Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Decizia nr. 31/RC/2018

Deliberând asupra recursului în casație, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 338 din 18 iunie 2016 a Judecătoriei sectorului 2 București pronunțată în Dosarul nr. x/300/2014, au fost respinse ca neîntemeiate cererile inculpaților de încetare a procesului penal în baza art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) sau g) C. proc. pen.

În baza art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul B., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat de la rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 19, art. 25, art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., s-a admis acțiunea civilă formulata de către C. și D. și a fost obligat inculpatul B. la plata către aceștia a sumei de 255.000 euro în echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând despăgubiri materiale și morale.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. s-a confiscat de la inculpatul A. suma de 60.000 euro în echivalent în lei la data punerii în executare și dobânda legală aferentă începând cu data de 21 august 2007.

În temeiul art. 397 alin. (3), art. 25 alin. (3) și art. 256 C. proc. pen., s-a dispus desființarea totală a înscrisurilor: contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 2007 de B.N.P., E.; contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 09 octombrie 2008 de B.N.P., F.; înscrisul sub semnătură privată intitulat „Chitanță” datat la 28 februarie 1992 (copie la fila 252 d.u.p.).

S-a constatat că, în ceea ce privește sentința civilă nr. 5312 din 20 iunie 2005, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, sunt incidente dispozițiile art. 549¹ C. proc. pen., faptele de fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals neconstituind obiectul judecății în cauză.

În temeiul art. 397 alin. (3) și art. 256 C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunilor, în sensul ieșirii din patrimoniile lui C. și D. a dreptului aparent de proprietate asupra imobilul în suprafață de 360 mp situat în București, sector 2 și al revenirii la masa succesorală lăsată de G. a titlului de proprietate aparent (viciat ori valid). S-a constatat că adevăratul proprietar al imobilului nu este cert, situație preexistentă activității infracționale.

S-a constatat că nu se impune vreo repunere în posesie.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond, analizând probele administrate, a reținut următoarele:

Inculpatul A. l-a indus în eroare pe B. cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 2007 la B.N.P., H., având ca obiect terenul în suprafață de 360 mp (284 mp din măsurătorile cadastrale) situat în București, sector 2, cu număr cadastral și număr de carte funciară, pentru prețul de 65.000 euro, folosind sentința civilă falsă cu nr. 5312 din 20 iunie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București, care îi stabilea în mod neadevărat calitatea de proprietar.

Inculpatul B. i-a indus în eroare pe soții C. și D. cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 09 octombrie 2008 la B.N.P., F., având ca obiect terenul individualizat mai sus, la prețul de 240.000 euro, comunicându-le că nu face obiectul vreunui litigiu, deși era revendicat în instanță și notificat în baza Legii nr. 10/2001.

S-a apreciat că materialul probator administrat confirmă succesiunea actelor materiale, astfel cum a fost reținută și de către procuror:

Inculpatul A. a intrat în posesia originalului certificatului de moștenitor nr. 264/1966 eliberat de către Notarialul de Stat al Raionului 1 Mai București printr-o modalitate neclarificată cu certitudine până în prezent. Prin înscrisul respectiv se arăta că I., în calitate de soție și G., în calitate de fiică, moșteneau de la J. imobilul situat în București, compus din construcție de paiantă și terenul aferent, în suprafață de 360 mp.

De asemenea, inculpatul A. a întocmit un înscris sub semnătură privată denumit „chitanță”, datat 28 februarie 1992, din care a rezultat că a achiziționat terenul de la numitul K., soțul moștenitoarei G., pentru suma de 55.000 lei.

În vederea însușirii fără drept a terenului menționat, la începutul anului 2007, inculpatul A. a luat legătura cu martora L., având calitatea de avocat, căreia i-a solicitat să promoveze o acțiune în instanță pentru a deveni proprietarul terenului prin uzucapiune. Martora a fost de acord și a înaintat Judecătoriei sectorului 2 București o acțiune civilă având ca obiect uzucapiunea terenului susmenționat privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții G., M., N., O., P. și R., indicați drept moștenitori acceptanți și renunțători, conform certificatului de moștenitor din 1966.

După formularea acțiunii martora L. s-a prezentat la două termene, anunțându-l de fiecare dată pe inculpat, însă întrucât acesta nu i-a achitat onorariul a renunțat să-i mai susțină cauza.

Înțelegând că obținerea calității de proprietar al terenului prin uzucapiune necesită o lungă perioadă de timp, eforturi materiale, iar rezultatul nu era sigur, inculpatul A. a renunțat la această cale de acțiune, cauza civilă fiind suspendată pentru neîndeplinirea obligațiilor impuse reclamantului, după care s-a constatat perimarea.

În continuare, inculpatul a recurs la folosirea unei sentințe falsificate. sentința civilă nr. 5312 din 20 iunie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București a fost falsificată prin alterarea conținutului de unul sau mai mulți autori necunoscuți cu certitudine în prezent. Sentința respectivă a fost falsificată în totalitate, excepție făcând elementele de identificare, respectiv numărul sentinței, numărul dosarului, numele judecătorului și al grefierului, sentința civilă reală având alte părți și un alt obiect.

S-a reținut că din sentința falsă rezultă că a fost admisă acțiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții I. și G., s-a constatat valabil încheiată convenția de vânzare-cumpărare asupra imobilului situat în București, sector 2, hotărârea ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

După ce a intrat în posesia hotărârii false, inculpatul A. a făcut demersurile necesare înregistrării acesteia la organele abilitate în vederea înstrăinării terenului. Astfel, s-a înregistrat ca proprietar al terenului la Consiliul Local al sectorului 2 București - Direcția Venituri Buget Local, a întocmit documentația cadastrală și a intabulat terenul în cartea funciară, conform încheierii din Dosarul nr. x din 09 august 2007 al Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București sector 2.

Inculpatul A. a solicitat Primăriei Municipiului București eliberarea certificatului de nomenclatură urbană. Prin adresa din 08 august 2007 emisă de Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană i s-a comunicat că imobilul situat la adresa din București, al cărui proprietar pretindea că este, figura în situația revendicărilor în baza Legii nr. 10/2001 cu notificările din 21 ianuarie 2002 și din 21 ianuarie 2002.

În același timp, inculpatul A. a postat un anunț la locul terenului în vederea înstrăinării acestuia. Anunțul a fost observat de către inculpatul B. Acesta a luat legătura telefonic cu A. și, după ce a negociat prețul la 60.000 euro (semnificativ mai mic decât prețul pieței), a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din /21 august 2007 la B.N.P., E. Există în dosar o variantă a aceluiași contract cu numărul încheierii de autentificare din 21 august 2007, dar este o eroare materială privind numărul, corect fiind din 21 august 2007.

Pentru că era o perioadă de creștere rapidă a prețurilor imobilelor, inculpatul B. a achiziționat terenul respectiv în vederea revânzării. Și-a înscris titlul de proprietate în cartea funciară imediat după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, apoi a făcut demersuri la Primăria sectorului 2 București în vederea întocmirii unui Plan Urbanistic Zonal al terenului și al obținerii unei autorizații de construire în vederea creșterii valorii terenului. În același timp, inculpatul B. a făcut publicitate imobilului prin intermediul publicațiilor de profil în vederea identificării unor eventuali cumpărători.

În baza documentației depuse pentru emiterea unui autorizații de construire, Primăria sectorului 2 București i-a emis inculpatului B. certificatul de urbanism din 19 octombrie 2007, în scopul edificării unei clădiri de locuit parter, 2 etaje plus mansardă și refacerii împrejmuirii. Prin Hotărârea Consiliului sector 2 nr. 40 din 31 martie 2008 s-a aprobat Planul Urbanistic de Detaliu pentru imobilul din București, avizat cu Aviz de Urbanism din 07 februarie 2008.

Întrucât la data depunerii dosarului pentru emiterea autorizației de construire (cererea din 22 mai 2008), inculpatul B. a prezentat certificatul din 08 august 2007 eliberat de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană, din care rezulta că terenul respectiv este revendicat în baza Legii nr. 10/2001 prin notificările din 2002, prin adresa din data de 26 mai 2008 Primăria sectorului 2 i-a solicitat inculpatului B. să clarifice situația juridică a terenului, urmând ca după clarificare să depună documentația pentru obținerea unui nou certificat de urbanism, la baza căruia să stea prevederile Planului Urbanistic de Detaliu și Avizului de urbanism din 07 februarie 2008. La data de 10 iunie 2008 inculpatul și-a retras documentația de la Primăria sectorului 2 București, respectiv cele două exemplare depuse pentru emiterea autorizației de construire, fapt consemnat personal pe adresa din 26 mai 2008.

