Decizia nr. 1/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița, la data de 18.12.2013, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța instanța, să se constate că, în timpul căsătoriei, părțile au dobândit prin contribuție comună bunurile enumerate; să se constate că la dobândirea acestor bunuri reclamanta a avut o contribuție mai mare decât a pârâtului, și, pe cale de consecință, o cotă procentuală majoritară, respectiv 80% în favoarea sa și 20% în favoarea pârâtului; să se dispună sistarea comunității de bunuri, respectiv efectuarea partajului propriu-zis prin formarea și atribuirea loturilor, ținând seama de cota procentuală majoritară a reclamantei.
Prin sentința civilă nr. 292 din 20.02.2017, Judecătoria Reșița a luat act de renunțarea reclamantei la judecată, în contradictoriu cu pârâtul B., cu privire la cererea de includere în masa bunurilor comune a bunurilor enumerate; a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a constatat că pe durata căsătoriei, părțile au dobândit prin contribuție comună și egală bunurile indicate; a dispus lichidarea comunității legale de bunuri și, efectuând partajul, a atribuit părților loturile; a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei 37.283 lei, cu titlu de sultă.
Prin decizia civilă nr. 328 din 17.10.2017, Tribunalul Caraș-Severin a admis apelul formulat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 292/2017 a Judecătoriei Reșița, pe care a schimbat-o în parte, în sensul ca, a atribuit pârâtului B. imobilul situat în Reșița, jud. Caraș-Severin; a obligat pârâtul B. să-i plătească intimatei-reclamante A. suma de 11.917 lei, cu titlu de sultă; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.
Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Caraș-Severin, la data de 8 noiembrie 2017 și transmis spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 27 noiembrie 2017.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 29 noiembrie 2017, și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.
Prin rezoluția completului din data de 6 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 10 ianuarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiiie art.97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin.(3) și art. 483 alin.(4) C. proc. civ.
Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursuriie declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa”.
Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea neperrnisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”.
Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin.(3) C. proc. civ., care prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.
Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența aitor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care înaltei Cur|i îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale”.
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Cum, în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.
Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de iege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale [conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege”] și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”).
În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Caraș-Severin revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta. A. împotriva deciziei nr. 328 din 17.10.2017 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2018.