante de 1 an și 2 luni închisoare pe durata unui termen de încercare de 3 ani și 2 luni, stabilit în conformitate cu dispozițiilor art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 359 C. proc. pen. anterior, a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior, referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii s-a dispus și suspendarea executării pedepsei accesorii.

11.a) În baza art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 lit. c) C. pen. anterior, art. 80 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata I. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prin înlăturarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

b) În baza art. 289 C. pen. anterior, cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen. anterior, art. 75 lit. a) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 lit. e) C. pen. anterior, art. 80 C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe aceeași inculpată la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru participație improprie la infracțiunea de fals intelectual, prin înlăturarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior, a contopit pedepsele aplicate de 1 an și 6 luni închisoare și de 2 luni închisoare și a dispus ca inculpata I. să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an și 6 luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen. anterior, a suspendat condiționat executarea pedepsei rezultante de 1 an și 6 luni închisoare pe durata unui termen de încercare de 3 ani și 6 luni, stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, a interzis inculpatei exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 359 C. proc. pen. anterior, a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior, referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii a dispus și suspendarea executării pedepsei accesorii.

A obligat, printre alții, pe inculpatul E. la plata sumei de 15.846,7 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă Ministerul Apărării Naționale și a respins cererea de despăgubiri civile formulată de partea civilă D..

A luat act că partea civilă N. a renunțat la despăgubirile civile.

Prin aceeași hotărâre, s-a menținut măsura sechestrului asigurator instituit prin Ordonanțele nr. 116/P/2006 din 20 mai 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor de corupție săvârșite de militari, asupra apartamentelor/imobilelor (casă de locuit + teren) deținute de inculpații F., A., G., G., B., C., F. și prin Ordonanța nr. 116/P/2006 din 23 aprilie 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor de corupție săvârșite de militari, asupra apartamentului deținut de inculpata I., până la concurența sumelor datorate cu titlu de despăgubiri civile.

Totodată, a dispus anularea anumitor înscrisuri pentru fiecare dintre inculpații: F., C., B., G., F., G., A., I. și H., iar pentru inculpatul E. anularea următoarelor înscrisuri: declarația pe proprie răspundere (dosar urmărire penală); declarația pe proprie răspundere din 8 iunie 2015 (dosar urmărire penală) și raportul de audit public intern din 13 decembrie 2005 (dosar urmărire penală),

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpații E. și B. la plata sumelor de câte 6.040 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 4.000 lei, reprezentând cheltuielile judiciare din faza de urmărire penală, iar sumele de câte 2.040 lei, reprezentând onorariul expertului judiciar avansat din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

De asemenea, secția penală a Înaltei Curți, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpații C., G., F., G., A., H. și I. la plata sumelor de câte 5.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 4.000 lei, reprezentând cheltuielile judiciare din faza de urmărire penală. Sumele de câte 100 lei, reprezentând onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

În baza art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. c) C. proc. pen., a obligat inculpata F. la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 4.000 lei, reprezentând cheltuielile judiciare din faza de urmărire penală. Suma de 100 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

III. Împotriva deciziei penale nr. 119 din 24 mai 2016 pronunțată în dosarul nr. x/1/2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători contestatorul condamnat E., la 20 iunie 2017, a formulat contestație în anulare, înregistrată pe rolul instanței la aceeași dată, primul termen fiind stabilit aleatoriu la data de 25 septembrie 2017, în cameră de consiliu, în vederea discutării admisibilității în principiu a contestației în anulare formulate.

În cererea de contestație în anulare formulată în scris, prin intermediul apărătorului ales (dosar), contestatorul condamnat a invocat cazul prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., susținând, în esență, că instanța de apel a ignorat existența unei hotărâri definitive prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a pronunțat cu privire la aceleași fapte, existând dublă identitate de persoană și de obiect, astfel încât Înalta Curte - Completul de 5 Judecători ar fi trebuit să constate existența autorității de lucru judecat și încălcarea principiului ne bis in idem.

La termenul din 25 septembrie 2017, examinând admisibilitatea în principiu a căii de atac cu care a fost învestită, prin raportare la motivele invocate în scris și la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, prin încheierea din cameră de consiliu de la aceeași dată, a constatat că, în cauză sunt îndeplinite cumulativ dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. pen. și a admis în principiu contestația în anulare, fixând la 23 octombrie 2017 prim termen pentru soluționarea acesteia pe fond.

La termenul din 23 octombrie 2017 s-au desfășurat dezbaterile vizând contestația în anulare formulată, iar concluziile apărătorului contestatorului condamnat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al contestatorului condamnat au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând contestația în anulare formulată de condamnatul E., potrivit dispozițiilor art. 432 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători apreciază că, în raport cu motivele invocate, aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce se vor arăta:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind, deci, o cale de anulare pentru vicii și nulități relative la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuindu-se, astfel, la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

Tocmai caracterul de cale de atac extraordinară al contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit dispozițiilor art. 426 C. proc. pen. împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când deși legal citată a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre aceasta imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. pen., instanța, constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.

Din coroborarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. pen. cu art. 426, art. 427 și respectiv art. 428 C. proc. pen. rezultă că admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea penală, invocarea motivelor pe care se sprijină, prevăzute de art. 426 C. proc. pen., precum și invocarea dovezilor în susținerea căii extraordinare de atac depuse la dosarul cauzei.

Prin urmare, examinarea temeiniciei contestației în anulare nu poate avea loc decât ulterior admiterii în principiu a acesteia, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. pen.

În acest context, Completul de 5 Judecători reține că simpla indicare a cazului de contestație prevăzut de art. 426 lit. i), care formal, se regăsește între cele prevăzute expres și limitativ în art. 426 C. proc. pen., nu este suficientă pentru a conduce la admiterea contestației în anulare, impunându-se să existe o corespondență între motivele concrete invocate în susținerea contestației și cazurile în care aceasta poate fi formulată potrivit C. proc. pen.

În egală măsură, fiind o cale extraordinară de atac, pe calea contestației în anulare nu pot fi puse în discuție aspecte care au format deja obiectul analizei instanței de apel, căci aceasta ar echivala cu transformarea ei într-o a doua cale ordinară de atac - un apel deghizat - înfrângându-se astfel principiul dublului grad de jurisdicție instituit prin Noul C. proc. pen.

Se are în vedere, în acest context, respectarea principiului autorității de lucru judecat și al securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive, acesta impunând ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai poată fi discutată decât pentru fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente.

Astfel, potrivit jurisprudenței instanței europene puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei, asigurându-se, într-o cât mai mare măsură, un just echilibru între interesele relevante.

În acest punct, se reține că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o noua examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare."

Or, examinând motivele de contestație formulate de către condamnatul contestator, se constată că acestea, deși formal s-ar circumscrie unuia din cazurile de contestație prevăzute de lege - art. 426 lit. i) C. proc. pen. - practic anterior au format deja obiectul analizei primei instanțe și respectiv, instanței de control judiciar în calea de atac a apelului.

Astfel, pe fondul contestației, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că a fost invocat cazul de contestație în anulare prevăzut la art. 426 lit. i) C. proc. pen., situație în care contestația în anulare poate fi introdusă oricând, iar acesta devine incident când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

În ceea ce privește motivele invocate în sprijinul contestației în anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători reține că apărătorul ales al contestatorului condamnat a solicitat să se constate existența dublei identități de care este condiționată incidența autorității de lucru judecat, respectiv identitatea de persoană (ambele hotărâri definitive - Sentința penală nr. 131 din data de 12 februarie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/1/2013 și decizia penală nr. 119 din data de 24 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători în dosarul penal nr. x/1/2015 - fiind pronunțate împotriva contestatorului E.) și identitatea de obiect (ambele hotărâri definitive au fost pronunțate pentru aceleași fapte).

A invocat încălcarea dispozițiilor art. 6 C. proc. pen. care au consacrat principiul ne bis in idem, precum și ale art. 4 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit penal de către jurisdicțiile unui Stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale aceluiași Stat, considerând că sentința penală nr. 131 din data de 12 februarie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/1/2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, beneficiază de autoritate de lucru judecat.

În sprijinul celor relevate a invocat hotărârea pronunțată la 23 iunie 2015 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Butnaru și Bejan - Piser c. României, în care s-a constatat încălcarea prevederii europene sus-menționate prin faptul că reclamanta a fost judecată de două ori pentru aceleași fapte, (hotărâre în cuprinsul căreia se face trimitere și la principiile enunțate în cauza Serghei Zolotoukin c. Rusiei).