În primăvara anului 2008, reprezentanții SC S. SRL au aflat că terenul din București, este de vânzare dintr-un anunț din ziar. Aceștia au intenționat să achiziționeze terenul pentru deschiderea unui punct de lucru. După negocieri purtate cu inculpatul B., reprezentanții societății s-au hotărât să cumpere terenul, stabilind un preț de 284.000 euro. Părțile au încheiat un înscris denumit promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare din 11 aprilie 2008, ocazie cu care promitentul-cumpărător a achitat un avans în valoare de 5.200 euro. Prin înscrisul respectiv au hotărât că vor încheia contractul de vânzare-cumpărare în forma autentică până la data de 30 mai 2008. La data de 21 aprilie 2008, au încheiat un act adițional la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, act autentificat prin încheierea de autentificare din 2008 la B.N.P., T., ocazie cu care promitenta-cumpărătoare a mai achitat suma de 65.800 euro, reprezentând avans. După încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, promitenta-cumpărătoare a notat în cartea funciară promisiunea de vânzare asupra imobilului. După aceea s-a încheiat actul de reziliere a înscrisurilor întocmite anterior, autentificat prin încheierea din 26 mai 2008 la B.N.P., T. În urma încheierii actului de reziliere, inculpatul B. a restituit avansul primit, iar SC S. SRL a solicitat radierea din cartea funciară a promisiunii vânzării, radiere ce s-a realizat. Deși actul de reziliere nu indică motivele, martora U., jurist la SC S. SRL, a arătat că la data menționată în contract pentru prezentarea autorizației de construire dl. B. a prezentat o adresă eliberată de Primăria Municipiului București din care rezulta că terenul se află în litigiu, pe rol fiind o cauză având ca obiect revendicare în baza Legii nr. 10/2001.

Inculpatul B. a continuat să facă publicitate în scopul vânzării terenului, luând legătura cu soții C. și D., părți civile în prezenta cauză. După ce au negociat prețul terenului la suma de 240.000 euro, părțile civile au fost de acord să cumpere terenul respectiv în scopul edificării unei locuințe. În acest sens, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare prin încheierea de autentificare din 09 octombrie 2008 la B.N.P., F.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, moment în care a fost și achitat integral prețul, inculpatul B. a prezentat actul său de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 2007 la B.N.P., H., planul de amplasament și delimitare a imobilului, un extras de carte funciară din care a rezultat că terenul nu este afectat de sarcini, dovada achitării impozitului precum și certificatul de urbanism din data de 19 octombrie 2007. Cu ocazia înțelegerii, inculpatul B. i-a asigurat verbal pe cumpărători că nu există probleme cu terenul și pot edifica construcția pe acesta. În contractul autentificat din 09 octombrie 2008 la B.N.P., F. s-a menționat că terenul în cauză nu face obiectul vreunui litigiu.

Ca urmare a cererii formulate de D. la data de 16 octombrie 2008, la data de 23 octombrie 2008 i-a fost eliberat certificatul de urbanism, în cuprinsul căruia, la rubrica „regimul juridic”, se arăta că imobilul situat în București, sector 2, figurează ca fiind revendicat în baza legilor fondului funciar de către numitele V., X., iar potrivit site-ului Primăriei Municipiului București figurează înregistrate notificări în baza Legii nr. 10/2001 pe numele K.. De asemenea, potrivit aceluiași site, la nivelul anului 2008, pe rolul judecătoriei figura existența unui dosar având ca obiect revendicare teren 360 mp, necunoscându-se până la data emiterii certificatului de urbanism soluția dată de către instanța de judecată în dosarul respectiv.

Făcând verificări mai aprofundate, soții C. au constatat că sentința nr. 5312 din 20 iunie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București, ce constituia titlul de proprietate al inculpatului A., era falsă. În consecință, părțile civile C. l-au contactat pe inculpatul B., căruia i-au solicitat restituirea prețului. Acesta a recunoscut că avea cunoștință de existența litigiilor și a falsului, refuzând restituirea banilor și sfătuindu-i pe soții C. să vândă și ei terenul și să înșele alte persoane.

S-a reținut că starea de fapt este dovedită dincolo de orice dubiu rezonabil prin ansamblul probelor administrate. În afara înscrisurilor la care s-a făcut deja trimitere s-a apreciat că sunt relevante și declarațiile părților civile și martorilor, care au confirmat acuzațiile formulate de parchet și au infirmat apărările inculpaților. De asemenea, s-a reținut că, pe parcursul procesului penal, inculpații A. și B. au negat săvârșirea infracțiunilor. Declarațiile lor cuprind numeroase elemente contrazise de celelalte probe administrate, fiind în cea mai mare parte nesincere.

Inculpatul A. a susținut, atât în timpul urmăririi penale cât și în faza judecății, că a încheiat cu K. înscrisul sub semnătură privată denumit „chitanță”, datat 28 februarie 1992 și aflat în fotocopie la dosarul cauzei. K. nu a putut fi audiat sub acest aspect, întrucât a decedat la data de 31 ianuarie 1997. Este posibil ca afirmația inculpatului A. să fie adevărată, fiind confirmată de martorii Z. și Y. S-a apreciat că este cert, însă, că înscrisul respectiv nu a fost folosit de către inculpat la comiterea activității infracționale cercetate în cauză.

Din conținutul sentinței civile nr. 5312 din 20 iunie 2005 a rezultat că în expozitivul acesteia este precizat în mod neadevărat faptul că inculpatul A. a cumpărat terenul în litigiu cu chitanță sub semnătură privată la data de 23 septembrie 1994 de la I. și G. cu prețul de 10.000.000 lei. A rezultat că sentința civilă a fost falsificată exclusiv pe baza datelor conținute de certificatul de moștenitor nr. 264/1966 emis de Notariatul de Stat al Raionului 1 Mai București și nu a existat nicio chitanță întocmită în anul 1994. Deși în declarația dată la 30 martie 2009 inculpatul A. a precizat că a încheiat un astfel de înscris cu soții K. și G., în sentința civilă falsă se menționează că, potrivit chitanței, A. a achiziționat terenul de la numitele I. și G. (moștenitoare conform certificatului menționat anterior). Inculpatul a declarat că, în cursul anului 1992, K. i-a adus la cunoștință că soacra sa, I., una dintre moștenitoare, era decedată, iar înțelegerea din anul 1994 a încheiat-o doar cu soții K. și G.

Inexistența unei înțelegeri din anul 1994 dintre inculpat și K. a rezultat și din declarația primului dată în fața procurorului la data de 27 februarie 2014, în care a precizat în mod explicit că singurele întâlniri cu K. au fost cele din anul 1992.

Inculpatul A. a susținut că de obținerea sentinței civile nr. 5312/2005 a Judecătoriei sectorului 2 și mai apoi înscrierea la rolul fiscal al Primăriei sectorului 2 și intabularea terenului din sectorul 2, București, s-a ocupat un prieten al tatălui său, identificat de organele de poliție în persoana numitului A.A. și de inculpat ulterior drept A.A. S-a observat că afirmațiile sale nu mai pot fi verificate, deoarece A.A. a decedat în anul 2008. S-a apreciat că această apărare nu poate avea însă eficiență. Inculpatul a cunoscut cu certitudine că hotărârea civilă prin care devenea proprietar este falsă, declarând în fața procurorului că, după ce a primit-o de la A.A., a citit-o și a constat că a fost emisă în baza actelor încheiate de el cu K., apreciind-o că este în regulă. Or, chiar el a declarat că K. i-a adus la cunoștință în anul 1992 că soacra sa, I., era decedată și deci nu avea cum să dobândească terenul de la aceasta, rezultând ca sentința civilă conținea mențiuni false.

Nici G. nu a putut fi audiată, fiind decedată și nici identificată de organele de poliție în baza de date a evidenței populației. Aceasta a decedat anterior anului 1990 și nu i-a fost atribuit cod numeric personal, astfel încât să poată fi identificată.

În declarația olografă, inculpatul A. a precizat că, dorind să vândă terenul, în cursul anului 2007, a procedat la efectuarea cadastrului și a luat legătura cu B.B., care l-a măsurat, constatând că în realitate acesta are suprafața de 284 mp, motiv pentru care i-a recomandat să introducă o acțiune civilă în instanță și pentru restul, până la 360 mp. Pentru acest motiv a luat legătura cu martora L., care era avocat. I-a prezentat acesteia chitanța din anul 1992 și certificatul de moștenitor din 1966, fără a-i aduce la cunoștință că deține hotărâre judecătorească drept titlu de proprietate și i-a cerut să-i promoveze acțiune civilă.

Instanța de fond nu a putut reține susținerea că i s-a recomandat formularea unei acțiuni civile de către expertul cadastrist B.B., întrucât declarația acestui martor din 01 august 2013, menținută în faza judecății, nu menționează o astfel de recomandare. Martorul a arătat că a constatat o diferență între suprafața din acte și cea din măsurători și că inculpatul A. i-a prezentat o hotărâre judecătorească. Motivația formulării acțiunii în uzucapiune nu poate rezulta din aceste constatări.

În declarația dată în calitate de inculpat la 27 februarie 2014, A. a schimbat motivația hotărârii de a promova acțiune civilă în uzucapiune pentru terenul în litigiu. În acest sens a precizat că, deși deținea sentința civilă nr. 5312/2005, care dovedea că este proprietarul unei suprafețe de teren de 360 mp, întrucât certificatul de moștenitor din 1966 prevedea doar o suprafață de 280 mp, la începutul anului 2007 a luat legătura cu avocata L., în vederea promovării unei acțiuni civile. Nici această apărare nu a putut fi reținută în cauză, întrucât din certificatul de moștenitor din 1966 a rezultat că suprafața moștenită de I. împreună cu fiica sa G. este de 360 mp. Inculpatul a arătat că nu i-a adus la cunoștință avocatei că deținea sentința nr. 5312/2005, dar nu a dat o explicație rezonabilă acestei omisiuni, deși sentința falsă indica o suprafață a terenului de 360 mp.

