Decizia nr. 508/2018
După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:
1. Cererea de recurs;
La data de 27 ianuarie 2017, pârâta SC A. SA a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 1644/Ap din 17 noiembrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția I civilă, prin care a fost admis, în parte, apelul declarat de pârâta SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 20 din 21 ianuarie 2016 a Tribunalului Brașov și a fost respins apelul incident formulat de apelantul intervenient B. împotriva aceleiași sentințe. A fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că a fost obligată pârâta SC A. SA să plătească reclamantei C. suma de 135.000 lei, reprezentând daune morale în loc de suma de 200 000 lei cu acest titlu, păstrând restul dispozițiilor sentinței. A fost respinsă cererea de acordare de cheltuieli de judecată în apel pentru apelantul-intervenient B., fiind compensate cheltuielile de judecată între apelata-pârâtă SC A. SA și intimata C.
Pârâta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, prin raportare la reținerea eronată a culpei exclusive a intimatului-intervenient forțat în producerea evenimentului rutier din data de 2 iulie 2012, precum și acordarea nelegală a daunelor materiale și morale.
Un prim motiv de recurs îl constituie respingerea susținerilor pârâtei cu privire la culpa concurentă a participanților la evenimentul rutier din data de 2 iulie 2012, în baza probelor existente la dosarul cauzei. Instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a normelor de drept material, întrucât locul producerii evenimentului rutier este un drum deschis circulației publice, pe care circulă deopotrivă autovehicule și persoane fizice (pietoni), motiv pentru care ambii participanți la evenimentul rutier aveau obligația să își la masuri de siguranță. Stabilirea culpei exclusive în sarcina intimatului-intervenient forțat vine în contradicție cu prevederile art. 72 din O.U.G. 195/2002, intimata-reclamantă dând dovadă de o conduită iresponsabilă care a contribuit la producerea evenimentului rutier în cauză.
Pe de alta parte, instanța de apel trebuia să ia în considerare incidența Deciziei nr. 12/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut ca dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitai, în tot sau în parte, deși putea să o facă.
Pe cale de consecința, consideră că aplicarea greșita a prevederilor legale menționate a dus la stabilirea de către instanța de judecată a unei culpe exclusive a intimatului-intervenient forțat. Solicită reținerea unei culpe concurente și în sarcina intimatei-reclamante, care, dacă ar fi avut o conduită corectă, ar fi putut evita, sau cel puțin minimaliza, consecințele evenimentului rutier în cauză.
Un al doilea motiv de recurs, constituie înlăturarea argumentelor pârâtei cu privire la acordarea eronată a daunelor materiale stabilite de instanța de fond, respectiv suma de 20.343 lei, reprezentând contravaloarea intervenție chirurgicale la D.
Apreciază că instanța de judecată a procedat la o greșită aplicare a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supravegherea a Asigurărilor nr. 14/2011, la momentul acordării acestor daune materiale. Astfel, intimata-reclamantă nu face dovada achitării acestei facturi, care să dea naștere dreptului de a fi despăgubită, întrucât prevederile legale anterior menționate aduc în discuție necesitatea probării daunelor materiale cu documente justificative, care privesc atât întinderea, cât și plata efectivă. Simplele susțineri că a restituit suma de bani numitului E. sunt lipsite de orice temei juridic și nu pot constitui un fundament al obligării pârâtei la plata acestei sume.
Un al treilea motiv de recurs este reprezentat de cuantumul nejustificat de mare al daunelor morale. Astfel, deși acest motiv, potrivit jurisprudenței, presupune doar critici de netemeinicie, consideră că, prin raportare la prevederile art. 49 alin. (1), lit. f) din Ordinul Comisiei de Supravegherea a Asigurărilor nr. 14/2011, potrivit cărora daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, criticile aduse deciziei recurate se prezintă sub forma celor de nelegalitate a hotărârii.
Este adevărat că, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și care sunt supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecata. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.
Consideră că instanța de apel nu a indicat care au fost, în cazul reclamantei, drepturile nepatrimoniale lezate, aspectele în care s-au exteriorizat vătămările produse, probele care au susținut gravitatea prejudiciului suferit, rezumându-se doar Sa oferirea unor criterii general valabile. Din probele aflate la dosarul cauzei, respectiv prin completarea la raportul de expertiză medico-legală întocmit în speță din 17 februarie 2014, se reține faptul că intimata-reclamantă a suferit o vătămare corporală care s-a vindecat și că nu a necesitat un număr suplimentar de zile de îngrijiri medicale față de cel constatat inițial.
În absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea sunt stabilite de instanța de judecată în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului auto, importanța valorilor lezate, în ce măsura au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite, în ce măsură i-a fost afectată situația familială, socială și profesională, precum și condițiile socio-economice ale societății, nivelul de trai ș.a.
Cauza a fost înregistrată pe râtul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 martie 2017.
Prin rezoluția completului din 13 martie 2017, cererea de recurs a fost comunicată intimaților C. și B., la data de 22 și respectiv 27 martie 2017, conform dovezilor aflate la filele 35-37 în dosarul acestei instanțe.
Intimatul B., prin avocat F., cu împuternicire aflată la fila 43 în dosarul acestei instanțe, a depus întâmpinare, în termenul prevăzut de dispozițiile art. 17 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 15 alin. (4) din Legea nr. 2/2013, solicitând admiterea recursului în privința primului și al celui de-al doilea motiv de recurs și respingerea celui de-al treilea motiv de recurs formulat.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei, precum și intimatei C., așa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele 47-48 în dosarul de recurs, recurenta SC A. SA depunând răspuns la întâmpinare.
Prin raportul întocmit în cauză la data de 16 mai 2017 și însușit la data de 31 mai 2017 s-a reținut caracterul admisibil al recursului, raportul fiind comunicat părților, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele 63 -66 din dosarul acestei instanțe, tară ca părțile să fi depus punct de vedere la raport.
Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din data de 3 octombrie 2017, când s-a acordat termen în ședința din 7 noiembrie 2017, în vederea soluționării recursului, dată la care cauza a fost suspendată pentru lipsa părților, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Se mai referă asupra faptului că recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă prin cererea de repunere a cauzei pe rol formulată la data de 27 decembrie 2017.
2. Analizând recurs ui formulat, Înalta Curte urmează să îl respingă ca fiind nefondat având în vedere următoarele considerente;
Raportat la primul motiv de recurs, prin care se invocă încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor legale cuprinse în art. 72 din O. U. G. nr, 195/2002, precum și în art. 1371 alin. (1) C. civ., Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 1644/Ap din 17 noiembrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția I civilă, instanța de apel a respins critica apelante i-pârâte referitoare la existenta unei culpe comune în producerea accidentului.
Astfel, instanța a constatat că sentința penală nr. 1485 din 11 iunie 2014, pronunțată în Dosarul penal nr. x/197/2013 al Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă prin neapelare, chiar dacă l-a achitat pe inculpatul B. cu privire la săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. din 1968, a reținut, în considerente, că: „fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă care presupune crearea unor leziuni care necesită pentru vindecare un număr de peste 60 de zile de îngrijiri medicale."
Or, potrivit art. 28 C. pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Astfel, în mod corect instanța de fond a analizat vinovăția în producerea accidentului și în raport de probele administrate, inclusiv în dosarul penal, a concluzionat că nu este vorba de o culpă concurentă.
A mai reținut instanța de apel că nici la judecata în fond a cauzei, dar nici în apel, nu s-au depus alte probe care să infirme starea de fapt stabilită la data producerii accidentului, astfel încât, din modul de interpretare a probelor de către instanța de fond, se poate stabili că, raportat la criticile din apelul societății de asigurare, nu există elemente care să contureze și culpa reclamantei în săvârșirea accidentului. Prin urmare, reținerea unei culpe exclusive a intervenientului B. este corectă.
Înalta Curte reține că prevederile art. 72 din O.U.G. nr. 196/2002 stipulează în alin. (1) faptul că: pietonii sunt obligați să se deplaseze numai pe trotuar, iar în lipsa acestuia, pe acostamentul din partea stângă a drumului, în direcția lor de mers. Când și acostamentul lipsește, pietonii sunt obligați să circule cât mai aproape de marginea din partea stângă a părții carosabile, în direcția lor de mers. ".
Totodată, prin alin. (2)-(4) ale art. 72 din O.U.G. nr. 196/2002 sunt reglementate reguli de circulație pentru pietoni, în legătură cu circulația pe drumurile publice,
Înalta Curte constată că, raportat la reținerile instanței de fond, care a stabilit că, din probele administrate, rezultă faptul că nu partea reclamantă, ci pârâtul este cel care nu a respectat regulile de circulație ce îi reveneau în calitate de conducător de autovehicul, în cauză instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 72 din O.U.G. nr. 196/2002 la speța dedusă judecății.
Totodată, reținerile instanțelor de fond și modul în care acestea au administrat și interpretat probele administrate în fața instanței civile precum și în instanța penală nu pot face obiect al analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile limitative ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de pârâtă, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale menționate la situația de fapt, astfel cum a fost reținută, motiv pentru care primul motiv de recurs urmează să fie respins ca nefondat.
Nu este fondată nici susținerea recurentului în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ. în temeiul cărora autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.
Față de concluziile sus-arătate, privind corecta reținere a culpei exclusive a intervenientului forțat la producerea accidentului, este evident că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1371 alin. (1) C. civ. ce reglementează situația culpelor concurente la producerea prejudiciului și acest motiv de recurs urmând a fi respins, ca nefondat.
Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondate și motivele de recurs prin care recurenta-pârâtă a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supravegherea a Asigurărilor nr. 14/2011 la momentul acordării daunelor materiale, dispoziții legale ce reglementează materia probelor în domeniul asigurărilor.
Înalta Curte reține faptul că, în ceea ce privește critica cu privire la stabilirea daunelor materiale constând în contravaloarea intervenției chirurgicale, instanța a înlăturat susținerile apelantei potrivit cărora reclamanta nu ar fi îndreptățită ia acordarea acestor despăgubiri pentru că o alta persoană a achitat costul intervenției chirurgicale, argumentele instanței de fond și soluția acesteia fiind în concordanță cu probele administrate.
A mai reținut instanța de apel că, din moment ce reclamanta a suferit această intervenție chirurgicală, a fost internata la clinica D., este evident că, indiferent cine face plata contravalorii acestei intervenții și cum se desocotește cu beneficiarul intervenției chirurgicale, persoana care a suferit intervenția și față de care clinica a efectuat acele costuri pentru care a emis factura este responsabilă cu plata acestor sume și are deschis dreptul Ia despăgubiri de la societatea de asigurare.
Înalta Curte constată că, raportat la reținerile instanței de fond, în sensul că față de probele administrate, rezultă că partea vătămată, reclamanta din cauza de față, a suferit o intervenție chirurgicală urmare a accidentului suferit, fiind astfel corect interpretate și aplicate prevederile art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supravegherea a Asigurărilor nr. 14/2011 care stipulează că:
4rt. 49. - La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: (...) d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, si care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare."
Înalta Curte constată că recurenta tinde în realitate la a contesta modul în care a fost făcută proba daunelor materiale suferite de reclamantă, aspect pe care instanța de recurs nu îl poate analiza în raport de dispozițiile legale reglementate în art. 488 C. proc. civ.
Înalta Curte va respinge, ca nefondat, și motivul de recurs ce vizează cuantumul nejustificat de mare al daunelor morale.
Se constată că instanța de apel, realizând o reducere a cuantumului daunelor morale, de la suma inițială de 200.000 lei, stabilită de instanța de fond, la suma de 135.000 lei, stabilită de instanța de apel, a avut în vedere toate criteriile de acordare a daunelor morale menționate de recurentă prin motivul de recurs analizat.
Astfel, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că, referitor la art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, instanța de fond a interpretat greșit probatoriul administrat sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate din perspectiva criteriilor stabilite de jurisprudența în materie, respectiv: consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura lezării acestor valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială.
Totodată a apreciat instanța de apel că scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând a unei satisfacții morale, pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale, iar spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată. Totodată, în cazul vătămărilor fizice cauzate de un accident de circulație, la evaluarea despăgubirilor pentru daunele morale, în scopul de a nu fi una pur subiectivă sau pentru a nu tinde către o îmbogățire fără just temei, trebuie să se țină seama de suferințele fizice și morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate prin respectivul accident, precum și de toate consecințele acestuia, relevate de actele medicale ori de alte mijloace de dovadă, cum ar fi declarații de martori.
Pe de altă parte, a mai reținut instanța de apel că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor privată, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.
Din cele mai sus, arătate rezultă că instanța de apel a avut în vedere criteriile de apreciere a daunelor morale așa cum au fost dezvoltate In jurisprudența instanțelor naționale și europene și în doctrină, cu trimitere la dispozițiile legale mai sus-citate. Totodată, a indicat, prin raportare la cazul persoanelor care au suferit un prejudiciu din cauza unui accident de circulație, care sunt vătămările produse acestora, instanța făcând referire în considerentele hotărârii atacate la probele administrate în cauza de față.
Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 1644/Ap din 17 noiembrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția I civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2018.