Decizia nr. 309/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 04 iulie 2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., pentru ca instanța să constate că le-a vândut imobilul format din teren în suprafață de 3857 mp situat în Ploiești și construcția aflată pe acest teren, hotărârea pronunțată urmând să țină loc de act de vânzare-cumpărare.
Prin Sentința civilă nr. 2736/22.03,2017 Judecătoria Ploiești a admis excepția lipsei calității procesuale active invocată din oficiu și a respins acțiunea, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții A. și B.
Prin Decizia civilă nr. 1504 din 17 octombrie 2017 Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins apelurile.
Reclamantul A. a declarat recurs împotriva încheierii din 10 octombrie 2017 și a Deciziei nr. 1504 din 17 octombrie 2017 pronunțate de Tribunalul Prahova, secția I civilă, înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova la data de 5 decembrie 2017, dosarul fiind înaintat spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La data de 15 decembrie 2017 dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.
Prin rezoluția completului din data de 10 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 1 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, instanța a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare.
În conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "A recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".
Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.
Prin urmare, art. 97 pct 1 C. proc. civ., a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent, de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are roiul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."
Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.
În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".
După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.
În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."
Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".
Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".
În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competența de soluționare a recursului formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din 10 octombrie 2017 și a Deciziei nr. 1504 din 17 octombrie 2017 pronunțate de Tribunalul Prahova, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Ploiești.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2018.
Procesat de GGC - NN