În faza judecății, inculpatul A. a susținut că acțiunea din 2007 viza diferența dintre cei 360 de metri și cei 284 constatați de cadastrist. Nici o astfel de ipoteză nu este compatibilă cu faptul că inculpatul nu i-a prezentat martorei L. sentința nr. 5312/2005 al cărei caracter fals a susținut că nu îl cunoștea.

Faptul că inculpatul nu i-a prezentat martorei L. sentința nr. 5312/2005 a rezultat și din declarațiile acesteia privind înscrisurile ce i-au fost prezentate, coroborate cu mențiunile din cererea de chemare în judecată de la filele 257-258 d.u.p., care nu menționează sentința civilă.

S-a apreciat că toate aceste elemente dovedesc faptul că inculpatul A. a cunoscut caracterul fals al sentinței civile nr. 5312/2005, pe care a folosit-o drept titlu de proprietate, întrucât nu avea un astfel de titlu valid cu privire la terenul pe care îl luase în stăpânire în fapt.

Mai mult, s-a apreciat că, astfel cum rezultă din adresa din 08 august 2007 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană, la momentul înstrăinării către B., inculpatul A. cunoștea că existau notificări privind revendicarea terenului respectiv conform Legii nr. 10/2001.

Inculpatul a arătat în declarația olografă din 30 martie 2009, dată în calitate de făptuitor, că le-a spus notarului și cumpărătorului că terenul se afla în litigiu pe Legea nr. 10/2001. Implicit, a recunoscut că avea cunoștință de existența revendicărilor. S-a reținut că această declarație se coroborează sub aspectul analizat cu adresa din 08 august 2007, susținerile inculpatului din declarațiile ulterioare în sensul că nu a știut că terenul vândut lui B. este revendicat de alte persoane în vreun fel și că nu i s-a comunicat adresa din 08 august 2007 nefiind credibile, reprezentând apărări formulate în mod nesincer doar pentru a contracara acuzațiile parchetului.

Astfel, s-a apreciat că, din probele administrate rezultă fără dubiu că inculpatul A. l-a indus în eroare pe inculpatul B. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 2007 la B.N.P., H. cu privire la calitatea sa de proprietar și situația juridică a terenului, vânzându-i un teren care nu era proprietatea sa și care era revendicat de alte persoane în temeiul Legii nr. 10/2001.

S-a mai apreciat că susținerile inculpatului A. cu privire la faptul că terenul în cauză fusese luat în stăpânire de el și de tatăl său, martorul Z., cu mult înainte de anul 2007, deși confirmate de acest martor, nu au relevanță în raport cu infracțiunea de înșelăciune de care este acuzat, stăpânirea în fapt nefiind echivalentă dreptului de proprietate, lucru pe care inculpatul A. îl cunoștea, astfel cum rezultă din succesiunea actelor sale materiale, orientate spre crearea aparenței că are un astfel de drept.

S-a reținut că, din probele administrate, nu a rezultat că inculpatul B. a cunoscut situația juridică reală a imobilului la data cumpărării de la inculpatul A. Ambii inculpați au negat o astfel de cunoaștere (în contextul negării în general a cunoașterii situației juridice reale), dar, s-a observat că, în vreme ce pentru inculpatul A. probele deja analizate dovedesc faptul că știa situația juridică reală la data vânzării imobilului către inculpatul B., cu privire la acesta din urmă nu a rezultat că știa. S-a constatat că succesiunea faptelor probate este pe deplin compatibilă cu faptul că inculpatul B. a fost indus în eroare la cumpărarea imobilului cu privire la calitatea de proprietar a inculpatului A. și situația juridică a imobilului. S-a apreciat că răspunsul „Nu” al inculpatului B. la întrebarea avocatului coinculpatului A., dacă se consideră înșelat de către acesta din urmă, nu justifică o altă concluzie. Răspunsul se înscrie în strategia de apărare adoptată de inculpatul B., constând în susținerea bunei sale credințe constante și a faptului că de fapt nu ar fi nicio problemă cu niciuna din vânzări. Strategia de apărare a inculpatului B. s-a bazat pe faptul că el nu are nici pregătirea necesară și nici nu-i revine atribuția verificării situației juridice a terenului, fiind în aceeași măsură detașat de astfel de probleme, atât atunci când el a cumpărat, cât și atunci când a vândut imobilul. Acest lucru a rezultat și din răspunsul inculpatului B. la întrebarea despre împăcarea cu inculpatul A. („Nu este cazul. Ne-am certat?”)

Inculpatul B. a susținut în fața procurorului că nu a știut că terenul ar fi revendicat de alte persoane până în momentul înstrăinării către soții C. și că le-a spus acestora că pot construi pe teren, în acest sens predându-le documentația deținută de el.

În faza judecății, inculpatul B. a susținut că, până la vânzarea către domnul C., nu a știut că este vreo problemă cu acest teren sau cu dreptul de proprietate și că este revendicat de altcineva, nu a știut că există o altă persoană care se considera proprietar, aflând acest aspect în anul 2010. Susținerile inculpatului au fost oscilante în ceea ce privește informațiile comunicate părților civile C., în final arătând că la notariat le-a spus acestora că nu putea construi ce voia el să construiască și că primăria l-a înștiințat să-și retragă actele pentru că nu se poate construi până nu se rezolvă situația terenului din 2002. A susținut că nu știa la ce situație se referea primăria, pentru că alte detalii nu i-au fost comunicate. A mai arătat că părțile civile C. nu l-au întrebat de ce anume nu a putut construi, pentru ca apoi să arate că acestea i-au cerut să le spună tot ce știa despre teren.

S-a apreciat că declarațiile inculpatului sunt nesincere în ceea ce privește cunoașterea de către acesta a situației juridice a terenului la momentul încheierii contractului de vânzare cu soții C.. În cadrul dosarului pentru emiterea autorizației de construire (cererea din 22 mai 2008), inculpatul B. a prezentat certificatul din 08 august 2007 eliberat de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană, din care rezulta că terenul respectiv era revendicat în baza Legii nr. 10/2001 prin notificările din 2002. Prin adresa din data de 26 mai 2008, Primăria sectorului 2 i-a solicitat inculpatului B. să clarifice situația juridică a terenului, urmând ca după clarificare să depună documentația pentru obținerea unui nou certificat de urbanism, la baza căruia să stea prevederile Planului Urbanistic de Detaliu și Avizului de urbanism din 07 februarie 2008. La data de 10 iunie 2008 inculpatul și-a retras documentația de la Primăria sectorului 2 București, respectiv cele două exemplare depuse pentru emiterea autorizației de construire, fapt consemnat personal pe adresa din 26 mai 2008. În faza judecății, inculpatul B. a admis primirea unui răspuns scris de la primărie, “notificarea sau înștiințarea ce se află la dosar”. Prin urmare, cel puțin începând cu 10 iunie 2008, inculpatul B. a cunoscut cu certitudine existența notificărilor de revendicare.

În declarația dată la 07 aprilie 2009, inculpatul B. a arătat că le-a comunicat verbal celor din familia C., înainte de semnarea actelor la notariat, că nu pot construi pe teren, întrucât este revendicat de o persoană K., iar C. nu a avut nimic de obiectat. S-a apreciat că susținerea este lipsită de credibilitate, având în vedere nesinceritatea inculpatului și cu privire la cunoașterea de către el a situației juridice a terenului și contrazisă de mențiunile din contractul din 09 octombrie 2008 și de declarațiile părților civile C. și D., care au arătat că inculpatul B. nu le-a spus nimic legat de vreo problemă privind terenul sau că nu ar putea construi pe el. De altfel, în cadrul unei declarații oscilante, inculpatul a revenit asupra celor declarate anterior și a arătat în cele din urmă că nu le-a spus părților civile că primăria i-a comunicat că terenul este revendicat de o persoană K. și că le-a spus că nu putea construi ce voia el să construiască.

S-a constatat că întâlnirile dintre părțile civile C. și inculpatul B. ulterioare vânzării, a căror existență este confirmată atât de părțile civile cât și de către inculpat și în care s-a pus problema restituirii prețului și luarea înapoi a terenului de către inculpat, se integrează în mod coerent în situația de fapt reținută de instanță, fiind urmările descoperirii de către părțile civile a faptului că fuseseră induse în eroare când au cumpărat imobilul.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatului A. de a-l induce în eroare pe B. cu privire la calitatea sa de proprietar și cu privire la situația juridică a terenului situat în București, sector 2, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 2007 la B.N.P., H., cu prețul de 65.000 euro, folosind în acest sens și sentința civilă falsă nr. 5312 din 20 iunie 2005 pronunțată aparent de Judecătoria sectorului 2 București, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în forma agravată prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

S-a reținut că urmarea imediată constă în paguba produsă prin pierderea prețului în patrimoniul lui B., care a încercat ulterior să-și acopere pierderea și să obțină un profit prin inducerea în eroare a altor persoane. Instanța de fond a constatat existența unei legături de cauzalitate evidente între inducerea în eroare prin folosirea de mijloace frauduloase (sentința falsificată) și urmarea periculoasă produsă.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu intenție directă, calificată prin scopul obținerii unui folos material injust - prețul vânzării.