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, analizând apărările inculpatului în sensul constatării incidenței autorității de lucru judecat cu privire la considerentele și dispozitivul Sentinței penale nr. 131 din data de 4 februarie 2014 pronunțată în dosarul nr. x/1/2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, constată că, pe de o parte, acestea nu au caracter de noutate, întrucât inițial, acestea au fost susținute, respectiv cenzurate în fața primei instanțe (încheierea de dezbateri pe fond din 23 februarie 2015 și Sentința penală nr. 219 din 23 martie 2015 - dosar nr. x/1/2013), iar ulterior au fost reiterate, examinate și cenzurate de instanța de control judiciar în etapa apelului (încheierea de dezbateri din data de 18 aprilie 2016 și decizia penală nr. 119 din 24 mai 2016 - dosar nr. x/1/2015), iar pe de altă parte, că autoritatea de lucru judecat operează numai cu privire la o persoană față de care s-a desfășurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracțiune, fiind, așadar, corect înlăturate de instanțele anterior menționate.

- Astfel, prin Sentința penală nr. 131 din data de 4 februarie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/1/2013, s-a admis plângerea formulată de petentul E. în conformitate cu dispozițiile art. 278¹ C. proc. pen. din 1968 împotriva dispoziției din rechizitoriu și s-a dispus, schimbarea temeiului în baza căruia s-a adoptat soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații și uz de fals prevăzute de art. 292 C. pen. (2 fapte) și de art. 291 C. pen., din art. 10 lit. g) C. proc. pen. (împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale) în art. 10 lit. d) C. proc. pen. (neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor).

S-a relevat că deși există identitate de persoană și identitate de obiect, nu operează autoritatea de lucru judecat în cazul dedus judecății, deoarece, procedura soluționării unei plângeri formulată în conformitate cu dispozițiile art. 278¹ C. proc. pen. anterior nu presupune o judecată pe fondul cauzei.

Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, examinând plângerea formulată de petentul E. a constatat următoarele:

Cererea de schimbare a soluției de netrimitere în judecată

Acuzațiile în dosar au avut în vedere cumpărarea apartamentului din București și declarațiile notariale care au stat la baza cumpărării acestuia. Petentul a solicitat schimbarea temeiului soluției apreciind că fapta nu există. Instanța a constatat că, dat fiind că, în speță, declarațiile notariale la care se face referire în rechizitoriu există și sunt depuse la dosarul cauzei, fapt necontestat de petent, soluția prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen. anterior (fapta nu există) nu poate fi incidentă în cauză.

Soluția solicitată de petent (art. 10 lit. a) C. proc. pen.) a avut în vedere lipsa faptei în materialitatea ei, aspect infirmat de actele dosarului. Motivele concrete pentru care s-a criticat soluția de neîncepere a urmăririi penale au avut în vedere însă, lipsa consecințelor juridice ale faptelor pentru care este acuzat cu referire la elementele constitutive. Examinând soluția cu privire la elementele constitutive ale infracțiunilor raportate la cumpărarea locuinței, instanța a constatat că motivele pe care s-a întemeiat plângerea se încadrează în art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior (faptei îi lipsește unul dintre elementele constitutive), pentru următoarele considerente:

Prin rechizitoriul din data de 3 septembrie 2013, întocmit în dosarul penal nr. x/P/2006 s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunile de fals în declarații (două fapte) și uz de fals. Cele două infracțiuni de fals în declarații se referă la conținutul declarațiilor notariale din 13 februarie 2000 și din 8 iunie 2005 (rechizitoriu).

Conform art. 292 C. pen. anterior, declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unui organ sau instituții de stat ori unei alte unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. anterior, în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește pentru producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Falsul în declarații se referă la prezentarea trunchiată a situației locative în sensul că nu a menționat că deținuse o locuință din fondul locativ al Ministerului Apărării Naționale (M.Ap.N. în continuare) (rechizitoriu), respectiv că nu a menționat că a cumpărat o locuință în regim subvenționat din fondurile M.Ap.N. și nu a menționat că deține alte locuințe proprietate (rechizitoriu). Consecințele infracțiunilor de fals în declarații au decurs, în opinia acuzării, din eludarea interdicțiilor prevăzute de art. 2 lit. b) din Legea nr. 562/2004 respectiv din art. 3 lit. c) din H.G. nr. 195/2004 (rechizitoriu).

Legea nr. 562/2004 prevede la alin. (1) că poate cumpăra o singură locuință de serviciu titularul contractului de închiriere, dacă o deține în baza unui contract valabil încheiat, iar la alin. (2) lit. b) că se exceptează de la prevederile alin. (1) persoanele care au deținut ori dețin în proprietate, ele sau soțul, soția ori copiii aflați în întreținere, o locuință proprietate personală care îndeplinește condițiile minimale prevăzute de Legea locuinței nr. 114/1996.

H.G. nr. 195/2005 prevede la art. 3 lit. c) că nu pot cumpăra locuințele de serviciu următoarele persoane (...) c) cele care au deținut sau dețin, ele ori soțul, soția sau copiii aflați în întreținere, o locuință proprietate personală care corespundea ca număr de camere numărului membrilor de familie existent la momentul încheierii contractului de închiriere, conform dispozițiilor legale.

Instanța a constatat că pentru cumpărarea apartamentului din București, achiziționarea anterioară a garsonierei din București nu putea produce efecte având în vedere suprafața de 28 mp sub cea minimală, iar existența unei case de vacanță nu îl excludea de la cumpărarea apartamentului pe considerentul că legea exclude doar pe cei care dețin locuințe proprietate personală nu și case de vacanță (locuințe ocupată temporar).

Declarația notarială din 13 februarie 2000

Instanța a constatat că declarația notarială din 13 februarie 2000 (mențiunea faptului că nu cumpărase anterior o locuință în baza Legii nr. 61/1990 sau a Legii nr. 85/1992), nu producea efecte în cazul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cinci ani mai târziu, garsoniera în cauză fiind un imobil exceptat de la interdicția cumpărării unei locuințe de serviciu (deoarece garsoniera de 28 mp era sub norma locativă minimă de 37 mp prevăzută în art. 2 litera b) Legea nr. 562/2004 cu referire la Anexa 1 din Legea nr. 114/1996 pentru imobilele exceptate).

Astfel, soluția Ministerului Public cu privire la existența elementelor constitutive ale infracțiunii de fals în declarații în ceea ce privește actul notarial din 13 februarie 2000, a avut în vedere faptul că la dosarul cauzei, se află, în original, declarația autentificată din 13 februarie 2000, depusă la dosarul de închiriere în care acesta menționează, în fals, următoarele: "Nu am cumpărat locuință în baza Legii nr. 61/1990 sau a Legii nr. 85/1992", în condițiile în care, la dosarul cauzei se află depusă în "copie conformă cu originalul", contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1994, prin care petentul a cumpărat de la SC O. SA, în baza Decretului-Lege nr. 61/1990, dar și a Legii nr. 85/1992, o proprietate în municipiul București, locuință pe care a vândut-o ulterior, unei persoane fizice, la prețul de 80.000 lei, la data de 31 ianuarie 1994, conform contractului de vânzare-cumpărare depus în copie "conformă cu originalul" la dosarul cauzei.

Pentru fapta de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. anterior, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, deoarece a intervenit prescripția răspunderii penale în cauză.

S-a constatat că apărările petentului în sensul că nu a cumpărat locuință în baza Legii nr. 61/1990 sau a Legii nr. 85/1992 nu sunt reale. Instanța a reținut însă, că simpla declarare a unor fapte necorespunzătoare adevărului nu conduce la existența infracțiunii de fals în declarații având în vedere că legea cere ca făptuitorul să urmărească producerea unei consecințe juridice. Imposibilitatea obiectivă de producere a oricăror consecințe juridice, conduce la lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii de fals în declarații. Instanța a apreciat că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații nu este suficient să existe o declarație necorespunzătoare adevărului, fiind necesar și ca acel element nereal să creeze pericolul unor consecințe juridice.

Instanța și-a propus a analiza consecințele juridice în raport de acuzația formulată în cauză și care privește cumpărarea locuinței care a făcut obiectul contractului de închiriere, respectiv apartamentul din București.

În speță, deși declarația inculpatului privind faptul că nu a cumpărat locuință în baza Legii nr. 61/1990 sau a Legii nr. 85/1992 a fost contrară adevărului (cumpărase garsoniera), s-a apreciat că nu au existat consecințe juridice în ceea ce privește cumpărarea locuinței de serviciu (apartamentul din București), având în vedere prevederile art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 562/2004 raportat la anexa 1 din Legea nr. 114/1996.

