Decizia nr. 885/2017
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 7 iulie 2011, reclamanții A. și B. au chemat în judecată au chemat în judecată pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Agenția Națională de Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Județul Ilfov, Județul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari prin Primar, Municipiul București, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General, SC C. SA, SC D., SC E. SRL, SC F. SRL și SC G. SRL solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâții să răspundă în solidar pentru neexecutarea utilităților la imobilul reclamanților din cartierul Henri Coandă, prin obligarea acestora la plata unor despăgubiri, cuantificate prin petitele acțiunii.
Prin încheierea de ședință din 20 decembrie 2013, instanța a soluționat excepții și apărări invocate pe parcursul procesului de către pârâte astfel: s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecată în contradictoriu cu pârâta SC G. SRL; a fost admisă excepția tardivității formulării cererii modificatoare de către reclamanți, depusă la data de 1 octombrie 2013; a fost respinsă excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, invocată de pârâtul Județul Ilfov, ca nefondată; a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată; au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul General al Municipiului București, a D. SA, SC E. SRL, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Voluntari și SC F. SRL; s-a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, precum și celelalte excepții privind lipsa calității procesuale pasive invocate de ceilalți pârâți în cauză; de asemenea, a fost unită cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată în cauză de pârâtul Sectorul 1 București.
Prin sentința civilă nr. 4614 din 1 octombrie 2014 instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiate, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul General al Municipiului București, D. SA, SC E. SRL, SC F. SRL, Consiliul Local Voluntari, Consiliul Județean Ilfov, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate în cauză de ceilalți pârâți, ca neîntemeiate.
A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Agenția Națională de Locuințe, Sectorul 1 București, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, prin Primar, Municipiul București, prin Primarul General și SC C. SA, ca neîntemeiată. Au fost respinse cererile de chemare în garanție ca rămase fără obiect.
Pentru a pronunța această hotărâre, sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a reținut că, pe tărâm delictual, prescripția curge de la data la care persoana păgubită prin delictul civil a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe autorul acesteia, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv momentul la care reclamanții puteau prelua locuința și aveau posibilitatea să constate că aceasta nu era finalizată, iar pe tărâm contractual, termenul general de prescripție este cel aplicabil acțiunilor personale, prin raportare la dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958. S-au avut în vedere și dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân suspuse dispozițiilor legale care le-au instituit. În privința datei începerii cursului prescripției, s-a avut în vedere faptul că reclamanții și-au fundamentat pretențiile pe principiul răspunderii contractuale, formulat în subsidiar în privința tuturor pârâților.
S-a concluzionat că data la care a început să curgă termenul de prescripție este data la care locuința contractată de reclamanți trebuia predată către aceștia, respectiv în 2 ani de la data ordinului de începere a lucrărilor.
Ținând cont de faptul că acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la 7 iulie 2011, tribunalul a apreciat că, indiferent de tipul răspunderii civile, termenul de prescripție aplicabil oricăreia dintre formele răspunderii nu era împlinit la data sesizării instanței.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a arătat că aceștia sunt titularii unor raporturi contractuale în care Agenția Națională de Locuințe și antreprenorul general se obligau să construiască o locuință ce trebuia predată la un anumit termen, la cheie. Prin raportare la actele normative invocate de reclamanți în cuprinsul acțiunii cât și convențiile încheiate ulterior în vederea realizării utilităților la locuința achiziționată de beneficiari, aceștia își justifica calitatea procesuală activă.
Referitor la excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de către fiecare dintre pârâții rămași în cauză, instanța le-a respins cu motivarea că, pe de o parte, argumentele pârâților vizează mai degrabă aspecte ce țin de netemeinicia cererii de chemare în judecată și nu de calitatea procesuală pasivă, iar pe de altă parte, pentru că pârâții sunt părți în Convenția MM/1909, și că, în speță, a fost invocat și temeiul răspunderii civile delictuale, fiind indicate de către reclamanți faptele ilicite care, în opinia lor, ar putea atrage răspunderea pârâților.