S-a reținut că fapta inculpatului B. de a-i induce în eroare pe soții C. și D. cu privire la calitatea sa necontestată de proprietar și cu privire la situația juridică a terenului menționat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 09 octombrie 2008 la B.N.P., F., cu prețul de 240.000 euro, ascunzând cunoașterea existenței unor notificări în baza Legii nr. 10/2001, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în forma agravată prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În ceea ce privește urmarea imediată, s-a reținut că aceasta constă în paguba produsă persoanelor vătămate (părți civile) C. și D. prin pierderea prețului plătit. Prima instanță a constatat existența unei legături de cauzalitate evidente între inducerea în eroare prin folosirea de mijloace frauduloase (contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 2007, înscrisurile ce au stat la baza acestuia, inclusiv un extras de carte funciară despre care inculpatul B. știa că reflectă o situație juridică incompletă, invocată în contractul din 09 octombrie 2008) și urmarea periculoasă produsă.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu intenție directă, calificată prin scopul obținerii unui folos material injust - prețul vânzării.

S-a apreciat că probele administrate au exclus incidența dispozițiilor privind eroarea de fapt în cazul ambilor inculpați.

S-a constatat că nu sunt întemeiate cererile inculpaților de încetare a procesului penal în baza art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) sau g) C. proc. pen.

În ceea ce privește împăcarea dintre cei doi inculpați invocată de avocatul inculpatului A., s-a constatat că aceasta trebuie să aibă caracter neechivoc. Inculpatul B. (persoană vătămată în prima înșelăciune) nu a arătat vreodată că ar fi de acord să se împace cu inculpatul A. S-a apreciat că, de vreme ce nu se poate reține existența unui acord de voință privind împăcarea, cu atât mai puțin se poate reține că există unul neechivoc sau că ar fi intervenit înaintea citirii actului de sesizare a instanței.

În ceea ce privește prescripția răspunderii penale, prima instanță a reținut că termenele de prescripție a răspunderii penale nu sunt împlinite nici potrivit vechii legislații penale și nici potrivit noii reglementări. S-a apreciat că este evident că termenul de prescripție de 15 ani prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 nu s-a împlinit pentru nici una dintre infracțiuni. Conform noii legislații (art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.) termenul de prescripție incident este de 5 ani și a început să curgă la 21 august 2007 pentru infracțiunea săvârșită de A. și la 09 octombrie 2008 pentru infracțiunea săvârșită de B. Prescripția a fost întreruptă în fiecare caz prin împlinirea de acte de procedură în cauză (inclusiv audierile persoanei vătămate D. și inculpaților din anul 2009, conform art. 155 alin. (1) C. pen. Față de reglementarea art. 155 alin. (1) C. pen., care se referă la orice act de procedură îndeplinit în cauză, începerea urmăririi penale abia prin rezoluția din 17 octombrie 2013 nu are altă relevanță sub aspectul prescripției decât aceea ce rezultă din alin. (2) raportat la alin. (1) al art. 155 C. pen. - de a face să curgă un nou termen de prescripție. Este evident că termenul de prescripție specială de 10 ani prevăzut de art. 155 raportat la art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. nu s-a împlinit în vreunul din cazuri.

Având în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de art. 244 alin. (1), 2 C. pen. - de la 1 an la 5 ani închisoare, instanța de fond a reținut că noua reglementare este mai favorabilă față de C. pen. din 1969, care prevedea pentru fapta prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969 pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani și pentru fapta prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. din 1969 pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani, având în vedere și dispozițiile art. 146 C. pen. din 1969 privind noțiunea de consecințe deosebit de grave (inclusiv pagubă materială mai mare de 200.000 lei).

La individualizarea sancțiunilor aplicate s-a ținut seama de gravitatea infracțiunii săvârșite și de periculozitatea fiecărui infractor, evaluate în funcție de împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii, motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal, nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Inculpatul A., lucra ca șofer la SC C.C. SRL București la data trimiterii în judecată nu este cunoscut cu antecedente penale. A intrat în posesia terenului în cauză împreună cu tatăl său, anterior activității infracționale, când terenul părea abandonat.

Inculpatul B. are vârsta de 38 de ani, studii gimnaziale, căsătorit, un copil minor, lucra ca șef garaj la SC D.D. SRL București la data trimiterii în judecată. Din fișa de cazier judiciar a rezultat că inculpatul B. a fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei prin sentința penală nr. 505 din 09 aprilie 2001 a Judecătoriei Sectorului 3 București, definitivă prin Decizia penală nr. 919 din 15 iunie 2001 a Tribunalului București. Cu privire la această condamnare, a intervenit reabilitarea de drept în condițiile art. 86 C. pen. din 1969. Inculpatul B. a săvârșit înșelăciunea după ce, la rândul său, fusese înșelat de către inculpatul A. cu privire la același teren.

S-a reținut că, pe parcursul procesului penal, inculpații au fost nesinceri în ceea ce privește elementele de fapt relevante pentru stabilirea răspunderii penale.

Instanța de fond, având în vedere modul în care au acționat inculpații și consecințele faptelor, a apreciat că se impune aplicarea pentru fiecare a pedepsei închisorii cu executarea în regim de detenție pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de drepturile altor persoane. S-a apreciat că se impune o diferență de tratament sancționator între cei doi inculpați, inculpatul A. fiind cel care a generat lanțul infracțional, mijloacele frauduloase folosite de acesta incluzând folosirea unei sentințe judecătorești falsificate. La stabilirea duratei fiecărei pedepse s-a avut în vedere și timpul care a trecut de la săvârșirea fiecărei infracțiuni.

Împotriva sentinței nr. 338 din 18 iunie 2016 a Judecătoriei sectorului 2 București pronunțată în Dosarul nr. x/300/2014, în termen legal au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, părțile civile C. și D., precum și inculpații A. și B.

Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București a susținut că hotărârea este netemeinică sub aspectul cuantumului pedepsei închisorii aplicate inculpaților A. și B., pedeapsă care este deosebit de ușoară, fiind orientată către minimul special, față de gravitatea infracțiunilor săvârșite, urmările produse și modalitatea de săvârșire. Inculpatul A. s-a folosit de sentința civilă falsă nr. 5312 din 20 iunie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București, care îi stabilea în mod neadevărat calitatea de proprietar, l-a indus în eroare pe B. la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, autentificat din 21 august 2007, având ca obiect terenul în suprafață de 360 mp situat în București, sector 2, la prețul de 65.000 euro. La rândul său, inculpatul B. i-a indus în eroare pe soții C. și D. în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, autentificat din 9 octombrie 2008, având ca obiect terenul de mai sus, la prețul de 240.000 euro, comunicându-le că nu face obiectul vreunui litigiu, deși era revendicat în instanță și notificat în baza Legii nr. 10/2001. Pe lângă modul de comitere a faptelor, prin inducerea în eroare a persoanelor vătămate, folosirea de înscrisuri falsificate și cuantumul prejudiciului produs, s-a solicitat să fie reținută și conduita procesuală constant nesinceră a inculpaților, care au negat comiterea faptelor.

O a doua critică formulată a vizat omisiunea instanței de judecată de a dispune desființarea sentinței civile nr. 5312/2005 a Judecătoriei sectorului 2 București, întrucât folosirea acestei sentințe false de către inculpatul A., care îi stabilea în mod neadevărat calitatea de proprietar, inducându-l în eroare pe B., la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, constituie un mijloc fraudulos. În același timp, derularea unei proceduri separate de desființare a înscrisului falsificat ar fi dus la existența, pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, a două proceduri paralele, având în vedere că desființarea sentinței civile era strâns legată de infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. Prin urmare, instanța de judecată trebuia să desființeze sentința civilă nr. 5312 din 20 iunie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București.

Inculpatul A. Alexandru a solicitat admiterea apelului propriu, desființarea sentinței apelate și în urma rejudecării, să se dispună, în principal, achitarea sa, în baza art. 16 lit. b) C. proc. pen., iar în subsidiar, încetarea procesului penal pentru mai multe temeiuri, dar și aplicarea art. 91 C. pen., privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Inculpatul a susținut că probele în baza cărora s-a dispus condamnarea sa nu sunt certe, complete și sigure și există îndoială asupra vinovăției sale, iar potrivit regulii in dubio pro reo, îndoiala se interpretează în favoarea inculpatului.

Inculpatul a solicitat să se dispună achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și art. 30 alin. (1)-(4) C. pen., deoarece a existat o eroare asupra conținutului constitutiv al infracțiunii, dar și asupra caracterului interzis al actului material, fapta comisă în prezența erorii neconstituind infracțiune. Din probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri și declarații de martori, nu a rezultat că l-a indus în eroare pe inculpatul B. și nici că a cunoscut regimul juridic al sentinței civile nr. 5312 din 20 iunie 2005. A invocat și faptul că, inițial, în acest dosar s-a dispus neînceperea urmăririi penale, organul de urmărire penală reținând că nu rezultă, dincolo de orice dubiu, acțiunea de inducere în eroare din partea inculpatului.