În ceea ce privește consecința descrisă de art. 2 lit. b) din Legea nr. 562/2004, instanța a constatat următoarele: În acuzația formulată de Ministerul Public s-a afirmat că declarația notarială putea produce consecințe juridice cu privire la cumpărarea apartamentului din București, deoarece cumpărarea garsonierei (din București) împiedica cumpărarea unei locuințe de serviciu. S-a apreciat că susținerea este infirmată de Legea nr. 562/2004, care prevede și o excepție de la regula menționată de acuzare. Conform art. 2 din Legea nr. 562/2004, poate cumpăra o singură locuință de serviciu titularul contractului de închiriere, dacă o deține în baza unui contract valabil încheiat. Sunt exceptate de la prevederile anterioare persoanele care au deținut ori dețin în proprietate ele soțul, soția ori copiii aflați în întreținere o locuință proprietate personală care îndeplinește condițiile minimale prevăzute de Legea locuinței nr. 114/1996. În consecință, s-a apreciat că legea permite cumpărarea locuinței de serviciu, dacă prima locuință nu îndeplinea condițiile minimale prevăzute de Legea locuinței.

Examinând exigențele minimale prevăzute de Anexa 1 din Legea nr. 114/1996, instanța a constatat că suprafața minimală pentru o garsonieră este de 37 mp. În contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1994 având ca obiect garsoniera s-a precizat că suprafața utilă este de 28 mp. Suprafața garsonierei era în consecință mai mică decât cea prevăzută de Legea nr. 114/1994, nu îndeplinea condițiile minimale și era astfel un imobil exceptat de la regula cumpărării locuinței, prevăzută pentru persoanele descrise de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 562/2004.

Declarația neconformă cu adevărul (omisiunea declarării faptului că a cumpărat anterior garsoniera) nu producea nicio consecință juridică asupra cumpărării apartamentului, având în vedere suprafața garsonierei, care o includea între locuințele exceptate de la interdicție. Lipsa consecințelor declarației neconforme cu adevărul face ca infracțiunii să îi lipsească un element în conținutul constitutiv.

În ceea ce privește consecința descrisă de art. 3 lit. c) din H.G. nr. 195/2005, instanța a constatat, de asemenea, că garsoniera din București este exceptată dintre imobilele a căror deținere excludea posibilitatea achiziționării unei alte locuințe, deoarece ca număr de camere nu corespundea membrilor de familie (erau mai mulți membri de familie și o singură cameră).

Astfel, în ceea ce privește consecințele prevăzute de H.G. nr. 195 din 17 martie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind vânzarea de către Ministerul Apărării Naționale a locuințelor de serviciu pe care le are în administrare și trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a unor locuințe din administrarea sa, se prevede în art. 3 din Norme că nu pot cumpăra locuințele de serviciu următoarele persoane (...) c) cele care au deținut sau dețin, ele ori soțul, soția sau copiii aflați în întreținere, o locuință proprietate personală care corespundea ca număr de camere numărului membrilor de familie existent la momentul încheierii contractului de închiriere, conform dispozițiilor legale. Locuința proprietate personală în discuție era o garsonieră, astfel încât concluziile anterioare, cu privire la lipsa consecințelor declarației notariale cu privire la posibilitatea achiziționării apartamentului din București, s-a apreciat că se mențin.

Declarația notarială din 8 iunie 2005

Acuzația formulată de Ministerul Public a avut în vedere faptul că prin declarație s-a menționat fals că nu deține o locuință, deși soția petentului deținea o casă de vacanță.

Instanța a constatat că în cazul declarației notariale nr. x/2005 declararea faptului că nu deținea o locuință este conformă adevărului, deoarece soția petentului deținea o casă de vacanță, iar Legea nr. 114//1996 definește în art. 2 lit. a) și lit. h) în mod diferit locuința și casa de vacanță.

Ministerul Public a apreciat că, în speță, există o declarație contrară adevărului (soția deținea o locuință), iar declarația era de natură să producă și consecințe juridice, deoarece deținerea unei locuințe de către soție împiedica încheierea unui contract de vânzare-cumpărare a locuinței de serviciu. Rechizitoriul a relevat că unul din documentele atașate la cererea de vânzare în regim subvenționat a locuinței de serviciu este declarația pe proprie răspundere autentificată în 8 iunie 2005, privind situația locativă, declarație falsificată prin omisiune, deoarece a fost prezentată incorect situația locativă, în sensul că nu a menționat că deține alte locuințe în proprietate.

Ministerul Public a reținut că, în ceea ce privește această declarație, consecințele sunt prevăzute de art. 3 lit. c) din H.G. nr. 195 din 17 martie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind vânzarea de către M.Ap.N. a locuințelor de serviciu pe care le are în administrare și trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a unor locuințe din administrarea sa, conform căruia nu pot cumpăra locuințele de serviciu următoarele persoane: (...) c) cele care au deținut sau dețin, ele ori soțul, soția sau copiii aflați în întreținere, o locuință proprietate personală care corespundea ca număr de camere numărului membrilor de familie existent la momentul încheierii contractului de închiriere, conform dispozițiilor legale; (...).

Ministerul Public a mai arătat și că afirmațiile petentului au fost contrazise de mențiunile din Autorizația de Construcție din 12 noiembrie 2001, depusă în "copie conform cu originalul" la dosarul cauzei, prin care Primăria Comunei Găneasa a autorizat construirea imobilului respectiv, în care se menționează că locuința este "principală sau unifamilială" și de tip "permanent", fără să se facă mențiuni că ar fi casă de vacanță.

De altfel, s-a arătat că deținerea unei locuințe în proprietate, chiar dacă ar fi fost casă de vacanță, constituia, oricum, un impediment, conform art. 2 din Legea nr. 562/2004, care interzicea cumpărarea unei locuințe de serviciu în regim subvenționat de către persoanele care dețin alte locuințe proprietate personală și care îndeplinesc condițiile minimale din Legea nr. 114/1996.

Instanța a constatat că atât Legea nr. 562/2004, cât și H.G. nr. 195/2005 au în vedere persoanele care dețin o locuință proprietate nu și persoanele care dețin case de vacanță (locuințe temporare). O extindere a incriminării falsului în declarații la fapta persoanei care nu a declarat o situație diferită de cea solicitată de lege ar încălca principiul legalității (nimeni nu poate fi condamnat pentru o faptă care nu era prevăzută de lege la momentul săvârșirii) și ar conduce la aplicarea legii prin analogie în detrimentul persoanei acuzate.

Instanța a mai constatat că la momentul cumpărării locuinței de serviciu soția petentului deținea un imobil în localitatea Găneasa, județul Ilfov, cu regim de casă de vacanță. Toate interdicțiile prevăzute de Legea nr. 562/2004 sau de H.G. nr. 195/2005 cu privire la achiziționarea unei locuințe de serviciu au în vedere pe cei care dețin sau au deținut o locuință proprietate personală. Legea nr. 114/1996 definește în mod diferit cele două concepte în art. 2 lit. a) (locuința: construcție alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisface cerințele de locuit ale unei persoane sau familii) și respectiv art. 2 lit. g) (casa de vacanță: locuință ocupată temporar, ca reședință secundară, destinată odihnei și recreerii). Față de precizarea expresă din Legea nr. 562/2004, respectiv H.G. nr. 195/2005 și referirea neechivocă la locuință a ambelor acte normative, instanța a apreciat că nu poate extinde interdicția față de cei care dețin case de vacanță, reținând că excepțiile sunt de strică interpretare, iar aplicarea legii prin analogie este interzisă în materie penală. Astfel, având în vedere că legea îi cerea petentului să declare locuințele, iar Ministerul Public l-a acuzat, în legătură cu această a doua declarație notarială, că nu a menționat casa de vacanță, instanța a considerat că nu poate aprecia ca fiind încălcată obligația de a declara adevărul.

Față de cele ce preced, deoarece chiar Legea nr. 114/1996 definește în mod diferit locuința și casa de vacanță, instanța a constatat că declarația petentului conform căreia nu deține o locuință este corectă, iar faptei de fals în declarații îi lipsește un element în latura obiectivă a conținutului infracțiunii.

În ceea ce privește infracțiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. anterior, legea prevede că folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani când înscrisul este oficial, și cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă când înscrisul este sub semnătură privată.

