Decizia civilă nr. 269/2017
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
I. Acțiunea disciplinară
1. Prin acțiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/J/2015 pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii ("Secția pentru judecători"), Inspecția Judiciară a solicitat să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), pârâților A., judecător în cadrul Curții de Apel Craiova, B. - judecător în cadrul Curții de Apel Craiova și C. - judecător în cadrul Tribunalului Mehedinți pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004.
II. Hotărârea instanței de disciplină
2. Prin Încheierea de ședință din 13 ianuarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/J/2015, secția pentru judecători, a respins excepțiile prescripției răspunderii disciplinare și de nelegalitate a cercetării disciplinare și a calificat drept apărări de fond excepția nelegalității abaterii imputate și excepția de nesancționare a tentativei în dreptul disciplinar.
3. Prin Hotărârea nr. 20J din 31 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/J/2015, secția pentru judecători, a hotărât următoarele:
a) cu unanimitate, respinge, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâților B. - judecător în cadrul Curții de Apel Craiova și C. - judecător în cadrul Tribunalului Mehedinți pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004;
b) cu majoritate, admite acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtei A. - judecător în cadrul Curții de Apel Craiova, pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 și, în baza dispozițiilor art. 100 lit. b) din aceeași lege, aplică pârâtei sancțiunea disciplinară constând în "diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 3 luni".
III. Recursul declarat împotriva hotărârii instanței de disciplină
4. Împotriva hotărârilor menționate la pct. 2 și pct. 3 lit. b), a declarat recurs pârâta A., invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și criticile arătate în continuare.
Critici referitoare la Încheierea de ședință din 13 ianuarie 2016
5. Soluția instanței disciplinare de respingere a excepției prescripției răspunderii disciplinare a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.
6. Conform art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 coroborat cu dispozițiile Codului muncii, termenul de prescripție a răspunderii disciplinare a magistratului este de 2 ani de la data ultimului act material de imixtiune în cazul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004.
7. În combaterea aprecierii instanței disciplinare în sensul că nu sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii, recurenta-pârâtă susține prescriptibilitatea oricărei forme de răspundere juridică și invocă jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile nr. 71/1999, nr. 136/2004 și nr. 743/2011) și soluțiile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea a două recursuri în interesul legii (Deciziile nr. 14/2008 și nr. 16/2012).
8. Considerentele instanței de disciplină sunt contradictorii în privința chestiunii de drept referitoare la prescripția răspunderii disciplinare a magistraților, iar teza prescriptibilității răspunderii disciplinare este acreditată și de Inspecția Judiciară.
9. Termenul de prescripție prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 include în mod necesar și intervalul de timp pentru susținerea acțiunii în fața Secției pentru judecători până la pronunțarea unei hotărâri. În cauză, conform susținerilor Inspecției Judiciare, ultimul act material de imixtiune în activitatea altor judecători s-ar fi consumat la data de 05 noiembrie 2013, iar hotărârea instanței de disciplină a fost pronunțată la data de 31 octombrie 2016, când era deja împlinit termenul de 2 ani de la data săvârșirii faptei.
Critici referitoare la Hotărârea nr. 20J din 31 octombrie 2016 în privința soluției menționate la pct. 3 lit. b) din prezenta decizie
10. Hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004 prin raportare la starea de fapt rezultată din ansamblul probator administrat.
11. Instanța de disciplină a analizat sesizarea cu care a fost învestită, fără a motiva și fără a se pronunța cu privire la faptul că încercarea de imixtiune nu este incriminată de textul de lege invocat, ci numai faptul consumat de imixtiune.
12. Din coroborarea probelor administrate, nu rezultă nici că a încercat să influențeze și nici că a influențat alți judecători în vederea determinării favorizării unor candidați în detrimentul altora, nefiind întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare.
