Decizia nr. 458/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Hațeg, sub nr. x/240 din 19 decembrie 2014, reclamanții Orașul Hațeg/Consiliul Local al Orașului Hațeg, prin primar, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtă-debitoare SC A. SRL, evacuarea debitoarei din spațiul deținut de aceasta în calitate de chiriașă la adresa din Hațeg, în temeiul art. 1040 și urm. din C. proc. civ. și obligarea acesteia Ia plata sumei de 137.524,89 lei (ce urmează a se actualiza până la data plății efective) reprezentând chirie restantă 137.524,89 lei penalități de întârziere.
Prin sentința civila nr. 488/2016, pronunțată de Judecătoria Hațeg, s-a admis acțiunea așa cum a fost precizată, s-a constatat ca rămasă fără obiect cererea de evacuare a pârâtei, a fost obligată pârâtă să plătească reclamanților suma de 69.335,71 lei compusă din 19.701,86 lei chirie restantă pentru perioada 19 decembrie 2011-09 ianuarie 2015 și suma de 49.633,85 lei, penalități de întârziere aferente, ce urmează a se actualiza până ia data plății efective a chiriei restante, s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională și a fost obligată pârâta-reclamantă reconvențională la plata cheltuielilor de judecată de 1124,00 lei. către reclamant.
Prin Decizia civilă nr. 372/A din 11 aprilie 2017 a Tribunalului Hunedoara, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă reconvențional SC A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 488/2016, pronunțată de Judecătoria Hațeg, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost obligată pârâta-reclamantă reconvențional SC A. SRL să plătească reclamanților-pârâți reconvențional Consiliul Local al orașului Hațeg/Orașul Hațeg suma de 38.347,51 lei compusă din 19.701,86 lei chirie restantă și suma de 18.645,65 lei penalități de întârziere; s-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențional SC A. SRL, au fost obligați reclamanții-pârâți reconvențional să plătească pârâtei-reclamantă reconvențional suma de 44.523,35 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații și îmbunătățiri efectuate Ia spațiul situat în Hațeg, județul Hunedoara, cât și dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii cererii, respectiv, 10 februarie 2015 și până la data achitării efective, a fost înlăturată dispoziția de obligarea a pârâtei-reclamantă reconvențional SC A. SRL ia plata cheltuielilor de judecată de 1.124 lei către reclamanții-pârâți reconvențional, au fost menținute în rest dispozițiile sentinței civile atacate, fiind obligați intimații să plătească apelantei SC A. SRL suma de 2.231 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Împotriva acestei din urmă decizii, pârâta SC A. SRL a declarat recurs, care s-a depus la Tribunalul Hunedoara, fiind înaintat împreună cu dosarul cauzei Curții de Apel Alba lulia care, prin Decizia nr. 163 din 15 noiembrie 2017 și-a declinat competența de soluționare a recursului, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția l civilă, la data de 22 decembrie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.
Prin rezoluția completului din data de 27 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 15 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs, părțile fiind citate în acest sens.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepția, Înalta Curie de Casație și Justiție Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Hunedoara într-un litigiu având ca obiect evacuare.
Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „ 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".
Din norma de competență citată, rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s~a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".
Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil ca Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin, (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel șl numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.
Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Hunedoara revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Alba lulia, instanța în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 372/A din data de 11 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Alba-Iulia.
Fără nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2018.