Soluția anterioară cu privire la infracțiunile de fals în declarații (lipsa consecințelor juridice în cazul primei declarații cu privire la achiziționarea imobilului din București, lipsa caracterului nereal al celei de a doua declarații în ceea ce privește casa de vacanță) influențează soluția cu privire la uzul de fals, căruia, de asemenea, în raport de conținutul infracțiunii, îi lipsește un element al laturii obiective.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători verificând actele și lucrările dosarului, inclusiv încheierea nr. x pronunțată de judecătorul de cameră preliminară la 18 martie 2014 în dosarul nr. x/1/2013 al secției penale, constată că inculpatul E. nu a valorificat apărarea generată de Sentința nr. 131 din 12 februarie 2014, dosar nr. x/1/2013, în procedura de cameră preliminară, pe aspectul legalității sesizării.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, pronunțând în apel decizia penală nr. 119 din 24 mai 2016, a reținut următoarele:

Inculpatul E. a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul încălcării autorității de lucru judecat, apreciind că, în mod greșit instanța de fond a considerat că Sentința penală nr. 131 din 12 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/1/2013 nu ar avea autoritate de lucru judecat, motivat de faptul că a fost dată în vechea procedură prevăzută de art. 278¹ C. proc. pen.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a constatat că autoritatea de lucru judecat operează numai în cazul în care față de o persoană s-a desfășurat o judecată penală în fond.

Prin sentința penală sus-menționată, s-a admis plângerea formulată de petentul E., în conformitate cu dispozițiile art. 278¹ C. proc. pen. anterior, împotriva dispoziției din rechizitoriu și s-a dispus schimbarea temeiului în baza căruia s-a adoptat soluția de neîncepere a urmăririi penale față de acesta pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. anterior (2 fapte) și uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. anterior, din art. 10 lit. g) C. proc. pen. anterior (împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale) în art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior (neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor).

S-a relevat că deși există identitate de persoană și identitate de obiect, nu operează autoritatea de lucru judecat în cazul dedus judecății, deoarece procedura soluționării unei plângeri formulată în conformitate cu dispozițiile art. 278¹ C. proc. pen. anterior nu presupune o judecată pe fondul cauzei.

Potrivit art. 278¹ alin. (1) C. proc. pen. anterior "După respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță."

Acest tip de hotărâre ocupă un loc intermediar, fiind pronunțată într-o procedură specială prin care sunt soluționate plângerile formulate împotriva actelor procurorului, fără ca instanța să se pronunțe asupra fondului cauzei, respectiv asupra raportului juridic de drept substanțial și asupra raportului juridic procesual penal principal.

Autoritatea de lucru judecat este dată de hotărârile judecătorești prin care s-a rezolvat fondul cauzei, soluționând acțiunea penală prin condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, în timp ce hotărârile judecătorești prin care nu s-a soluționat fondul cauzei nu pot fi opuse ca autoritate de lucru judecat.

Or, dispozițiile art. 278¹ alin. (8) C. proc. pen. anterior prevăd în mod expres soluțiile ce pot fi pronunțate de instanța care soluționează plângerea împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecata, respectiv:

- de respingere a plângerii, prin sentință, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menținând rezoluția sau ordonanța atacată;

- de admitere a plângerii, prin sentință, cu desființarea rezoluției sau ordonanței atacate și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale;

- de admitere a plângerii, prin încheiere și desființarea rezoluției sau ordonanței atacate, iar când probele existente la dosar sunt suficiente se reține cauza spre rejudecare, în complet legal constituit.

Prin urmare, textul de lege nu menționează posibilitatea instanței de a rezolva fondul cauzei, în sensul stabilirii existenței faptei și vinovăției inculpatului, finalizată printr-o soluție prevăzută de art. 345 alin. (1) C. proc. pen. anterior, de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal.

În această situație, se reține că, în mod corect, instanța de control judiciar a constatat că Sentința penală nr. 131 din 12 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/1/2013 nu se poate bucura de o autoritate deplină de lucru judecat, întrucât nu se circumscrie unei judecăți pe fond a cauzei.

În speță, instanța nu s-a pronunțat asupra raportului juridic de drept substanțial și asupra raportului juridic procesual penal principal, ci a schimbat numai temeiul în baza căruia s-a adoptat soluția de neîncepere a urmăririi penale față de inculpat pentru săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. anterior (2 fapte) și uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. anterior, reținând incidența art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, în sensul că nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor analizate, neavând loc, așadar, o judecată pe fondul cauzei.

În completarea argumentelor aduse în sprijinul respingerii ca nefondate a contestației în anulare supusă examinării se impune o scurtă analiză a jurisprudenței naționale (instanței de contencios constituțional și instanței supreme) prin coroborare cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului relativ la modul de abordare a problematicii securității raporturilor juridice, definirii noțiunii de autoritate de lucru judecat, a limitelor și condițiilor anulării hotărârilor definitive (intrate în autoritatea de lucru judecat), precum și a conturării și consacrării principiului ne bis in idem.

Jurisprudența Curții Constituționale în considerarea securității raporturilor juridice și definirea noțiunii de autoritate de lucru judecat

Potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 12 din 18 ianuarie 2014 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278¹ alin. (10) C. proc. pen.: "(...) Curtea mai constată că o soluție de netrimitere în judecată nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, sens în care, în temeiul art. 220 C. proc. pen., coroborat cu art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, aceasta poate fi infirmată în raport cu existența unor dale noi care să o justifice".

Potrivit Deciziei instanței de contencios constituțional nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.: "(...) hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să-și prelungească existența, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat, revizuirea - cale de atac extraordinară - având tocmai rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita judecătorește persoanele condamnate pe nedrept. În mod similar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale este înfrântă și în ipoteza reglementată în art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., deoarece stabilitatea hotărârii judecătorești nu poate să primeze în raport de prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituție".

Curtea Constituțională a mai reținut în cuprinsul aceleiași decizii că: "întrucât principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală în ordinea juridică națională și comunitară, precum și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, atingerea adusă acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanțiale și imperioase".

De asemenea, prin Decizia nr. 194 din 28 februarie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 447 C. proc. pen. 1968, instanța de contencios constituțional a statuat că: "Autoritatea de lucru judecat în materie penală legitimează aspectele referitoare la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia".

Principiul ne bis in idem. Consacrare, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului în considerarea securității raporturilor juridice și definirea noțiunii de autoritate de lucru judecat, limitele incidenței în cauză

Prevăzut în mod expres în legislația națională principiul ne bis in idem pune în balanță două drepturi legitime din dreptul procesual penal; pe de o parte există dreptul societății exercitat prin Ministerul Public de a obține condamnarea oricărei persoane care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, iar pe de altă parte există dreptul acuzatului de a ști că procesul penal finalizat nu poate fi repus în discuție.

Într-o exprimare de mare acuratețe juridică, s-a statuat că o justiție care nu ar putea pune niciodată capăt unui conflict nu va avea nici prestigiu față de justițiabili, nici încrederea acestora și nici vreun folos pentru societatea juridicește organizată și chiar pentru dreptatea în sine.

Spre deosebire de alte sisteme de drept, principiul ne bis in idem nu are o consfințire legală expresă în dreptul român fiind recunoscut ca fiind efectul negativ al autorității de lucru judecat. Totodată, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori este prevăzut în mod expres de către Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului la art. 4. De asemenea, garanția mai este prevăzută de către art. 54 din Convenția de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS) precum și de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Menținerea unui permanent echilibru între cele două drepturi mai sus menționate, precum și incidența normelor dreptului european și convențional generează reale dificultăți practice în interpretarea și aplicarea principiului ne bis in idem la nivelul instanțelor naționale.

Astfel, acest principiu și-a găsit consacrarea în următoarele dispoziții legale naționale și internaționale:

Art. 6 C. proc. pen.: Ne bis in idem: "Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică".

Art. 4 Protocol 7, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori

"1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași Stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui Stat.

2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată."

Art. 4 din Protocolul 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului are ca obiect să interzică repetarea procedurilor penale consecutive definitiv închise.

Pentru a-și găsi aplicarea principiul ne bis in idem, trebuie să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzație în materie penală, iar autoritățile să demareze o a doua procedură penală (elementul bis), pentru aceeași faptă (elementul idem) cu privire la aceeași persoană.

Astfel cum s-a susținut anterior, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în controlul soluțiilor de netrimitere în judecată este condiționată de conservarea împrejurărilor de fapt și de drept în considerarea cărora soluția a fost emisă.

Prin hotărârea din data de 22 decembrie 2008, în cauza C-491/07, Turansky, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a statuat în sensul că: "principiul ne bis in idem consacrat de art. 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen (Luxemburg) la 19 iunie 1990 nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, într-un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis o infracțiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului național al acestui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte".