Inculpatul a solicitat, de asemenea, să se constate intervenirea prescripției răspunderii penale și încetarea procesului penal, conform art. 17 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. A arătat că potrivit N.C.P., termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) este de 5 ani și prescripția înlătură răspunderea penală, dacă acest termen a fost depășit cu încă o dată, oricâte întreruperi ar interveni, potrivit dispozițiilor art. 154 C. pen. Inculpatul a arătat că susținerea sa se întemeiază pe faptul că, primul act material al infracțiunii a fost început în anul 2005, astfel cum se reține și în rechizitoriu, astfel încât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. Prin urmare, a solicitat încetarea procesului penal, pentru prescrierea răspunderii penale.

Inculpatul a mai solicitat și încetarea procesului penal, în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., deoarece a intervenit împăcarea părților. Infracțiunea de înșelăciune reținută în sarcina sa este presupus comisă numai împotriva inculpatului B., iar acesta și-a exprimat neechivoc, în fața instanței de fond, acordul său de a se împăca cu inculpatul A. În afara acestei împăcări, inculpatul a arătat că în privința infracțiunii reținute în sarcina sa, cadrul procesual nu a fost corect stabilit de către organele judiciare, deoarece nu există în cauză o persoană vătămată prin infracțiunea care i se impută inculpatului. Soții C., cei despre care organul de urmărire penală a arătat în actul de sesizare că sunt persoane vătămate, figurează în această calitate numai în raport de inculpatul B. și nu au această calitate în raport și de inculpatul A.

În subsidiar, inculpatul a solicitat aplicarea unei pedepse cu suspendarea sub supraveghere, având în vedere că nu este recidivist, are un domiciliu și o familie organizată, are un loc de muncă și riscurile să comită pe viitor alte fapte sunt inexistente.

Inculpatul B. nu a motivat apelul în scris, ci numai oral, cu ocazia dezbaterilor, solicitând admiterea căii de atac, urmând a se dispune încetarea procesului penal, în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 lit. g) C. proc. pen., deoarece a intervenit o cauză de încetare a procesului penal, respectiv realizarea unui acord de mediere cu părțile civile. În acest sens, a apreciat că legea mai favorabilă permite încetarea procesului pe acest temei, deoarece până la pronunțarea Deciziei Curții Constituționale nr. 397/2016, publicată la data de 15 iulie 2016, care a limitat momentul procesual până la care se poate realiza acordul de mediere (până la citirea actului de sesizare) a existat în succesiunea de legi și legea astfel cum a fost interpretată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, în aplicarea art. 67 din Legea nr. 192/2006, a stabilit că acordul de mediere este o cauză sui generis de încetare a procesului penal, distinctă de împăcare și care poate interveni până la finalizarea procesului. În subsidiar, în ipoteza în care instanța nu va da efectul cuvenit acestui acord de mediere, a solicitat ca repararea prejudiciului să fie reținută drept circumstanță atenuantă, potrivit art. 75 alin. (2) raportat la art. 74 lit. f) C. pen. și, totodată, a solicitat ca modalitate de individualizare a executării pedepsei fie amânarea aplicării acesteia, fie suspendarea sub supraveghere.

Părțile civile D. și C. au criticat sentința primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, după cum urmează:

1) În mod greșit prima instanță nu a făcut aplicarea art. 397 alin. (2) C. proc. pen. privind examinarea necesității luării măsurilor asiguratorii privind reparațiile civile dacă astfel de măsuri nu au fost luate anterior. Neluarea acestor măsuri asiguratorii, pe parcursul procesului penal care se derulează din anul 2008 a fost un fapt de natură a prejudicia grav părțile civile, cărora le-a fost îngreunată posibilitatea de a-și recupera prejudiciul. În lipsa unor astfel de măsuri asiguratorii, obligarea inculpatului la despăgubiri are un caracter pur formal, deoarece inculpatul a avut posibilitatea de a-și micșora voluntar patrimoniul, prin ascunderea sau înstrăinarea bunurilor.

2) Instanța de fond a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 397 alin. (3) C. proc. pen. în ceea ce privește restabilirea situației anterioare. Soții C. sunt cumpărători de bună credință. Inculpatul B. a fost încredințat de inculpatul A. că este proprietar și a folosit mijloace pentru a obține un folos material injust care nu implică validitatea actului de proprietate. Cumpărătorilor nu li se poate imputa lipsa de vigilență, deoarece au avut la îndemână un certificat fiscal în regulă, un drept intabulat al autorului lor, înregistrarea cadastrală a actului autorului lor dar și asigurările notarului că sunt îndeplinite cerințele legale pentru realizarea operațiunii de vânzare-cumpărare. Nu a existat nicio rațiune pentru care soții C. să se îndoiască de legalitatea operațiunii juridice, buna credință fiind întărită și de existența unei hotărâri judecătorești definitive care a stat la baza actului de proprietate.

Soluția adoptată de judecătorul fondului prejudiciază părțile civile și este totodată contradictorie. Instanța, după ce a dispus scoaterea din patrimoniul părților civile a terenului, ca urmare a anulării actului de vânzare cumpărare, a constatat pe de o parte faptul că proprietatea asupra terenului este incertă, pe de altă parte, faptul că, terenul ar fi în succesiunea unei anume G.. În mod greșit s-a dispus anularea actului de vânzare-cumpărare încheiat între inculpatul B. și părțile civile, deoarece raporturile de proprietate pot fi puse în discuție cu terții în fața unor instanțe civile, iar menținerea terenului în patrimoniul părților civile are și un efect important de garantare.

3) Instanța de fond a obligat în mod greșit inculpatul la o despăgubire totală de 25.000 euro, fără a diferenția daunele materiale de cele morale, iar suma acordată drept despăgubiri este insuficientă. Suma solicitată cu titlu de daune materiale a fost probată cu înscrisuri, mai puțin comisionul agenției de 6.000 de euro. Admițând că instanța a dispus restituirea prețului de 240.000 euro, plus 6.000 euro, onorariul notarial, ar rămâne ca diferență, în cuantumul daunelor morale suma de 9.000 de euro, sumă care este foarte mică.

Cu ocazia dezbaterilor, părțile civile și-au modificat motivele de apel, solicitând încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii acordului de mediere cu inculpatul B.

În susținerea apelurilor, apelanții au propus proba cu înscrisuri, probă încuviințată de instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 420 alin. 5 C. proc. pen., înscrisurile depuse la dosar fiind: încheierea pronunțată la termenul din 24 iunie 2016 în Dosarul nr. x/300/2008 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă, adresa din 23 iulie 2015 a Judecătoriei sectorului 1 București, înscrisuri în circumstanțiere pentru inculpatul A. (adeverință de la locul de muncă, certificat de naștere copii, referat medical, decizie medicală asupra capacității de muncă, certificat medical, contract de credit, caracterizare).

Totodată, atât inculpații cât și părțile civile au depus la dosar acordurile de mediere realizate, pe de o parte, între inculpatul A. și inculpatul B. (acord din 13 ianuarie 2017) și pe de altă parte, între inculpatul B. și părțile civile B. și C. (acord din 10 noiembrie 2016).

Examinând apelurile declarate în cauză, în limitele devoluțiunii apelurilor prevăzute de art. 417 C. proc. pen., Curtea de Apel București a apreciat că sunt întemeiate apelurile inculpaților și ale părților civile, astfel cum au fost modificate, dar nu pentru motivele invocate, care nu au mai fost examinate pe fond, ci pentru intervenirea acordurilor de mediere care conduc la o soluție de încetare a procesului penal și înlătură soluția de condamnare pronunțată de prima instanță.

Instanța, având în vedere acordurile de mediere realizate între părți, acorduri pe care le-a considerat producătoare de efecte juridice, în sensul stingerii acțiunii penale dar și civile, a apreciat că nu se mai impune examinarea situației de fapt în cauză și nici a criticilor care vizează pedepsele aplicate inculpaților și modul de soluționare a laturii civile.

În prealabil, Curtea de Apel București a constatat că, în privința acestor acorduri, au fost invocate două chestiuni prealabile:

1) Inculpatul A. a arătat că, deși în sarcina lui s-a reținut o infracțiune de înșelăciune, pentru infracțiunea de care este acuzat nu există, în mod corelativ, o persoană vătămată, deoarece el a vândut terenul în cauză inculpatului B., iar acesta nu a formulat plângere și nici nu se consideră prejudiciat. Prin urmare, inculpatul a arătat că, în cauză, cadrul procesual este incert și ridică probleme din punct de vedere al medierii.

2) Ministerul Public a invocat faptul că acordurile de mediere nu pot avea drept efect încetarea procesului penal, deoarece au fost încheiate după publicarea Deciziei nr. 397 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, decizie prin care s-a constatat că dispozițiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale, în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.