Pe fondul cauzei s-a reținut că este certă suferirea de către reclamanți a unui prejudiciu ca urmare a nepredării locuinței la termenul stipulat în contract, însă părțile au prevăzut în contractul de construire o clauză penală privind plata penalităților pentru întârzierea în executarea obligațiilor, astfel că au avut în vedere toate daunele, ceea ce constituie o limită a răspunderii,anticipat stabilită prin acordul de voință al părților. Prin urmare s-a stabilit că instanța nu poate acorda în plus despăgubiri pentru beneficiul nerealizat dintr-o posibilă închiriere.
S-a constatat că în cauză, reclamanții au ales cu prioritate răspunderea civilă delictuală ce decurge din aplicarea prevederilor art. 998 și 999 C. civ. pentru valorificarea drepturilor lor, reținând tribunalul faptul că, și în ipoteza în care neexecutarea unui contract produce aceleași consecințe ca un delict sau cvasi-delict, respectiv obligația debitorului de a-l repara, opțiunea sau exercitarea concomitentă sau succesivă a celor două forme de răspundere, contractuală și delictuală, nu este permisă și nici obținerea unei duble reparații, una fondată pe răspunderea contractuală, cealaltă întemeiată pe răspunderea delictuală.
În raport de analiza angajării răspunderii civile contractuale, și chiar dacă s-ar aplica varianta potrivit căreia s-ar putea angaja față de ceilalți pârâți, alții decât A.N.L. și antreprenorul general, răspunderea civilă delictuală, tribunalul a reținut că solicitarea reclamanților privind obligarea pârâților la plata în solidar a sumelor stabilite prin raportul de expertiză, astfel cum a fost completat, cu titlu de prejudiciu cauzat prin lipsirea de folosință a imobilului contractat, nu este întemeiată. Astfel, s-au invocat prevederile art. 1039 C. civ. și faptul că în cauză, nu a fost prevăzută nicio clauză de solidaritate din punct de vedere al răspunderii.
Împotriva încheierii din data de 20 decembrie 2013 și a sentinței civile nr. 4614 din 1 octombrie 2014 au declarat apel reclamanții A. și B., soluționat prin decizia civilă nr. 417/A din 8 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.
Prin această decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva încheierii din 20 decembrie 2013 și s-a admis apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe, în contradictoriu cu intimații Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul General al Municipiului București, Consiliul Județean Ilfov și Județul Ilfov prin Președintele Consiliului Județean, Sectorul 1 al Municipiului București și Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Local Voluntari, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Municipiul București prin Primarul General, Orașul Voluntari, SC F. SRL, SC E. SRL, SC D. SA și SC C. SA, schimbându-se în parte sentința, în sensul admiterii în parte a acțiunii precizate, cu consecința obligării pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe să plătească reclamanților A. și B., echivalentul în lei la data plății, a sumei de 66.923 euro, cu titlu de prejudiciu, suma de 11.622,49 lei cheltuieli de judecată în primă instanță și 3.551,22 lei cheltuieli de judecată în apel. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
În considerentele deciziei pronunțate în apel s-au reținut, în esență, următoarele:
În ceea ce privește apelul împotriva încheierii de ședință din data de 20 decembrie 2013, reclamanții au înțeles să critice soluția adoptată de către prima instanță în legătură cu excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul General al Municipiului București, a D. SA, SC E. SRL, Consiliul Județean Ilfov, Consiliul Local Voluntari și SC F. SRL.
Astfel, prin cererea de apel se motivează de către reclamanți că pârâtele D. și E. SRL, companii rezultate în urma divizării E. SA, răspund solidar pentru elementul de pasiv al acestei societăți, semnatară a Convenției nr. 1909, în temeiul prevederilor art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Curtea a reținut că, argumentul oferit de către apelanți ignoră caracterul special al divizării E. SA, care a operat în temeiul art. 100 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, ca urmare a adoptării Directivei nr. 2003/55/EC. Ca efect al acestei divizări a rezultat E., având ca obiect principal de activitate distribuția de gaze naturale prin conducte, fără însă ca aceasta să aibă calitatea de concesionar al serviciului public de distribuție a gazelor naturale în Voluntari, și D. SA, societate ce nu are în obiectul de activitate distribuirea de gaze naturale. Or, în limitele stabilite legal, cele două pârâte nu ar fi putut să îndeplinească obligațiile reclamate de apelanți. Contrar celor susținute de apelanți prin concluziile scrise, lipsa licenței în discuție este relevantă cauzei, întrucât răspunderea acestor pârâte nu poate fi angajată în lipsa dovedirii faptei culpabile a acestora, circumscrisă contractual ori delictual; or tocmai starea de pasivitate a pârâtelor se cere a fi sancționată.