Principiul a fost evaluat de jurisprudența națională în contextul documentelor internaționale ratificate și jurisprudenței aferente (e.g. "În conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reflectată în Cauza C-491/07 Turansky, principiul ne bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, într-un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis o infracțiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului național al acestui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în acest stat.

În consecință, instanța română nu poate dispune încetarea procesului penal, pentru existența autorității de lucru judecat, în aplicarea principiului ne bis in idem, dacă procedura penală intentată împotriva inculpatului într-un stat membru al Uniunii Europene nu a fost închisă definitiv, potrivit dreptului național al acestui stat, ci numai provizoriu" .

Or, în cauza analizată urmărirea penală a fost închisă definitiv pentru infracțiunile de fals datorită intervenției prescripției răspunderii penale.

Apărarea contestatorului condamnat a invocat cauza Butnaru și Bejan - Piser împotriva României (cererea nr. 8.516/07, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (Secția a treia) din 23 iunie 2015, apreciind că ar fi identitate de situație cu cauza Staicu Dinel, însă cauza Butnaru a vizat încălcarea principiului ne bis in idem pe considerentul intervenției subsecvente a unei a doua hotărâri de condamnare a inculpatei pentru exact aceeași faptă de lovire, săvârșită în aceleași condiții de loc, timp, și asupra aceleiași persoane vătămate, or, situația constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului este radical diferită față de cea din prezenta cauză, când nu există, în mod obiectiv, o dublă condamnare sau o dublă judecată pentru același fapt material.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) referitoare la limitele și condițiile anulării hotărârilor definitive (intrate în autoritatea de lucru judecat)

Autoritatea de lucru judecat exprimă prezumția că hotărârea reflectă adevărul judiciar. Prezumția legală nu poate fi înlăturată decât prin intermediul căilor extraordinare de atac sau prin alte instituții procesuale excepționale.

Decelarea autorității de lucru judecat presupune întrunirea următoarelor condiții: existența unei hotărâri penale definitive; promovarea unei noi acțiuni penale îndreptată împotriva aceleiași persoane (idem personae); identitatea de fapt material în ambele cauze (idem factum).

În cauza Mitrea vs. România - hotărârea din 29 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că "arbitrariul este limita libertății de evaluare a magistratului în activitatea sa. Arbitrariul sau bunul plac generează lipsa de predictibilitate și vatămă securitatea raporturilor, reprezentând încălcarea flagrantă a principiului legalității. Curtea a stabilit că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una dintre părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența "unui defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.

Curtea a arătat că obiectivul termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 este de a promova securitatea juridică asigurând faptul că procedurile care intră sub incidența Convenției sunt tratate într-un termen rezonabil și că deciziile pronunțate nu pot fi contestate în mod continuu. Această regulă oferă, de asemenea, eventualului reclamant timp suficient pentru a decide dacă să introducă o plângere și, în caz afirmativ, pentru a se decide asupra capetelor de cerere și asupra argumentelor specifice pe care înțelege să le ridice.

Curtea reiterează că, (...) Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție.

Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata (ibid, & 62), care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu.

Totuși, cerințele principiului securității juridice nu sunt absolute. Curtea însăși recomandă uneori redeschiderea unor proceduri drept cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu au corespuns cerințelor art. 6.

În orice caz, puterea de a iniția și de a derula o procedură de revizuire ar trebui exercitată de către autorități în așa fel încât să asigure, în cel mai înalt grad posibil, un echilibru între interesele aflate în joc (...).

În lumina întregului material avut la dispoziție și în măsura în care Curtea este competentă să examineze procedurile interne, ea consideră că acestea nu au dezvăluit nicio aparență de arbitrar cu privire la modul în care instanțele au examinat cauza, astfel încât să se justifice redeschiderea procedurii.

(…) Curtea consideră că acest caz este unul tipic în care există puncte de vedere diferite ale instanțelor cu privire la admisibilitatea și la relevanța mijloacelor de probă prezentate, ceea ce, nu justifică desființarea unei hotărâri definitive și obligatorii.

Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat, și nici existența a două păreri asupra aceleiași probleme nu poate servi drept temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar în cazul în care reexaminarea este necesară în virtutea circumstanțelor fundamentale și obligatorii

Curtea notează că temeiurile pentru redeschiderea procesului nu au fost bazate nici pe fapte noi și nici pe serioase erori de procedură, ci pe dezacordul Prim-adjunctului Procurorului General cu aprecierea faptelor și calificării acțiunilor reclamantului de către instanțele ierarhic inferioare. Curtea notează că cel din urmă a examinat toate declarațiile părților, iar probele și concluziile lor inițiale nu par a fi în mod vădit nefondate. În opinia Curții, temeiurile recursului în anulare oferite de Prim-adjunctul Procurorului General în prezenta cauză au fost insuficiente pentru a justifica contestarea finalității deciziei judecătorești definitive și, în final, utilizarea acestei căi de atac .

Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul dezlegării unor chestiuni de drept, mecanism de unificare jurisprudențială cu forță egală legii, prin Decizia nr. 10 din 25 mai 2017 a stabilit că: "în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal" .

În considerentele acestei decizii s-a arătat că: "Recunoașterea acestui principiu (n.n. autoritatea de lucru judecat), precum și a premisei prezumției de legalitate a soluțiilor pronunțate au impus o reglementare strictă a căilor extraordinare de atac, respectiv: pentru a repara eventuale erori de fapt care ar vicia prezumția res judicata pro veritate habetur (revizuirea), pentru a repara erorile privitoare la aplicarea legilor (recursul în casație) și pentru a înlătura erorile de procedură (contestația în anulare). (...) față de specificul căilor extraordinare de atac, în raport cu deosebirea fundamentală, de necontestat, între căile ordinare și căile extraordinare de atac, cu respectarea principiului autorității de lucru judecat, dar și a premisei prezumției de legalitate a soluțiilor pronunțate de instanțele de apel, cu evoluția modificărilor legislative în materia contestației în anulare, se apreciază că orice element care a fost pus în discuția instanței de apel și cu privire la care aceasta s-a pronunțat în mod definitiv, nu mai poate constitui temei al contestației în anulare, conform art. 426 lit. b) C. proc. pen.".

Art. 426 lit. b) C. proc. pen. se referă la cazul în care inculpatul a fost condamnat deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, iar art. 426 lit. i) C. proc. pen. se referă la cazul în care împotriva aceluiași inculpat s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Însă rațiunea deciziei anterioare este pe deplin valabilă și în cazul prevăzut de art. 426 lit. i) C. proc. pen. invocat de contestator în speța dedusă judecății și înfrânge argumentele nefondate ale apărării, care, de altfel, a recunoscut că excepția autorității de lucru judecat a fost dezbătută și analizată anterior atât în fond, cât și în apel și, prin urmare, nu constituie un element cu caracter de noutate.

Sentința penală nr. 131 din 4 februarie 2014 invocată de contestatorul condamnat nu are autoritate de lucru judecat în cauză, prin această hotărâre fiind admisă o plângere întemeiată pe art. 278¹ C. proc. pen. anterior prin care s-a schimbat numai temeiul în baza căruia s-a adoptat soluția de neîncepere a urmăririi penale față de inculpat, neavând loc, așadar, o judecată pe fond.

În practică și în doctrină, o astfel de procedură este una specială ce nu presupune o soluționare pe fond a cauzei și, contrar susținerilor contestatorului condamnat, în speță, nu există identitate de obiect și, prin urmare, nu există autoritate de lucru judecat sub acest aspect, întrucât prin pronunțarea Sentinței penale nr. 131 din 4 februarie 2014 nu s-a dezlegat fondul cauzei, nu s-a statuat asupra existenței faptei penale și asupra vinovăției inculpatului, nefiind rezolvate nici acțiunea penală și nici acțiunea civilă.

În același sens este și Decizia în interesul legii nr. 17/2007, pronunțată de Secțiile Unite al Înaltei Curți, care a statuat, de asemenea, că soluțiile întemeiate pe art. 278¹ alin. (8) lit. b) C. proc. pen. anterior nu rezolvă fondul cauzei, întrucât nu vizează stabilirea existenței faptei sau vinovăției în accepțiunea C. proc. pen., în sensul de a pronunța o soluție de încetare a procesului penal ori de condamnare sau achitare a inculpatului.