1. În ceea ce privește primul aspect, Curtea de Apel București a constatat că pentru infracțiunea de înșelăciune, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și nu la plângerea persoanei vătămate, așa cum rezultă din cuprinsul normei de incriminare (art. 244 C. pen.), iar faptul că persoana indusă în eroare nu se consideră păgubită și nu a formulat pretenții sub acest aspect nu prezintă importanță din punct de vedere al existenței infracțiunii de înșelăciune, deoarece persoana vătămată nu are o obligație legală de a participa la proces în această calitate, potrivit dispozițiilor art. 81 alin. (2) C. proc. pen. Pentru existența infracțiunii de înșelăciune este esențial ca acțiunea de inducere în eroare să existe și să cauzeze o pagubă, indiferent care este atitudinea celui indus în eroare față de această pagubă, respectiv, dacă o dorește sau nu recuperată. Faptul că B. nu s-a considerat indus în eroare și nici păgubit nu prezintă importanță, deoarece acțiunea de inducere în eroare se apreciază nu doar subiectiv ci și obiectiv, în raport de manoperele utilizate și cel mai probabil inculpatul B. nu s-a considerat păgubit, întrucât, la rândul său, a reușit să recupereze prețul și chiar să câștige de pe urma terenului care a făcut obiectul material al infracțiunii de înșelăciune.

Prezentându-se drept proprietar al terenului, cu ocazia vânzării către inculpatul B. și ascunzând acestuia faptul că terenul este revendicat în baza Legii nr. 10/2001, în mod evident că inculpatul A. l-a indus în eroare pe inculpatul B., determinându-l astfel să cumpere un teren, pe care în cunoștință de cauză nu l-ar fi cumpărat.

Este adevărat că, în cauză, inculpatul B. nu a fost introdus și în calitatea de persoană vătămată/parte civilă, pentru că nu și-a manifestat intenția în acest sens. Însă, acest fapt nu este de natură să împiedice realizarea unui acord de mediere de către inculpatul A., fiind un drept necondiționat al acestuia, prevăzut de lege, care nu poate depinde de atitudinea procesuală a inculpatului B. Acordul de mediere, potrivit art. 67 din Legea nr. 192/2006 se încheie între „făptuitor” și „persoana vătămată”, or, în raport de prima infracțiune de înșelăciune dedusă judecății, făptuitor este inculpatul A., iar persoană vătămată este numitul B. (inculpat față de cea de-a doua infracțiune de înșelăciune).

Prin urmare, s-a apreciat că absența din cadrul procesual a unei persoane vătămate față de prima infracțiune de înșelăciune, pentru considerentele expuse, nu împiedică realizarea medierii.

2. În ceea ce privește susținerea Ministerului Public că, în cauză, nu se poate lua act de încheierea acordurilor de mediere, cu consecința încetării procesului penal, deoarece au fost încheiate după publicarea Deciziei nr. 397 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale (publicată la 15 iulie 2016), Curtea de Apel București a apreciat că este neîntemeiată și că sunt îndeplinite condițiile legale pentru aplicarea legii mai favorabile.

Potrivit art. 5 alin. (1) C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Potrivit art. 5 alin. (2) C. pen., dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile. Astfel, Curtea de Apel București a constatat că, potrivit Deciziei nr. 9/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit cu titlu obligatoriu pentru instanțe, de la data publicării în M. Of., potrivit art. 477 alin. (3) C. proc. pen., că realizarea unui acord de mediere este o cauză distinctă de împăcare și conduce la încetarea procesului penal, dacă a intervenit până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Ulterior, dispozițiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 au fost declarate ca fiind constituționale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.

Astfel, Curtea de Apel București a constatat că în ordinea juridică au existat succesiv atât dispozițiile legale care prevedeau că medierea produce efecte până la soluționarea definitivă a cauzei, dar și dispoziții legale care prevedeau că medierea produce efecte până la citirea actului de sesizare. Față de inculpați, s-a apreciat că, în mod evident, sunt mai favorabile dispozițiile art. 67 din Legea nr. 192/2006, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispoziții care s-au aflat în ființă la un anumit moment situat între data comiterii faptelor și data judecării definitive a cauzei, așa cum cer în mod expres dispozițiile art. 5 C. pen.

Față de aceste considerente, constatând realizarea acordurilor de mediere pentru ambele infracțiuni de înșelăciune care fac obiectul acestei cauze, Curtea de Apel București, prin Decizia penală nr. 489/A din 28 martie 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/300/2014 (nr. x/2016), în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost respinse apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București și părțile civile C. și D. împotriva sentinței penale nr. 338 din 18 iunie 2015, care a fost desființată în parte și rejudecând:

Au fost înlăturate dispozițiile privind condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. și a inculpatului B., la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. g) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpații A. și B., pentru infracțiunile prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., prin medierea părților.

A fost înlăturată dispoziția privind obligarea inculpatului B. la plata sumei de 255.000 euro către părțile civile C. și D., constatându-se intervenirea acordului de mediere între părți.

A fost înlăturată dispoziția privind confiscarea sumei de 60.000 euro de la inculpatul A.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin deciziei.

Prin încheierea din data de 24 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/300/2014 (nr. x/2016), din oficiu, în baza art. 278 C. proc. pen., s-a dispus îndreptarea erorii materiale evidente din cuprinsul dispozitivului Deciziei penale nr. 489/A din 28 martie 2017 în sensul că, în loc de „Respinge apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București și părțile civile C. și D. împotriva sentinței penale nr. 338 din 18 iunie 2015” se va menționa „Respinge apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 București. Admite apelurile declarate de părțile civile C. și D. și de inculpații A. și B. împotriva sentinței penale nr. 338 din 18 iunie 2015 a Judecătoriei sectorului 2 București”.

Împotriva Deciziei penale nr. 489/A din 28 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/300/2014 (nr. x/2016), a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În motivarea cererii de recurs în casație depusă la dosar, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., a susținut că instanța de apel în mod greșit a dispus, printre altele, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. g) C. proc. pen., încetarea procesului penal față de inculpații A. și B., pentru infracțiunile prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., prin medierea părților.

S-a menționat că dispozițiile art. 5 alin. (1) și (2) C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile se aplică în cazul în care de la data săvârșirii infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale. Dispozițiile alin. (1) al art. 5 C. pen. se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispozițiile penale mai favorabile.

Acordul de mediere este o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale, distinctă de cauzele care înlătură răspunderea penală reglementate în C. pen. Titlul VII - Partea generală.

Instituția medierii în materie penală este reglementată prin Legea nr. 192/2006, care în art. 1 definește medierea ca fiind o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, iar în art. 67 din Legea nr. 192/2006 se stabilește aplicabilitatea medierii în cauzele penale, atât în latură penală cât și în latură civilă (alin. (1)), sfera de aplicare a medierii în latură penală a procesului fiind limitată la infracțiunile pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile și împăcarea înlătură răspunderea penală (alin.(2)).

S-a apreciat că medierea penală este o instituție de drept procesual penal, fiind reglementată în dispozițiile art. 23 C. proc. pen., alături de instituția tranzacției și recunoașterea pretențiilor civile.

Astfel, deși dispozițiile legale care stabilesc sfera infracțiunilor pentru care poate interveni înlăturarea răspunderii penale ca urmare a încheierii unui acord de mediere sunt dispoziții de drept penal substanțial, termenul până la care poate fi încheiat un acord de mediere - astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale - reprezintă o instituție de drept procesual penal.

Aplicarea în timp a legii penale potrivit art. 5 C. pen., în sensul retroactivării/ultraactivării este permisă numai instituțiilor de drept substanțial, ori față de natura juridică a medierii și a termenului până la care poate fi încheiat un acord de mediere, s-a apreciat că argumentele instanței de apel, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, nu pot fi primite.

În prezenta cauză, acordurile de mediere au fost încheiate la data de 13 ianuarie 2017 (între inculpatul A. și inculpatul B.) și la data de 10 noiembrie 2016 (între inculpatul B. și părțile civile D. și C.), cu mult după data de 15 iulie 2016, când a fost publicată Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016 a Curții Constituționale, după ce în cauză fusese pronunțată, la data de 18 iunie 2016, o hotărâre de condamnare în primă instanță a celor doi inculpați.

S-a menționat că reținerea acordurilor de mediere încheiate de cei doi inculpați drept cauză de încetare a procesului penal contravine chiar raționamentului pentru care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006. Potrivit Deciziei nr. 397 din 15 iunie 2016, posibilitatea ca acordul de mediere să intervină în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii, cauză de încetare a procesului penal distinctă de împăcare, duce la eludarea finalității urmărite de legiuitorul N.C.P. prin reglementarea termenului citirii actului de sesizare a instanței ca ultim moment până la care poate interveni împăcarea - finalitate care vizează limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice - aducându-se atingere prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituție care consacră unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției.

Pentru aceste considerente s-a solicitat, în temeiul art. 448 pct. 2 C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea Deciziei penale nr. 489 din 28 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în Dosarul nr. x/300/2014 și înlăturarea dispoziției de încetare a procesului penal față de inculpații A. și B., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

La momentul dezbaterilor, la termenul din data de 06 februarie 2018, reprezentantul Ministerului Public a formulat precizări cu privire la motivele căii de atac, arătând că hotărârea atacată, prin care s-a dispus încetarea procesului penal, are ca temei pretinsa existență a două legi penale, respectiv una care ar fi existat până la data pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 397/2016, potrivit căreia încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii medierii se putea dispune în orice stadiu al procesului și o lege penală ulterioară, care ar fi existat ca urmare a pronunțării deciziei Curții Constituționale menționată anterior, potrivit căreia încetarea procesului penal se poate dispune doar până la citirea actului de sesizare.