13. Acțiunile care îi sunt imputate nu au legătură cu activitatea de judecată în cazul judecătorilor, respectiv activitatea de urmărire penală în cazul procurorilor, în sensul art. 4 din Legea nr. 303/2004, întrucât pretinsele intervenții directe sau mediate nu vizau activitatea nemijlocită de judecată, ci activitatea pe care judecătorii o desfășurau în calitate de membri ai comisiei de examen/concurs. În sensul raționamentului expus, recurenta invocă dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și ale art. 9, art. 15 și art. 17 din Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 320/2006, susținând că activitatea desfășurată de magistrați în comisia de examinare nu se circumscrie activității de înfăptuire a justiției, astfel că membrul unei asemenea comisii nu poate avea calitatea de subiect pasiv secundar asupra căruia are loc actul de imixtiune. A da o altă interpretare, ar însemna angajarea răspunderii disciplinare și în ipoteza în care imixtiunea ar viza și alte activități extrinseci celei de judecată, cum ar fi cea de formator sau cadru didactic, ori îndeplinirea atribuțiilor în condiții de detașare la instituții din afara sistemului judiciar.
14. Din ansamblul probator administrat în cauză nu rezultă că ar fi desfășurat activități de imixtiune în activitatea judecătorilor - membri ai comisiei de concurs sau examen, astfel că nu este îndeplinită cerința referitoare la latura obiectivă a abaterii disciplinare.
15. În ceea ce privește demersurile pentru aflarea componenței comisiei de examinare, recurenta-pârâtă susține următoarele: (i) la data de 05 noiembrie 2013 (când s-a reținut că ar fi încercat influențarea membrilor comisiei prin intermediul pârâților C. și B.) nu cunoștea componența comisiei, iar abia spre finalul concursului a aflat că judecătorii H. și E. sunt membri ai comisiei; (ii) din probele administrate nu rezultă în mod clar și indubitabil că, personal, ar fi întreprins vreun demers, accesând informații care nu sunt destinate publicității, în vederea aflării componenței comisiei, nu este atestat interesul în aflarea identității membrilor comisiei, iar existența unui atare interes nu constituie un argument pentru conturarea laturii obiective a abaterii disciplinare, întrucât nu are nicio legătură cu imixtiunea în activitatea unui judecător; (iii) nu există nicio dispoziție legală sau statutară care să prevadă confidențialitatea componenței comisiilor de examen sau de concurs; (iv) în condițiile în care nu există o anumită procedură pentru secretizarea și păstrarea confidențialității componenței comisiilor de concurs, nu poate exista nici abatere disciplinară și, implicit, nici sancțiune pentru nerespectarea păstrării acestui pretins secret; (v) în virtutea principiilor transparenței decizionale, obiectivității și imparțialității, în ședința din 27 noiembrie 2014, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât ca numele membrilor unor astfel de comisii să fie publice, fapt atestat chiar în cuprinsul motivării instanței de disciplină.
16. Referitor la activitățile prealabile comiterii abaterii, recurenta-pârâtă susține următoarele: (i) în mod neîntemeiat s-a reținut că discuțiile telefonice din data de 24 octombrie 2013 cu judecători D. și E. ar reprezenta primele demersuri în ceea ce privește intenția de influențare a acestora în sensul favorizării unora dintre candidați în detrimentul altora; (ii) în privința acestor demersuri prealabile a intervenit prescripția și nu reprezintă o pretinsă acțiune de capacitare în vederea atingerii unui scop anume; (iii) discuțiile purtate cu judecătorii D. și E. au avut ca subiect interdicția de multiplicare a unui CD cu engleză juridică editat în cadrul unui proiect finanțat din fonduri europene; (iv) în timpul discuției cu judecătoarea D., despre care nu cunoștea la momentul respectiv că face parte din comisia de examinare, a abordat în condiții de normalitate și chestiuni legate de concursul pentru ocuparea posturilor de vicepreședinte la curțile de apel, făcându-i cunoscut faptul că judecătorul F. se pregătește pentru acest examen și fiind posibil să-i fi spus că "a lucrat foarte bine în echipă cu bărbații"; (v) discuții referitoare la CD-ul respectiv au fost purtate cu mai mulți judecători din țară, astfel că nu pot fi reținute ca un pretext pentru a-i face cunoscute judecătoarei D. preferințele sale în ceea ce privește funcția de vicepreședinte la Curtea de Apel Craiova; (vi) simpla contactare telefonică a celor doi magistrați, despre care nu cunoștea că urmează să facă parte din comisia de concurs, și discuțiile purtate nu constituie acte pregătitoare în vederea comiterii abaterii disciplinare.
17. În ceea ce privește pretinsele demersuri succesive în vederea influențării membrilor comisiei prin intermediul judecătorilor C. și B., recurenta-pârâtă susține următoarele: (i) din ansamblul probator, nu rezultă în mod rezonabil și neechivoc faptul că în mod direct sau prin intermediari ar fi întreprins demersuri în vederea imixtiunii în activitatea membrilor comisiei de examen; (ii) din declarațiile judecătorilor audiați în calitate de martori nu rezultă că, direct sau mediat, ar fi formulat cereri exprese, neechivoce și ferme, dincolo de orice îndoială, în sensul de a influența decizia membrilor comisiei de examen; (iii) în acest sens, recurenta-pârâtă face referire la declarația judecătorului E. în sensul că "a presupus" și la declarația doamnei judecător G. în sensul că "a dedus"; (iv) recurenta-pârâtă susține că, în realitate, așa cum rezultă din probele administrate, la data de 05 noiembrie 2013, s-a deplasat în Municipiul București împreună cu judecătorii C. și B. în baza unei programări anterioare la Ministerul Justiției pe teme de investiții și pentru a înmâna președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție invitația de participare la o întâlnire în materie penală ce urma să aibă loc la Craiova la data de 13 decembrie 2013; (v) în sensul acestor susțineri, recurenta-pârâtă invocă declarațiile celor patru magistrați care s-au întâlnit la data de 05 noiembrie 2013, respectiv judecătorii B., E., C. și G., din care nu rezultă că, în virtutea relațiilor de subordonare în care se aflau judecătorii B. și C., aceștia ar fi transmis vreun mesaj din partea sa pentru favorizarea anumitor candidați la funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Craiova; (vi) totodată, recurenta invocă existența unor contradicții și inadvertențe în declarațiile magistraților E. și G., care nu pot fundamenta existența laturii obiective a abaterii disciplinare; (vii) din toate declarațiile judecătorilor B. și C. rezultă că scopul deplasării la București la data de 05 noiembrie 2013 a fost cel explicitat în precedent și că nu le-a cerut în niciun mod să formuleze solicitări către judecătorii cu care s-au întâlnit în vederea favorizării unora dintre candidații la funcția de vicepreședinte la Curtea de Apel Craiova; (viii) ca argument suplimentar, se susține că pretinsele demersuri succesive de influențare a membrilor comisiei nu au fost percepute în sensul reținut în hotărârea recurată nici de către membrii comisiei, așa cum rezultă din declarațiile judecătorilor E., D. și H.
IV. Apărările intimatei Inspecția Judiciară
18. Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
V. Procedura de filtrare a recursului
19. Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 26 iunie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la 23 octombrie 2017.
VI. Considerentele Înaltei Curți
20. Conform art. 499 C. proc. civ., în contextul circumstanțelor expuse în hotărârea atacată, analizând criticile formulate de recurenta-pârâtă A., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Referitor la criticile recurentei privind prescripția răspunderii disciplinare
21. Susținerile recurentei referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor Codului muncii în privința prescripției răspunderii disciplinare a judecătorului/procurorului nu pot fi primite pentru argumentele următoare: Profesia de judecător este exercitată în cadrul unui raport juridic de numire în funcție, în privința căruia sunt aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 317/2004, derogatorii de la dreptul comun în materia raporturilor de muncă, în sens larg, nefiind incidente prevederile C. muncii. În acest sens, sunt elocvente prevederile art. 50 lit. d) C. muncii, conform cărora contractul individual de muncă se suspendă de drept pe perioada exercitării unei funcții în cadrul unei autorități judecătorești. În raport cu aceste dispoziții, rezultă fără echivoc faptul că rațiunea legiuitorului este în sensul că raportului juridic specific funcțiilor din cadrul autorității judecătorești îi sunt aplicabile dispozițiile speciale referitoare la funcția respectivă, iar nu cele referitoare la contractul individual de muncă. Totodată, este de reținut și faptul că Legea nr. 303/2004 nu cuprinde o normă de trimitere care să prevadă faptul că statutul judecătorilor și procurorilor se completează cu dispozițiile din legislația muncii.
22. Sunt neîntemeiate și susținerile recurentei referitoare la prescripția răspunderii disciplinare în termenul de 2 ani prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, care ar cuprinde și procedura administrativ-jurisdicțională finalizată prin pronunțarea hotărârii secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. Sub acest aspect, se constată că sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 care instituie termenul de prescripție de 2 ani pentru exercitarea acțiunii disciplinare, iar nu pentru soluționarea acțiunii disciplinare prin hotărârea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii. Sintagma "exercitarea acțiunii disciplinare" vizează momentul sesizării Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, iar nu momentul pronunțării hotărârii de către această instanță, așa rezultă și din terminologia utilizată de art. 48 alin. (2) din lege - "[...] ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate exercita acțiunea disciplinară prin sesizarea secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii" - și art. 50 alin. (1) din lege - "Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii soluționează acțiunea disciplinară printr-o hotărâre".
23. În jurisprudența invocată de recurentă, atât a Curții Constituționale, cât și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este consacrată teoria prescriptibilității răspunderii disciplinare contrapusă ipotezei imprescriptibilității răspunderii, consecință inacceptabilă și absurdă, din perspectiva principiilor generale ale răspunderii juridice, în situația în care nu ar fi reglementat un termen de prescripție a aplicării sancțiunii disciplinare, iar persoana vizată ar fi împiedicată să obțină în justiție clarificarea situației sale. În cauză, însă, în sensul celor expuse la pct. 22, art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 reglementează termenul de prescripție a dreptului de exercitare a acțiunii disciplinare, astfel că nu se constată existența unei situații care să fie în dezacord cu jurisprudența invocată de recurentă. Susținerile recurentei întemeiate pe considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite nr. 14/2008, prin care tinde să argumenteze aplicabilitatea dispozițiilor din legislația muncii în cazul magistraților, nu pot fi primite atât pentru argumentele expuse anterior, la pct. 21 din prezenta decizie, cât și pentru considerentele și soluția deciziei menționate a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Sunt avute în vedere considerentele conform cărora "magistrații își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voință (un contract nenumit, de drept public) încheiat cu însuși statul, reprezentat de Președintele României și de Consiliul Superior al Magistraturii", iar "activitatea magistraților nu se desfășoară în baza unui contract individual de muncă", precum și soluția dată recursului în interesul legii prin decizia respectivă, în sensul că magistraților nu li se acordă alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă, vocație recunoscută angajaților cu contract individual de muncă.
24. În cauză, în condițiile în care ultima faptă reținută în sarcina pârâtei a fost săvârșită la data de 05 noiembrie 2013, iar Secția pentru judecători a fost sesizată la data de 05 noiembrie 2015, acțiunea disciplinară a fost exercitată cu respectarea termenului de 2 ani de la data săvârșirii faptei, prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 pentru exercitarea acțiunii disciplinare.
25. Pentru argumentele expuse, nu se poate reține nici existența unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, întrucât instanța disciplinară nu a reținut teza imprescriptibilității răspunderii disciplinare, ci a reținut incidența dispozițiilor menționate din Legea nr. 317/2004. Totodată, se constată că, realizând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, instanța disciplinară a reținut că s-a prescris dreptul de exercitare a acțiunii disciplinare cu privire la demersurile efectuate de pârâtă la datele de 23 și 24 octombrie 2013 pe lângă președintele Curții de Apel Bacău, care avea calitatea de membru al comisiei de examinare, motiv pentru care nu vor fi analizate susținerile corelative din recurs.
Referitor la recursul declarat împotriva Hotărârii nr. 20J din 31 octombrie 2016
26. Contrar susținerilor recurentei, se constată că instanța disciplinară a analizat în cuprinsul hotărârii recurate și a motivat faptul că, pentru existența abaterii disciplinare, legea nu impune condiția ca actul de imixtiune să fie urmat de atingerea scopului urmărit de către autorul imixtiunii, fiind suficientă atingerea pe care imixtiunea o aduce independenței judecătorului în realizarea atribuțiilor ce îi revin, în speță în calitate de membru al comisiei de examen.
27. Criticile recurentei-pârâte în sensul că activitatea desfășurată de membrii comisiei de examinare nu are legătură cu activitatea de judecată, iar judecătorul care are calitatea de membru ale unei asemenea comisii nu este subiect pasiv al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, nu pot fi primite pentru argumentele arătate în continuare.
28. Realizând o corectă interpretare a normelor de drept incident, instanța disciplinară a reținut că activitatea desfășurată de judecător în calitate de membru al comisiei de examen sau concurs pentru funcții de conducere, chiar dacă nu reprezintă o activitate de judecată, nu este sustrasă unei potențiale imixtiuni în sensul abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004.
29. Sub acest aspect, se constată că dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, invocate în apărare de recurenta-pârâtă, se referă la comisiile de examinare (sau întocmire) a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau internaționale, iar nu la comisia de examinare constituită în conformitate cu prevederile art. 48 alin. (2) din aceeași lege pentru concursul sau examenul organizat pentru numirea în funcții de conducere la instanțe și parchete. În același sens, raportat la susținerile recurentei, este de remarcat faptul că activitatea desfășurată de judecător în calitate de formator sau cadru didactic este, în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, specifică funcției didactice din învățământ, respectiv funcției de instruire din cadrul Institutului Național al Magistraturii ori Școlii Naționale de Grefieri, funcții care, potrivit textului de lege, nu sunt incompatibile cu funcția de judecător, procuror, magistrat-asistent sau asistent judiciar. În consecință, teza propusă de recurentă prin raportare la funcțiile de cadru didactic ori de formator nu reflectă o similaritate cu ipoteza menționată anterior, reglementată de art. 48 alin. (2) din lege. De asemenea, nici apărările recurentei referitoare la instituția juridică a detașării magistratului în cadrul unor instituții din afara sistemului judiciar nu prezintă elemente de similitudine cu situația în care judecătorul are calitatea de membru al comisiei de examinare pentru concursul de numire în funcții de conducere la instanțe și parchete. Este adevărat că dispozițiile art. 9, art. 15 și art. 17 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 320/2006, cuprind prevederi referitoare la constituirea și exercitarea atribuțiilor comisiei de examinare pentru concursul de numire în funcții de conducere la instanțe și parchete, însă aceste dispoziții nu conduc la concluzia că activitatea desfășurată de un judecător în calitate de membru al unei asemenea comisii excedează ipoteza reglementată de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004.
30. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, în acord cu instanța disciplinară se reține că, sub aspectul laturii obiective, abaterea disciplinară de imixtiune în activitatea altui judecător presupune existența unei acțiuni prin care se aduce atingere principiului independenței judecătorului, indiferent dacă prin actul de imixtiune se urmărește sau nu realizarea unui interes.
31. În ceea ce privește elementele constitutive ale abaterii disciplinare în litigiu, Înalta Curte reține că probatoriul administrat evidențiază demersurile efectuate de pârâta judecător A. pentru a-i determina pe membrii comisiei de examinare să favorizeze anumiți candidați la concursul pentru numirea în funcția de conducere de vicepreședinte al Curții de Apel Craiova, demersuri care se circumscriu laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004.