Așadar, în speță, nu sunt incidente dispozițiile relativ la aplicarea principiului ne bis in idem, Sentința penală nr. 131 din 4 februarie 2014 nu se bucură de autoritate de lucru judecat, iar motivele relevate de contestatorul condamnat în susținerea contestației în anulare nu au caracter de noutate, fiind analizate și intrând în autoritate de lucru judecat, astfel cum a stabilit definitiv Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți și nu mai pot fi repuse în discuție în fața acestei instanțe, contestatorul condamnat tinzând la schimbarea naturii juridice a contestației în anulare de cale extraordinară de atac în scopul obținerii rejudecării cauzei prin promovarea unui apel deghizat, cu consecința inadmisibilă/inacceptabilă a încălcării securității raporturilor juridice.

În plus, reluând analiza incidenței, în cauză, a principiului "ne bis in idem", se constată că trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unei hotărâri definitive în materie penală, existența unei duble proceduri în materie penală de sancționare, iar ambele proceduri să fie îndreptate împotriva aceleași persoane și să privească fapte identice sau fapte care sunt în mod substanțial aceleași.

Primele două condiții au fost deja antamate anterior în considerentele prezentei decizii, însă, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în virtutea unei analize efective a cauzei, va face referiri, în concret, și la celelalte susțineri ale contestatorului care vizează, în fapt, condițiile privind identitatea de fapte și persoană din cele două proceduri penale.

Astfel, deși există identitate între persoana ce face obiectul celor două proceduri invocate, în speță condamnatul E., nu există similitudine perfectă între faptele deduse celor "două" proceduri penale, în ceea ce-l privește pe acesta, faptele penale reținute în sarcina sa nefiind identice.

Așa cum s-a arătat în jurisprudența europeană, actele materiale din cele două cauze penale trebuie să reprezinte un ansamblu de fapte indisolubil legate în timp, în spațiu, precum și prin obiectul lor. În schimb dacă actele materiale nu formează un asemenea ansamblu, simpla împrejurare că autorul a acționat în baza aceleiași rezoluții infracționale nu este suficientă pentru a asigura existența unui ansamblu de circumstanțe concrete care să intre în sfera noțiunii de "aceleași fapte" (Hotărârea din 9 martie 2006, Van Esbroeck, C-436/04, Hotărârea din 28 septembrie 2006, Gasparini și alții, C-467/04, Hotărârea Van Straaten, C-150/05).

Așadar o legătură subiectivă între faptele care au făcut obiectul urmăririi penale (pentru unele dintre acestea dispunându-se trimiterea în judecată, în speță, participație improprie la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, prevăzută și pedepsită de art. 13² din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 248 C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2), art. 75 lit. a) și art. 33 lit. a) C. pen. și pentru participație improprie la infracțiunea de fals intelectual prevăzută și pedepsită de art. 289 C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) și art. 33 lit. a) C. pen., iar pentru altele s-a dispus neînceperea urmăririi penale - infracțiunile de fals în declarații, prevăzute și pedepsite de art. 292 C. pen. și uz de fals prevăzută și pedepsită de art. 291 C. pen.) nu determină automat existența unei legături obiective între respectivele infracțiuni comise de condamnatul E. care sunt diferite din punct de vedere temporal, spațial, precum și prin natura lor.

Astfel, prin Sentința penală nr. 219 din 23 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a reținut că acuzația adusă inculpatului E. vizează determinarea, cu intenție, a membrilor comisiei de auditare, în vederea vânzării-cumpărării locuinței de serviciu în regim subvenționat prin depunerea la dosarul de vânzare-cumpărare, a unor documente ce conțineau date necorespunzătoare adevărului în scopul cumpărării în condiții nelegale a locuinței de serviciu, cu consecința prejudicierii patrimoniului Ministerului Apărării Naționale. Instanța de fond a apreciat că avantajul patrimonial obținut pe această cale de către inculpat a avut un caracter necuvenit și, în consecință, activitatea sa infracțională se circumscrie incriminării prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen.

În ce privește infracțiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, comisă în participație improprie, reținută în sarcina inculpatului prin actul de trimitere în judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că (...) inculpatul, cu intenție, prin depunerea la dosarul de vânzare-cumpărare a locuinței de serviciu de documente false, i-a determinat pe membrii comisiei de auditare, în vederea vânzării în regim subvenționat a locuințelor de serviciu, să întocmească în fals Raportul de Audit Public Intern în care aceștia au consemnat, nereal, îndeplinirea condițiilor legale pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, răspunzând apărărilor formulate de inculpat, instanța de judecată a reținut următoarele considerente:

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562 din 7 decembrie 2004 privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare, în vigoare începând cu data de 12 decembrie 2004, "pot cumpăra o singură locuință de serviciu, titularul contractului de închiriere, dacă o deține în baza unui contract valabil încheiat și îndeplinește o funcție în una dintre instituțiile publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, precum și pensionarii sau urmașii titularilor contractelor de închiriere decedați, în situația în care fac dovada că ocupau locuința de serviciu, au achitat chiria la zi și că nu au deținut în proprietate o locuință după anul 1990".

În conformitate cu dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 195 din 17 martie 2005, pentru aprobarea Normelor metodologice privind vânzarea de către Ministerul Apărării Naționale a locuințelor de serviciu pe care le are în administrare și trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a unor locuințe din administrarea sa, "prin contract de închiriere valabil încheiat în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 562/2004 ... se înțelege contractul încheiat cu respectarea prevederilor legale în vigoare și a reglementărilor interne privind repartizarea și închirierea locuințelor de serviciu".

La data emiterii de către U.M. x București a repartiției din 29 iunie 2000 pentru locuința de serviciu situată în București, erau în vigoare "Instrucțiunile privind metodologia de realizare, evidență, administrare, repartizare și folosire a locuințelor de serviciu și de intervenție din patrimoniul Ministerului Apărării Naționale, aprobate prin Ordinul General al ministrului apărării naționale nr. 15 din 20 mai 1994, care în art. 32 alin. (1) prevedeau că "Locuințele de serviciu și de intervenție nu vor fi repartizate cadrelor militare în activitate (ofițeri, maiștri militari și subofițeri) care au locuințe proprietate personală sau care și-au înstrăinat locuința repartizată din cota Ministerului Apărării Naționale. Fac excepție de la prevederile alineatului mai sus menționat cadrele militare mutate la ordin, în interesul serviciului în garnizoana în care nu posedă locuință".

La data primirii repartiției, 29 iunie 2000, inculpatul nu deținea locuință proprietate personală în Garnizoana București, însă anterior, respectiv la data de 18 ianuarie 1994, a cumpărat în baza Decretului - Lege nr. 61/1990, a H.G. nr. 88/1991, a H.G. nr. 562/1991 și a Legii nr. 85/1992, de la SC "O." SA, conform contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1994, transcris la Notariatul de stat al Sectorului 3, locuința situată în București, cu o suprafață utilă de 28,00 mp (dosar urmărire penală).

Locuința sus-menționată a fost închiriată de inculpat în baza contractului de închiriere nr. x/1980 emis de SC "O." SA, iar în anul 1995, urmare a hotărârii pronunțată de instanță în urma procesului de divorț, beneficiul contractului de închiriere pentru imobilul din București a fost atribuit inculpatului (dosar urmărire penală).

Susținerea inculpatului în sensul că locuința sus-menționată nu a fost atribuită din fondul locativ al Ministerului Apărării Naționale și, în consecință, că nu ar fi incidente dispozițiile art. 32 alin. (1) din Ordinul General al ministrului apărării naționale nr. 15/1994 este contrazisă pe de o parte, de Raportul personal din 9 decembrie 1993 înaintat de către inculpat comandantului Comenduirii Garnizoanei București prin care solicita avizarea contractului de închiriere: "Rog aprobați avizarea contractului de închiriere în vederea cumpărării locuinței ce o dețin în București" (dosar urmărire penală), iar pe de altă parte, de Instrucțiunile Cz nr. 81/1974 care la pct. 55 definesc fondul de locuințe al M.Ap.N. și de adresa din 23 septembrie 2014 emisă de Ministerul Apărării Naționale.

Ulterior, la data de 31 aprilie 1994, inculpatul a vândut locuința din București, lui P., încheind contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1994 (dosar urmărire penală).

Întrucât inculpatul și-a înstrăinat garsoniera din București, care îi fusese repartizată din cota de locuință a Ministerului Apărării Naționale, repartizarea către acesta a locuinței de serviciu din București s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1) din Ordinul General al ministrului apărării naționale nr. 15 din 20 mai 1994 pentru aprobarea "Instrucțiunilor privind metodologia de realizare, evidență, administrare, repartizare și folosire a locuințelor de serviciu și de intervenție din patrimoniul Ministerului Apărării Naționale".