Nici art. 17 lit. f) din Legea nr. 351/2004, temei valorificat de către părțile apelante, nu justifică pretinsa calitate procesuală pasivă, întrucât prevederile acestuia fac referire la obligații asumate în limitele drepturilor conferite prin licență. Or, situația premisă pe care a fost construită motivarea primei instanțe privește absența din obiectul de activitate a serviciului de distribuire gaze, respectiv lipsa licenței pe raza comunei Voluntari, împrejurări ce nu au fost contestate de reclamanți.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Consiliului Local al Sectorului 1 București, a Consiliului General al Municipiului București, a Consiliului Județean Ilfov și a Consiliului Local Voluntari, argumentată de apelanți prin raportare la conținutul Convenției nr. 1909/2004 și a obligațiilor pe care aceste entități se pretinde că și le-au asumat, Curtea a notat că, în cuprinsul motivelor de apel nu se regăsește nicio critică referitoare la considerentele primei instanțe, întemeiate pe prevederile art. 21 alin. (1) și (5) din Legea nr. 215/2001, respectiv art. 2 alin. (10) și art. 3 alin. (5) din Legea nr. 152/1998, astfel că s-a apreciat că nu se impune analiza argumentelor pe care intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului București le-a adus prin întâmpinare în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, care a fost admisă de către prima instanță. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, regăsită în întâmpinarea formulată în cadrul dosarului de apel, Curtea a constatat că acest pârât nu a uzat de căile procedurale adecvate prin formularea apelului sau apelului incident, raportat la împrejurarea că această excepție a fost respinsă ca nefondată prin sentința civilă nr. 4614 din 1 octombrie 2014.
Referitor la modul în care prima instanță a înțeles să soluționeze excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC F. SRL, apelanții - reclamanți au susținut că cesiunea contractului de antrepriză generală nu a produs efecte asupra contractului de construire încheiat de A. și această societate, iar schimbarea constructorului nu este opozabilă beneficiarului. Suplimentar motivelor pentru care prima instanță a înțeles să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei intimate-pârâte, respectiv cesionarea contractului de antrepriză cu acordul expres al mandatarului A.N.L., Curtea a constatat că părțile contractului de construire au determinat expres consecințele neexecutării obligației de predare la termen și au stabilit prin clauză penală limitele reparației ce se datorează de către constructor într-o astfel de situație); în cauză, A.N.L. nu a emis în niciun moment către SC F. SRL un ordin de începere a lucrărilor de construcție a locuinței contractate de către reclamanți, în baza raporturilor convenționale în care se regăseau toate aceste trei părți, ordinul fiind emis către G. SRL, ulterior cesionării contractului de antrepriză generală. Or, chiar și numai în considerarea raporturilor dintre constructorul inițial și beneficiar premisa emiterii acestui ordin era esențială în vederea executării obligațiilor imputate F.
Drept urmare, în opinia instanței de apel soluția pronunțată prin încheierea din 20 decembrie 2013 este temeinică și legală, motiv pentru care apelul formulat împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca nefondat.
În ceea ce privește fondul litigiului, Curtea a reținut că singurele convenții în cadrul cărora reclamantul A. este parte sunt contractul de mandat și contractul de construire, astfel încât singurele intimate-pârâte din prezentul litigiu care și-au asumat nemijlocit obligații față de partea reclamantă sunt A.N.L. și SC F. SRL.
Referitor la modul în care intimata-pârâtă A.N.L. a înțeles să își execute obligațiile contractuale, Curtea a reținut că, din cercetarea obligațiilor pe care această pârâtă și le-a asumat se desprinde concluzia că fapta culpabilă a sa este reprezentată de nefinalizarea imobilului, față de nerealizarea rețelei de utilități în termenul convenit, 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen care a expirat la data de 14 octombrie 2008, iar în acord cu practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cercetarea unor cauze similare, obligația asumată de A.N.L. în calitate de mandatar al beneficiarului este una de rezultat, iar nu de diligență, atât timp cât această parte trebuia să urmărească finalizarea lucrărilor la termen.
În ceea ce privește apărările A.N.L. care invocă demersurile pe care susține că le-a efectuat către toate părțile semnatare ale convenției MM nr. 1909 în perioada 2012-2015, Curtea a subliniat că acestea se situează cu mult în afara termenului în care partea se angajase nu doar să le inițieze, ci să asigure punerea lor în practică.
Apreciind că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, analizate fiecare în parte, și valorificând în parte concluziile expertizei tehnice judiciare din primă instanță, cu completarea din apel, în privința perioadei pentru care li se cuvin reclamanților despăgubiri, Curtea a reținut că în luna martie a anului 2013 locuința era dotată cu utilitățile care permiteau o folosire corespunzătoare a acesteia și a admis în consecință acțiunea, prin obligarea A.N.L. la plata echivalentului în lei la data plății, a sumei de 66.923 euro, cu titlu de prejudiciu, valoare identificată prin raportare la sumele individualizate de către expert.
În ceea ce privește criticile cu referire la răspunderea civilă contractuală a pârâtei F., Curtea a făcut trimitere la considerentele sale precedente care au analizat modul în care a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.
Referitor la necesitatea angajării răspunderii civile contractuale a celorlalte pârâte, în limitele recunoașterii calității procesuale pasive a acestora de către instanța de fond, Curtea nu a împărtășit punctul de vedere al reclamanților-apelanți în ceea ce privește existența unui complex contractual, remarcând și faptul că motivele de apel fac referire, cu precădere, la contractul de mandat, contractul de construire și contractul de antrepriză generală, convenții care nu au angajat din punct de vedere obligațional pârâtele în discuție. Singurul contract care a implicat și alte părți este reprezentat de Convenția nr. 1909 din 06 mai 2004, însă modul în care s-a stabilit implicarea semnatarilor acestei convenții în realizarea ansamblului de locuințe Henri Coandă nu permite concluzia că părțile chemate în litigiu de către reclamanți au avut raporturi contractuale cu aceștia și, cu atât mai puțin, că sunt ținute a răspunde în solidar, iar răspunderea contractuală operează cu prioritate față de cea delictuală, aspect evidențiat și de prima instanță și asupra căruia doctrina și jurisprudența s-au exprimat în mod consecvent.
Împotriva deciziei au formulat cerere de recurs atât reclamanții A. și B., cât și pârâta Agenția Națională de Locuințe.
Ulterior înregistrării cererii de recurs, reclamanții au arătat că nu înțeleg să-și îndeplinească obligația achitării taxelor de timbru stabilite, fapt de care Înalta Curte a luat act prin încheierea de ședință din data de 28 februarie 2017.
Cât privește recursul pârâtei, aceasta aduce în sinteză următoarele critici ale deciziei pronunțate în apel:
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se susține că instanța nu a efectuat o analiză asupra întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, care reprezintă fundamental cererii reclamanților, nu a determinat raporturile juridice obligaționale și tipul de răspundere aplicabil pentru fiecare pârât cu calitate procesuală pasivă stabilită, decizia fiind lacunară din acest punct de vedere, cât și contradictorie atunci când pe de o parte reține că A.N.L. răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor din contractul de mandat, iar pe de altă parte arată că, în afara Convenției nr. 1909 niciunul din contractile menționate de reclamanți nu au legătură cu prezenta cauză.
Celelalte critici, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. susțin că s-au ignorat regulile referitoare la interpretarea convențiilor, că nu s-au avut în vedere contractile încheiate între părți, prin care s-au stabilit drepturi și obligații specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.
Din această perspectivă se arată că, în mod greșit s-au pus în sarcina A.N.L. obligații pretins asumate prin contractul de mandat care, deși incumbau celorlalți pârâți, aceștia au fost exonerați de răspundere pentru simplul fapt că nu aveau raporturi contractuale directe cu reclamanții.
Recurenta arată că s-a interpretat eronat contractul de mandat, în baza căruia mandatarul nu și-a asumat obligații cu privire la rețeaua de utilități, ci numai asupra edificării construcției, în relație cu constructorul, conform proiectului tehnic și autorizației de construire și că noțiunea de „urmărire” definește acțiuni de diligență, nu de rezultat, cum greșit s-a reținut. Susține că demersul său, prin implicarea sa activă și în realizarea utilităților este unul de mijloace și nu de rezultat.
Se învederează și faptul că împotriva unor părți semnatare ale Convenției nr. 1909 s-au pronunțat hotărâri judecătorești prin care au fost obligate la realizarea utilităților, astfel că, și din această perspectivă este greșită soluția de obligare exclusivă a A.N.L. la plata prejudiciului pretins de reclamanți.
Cu privire la deciziile de speță menționate în considerentele hotărârii pronunțate în apel, recurenta învederează că nu poate opera în privința lor puterea de lucru judecat, nefiind întrunite cumulativ condițiile pentru aceasta.
Prin întâmpinarea înregistrată la 9 februarie 2017 intimatul Municipiul București, prin Primarul General, a solicitat respingerea recursului reclamanților.
Recurenții-reclamanți au solicitat prin întâmpinarea înregistrată la 23 februarie 2017 aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat în ceea ce privește existența răspunderii civile a A.N.L. față de beneficiarii locuințelor din cartierul Henri Coandă și respingerea recursului pârâtei, pe motiv că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile de rezultat la care s-a angajat în virtutea contractului de mandat, ceea ce a condus la nepredarea la termen a locuinței reclamanților și producerea unui prejudiciu acestora.
Recurenta-pârâtă A.N.L. a solicitat prin întâmpinarea înregistrată la 24 februarie 2017 respingerea recursului reclamanților.
Analizând recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, prin prisma criticilor invocate se vor reține următoarele:
În prezentul litigiu, reclamanții A. și B. au solicitat să fie despăgubiți pentru prejudiciul ce le-a fost creat prin nefinalizarea la termen a locuinței și lipsirea în acest fel de folosință, utilizând ca reper chiria ce ar fi putut fi încasată pentru imobil.
Contextul general în care a fost promovată acțiunea a fost determinat de următoarele:
În anul 2002 a fost conceput și promovat Programul de locuințe Henri Coandă, la inițiativa Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, care prevedea construirea unui număr de 784 apartamente în regim de închiriere destinate tinerilor și a unui număr de 1624 unități locative ce urmau a fi achiziționate de beneficiari, prin credit ipotecar.
Pentru realizarea de utilități și dotări tehnico-edilitare în amplasamentul Henri Coandă și implicit la locuința reclamanților s-a încheiat la 6 mai 2004 între Ministerul Transporturilor Construcțiilor și Turismului, Agenția Națională pentru Locuințe, Consiliul Local al Sectorului 1 București, Consiliul Județean Ilfov, Consiliului Local al Comunei Voluntari, SC H. SA, SC E. SA și SC I. SA Convenția nr. MM 1909, prin care au fost stabilite obligațiile specifice și necesare pentru realizarea ansamblului de locuințe pe o suprafață de 115,6889 ha pe teritoriul sectorului 1 al Municipiului București și al comunei Voluntari, jud. Ilfov.
Prin acest înscris, părțile semnatare și-au asumat mai multe obligații, expres enumerate la art. 2 lit. a)-h), individualizate pentru fiecare parte, obligându-se să participe împreună la realizarea ansamblului de locuințe.
Potrivit art. 2 pct. b din Convenție, A.N.L. urma să asigure realizarea obiectivelor din cadrul programului „Locuințe pentru tineri, destinate închirierii” și respectiv să asigure contractarea și realizarea locuințelor finanțate cu credit ipotecar.
În exercitarea drepturilor și obligațiilor sale contractuale și legale, potrivit Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, A.N.L. a încheiat contractul de antrepriză generală nr. 7517 din 20 iulie 2004, cesionat ulterior către noul antreprenor - SC F. SRL, cu care reclamantul A. a încheiat contractul de construire autentificat sub nr. 860 din 30 iunie 2005 de B.N.P. J.
În exercitarea acelorași drepturi și obligații, A.N.L. a încheiat cu reclamantul Contractul de mandat nr. HC0280 din 11 mai 2004. Potrivit acestuia, scopul urmărit a fost acela de predare la cheie a unei locuințe tip S7 pe lotul 648, iar mandatarul s-a obligat față de mandant să-l reprezinte în relațiile cu proiectantul și antreprenorul general implicați în proiect, în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor de construire.
Ulterior, prin contracte de cesiune, încheiate succesiv cu SC G. SRL și SC G. SRL (în prezent radiată), drepturile și obligațiile decurgând din contractul de antrepriză generală au fost cedate, cu acordul expres al A.N.L. și cunoștința reclamanților.
Potrivit legii, Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale. (art. 1-6 din Legea nr. 152/1998)
Pârâta A.N.L. avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, precum și obligația asigurării corelării programelor de investiții în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiții în construcția de locuințe.
Obligațiile asumate în temeiul Contractului de mandat sunt unele de rezultat, părțile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea și finalizarea lucrărilor la termen (art. 1), predarea „la cheie” având semnificația că acea locuință corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită și locuită.
Conform art. 14 din Contractul de mandat, părțile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepția finală a locuinței, în acord cu art. 15 din contract.
Prin urmare, mandatarul este ținut de îndeplinirea întocmai și corespunzătoare a obligațiilor stabilite prin mandat și răspunde exclusiv pentru modul în care și-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispozițiile art. 1539 C. civ. și ale art. 381 C. com.
Acest act juridic nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, din acest punct de vedere un act juridic complex, cu clauze nespecifice mandatului în modalitatea reglementării sale de legislația în vigoare la momentul încheierii sale, prin care reclamanții au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării și finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic și autorizației de construire, precum și pentru a utiliza sumele din conturile de avans și de credit ale reclamanților în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului și executarea lucrărilor, precum și a cheltuielilor necesare pe parcursul execuției, și a celorlalte costuri cuprinse în prețul locuinței.
Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel este legală, iar criticile recurentei care vizează interpretarea greșită a contractului de mandat nu au caracter întemeiat.
În mod corect s-a reținut că în speță operează răspunderea civilă contractuală și că, din acest punct de vedere, singurele convenții în cadrul cărora reclamantul A. este parte sunt contractul de mandat încheiat cu A.N.L. și cel de construire încheiat cu SC F. SRL.
Nefinalizarea la termenul scadent al construcției „la cheie”, prin nerealizarea rețelei de utilități, deși avea toate pârghiile și mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt care atrage răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, urmare a analizării și constatării îndeplinirii tuturor condițiilor de răspundere civilă.
Prin urmare, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate și vor fi înlăturate potrivit celor mai sus reținute.
Cât privește mențiunea din decizie conform căreia din contractele enumerate de reclamanți, pentru evidențierea complexului contractual pe care l-au susținut, prezintă legătură cu speța doar Convenția nr. 1909, nu poate reprezenta decât o eroare care nu afectează logica în motivarea celorlalte considerente care susțin soluția pronunțată; întreaga hotărâre are ca punct de referință contractul de mandat, care constituie, de altfel, chiar temeiul obligării pârâtei A.N.L. la plata prejudiciului, prin dispozitivul deciziei, susținut pe deplin de construcția juridică prezentată în considerente, astfel că nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat.
Totodată, se va reține că instanța de apel a realizat o judecată proprie în urma căreia a ajuns la concluzia că obligația asumată de mandatar este una de rezultat și nu de diligență, menționând doar și aspectul potrivit căruia „nu se poate omite împrejurarea potrivit cu care practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cercetarea unor cauze similare, a tranșat în mod irevocabil faptul că obligația asumată de A.N.L. în calitate de mandatar al beneficiarului este una de rezultat (…)”.
În consecință, față de cele mai sus reținute, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 417/A din 8 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, iar în privința recursului declarat de reclamanți urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 147/1996 și se va dispune anularea ca netimbrat a acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează ca netimbrat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 417/A/2016 din 8 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională pentru Locuințe împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2017.