S-a solicitat să se constate că nu au existat două legi penale, astfel încât nu poate fi aplicabil art. 5 C. pen. privind legea penală mai favorabilă, precizând că a existat și există o singură lege penală, respectiv art. 67 din Legea nr. 192/2006, însă acest text a primit mai multe interpretări, respectiv cea dată prin Decizia nr. 9/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și cea dată prin Decizia Curții Constituționale nr. 367/2016.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 10 octombrie 2017, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație și s-a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a recursului în casație, constatându-se îndeplinite condițiile de formă prev. de art. 434-437 C. proc. pen.

În acest sens, Înalta Curte a reținut că cererea de recurs în casație este formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen., iar Decizia penală nr. 489/A din 28 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/300/2014 (nr. x/2016) nu face parte din categoria celor ce nu pot fi atacate cu recurs în casație conform dispozițiilor art. 434 alin. (2) C. proc. pen.

De asemenea, s-a reținut că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen., în sensul că în cuprinsul acesteia sunt menționate numele și prenumele procurorului care a exercitat calea de atac, organul judiciar din care face parte, hotărârea care se atacă, precum și semnătura procurorului care a exercitat recursul în casație. În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în sensul că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

Având în vedere motivele invocate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, instanța a constatat că acestea pot fi analizate în cadrul cazului de casare prevăzut art. 438 pct. 8 C. proc. pen.

În continuare, Înalta Curte reține că examinarea cauzei în recurs în casație are o dublă limitare: pe de o parte, dispozițiile ce reglementează soluționarea pe fond a acestei căi extraordinare de atac, pe de altă parte, limitele admiterii în principiu.

În speță, așa cum s-a arătat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a invocat cazul de casare prev. de art. 438 pct. 8 C. proc. pen., ce a fost avut în vedere și la examinarea admisibilității în principiu, așa încât la soluționarea pe fond a recursului în casație vor fi avute în vedere criticile ce se încadrează în dispozițiile legale mai sus-menționate.

Din această perspectivă, examinând cauza în temeiul art. 442-444 C. proc. pen. și prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casație este nefondat.

Înainte de analiza concretă a criticilor formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, se impun anumite considerații teoretice asupra căii extraordinare de atac a recursului în casație:

Eventualele erori intervenite în activitatea de judecată, fie în privința stabilirii faptelor, fie în ceea ce privește aplicarea legii, pot fi înlăturate în urma exercitării controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Potrivit N.C.P.P., recursul a devenit o cale extraordinară de atac (reglementată sub denumirea de „recurs în casație” - Partea specială, Titlul III, cap. V, Secțiunea a 2-a), prin care se atacă hotărâri definitive care au intrat în autoritatea lucrului judecat, și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Spre deosebire de recursul reglementat de C. proc. pen. din 1968, care era o cale ordinară de atac, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este, astfel cum s-a arătat anterior, de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante pentru concordanța deciziei definitive cu regulile de drept aplicabile.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 8 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării când „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal”.

Acest caz de casare vizează acele situații în care, față de actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., respectiv: e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate.

Critica formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în sensul că instanța de apel în mod greșit a dispus, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. g) C. proc. pen., încetarea procesului penal față de inculpații A. și B., pentru infracțiunile prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen. prin medierea părților, este nefondată.

I. Analiza legalității soluției de încetare a procesului penal nu permite examinarea legii aplicabile raportului de drept penal dedus judecății, respectiv stabilirea legii penale mai favorabile. Legalitatea soluției de încetare a procesului penal se analizează strict în raport de legea stabilită ca fiind mai favorabilă de către instanța de apel.

Cu toate acestea, anumite aprecieri cu caracter general se impun, dată fiind situația specială din speță, constând în publicarea în cursul procesului a unei decizii a Curții Constituționale, dar și față de unele din argumentele invocate în motivarea recursului în casație.

Astfel, se constată că, potrivit art. 67 din Legea nr. 192/2006: „(1) Dispozițiile din prezenta lege se aplică și în cauzele penale, atât în latura penală, cât și în latura civilă, după distincțiile arătate în prezenta secțiune.

(2) În latura penală a procesului, dispozițiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracțiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală.”

Prin Decizia nr. 9/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în M. Of., Partea I nr. 406 din 09 iunie 2015), s-a stabilit că:

“1. În aplicarea dispozițiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare;

2. Încheierea unui acord de mediere în condițiile Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.”

Ulterior, prin Decizia nr. 367/2016 a Curții Constituționale (publicată în M. Of., Partea I nr. 532 din 15 iulie 2016), s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituționale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu poate fi exercitată dacă a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii. Conform dispozițiilor art. 396 alin. (6) C. proc. pen., în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., instanța pronunță încetarea procesului penal.

Având în vedere criteriile consacrate pentru evaluarea naturii juridice a unei instituții de drept, respectiv dacă aceasta este una de drept penal substanțial sau procedural, și anume: obiectul de reglementare al normei, scopul reglementării și rezultatul la care conduce norma, se constată că medierea este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar dispozițiile care reglementează această cauză de încetare a procesului penal sunt atât norme de procedură, cât și norme de drept substanțial.

Rezultă, așadar, că medierea are o natură juridică mixtă, atât de drept penal, cât și procesual penal, fiind o cauză care înlătură răspunderea penală, dar și o cauză care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale. Încheierea unui acord de mediere poate să determine, în planul dreptului substanțial, înlăturarea răspunderii penale, iar, în planul dreptului procesual, încetarea procesului penal. Drept urmare, dispozițiile legale ce o reglementează cad sub incidența aplicării legii penale mai favorabile (pentru situații similare, sunt relevante: Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011; Decizia nr. 508 din 07 octombrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of., Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014).

Modul de redactare a art. 5 alin. (2) C. pen. - aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, exclude orice incertitudine cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile și în domeniul normelor declarate neconstituționale. Astfel, art. 5 alin. (1) C. pen. prevede că în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. De asemenea, art. 5 alin. (2) C. pen. prevede în mod expres că dispozițiile se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.

Pe cale de consecință, având în vedere că deciziile Curții Constituționale, deși obligatorii, nu au o putere superioară legii, principiul aplicării legii penale mai favorabile permite o soluție contrară unei decizii pronunțată de Curtea Constituțională, în cazul în care aceasta vizează norme de drept substanțial, este ulterioară comiterii faptei și este defavorabilă inculpatului.

În aceasta constă, de altfel, efectul legii penale mai favorabile, și anume, ca o lege care nu mai este în vigoare sau care nu se mai aplică în forma existentă la data comiterii faptei, să-și extindă efectele pentru viitor în ce privește raporturile juridice născute sub imperiul său, respectiv atunci când legea era în vigoare. Pentru ca legea să se aplice, trebuie ca raportul juridic să se fi născut sub legea veche (fapta dedusă judecății să fi fost comisă sub legea veche), neavând importanță, pentru stabilirea aplicării legii penale în timp, că anumite elemente exterioare faptei, dar cu relevanță pentru răspunderea penală (cum este și cazul medierii), au intervenit și sunt evaluate la finalul procesului penal.

II. Speța de față ridică probleme mai complexe, deoarece, pe lângă problema aplicării legii penale mai favorabile, care nu poate fi analizată în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., se constată că motivul principal al recursului în casație vizează momentul până la care putea interveni medierea, ca și cauză de încetare a procesului penal, implicit, efectele obligatorii ale deciziei nr. 397/2016 a Curții Constituționale și omisiunea instanței de apel de a aplica în cauză decizia de mai sus.

Independent de analiza legii penale mai favorabile, în opinia Înaltei Curți, respectiva decizie nu produce efecte în speță, pentru următoarele considerente:

Prin publicarea în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale nr. 397/2016, s-a creat o situație tranzitorie în ce privește cauzele aflate în curs de soluționare în care s-a depășit momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanței (la fel ca și în cauza de față), așa încât se pune problema efectelor pe care le produce decizia și a modului de aplicare a dispozițiilor care reglementează momentul până la care poate interveni medierea.

Decizia nr. 367/2016 a Curții Constituționale este o decizie de admitere, prin care, deși nu constată în mod expres neconstituționalitatea dispoziției legale examinate, Curtea Constituțională arată care este interpretarea concordantă cu legea fundamentală a textului de lege. Aceasta reprezintă o decizie de interpretare care are aceeași natură cu cea a deciziilor simple de admitere, fiind obligatorie atât în ce privește conținutul cât și dispozitivul.

Conform prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituția României: „Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale: „Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.”

Cu toate acestea, dezlegarea dată de instanța de contencios constituțional dispoziției legale referitoare la mediere (încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței) nu poate fi aplicată în cauză, deoarece stabilește o limită temporală depășită, caracterizată prin îndeplinirea unui act procesual care, în speță, era deja întocmit, respectiv citirea actului de sesizare.

Astfel, citirea actului de sesizare a avut loc la termenul din data de 29 octombrie 2014, mai mult, hotărârea instanței de fond (sentința penală nr. 338 a Judecătoriei sectorului 2 București) a fost pronunțată la data de 18 iunie 2016, iar Decizia Curții Constituționale nr. 397/2016 a început să-și producă efectele ulterior, fiind publicată în M. Of. la data de 15 iulie 2017.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 28 iunie 2016, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 26 septembrie 2016. Prin încheierea de ședință de la acea dată, a fost încuviințată cererea de amânare formulată de apelanții inculpați A. și B., pentru a li se acorda posibilitatea acestora să își angajeze un apărător ales. De asemenea, la acest termen s-a constatat lipsa de procedură cu moștenitorii Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și numitul K.

La termenul din data de 24 octombrie 2016, instanța a încuviințat cererile de amânare formulate de apărătorii aleși ai apelanților-părți civile și ai apelanților-inculpații, în vederea finalizării procedurii de mediere, arătând că au fost efectuate demersuri în acest sens de către părțile civile și inculpatul B.

Prin încheierea de ședință din data de 21 noiembrie 2016, s-a constatat că apărătorul ales al apelantului-inculpat B. a depus la dosar acordul de mediere din 10 noiembrie 2016 încheiat între inculpat și apelantele-părți civile C. și D. și a fost încuviințată cererea de amânare formulată de apărătorul ales al apelantului-inculpat A. pentru parcurgerea procedurii de mediere cu apelantele părți civile.

La termenul din data de 16 ianuarie 2017, instanța a luat act de depunerea dovezii încheierii acordului de mediere între inculpații A. și B. (acord din 13 ianuarie 2017). Totodată, instanța a dispus amânarea cauzei, având în vedere sesizarea aflată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept privind aplicarea legii penale mai favorabile, în raport de momentul încheierii acordului de mediere.

Prin încheierea din data de 13 februarie 2017, s-a dispus amânarea cauzei, având în vedere că termenul pentru soluționarea sesizării aflată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept privind aplicarea legii penale mai favorabile, în raport de momentul încheierii acordului de mediere, fusese stabilit la data de 28 februarie 2017.

La termenul din data de 13 martie 2017, având în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție a respins sesizarea mai sus-menționată, s-a constatat că cercetarea judecătorească în fața instanței de apel este finalizată și s-a acordat cuvântul în dezbateri.

Rezultă, așadar, că instanța de apel nu a impus un anumit termen în vederea depunerii acordurilor de mediere de către inculpați și nici nu ar fi putut să o facă, din moment ce decizia Curții Constituționale a stabilit o limită temporală care, la momentul soluționării apelului, era deja depășită. A accepta contrariul, respectiv că instanța ar fi putut să stabilească un asemenea termen limită, echivalează cu a admite că decizia Curții Constituționale ar produce efecte retroactive, în defavoarea inculpaților, ceea ce nu poate fi admis. De altfel, pe lângă generarea unor situații de discriminare între inculpații aflați în stadii procesuale diferite, se constată că o atare opinie este și ilogică, deoarece ar însemna să se opună inculpaților o reglementare ulterioară, pe care aceștia ar fi trebuit să o anticipeze înainte de momentul citirii actului de sesizare, deci căreia ar fi trebuit să i se conformeze în mod anticipat, mai înainte ca dispozițiile legale să primească noua interpretare, mult mai restrictivă.

Din această perspectivă, se constată că aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 397/2016 în cauzele în care, la momentul publicării sale, stadiul citirii actului de sesizare era depășit și nu intervenise medierea, echivalează cu anularea dreptului de a beneficia de mediere.

În acest sens, se constată că, prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 (publicată în M. Of., Partea I, nr. 853 din 02 decembrie 2011), chiar Curtea Constituțională a reținut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. S-a arătat însă, prin aceeași decizie, că legiuitorul trebuie să aibă în vedere și faptul că instituirea unor astfel de exigențe trebuie să aibă un caracter rezonabil, astfel încât aceasta să nu constituie o restrângere excesivă a exercitării vreunui drept, de natură să afecteze însăși existența dreptului în cauză (în același sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

Înalta Curte constată că în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 397/2016 nu s-a făcut nicio mențiune referitor la situația tranzitorie creată cu privire la termenul până la care poate fi încheiat un acord de mediere în cauzele aflate în curs de soluționare, în care s-a depășit momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanței.

Totodată, nici Parlamentul, nici Guvernul nu au stabilit, printr-o lege sau ordonanță de urgență, care este procedura aplicabilă în această situație tranzitorie și care este termenul limită până la care trebuie încheiat acordul de mediere.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere, că, în cazuri similare, Curtea Constituțională a analizat situația de tranziție creată prin depășirea momentului procesual al citirii actului de sesizare a instanței și începerii cercetării judecătorești, față de care se produceau efecte importante pentru stabilirea răspunderii penale sau pentru stabilirea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, dar și faptul că una din decizii a fost urmată de adoptarea unor norme care reglementau situația tranzitorie, impunând un termen limită.

Trebuie amintită, în acest sens, Decizia nr. 1470/2011 (publicată în M. Of., Partea I, nr. 853 din 02 decembrie 2011), referitor la calea de urmat în cazul recunoașterii vinovăției de către inculpații care au fost trimiși în judecată sub imperiul legii vechi, dar care, depășind momentul procesual al începerii cercetării judecătorești, se judecă potrivit noii legi. În cuprinsul acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 3201 C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Curtea a mai constatat că ”o dispoziție legală care a comportat abordări similare se regăsește și în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Potrivit textului, beneficiau de cauza de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsă numai inculpații care au achitat integral prejudiciul cauzat până la primul termen de judecată, ceea ce a determinat existența unor critici în sensul că se încalcă principiul legii penale mai favorabile. S-a arătat că cei care au depășit acel moment procesual, în pofida principiului legii penale mai favorabile, erau discriminați în raport cu primii. Curtea a dat o dezlegare similară problemei, statuând, prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007), că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, care are efecte și asupra raporturilor juridice penale sau contravenționale născute anterior intrării sale în vigoare. În speța examinată, Curtea a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.

Pe cale de consecință, aceleași rațiuni sunt valabile și în ce privește procedura în cazul recunoașterii vinovăției, textul fiind constituțional în măsura în care se înțelege că până la încetarea stării de tranziție, în virtutea principiului constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile, se aplică tuturor inculpaților care au fost trimiși în judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar care au depășit momentul procesual al începerii cercetării judecătorești.”

Ulterior, a fost adoptată O.U.G. nr. 121/2011 (publicată în M. Of. nr. 931 din 29 decembrie 2011), care, în art. 11 a prevăzut: ”în cauzele aflate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească în primă instanță începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, dispozițiile art. 320¹ C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător la primul termen cu procedură completă imediat următor intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.”

De asemenea, în cuprinsul deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), cu privire la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situațiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a N.C.P., Curtea Constituțională a constatat că ”dispozițiile art. 159 alin. (3) C. pen. sunt constituționale numai în măsura în care, până la încetarea situațiilor tranzitorii, în virtutea principiului constituțional al aplicării legii penale mai favorabile, împăcarea poate interveni și în cauzele începute înaintea datei intrării în vigoare a C. pen. și în care a fost depășit momentul citirii actului de sesizare a instanței. (...) pentru a se atinge finalitatea urmărită, aceea a limitării în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și a prevenirii abuzului de drept, în situațiile tranzitorii mai sus arătate, este necesar ca momentul până la care poate interveni împăcarea (stabilit de legiuitor ca fiind momentul citirii actului de sesizare a instanței) să poată fi determinat în mod obiectiv. Având în vedere că, potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituție și ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile instanței de contencios constituțional sunt general obligatorii de la data publicării lor în M. Of. al României, Partea I, și au putere numai pentru viitor, Curtea reține că, în situațiile tranzitorii arătate, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării prezentei decizii în M. Of. al României, Partea I.” (parag. 23 și 25).

Deși există o anumită similitudine între situațiile mai sus-menționate (de reglementare a momentului procesual până la care putea interveni împăcarea; de reglementare a cauzei de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsă pentru infracțiunea de evaziune fiscală - art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005; situația privind recunoașterea vinovăției - art. 320¹ C. proc. pen. anterior) și cea privind medierea, în cuprinsul Deciziei nr. 397/2016 a Curții Constituționale nu se menționează efectele pe care le produce decizia în situațiile tranzitorii și nici nu a fost adoptat vreun act normativ care să prevadă un termen limită până la care poate fi încheiat acordul de mediere, în cauzele aflate în curs de soluționare, în care momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanței a fost depășit.

Or, la momentul publicării în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale nr. 397/2016, termenul stabilit în cuprinsul acestei decizii, în sensul că încheierea unui acord de mediere cu privire la infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței, era cu mult depășit, așa încât Decizia Curții Constituționale nr. 397/2016 nu poate produce efecte în prezenta cauză.

Pe cale de consecință, erau pe deplin aplicabile disp. art. 67 din Legea nr. 192/2006, în forma anterioară publicării acestei decizii, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 9/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în sensul că: “încheierea unui acord de mediere în condițiile Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.”

În raport de considerentele expuse, se constată că în mod corect, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. g) C. proc. pen., Curtea de Apel București a dispus încetarea procesului penal față de inculpații A. și B., pentru infracțiunile prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., prin medierea părților.

Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 489/A din 28 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/300/2014 (nr. x/2016).

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație vor rămâne în sarcina statului.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpații B. și A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 65 lei, va rămâne în sarcina statului și se va suporta din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 489/A din 28 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/300/2014 (nr. x/2016).

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație rămân în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpații B. și A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de câte 65 lei, rămâne în sarcina statului și se suportă din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 06 februarie 2018.