Pentru perfectarea contractului de închiriere din 17 iulie 2000, încheiat cu Ministerul Apărării Naționale, prin comenduirea Garnizoanei București, reprezentată de R., pe perioada 29 iunie 2000 - 29 iunie 2005, inculpatul a depus:

- fotocopia buletinului său de identitate (dosar urmărire penală);

- fotocopia buletinului de identitate al soției sale S. (dosar urmărire penală);

- copii ale buletinelor de identitate ale fiicei sale, T. și ale fiului soției sale, U. (dosar urmărire penală);

- copia certificatului de căsătorie al soților E. și S. (dosar urmărire penală);

- Sentința civilă nr. 7976 din 16 octombrie 1985 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între E. și V. (dosar urmărire penală);

- certificatul medical din 29 decembrie 1999 prin care se atestă că S., soția sa, suferă de o boală ce îi dă dreptul la o cameră în plus, eliberată pentru a servi la "spațiu locativ";

- adeverința din 17 iulie 2000 emisă de Direcția Relații Militare Internaționale în care se menționează "conform ordinului ministrului apărării naționale nr. MP 594 din 1 iulie 2000, începând cu 1 iulie 2000, lt. col. E. a fost mutat în Garnizoana București, fiind încadrat la Direcția Relații Militare Internaționale. S-a eliberat prezenta pentru a-i servi la întocmirea dosarului pentru repartiția unei locuințe" (dosar urmărire penală);

- declarațiile pe proprie răspundere date atât de către el, cât și de soția sa, S. și de copiii lor, U. și T. În declarația pe proprie răspundere autentificată în 13 februarie 2000, inculpatul arată "Nu dețin nicio locuință proprietate personală sau din fondul de stat. Nu am cumpărat locuință în baza Legii nr. 61/1990 sau a Legii nr. 85/1992" (dosar urmărire penală).

Față de împrejurarea că la data de 31 ianuarie 1994, inculpatul a cumpărat, în baza Decretului-Lege nr. 61/1990, locuința din București astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1994, rezultă că declarația pe proprie răspundere din 13 februarie 2000 nu corespunde adevărului (dosar urmărire penală).

Prin raportare la prevederile art. 32 din Ordinul General al ministrului apărării naționale nr. 15 din 20 mai 1994 în conformitate cu care, "Locuințele de serviciu și de intervenție nu pot fi repartizate cadrelor militare în activitate ... care și-au înstrăinat locuința repartizată din cota Ministerului Apărării Naționale" rezultă că încheierea contractului de închiriere a locuinței de serviciu s-a realizat cu nerespectarea prevederilor legale menționate și, în consecință, că respectivul contract nu este un contract valabil încheiat în sensul art. 2 din H.G. nr. 195/2005.

Instanța de fond a considerat relevant și faptul că, în perioada cuprinsă între 29 iunie 2005 (data expirării contractului de închiriere din 17 iulie 2000) și data de 5 decembrie 2005 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. A 8864 din 5 decembrie 2005), inculpatul a deținut locuința de serviciu fără a exista un contract de închiriere încheiat cu Ministerul Apărării Naționale prin Comenduirea Garnizoanei București, așa cum prevedea art. 14 alin. (2) din Cz 50/2000 - Instrucțiuni privind evidența, repartizarea, închirierea și folosirea locuințelor de serviciu și locuințelor de intervenție din administrarea Ministerului Apărării Naționale, aprobate prin Ordinul General al ministrului apărării naționale nr. 86 din 25 iulie 2000, aspect recunoscut de inculpat care a declarat "nu am reînnoit contractul de închiriere pentru simplul fapt că mi s-a comunicat de către minister că a fost aprobat raportul prin care solicitam cumpărarea locuinței de serviciu".

Inculpatul avea obligația să încheie un nou contract de închiriere, înainte de expirarea duratei celui inițial, în raport de clauza expresă prevăzută la pct. 3 din contract în conformitate cu care "la expirarea acestei perioade, chiriașul poate reînnoi contractul dacă îndeplinește condițiile prevăzute de actele normative în vigoare. Tacita relocațiune nu operează", dar și de dispozițiile art. 14 alin. (5) din O.U.G. nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriilor pentru spațiile cu destinație de locuință, potrivit cărora: "chiriașul este obligat să părăsească locuința în termen de 30 de zile de la expirarea termenului contractual, dacă locațiunea nu s-a reînnoit".

Pentru cumpărarea locuinței de serviciu, inculpatul a depus la dosar:

- adeverința din 25 aprilie 2005 emisă de UM x București din care rezultă că inculpatul este cadru militar activ în cadrul acestei unității (dosar urmărire penală);

- adeverința din 14 aprilie 2005 emisă de UM x București din care rezultă veniturile inculpatului (dosar urmărire penală);

- adeverința din 27 aprilie 2005, emisă de SC "X." SRL București din care rezultă veniturile soției inculpatului, S. (dosar urmărire penală);

- adeverința din 28 aprilie 2005 a Asociației de Locatari din care rezultă că inculpatul a achitat chiria la zi (dosar urmărire penală);

- copia cărții de identitate a inculpatului și a soției sale (dosar urmărire penală);

- declarația pe proprie răspundere autentificată din 8 iunie 2005 în care inculpatul arată următoarele "Nu ne încadrăm în nici una din situațiile prevăzute la art. 3 din Normele metodologice privind vânzarea locuințelor de serviciu către M.Ap.N. pe care le are în administrație, publicate în M. Of. al României, Partea I, nr. 254 din 28 martie 2005. Nu deținem credite contractate la nicio societate comercială bancară, nu avem în întreținere pe niciunul din copiii noștri" (dosar urmărire penală);

- copia contractului de închiriere nr. 715 din 17 iulie 2000 (dosar urmărire penală).

Art. 3 lit. c) din H.G. nr. 195/2005, în vigoare la data formulării declarației pe proprie răspundere prevedea că, "Nu pot cumpăra locuințe de serviciu următoarele persoane: cele care au deținut sau dețin, ele ori soțul, soția sau copiii aflați în întreținere, o locuință, proprietate personală care corespunde ca număr de camere numărului membrilor de familie existent la momentul încheierii contractului de închiriere, conform dispozițiilor legale".

La data cumpărării locuinței de serviciu inculpatul vânduse lui P., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 31 ianuarie 1994, locuința proprietate personală situată în București pe care a achiziționat-o conform contractului de vânzare-cumpărare din 18 ianuarie 1994, la preț subvenționat, în baza Decretului-Lege nr. 61/1990 și care provenea din fondul locativ al Ministerului Apărării Naționale (dosar urmărire penală), deținea în proprietate împreună cu soția sa, S., locuința în suprafață de 354 mp, situată în comuna Găneasa, județul Ilfov, iar fiul soției sale, U., deținea în municipiul Piatra Neamț, o locuință proprietate personală, compusă din două camere, cumpărată conform contractului de vânzare-cumpărare din 1 aprilie 1999 (dosar urmărire penală).

Având în vedere situația locativă a inculpatului, rezultă că mențiunea din declarația dată pe propria răspundere în sensul că nu se încadrează în art. 3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 195/2005 nu este reală.

Apărarea inculpatului în sensul că locuința din comuna Găneasa, județul Ilfov fiind "casă de vacanță" nu constituia un impediment la cumpărarea locuinței de serviciu, urmează a fi înlăturată în raport de mențiunea din cuprinsul autorizației de construcție din 12 noiembrie 2001 eliberată de Primăria comunei Găneasa, urmare a cererii soției inculpatului, conform căreia, respectivul imobil nu este o casă de vacanță, ci o construcție de locuință de tip principal sau permanentă (dosar urmărire penală).

Împrejurarea că inculpatul nu locuia efectiv în imobilul din comuna Găneasa, aspect dovedit cu declarațiile martorilor AA., BB. și CC., audiați în cursul cercetării judecătorești, la cererea sa, este lipsită de relevanță în raport de cerința înscrisă în art. 3 din H.G. nr. 195/2005 care interzicea cumpărarea locuinței de serviciu de către persoana care a deținut sau deține ea, soțul sau copiii aflați în întreținere o locuință proprietate personală ce corespunde ca număr de camere numărului membrilor de familie existent la momentul încheierii contractului de închiriere.