32. Susținerile recurentei referitoare la lipsa caracterului confidențial al componenței comisiei de examinare nu prezintă relevanță din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, ce formează obiectul prezentului litigiu disciplinar, asemenea aspecte fiind relevante din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) din aceeași lege, însă pârâtei judecător nu îi este imputată săvârșirea acestei ultime abateri. Pe de altă parte, apărarea recurentei în sensul că nu a cunoscut componența comisiei de examinare nu poate fi primită în condițiile în care probatoriul administrat relevă contrariul, putând fi decelat, din declarațiile martorilor B. și C. și înregistrarea convorbirilor purtate de aceștia cu G., E. și I., faptul că, anterior datei de 05 noiembrie 2013, era cunoscută inclusiv de către pârâta judecător componența nominală a comisiei de examinare.
33. În cauză, este necontestată derularea evenimentelor din data de 05 noiembrie 2013, când pârâta s-a deplasat la București, împreună cu B. și C., care au avut întâlniri cu doi dintre membrii comisiei de examinare, criticile recurentei vizând, în esență, faptul că probatoriul administrat nu ar demonstra fără echivoc faptul că ar fi întreprins vreun demers de natură a fi considerat, în sensul art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, o imixtiune în activitatea judecătorilor, membri ai comisiei de examinare în scopul sprijinirii anumitor candidați la concursul pentru funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Craiova.
34. Realizând o corectă apreciere a probatoriului administrat, instanța disciplinară a reținut că, se decelează atât intenția, cât și demersurile efectiv realizate de pârâta judecător, atât personal, cât și prin intermediari, pe lângă membrii comisiei de examinare în scopul sprijinirii anumitor candidați la concursul pentru numirea în funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Craiova.
35. Preferința pârâtei judecător pentru unii dintre candidații la concursul pentru numirea în funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Craiova este atestată de conținutul discuției purtate de C. cu I. la data de 12 februarie 2014, de discuția telefonică dintre J. și K. din 09 noiembrie 2013, precum și de convorbirea telefonică dintre pârâtă și L. din 25 noiembrie 2013, precum și de discuția purtată de pârâtă cu vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii la data de 20 noiembrie 2013, în cadrul căreia și-a exprimat nemulțumirea în legătură cu modul de examinare a candidaților.
36. De asemenea, demersurile pârâtei judecător, efectuate prin intermediul judecătorilor B. și C., aflați în relație de subordonare, pentru a avea o întrevedere cu membrii comisiei de examinare ori pentru a le fi transmisă acestora preferința sa față de anumiți candidați la concursul pentru numirea în funcția de vicepreședinte al Curții de Apel Craiova sunt reliefate fără echivoc de conținutul discuției purtate de C. cu I. la data de 12 februarie 2014 și de declarațiile martorilor E., G. și H., ceea ce evidențiază cu certitudine faptul că unul dintre scopurile urmărite de pârâtă cu ocazia deplasării la București din 05 noiembrie 2013 a vizat materializarea demersurilor menționate. Actul de imixtiune a fost perceput ca atare de către judecătorii, membri ai comisiei de examinare, asupra cărora a fost săvârșit, așa cum rezultă fără echivoc din declarațiile date de persoanele respective, aspecte a căror veridicitate nu poate fi înlăturată nici de lipsa confirmării lor de către persoanele care au avut calitatea de intermediari și nici de faptul că deplasarea la București a fost ocazionată și de rezolvarea unor probleme inter-instituționale ori a unor chestiuni personale.
37. Sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte constată că instanța disciplinară în mod corect a apreciat că probatoriul administrat conferă consistență concluziei că pârâta judecător a urmărit și a acceptat faptul că, prin demersurile sale, intervine în activitatea altui judecător, fiind elocvent faptul că, potrivit declarațiilor date, judecătorii vizați de actul de imixtiune au resimțit ingerința în activitatea desfășurată în calitate de membri ai comisiei de examinare.
38. Pentru toate considerentele arătate, Completul de 5 judecători, constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurentă circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A., judecător în cadrul Curții de Apel Craiova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A., judecător în cadrul Curții de Apel Craiova, împotriva Încheierii din 13 ianuarie 2016 și Hotărârii nr. 20J din 31 octombrie 2016, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, în materie disciplinară în Dosarul nr. x/J/2015.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2017.
Procesat de GGC - GV