Prin motivele de apel, inculpatul E. a solicitat pronunțarea unei soluții de achitare, apreciind că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală. În susținerea acestui motiv de apel, inculpatul a învederat instanței că, din probele administrate nu rezultă care au fost atribuțiile pe care membrii comisiilor le-au încălcat, situație în care nu se poate reține că se face vinovat de participație improprie la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

Analizând critica, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători, prin Decizia penală nr. 119 din 24 mai 2016, a constatat că atât prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție, cât și prin sentința apelată au fost descrise faptele reținute în sarcina inculpatului E., precum și îndatoririle membrilor comisiei de audit pentru cumpărarea de locuințe, reținând aceeași situație de fapt ca și instanța de fond.

În considerentele deciziei penale antemenționate s-a constatat, potrivit actelor din dosar (...) că în sarcina inculpatului E. s-a reținut că prin depunerea la dosarul de cumpărare a locuinței de serviciu a declarației pe proprie răspundere în care arăta că nu se află în situațiile prevăzute de art. 3 din H.G. nr. 195/2005, deși la momentul respectiv cunoștea că înstrăinase o locuință de serviciu și deținea, împreună cu soția sa, o locuință în proprietate, sunt realizate condițiile unei instigări ascunse, insidioase, cu atât mai mult cu cât, membrii comisiei de vânzare, respectiv cei ai comisiei de auditare în vederea vânzării au întocmit raportul de audit public intern din 13 decembrie 2005 prin care au recomandat perfectarea vânzării-cumpărării la preț subvenționat a locuinței de serviciu.

În condițiile în care membrii comisiilor ar fi cunoscut că declarația inculpatului E. nu corespunde adevărului, prin raportul întocmit nu ar fi recomandat încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aspect confirmat de membrii comisiilor, respectiv martorii DD., EE., FF., și, pe cale de consecință, Ministerul Apărării Naționale nu ar mai fi procedat la încheierea contractului de vânzare cumpărare a apartamentului.

Ca urmare a recomandării făcute prin raportul întocmit, membrii comisiei de audit și-au încălcat atribuțiile de serviciu și au determinat încheierea, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 562/2004 și H.G. nr. 195/2005, a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 5 decembrie 2005 între Ministerul Apărării Naționale, prin UM x București, reprezentată de col. ing. GG., și inculpatul E., prin care inculpatul a cumpărat apartamentul situat în București, la un preț subvenționat.

Referitor la caracterul necuvenit al folosului obținut de inculpatul E., s-a apreciat în considerentele deciziei penale precitate că, din moment ce acesta a determinat, cu intenție, membrii comisiei de auditare, în vederea vânzării-cumpărării locuinței de serviciu în regim subvenționat, prin depunerea la dosarul de vânzare-cumpărare a unor documente ce conțineau date necorespunzătoare adevărului în scopul cumpărării în condiții nelegale a locuinței de serviciu, cu consecința prejudicierii patrimoniului Ministerului Apărării Naționale și obținerii unui folos, respectiv locuința de serviciu, este evident că avantajul patrimonial obținut pe această cale de către inculpat a avut un caracter necuvenit și, în consecință, activitatea sa infracțională se circumscrie incriminării prevăzute de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 31 alin. (2) C. pen.

În raport de considerentele expuse anterior prin Sentința penală nr. 219 din 23 martie 2015 și prin Decizia penală nr. 119 din 24 mai 2016 ambele pronunțate de instanța supremă, în judecarea fondului cauzei și a căii de atac ordinare a apelului, instanța de contestație apreciază că, în speță, nu există identitate între faptele reținute în sarcina condamnatului E., analizate prin cele două hotărâri precitate și prin Sentința penală nr. 131 din 12 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Constatarea neîntrunirii elementelor constitutive ale infracțiunilor de fals în declarații și uz de fals prin Sentința penală nr. 131 din 12 februarie 2014 nu determină, în mod automat, constatarea inexistenței infracțiunilor de abuz în serviciu și fals intelectual, în forma participației improprii pentru care s-a dispus condamnarea contestatorului prin Sentința penală nr. 219 din 23 martie 2015 rămasă definitivă prin decizia penală nr. 119 din 24 mai 2016, soluția pronunțată în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior presupunând existența faptelor, în materialitatea lor.

De altfel, se constată că în ceea ce privește declarația notarială din 13 februarie 2000, ambele instanțe de judecată au apreciat că aceasta este contrară adevărului și conține date nereale declarate de către contestatorul E..

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători apreciază că nu este incident cazul de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. i) C. proc. pen.

Față de considerentele mai sus expuse, în baza art. 432 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de condamnatul E. împotriva Deciziei penale nr. 119 din 24 mai 2016, pronunțată de în dosarul nr. x/1/2015.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2), va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat E. împotriva Deciziei penale nr. 119 din 24 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/1/2015.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 70 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2017.

OPINIE CONCORDANTĂ

Soluția pronunțată în cauză este judicioasă însă apreciez că argumentele sunt următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul dezlegării unor chestiuni de drept, mecanism de unificare jurisprudențială cu forță egală legii, prin Decizia nr. 10 din 25 mai 2017 a stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal.

În considerentele acestei decizii s-a arătat că: Recunoașterea acestui principiu (n.n. autoritatea de lucru judecat), precum și a premisei prezumției de legalitate a soluțiilor pronunțate au impus o reglementare strictă a căilor extraordinare de atac, respectiv: pentru a repara eventuale erori de fapt care ar vicia prezumția res judicata pro veritate habetur (revizuirea), pentru a repara erorile privitoare la aplicarea legilor (recursul în casație) și pentru a înlătura erorile de procedură (contestația în anulare) ... față de specificul căilor extraordinare de atac, în raport cu deosebirea fundamentală, de necontestat, între căile ordinare și căile extraordinare de atac, cu respectarea principiului autorității de lucru judecat, dar și a premisei prezumției de legalitate a soluțiilor pronunțate de instanțele de apel, cu evoluția modificărilor legislative în materia contestației în anulare, se apreciază că orice element care a fost pus în discuția instanței de apel și cu privire la care aceasta s-a pronunțat în mod definitiv, nu mai poate constitui temei al contestației în anulare, conform art. 426 lit. b) C. proc. pen.

Art. 426 lit. b) C. proc. pen. se referă la cazul în care inculpatul a fost condamnat deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Art. 426 lit. i) C. proc. pen. se referă la cazul în care împotriva aceluiași inculpat s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Rațiunea deciziei anterioare este pe deplin valabilă și în cazul prevăzut de art 426 lit. i) C. proc. pen. și paralizează contestația în anulare formulată.

Remediul procesual în situația petentului ar putea fi obținut prin promovarea recursului în casație, pedeapsa aplicată cu încălcarea principiului ne bis in idem intrând în categoria pedepselor nelegale sau prin formularea unei contestații la executare întemeiate pe dispozițiile art. 595 rap. la art. 597 C. proc. pen.

Jurisprudența înregistrează și admisibilitatea recursului în casație în contextul valorificării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M.Of. nr. 517/8.07.2016, pronunțată de Curtea Constituțională a României în materia abuzului în serviciu, inculpatul fiind condamnat pentru o astfel de infracțiune anterior (Înalta Curte de Casație și Justiție, s.p., d.p. 179/RC din 26 aprilie 2016, dosar x/309/2014; 230/RC din 7 iunie 2017, dosar x/175/2014; 617 din 13 iunie 2017, dosar x/54/2017; 267/RC din 26 iunie 2017, dosar x/107/2015; 286/RC din 30 iunie 2017, dosar x/3/2015).

Astfel jurisprudența asumată de secție prin procesul-verbal din data de 7 iunie 2017, a arătat că: Recursul în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. constituie un mijloc procesual prin care poate fi invocată dezincriminarea, ca efect al unei decizii a Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate privind norma de incriminare, cu respectarea condițiilor privind termenul de exercitare a recursului în casație. În consecință, incidența deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 - în sensul verificării existenței ori a inexistenței încălcării unei legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență - poate fi examinată pe calea recursului în casație, în baza dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu respectarea condițiilor privind termenul de exercitare a căii extraordinare de atac. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, decizia nr. 179/RC din 26 aprilie 2017).

De asemenea, jurisprudența asumată de secție prin procesul-verbal din aceeași dată, a arătat că: După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, contestația întemeiată pe dispozițiile art. 595 C. proc. pen. constituie un mijloc procesual prin care poate fi invocată dezincriminarea, ca efect al unei decizii a Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate privind norma de incriminare. În consecință, incidența deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 - în sensul verificării existenței ori a inexistenței încălcării unei legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență - poate fi examinată în procedura reglementată în dispozițiile art. 595 C. proc. pen. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017).

Procesat de GGC - CL

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj