Decizia nr. 549/2018
Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj sub nr. x/117/2016, reclamanții A., B. și C. au solicitat anularea Deciziei civile nr. 1404/A din 24 noiembrie 2016 a Tribunalului Cluj pronunțată în Dosarul nr. x/211/2015, ca fiind contrară Deciziilor civile nr. 165/R/2011 (pronunțată în Dosarul nr. x/211/2009) și nr. x/R/2011 (pronunțată în Dosar nr. x/211/2010) ale Tribunalului Cluj - prin care s-au soluționat procese purtate între aceleași părți, având aceeași cauză juridică și obiect asemănător, diferența privind doar perioada pentru care s-au cerut despăgubiri), și, pe cale de consecință, pronunțarea unei noi decizii prin care să fie respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Cluj-Napoca.
În drept, a fost invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 347/A din 20 martie 2017 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. x/117/2016, s-a decimat competența de soluționare a cererii de revizuire în favoarea Curții de Apel Cluj, în raport de conținutul art. 510 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia competența de soluționare a cererii de revizuire revine instanței mai mari în grad față de instanța care a pronunțat prima hotărâre.
Prin Decizia civilă nr. 260/A din 16 mai 2017 a Curții de Apel Cluj, secția l civilă, cererea de revizuire a Deciziei civile nr. 1404/A din 24 noiembrie 2016 a Tribunalului Cluj a fost respinsă, reținându-se în esență, că aceasta este inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs revizuenții B., C. și A., întemeiat pe art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj deoarece în mod nelegal a fost respinsă ca inadmisibilă cererea lor de revizuire, deși în cauză erau îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 508 alin. (8) C. proc. civ., privind încălcarea autorității de lucru judecat.
Recurenții au reamintit că dețin, în coproprietate cu intimatul, un imobil situat în centrul Municipiului Cluj-Napoca și că, începând cu anul 2009, au inițiat mai multe litigii care au avut ca obiect obținerea de despăgubiri ca urmare a beneficiului nerealizat întrucât intimatul este singurul care folosește imobilul în cauză. Sentințele definitive care au fost pronunțate între aceleași părți, în aceeași cauză și având același obiect, dar pentru perioade succesive de timp, au tranșat în mod definitiv toate chestiunile litigioase și au statuat asupra dreptului recurenților de a dispune de cota lor de coproprietate și de a fi despăgubiți cu privire la beneficiul nerealizat.
Prin decizia atacată, care a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată, Curtea de Apel Cluj încalcă dispoziția art. 509 alin. (8) din N.C.P.C., considerând că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu se încadrează în motivele de revizuire privind încălcarea autorității de lucru judecat, deoarece, în opinia instanței, doar efectul negativ ale autorității de lucru judecat (excepția autorității) poate determina consecința admiterii unei cereri de revizuire.
Din interpretarea pct. 8 al art. 509 N.C.P.C. rezultă că nu aceasta este intenția legiuitorului întrucât norma menționează în mod clar doar încălcarea autorității de lucru judecat fără a preciza că ar fi vorba de excepția autorității de lucru judecat. Se deduce cu evidență că intenția legiuitorului a fost aceea de a fi avute în vedere Ia acest punct atât efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, cât și efectul negativ al acesteia.
Acest aspect, al absenței unei distincții a legiuitorului între efectul negativ și cel pozitiv al autorității de lucru judecat este, de altfel, acceptat și recunoscut chiar și de Curtea de Apei Cluj, care însă dezvoltă ulterior un raționament ilegal.
Principiile dreptului civil sunt în sensul că acolo unde legea nu distinge, nici instanța nu poate să distingă, or articolul care este incident prezentului litigiu se referă doar ia „încălcarea autorității de lucru judecat", cum aceasta instituție este reglementată de art. 430 și 431 din N.C.P.C.
Este adevărat că art. 513 alin. (4) al N.C.P.C. prevede, pentru situația admiterii cererii de revizuire, că se va anula cea din urmă hotărâre, însă acest aspect este irelevant din perspective analizării condițiilor de admisibilitate ale cererii de revizuire.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că „unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice", care „impune, printre altele, ca soluția data în mod definitiv unui litigiu să nu fie repusă în discuție (cauza Brumărescu contra României, parag. 61) și, de asemenea, ca instanțele „să țină cont de constatările făcute anterior (...) fără să rejudece constatările instanțelor precedente" (cauza Amăriuței contra României, parag. 321), Principiul autorității de lucru judecat este de ordine publică deoarece servește securității raporturilor juridice, așa încât, nu poate fi redus doar la excepția autorității de lucru judecat, acoperind deopotrivă și efectul pozitiv al autorității lucrului judecat.
Curtea de Apel Cluj face o confuzie atunci când utilizează comparația dintre reglementarea C. proc. civ. din anul 1865 și cea a N.C.P.C. În reglementarea N.C.P.C. legiuitorul a extins aplicabilitatea autorității de lucru judecat, cu scopul evident de a evita contrazicerile dintre hotărârile judecătorești, în concordanță și cu Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și cu deciziile Curții Constituționale.
Intenția legiuitorului a fost aceea de a da eficiență autorității de lucru judecat, spre deosebire de V.C.P.C. care, în acest domeniu, era lacunar.
Potrivit art. 430 N.C.P.C. „Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", astfel că este fără dubiu că autoritatea de lucru judecat vizează și chestiunea juridică tranșată.
În cazul de față, prin sentințele pronunțate anterior între părți, au fost tranșate în mod definitiv toate chestiunile litigioase privind raporturile lor juridice, din perspectiva exercitării drepturilor de coproprietate asupra imobilului în cauză, dar cu toate acestea, Tribunalul Cluj, prin decizia atacată a respins acțiunea formulată, contrar celor statuate anterior.
Pe cale de consecință, se încalcă autoritatea de lucru judecat întrucât se statuează în sens contrar asupra unor aspecte juridice dezlegate prin hotărâri judecătorești irevocabile.
Dacă s-ar considera că doar încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat ar putea atrage revizuirea unei hotărâri judecătorești, s-ar goli de conținut atât instituția autorității de lucra judecat, cât și instituția revizuirii.
În drept, au fost invocate și prevederile art. 513 pct. 6, ale art. 509 pct. 8, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituție.
La data de 17 octombrie 2017, intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precizând că în speța dedusă judecății nu există hotărâri definitive potrivnice pronunțate de instanțe de același grad sau de grade diferite care să încalce autoritatea de lucru judecat a primei instanțe, pentru a fi aplicabile dispozițiile legale invocate m formularea cererii de revizuire.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază, m majoritate, ca acesta este nefondat, în considerarea următoarelor aspecte.
Prin cererea de revizuire cu care s-au adresat Tribunalului Cluj, întemeiată pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., revizuentul au pretins ca întemeiată sentința Tribunalului Cluj, ar fi contrară cu sentința pronunțate de aceeași instanță - cum ar fi cel care a beneficiat singur de posesia și folosința imobilului deținut coproprietate cu revizuenții, obligarea acestuia la despăgubirea lor pentru fructele percepute și cele nepercepute, din momentul când a devenit de rea-credință - care au condus, în aceste din urmă două cazuri, la admiterea acțiunilor lor în pretenții îndreptate împotriva Municipiului Cluj.
Prima instanță, ce a pronunțat hotărârea atacată cu prezentul recurs, a sesizat corect că, în realitate, ceea ce se invocă drept motiv de revizuire este o contrarietate a hotărârilor indicate, sub aspectul considerentelor, respectiv al acelor elemente litigioase dezlegate care au condus la adoptarea soluțiilor în cauzele respective.
Examinând în mod corelat dispozițiile art. 430 și art. 431 - care reglementează în noul cod de procedură civilă instituția autorității de lucru judecat și efectele lucrului judecat - cu cele ale art. 509 pct. 8 și art. 513 alin. (4) destinate cazului de revizuire pentru contrarietate de hotărâri și judecății acestuia - prima instanță a concluzionat corect ca, deși a extins efectele autorității lucrului judecat, prin consacrarea la nivel legislativ a manifestării sale negative (art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), dar și pozitive (art. 431 alin. (2) din Cod), legiuitorul din 2010 nu a deschis și calea revizuirii pentru contrarietate de hotărâri în ambele ipoteze ale manifestării efectelor lucrului judecat Dimpotrivă, pornind de ia soluția permisă cazului de revizuire pentru contrarietate de hotărâri - a anulat cea din urmă hotărâre ", potrivit art. 513 alin. (4) - a reținut că identitatea formulei legislative actuale cu cea a vechiului cod de procedură civilă (art. 327 alin. (1)), ce corespunde valorizării efectului negativ al lucrului judecat, îndreptățește concluzia că prin motivul de revizuire de la punctul 9 al art. 508 și actualul legiuitor a avut în vedere, întocmai ca și în vechea reglementare, exclusiv efectul negativ al lucrului judecat, iar nu și pe cel pozitiv.
Prin criticile aduse acestei soluții, recurenții-revizuenți au invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 509 pct. 8 C.proc.civ., pretinzând că în interpretarea sa instanța ar fi introdus distincții neprevăzute de lege, că a invocat argumente irelevante sub aspectul condițiilor de admisibilitate ale cererii de revizuire (date de textul art. 513 alin. (4) C. proc. civ.), că a realizat confuzii cu vechea reglementare și a nesocotit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aspecte care, în opinia acestora, ar fi condus la golirea de conținut a instituției autorității de lucru judecat.
Analiza pe care prima instanță o realizează în legătură cu problema de drept ce se ridică în cauză, nu îndreptățește însă criticile recurenților, constatându-se ca tocmai curtea de apel a pornit de la observația că noua reglementare a extins efectele lucrului judecat prin consacrarea legislativă atât a manifestării sale negative, dar și a celei pozitive (ceea ce, sub regimul vechii reglementări era recunoscut doar la nivel doctrinar) și că motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează cazul de încălcare a autorității de lucru judecat rară nicio distincție, ceea ce ar justifica - la o primă vedere - concluzia că ar fi vizate ambele efecte ale lucrului judecat.
Nu poate fi criticată instanța ce a pronunțat hotărârea sub pretextul ignorării unui anume conținut normativ, pe care ea însăși îl recunoaște ca fiind prezent la nivelul legislației analizate, ori pentru realizarea unor distincții în interpretare despre care instanța admite, într-o prima fază a raționamentului, că nu se justifică.
Ceea ce a condus prima instanță la concluzia că, din punct de vedere a! cazului de revizuire întemeiat pe încălcarea autorității de lucru judecat, legiuitorul a avut în vedere doar efectul negativ al lucrului judecat, iar nu și pe cel pozitiv, a fost determinat de observarea absenței oricărui cadru legal în care ar putea avea loc judecarea cererii de revizuire și în continuare, a cauzei a cărei dezlegare inițială ar fi viciată prin nesocotirea, sub aspect pozitiv, a autorității de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătorești.
Contrar susținerii recurenților, în opinia majoritară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conținutul art. 513 alin. (4) al C. proc. civ. nu constituie nicidecum un factor irelevant sub aspectul admisibilității prezentei cereri de revizuire, dovedindu-se, așa după cum corect a sesizat șt prima instanță, că acesta oferă cadrul legal de sancționare a viciului de nelegalitate constând în nesocotirea autorității de lucru judecat doar în manifestarea sa negativă, când unui și același litigiu, identic sub aspectul părților, obiectului și cauzei, a fost soluționat prin hotărâri care sunt contrare, caz ce nu corespunde motivului de revizuire invocat prin cererea recurenților, după cum s-a arătat anterior.
Inexistența cadrului legal de sancționare a viciului de legalitate de care virtual ar putea ti afectată o hotărâre, prin nesocotirea autorității de lucru judecat ce îmbracă forma reglementată prin art. 430 (2) C. proc. civ. (efectul pozitiv) generează un indiciu puternic asupra inexistenței voinței legiuitorului de a permite revizuirea hotărârii sub motivul reglementat de art. 509 pct. 8, într-o astfel de ipoteză.
Este în afara oricărei discuții faptul că norma art. 513 alin. (4) C. proc. civ. -„Daca instanța încuviințează cererea de revizuire . ea va anula cea din urmă hotărâre" - nu poate să constituie un cadra adecvat soluționării unei cereri de revizuire ce pretinde nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al unei hotărâri, prin hotărârea atacată.
O atare soluție, ce exclude posibilitatea oricărei evaluări din partea instanței de revizuire asupra temeiniciei sau legalității hotărârilor în discuție, are rolul de a desființa cea de-a doua judecată înfăptuită în privința aceluiași raport juridic litigios ce mai fusese anterior dezlegat, dar în sens contrar, restabilind ordinea de drept prin impunerea a unei unice autorități, care este cea a hotărârii celei dintâi pronunțate.
Așadar, raportul litigios rămâne soluționat în mod definitiv în puterea primei hotărâri judecătorești pronunțate, situație care nu se verifică și în cazul încălcării autorității de lucru judecat sub aspect pozitiv când, prin ipoteză, raportul juridic dedus judecății, deși are legătură cu cel dezlegat prin hotărârea a cărei autoritate se invocă, este diferit de acesta. în acest caz, judecarea cererii de revizuire - care ar presupune de această dată o amplă sau, după caz, amănunțită reexaminare a cauzei spre a identifica aspecte ori elemente de contraziceri cu hotărârea a cărei autoritate se invocă și măsura în care se reflectă ele în soluția pronunțată - nu ar fi suficientă prin anularea hotărârii atacate întrucât ar lăsa nerezolvat raportul juridic litigios doar aflat în legătură, dar nu identic, cu cel soluționat prin hotărârea a cărei autoritate se încearcă a fi apărată,
Recurgerea la dispozițiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. pentru „construirea" unui cadru legal în care o astfel de cerere de revizuire să poată fi soluționata pe baza dispozițiilor legale ce reglementează situații asemănătoare, cu referire la regimul juridic al altor căi extraordinare de atac, nu este de acceptat în primul rând întrucât, așa cum s~a arătat, escaladează voința legiuitorului care, prin noua reglementare, deși a extins efectele lucrului judecat, a păstrat neschimbat cadrul de soluționare al cererii de revizuire întemeiate pe motivul încălcării autorității de lucru judecat, ce corespunde exclusiv formei de manifestare negative a acesteia (exact ca în vechea reglementare).
În al doilea rând, regimul de reglementare al fiecărei căi extraordinare de atac, indiferent că este vorba despre instituția recursului, revizuirii sau contestației în anulare, este unul particular, guvernat de norme speciale, care nu ar putea fi aplicat prin analogie, ca „dispoziții legale ce reglementează situații asemănătoare".
Prin urmare, nu s-ar putea aplica, spre exemplu, pentru soluționarea cererii de revizuire a recurenților, sub rezerva demonstrării temeiniciei sale, regulile de la judecata recursului chiar și numai în privința soluțiilor de pronunțat.
Înalta Curte, în opinie majoritară, mai are în vedere că, prin domeniul lor special de reglementare, normele care guvernează regimul căilor extraordinare de atac sunt supuse unei interpretări restrictive, incompatibile unei aplicări prin analogie, iar nicidecum uneia extensive și că, de asemenea, în sensul unei interpretări și aplicări restrictive a regimului lor de reglementare, specifică naturii acestora de căi extraordinare de atac, este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ale cărei dezlegări cu valoare de principiu au fost invocate și prin motivele de recurs.
Sub acest aspect se reține că, tocmai întrucât consideră că unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca hotărârile judecătorești definitive sa nu fie repuse în discuție (cauza Brumărescu împotriva României), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că securitatea juridică presupune că nicio parte în proces nu este îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive doar în scopul de a obține o reexaminare a cauzei. Competența instanțelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare și omisiunile justiției, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat și simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicată de cauza respectivă nu este un motiv pentru reexaminare. Cu toate acestea, exigențele respectării principiului securității nu sunt absolute, instanța europeana admițând că, în anumite circumstanțe, cu caracter excepțional, redeschiderea unei proceduri poate fi măsura reparatorie cea mai adecvată în cazul în care art. 6 din Convenție a fost încălcat. în orice caz, revizuirea ar trebui să fie exercitată de autorități pentru a realiza, în cel mai mare grad posibil, un echilibru just între interesele aflate în joc.
În lumina acestor dezlegări de principiu, Curtea a statuat, spre exemplu, că au semnificația încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție revizuirea bazată pe noi dovezi în cazul în care, prin decizia de casare, nu se indică motivul pentru care dovezile nu au putut fi obținute în timpul procedurii inițiale (Popov v. Moldova, decembrie 2005), desființarea unei hotărâri definitive și obligatorii pentru simplul motiv că existau diferite opinii referitoare la interpretarea probelor prezentate (Mitrea împotriva României), că nu s-a demonstrat că s-ar fi comis, în procedura inițială, greșelile procedurale sau erorile judiciare de natură să justifice anularea hotărârilor definitive și obligatorii pronunțate în cauză (Gridan și alții împotriva României) ori redeschiderea unei proceduri finalizate cu o hotărâre definitivă, în urma unei cereri de revizuire formulată tardiv (Androne împotriva României),
Toată această jurisprudența a Curții Europene reiterează necesitatea ca procedura de revizuire a hotărârilor judecătorești definitive să își păstreze caracterul excepțional, iar instanțele interne să asigure un just echilibru între interesele în joc în acest tip de procedură, care nu trebuie să devină un mijloc de reexaminare a cauzei. Recursul, revizuirea ori contestația în anulare constituie căi extraordinare de atac ce permit remedierea nu a oricăror greșeli procedurale ori erori comise în activitatea de judecată, ci doar a acelora ce se înscriu în cazurile punctuale și pentru motivele specifice admise de legiuitor. Extinderea acestor cazuri și motive prin interpretarea extensivă a celor existente deja, prin adăugarea unora noi sau prin „construirea" cadrului legal care să facă posibila includerea și a altora ce nu se înscriu în voința expresă și neîndoielnică a legiuitorului, după cum pledează recurenții în cazul lor, îndepărtează de Sa principiile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului întrucât deschide căi de desființare a hotărârilor judecătorești acolo unde legiuitorul nu a făcut-o.
În lumina acestor dezlegări ale jurisdicției europene, absența unui cadru lega! de soluționare a unei cereri de revizuire care să sancționeze eventuala nesocotire a efectului pozitiv al unei hotărâri judecătorești, prin hotărârea ce dezleagă un raport juridic doar aflat în legătură cu cei dintâi, nu poate fi văzut ca un „aspect irelevant din perspectiva condițiilor de admisibilitate ale cererii de revizuire", după cum au pretins recurenții, ci ca un indiciu major al necuprinderii acestei ipoteze de revizuire care să se circumscrie dispozițiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ.
Conținutul art. 430 C. proc. civ., care a reglementat la nivel legislativ ambele forme de manifestare a autorității de lucru judecat, sub aspect negativ și pozitiv, nu a produs și consecința îmbogății în conținut a dispozițiilor ce reglementează cazul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri și modului în care acesta acționează asupra unor hotărâri definitive. Se deduce astfel, din interpretarea corelată a dispozițiilor art. 431 alin. (2) și a celor ale art. 509 pct. 8 și art. 513 alin. (4) C. proc. civ., că rațiunea legiuitorului, în privința elementului de noutate adus regimului legal ai autorității de lucru judecat, a fost aceea de a consacra valorificarea sa activă, prin opunerea lucrului anterior judecat într-un alt litigiu, în litigiul aflat în curs și care are legătură cu acesta (ceea ce sub reglementarea vechiului cod de procedură exista doar la nivel doctrinar și jurisprudențial).
Separat de problema teoretică a speței, Înalta Curte reține că soluția de inadmisibilitate se justifica și întrucât recurenții au dedus judecății o cerere de revizuire care nici măcar aparent nu susține o contrarietate între hotărârile indicate. Astfel, rezultă din cuprinsul acestora că recurenții au obținut obligarea intimatului la plata de despăgubiri cu titlu de fructe civile cuvenite lor sau autorului lor, corespunzător cotei-părți deținute din imobilul situat în Cluj-Napoca, pe diferite perioade de timp, respectiv octombrie 2006-12 octombrie 2009 (Decizia civilă nr. 165/2011 a Tribunalului Cluj) și 12 octombrie 2009 - 1 iulie 2010 (Decizia nr. 752/2011 a Tribunalului Cluj), în timp ce prin Decizia nr. 1404/2016 a aceleiași instanțe a fost respinsă cererea recurenților privitoare la obligarea intimatului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 20 martie 2012-20 martie 2015 pentru argumente particulare reținute ca fiind incidente cauzei respective cum ar fi : valorificarea sub aspect pozitiv a autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 502/2014 a Curții de Apel Albe-Iulia, care a stabilit că noțiunile de chirie și lipsă de folosință au aceeași semnificație, existența altor hotărâri judecătorești prin care intimatul a fost obligat deja să plătească reclamanților cota-parte din chiriile încasate după luna mai 2011, reclamanții obținând, deci, anterior sume de bani reprezentând contravaloarea chiriei încasate de pârâți pentru apartamentele din imobil, astfel că nu mai pot solicita, pentru aceeași perioadă, alte sume cu titlu de contravaloare lipsă de folosință, incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 40/1999 în ceea ce privește folosința exercitată de pârât asupra imobilului,
Așadar, niciun considerent care să nege de plano dreptul recurenților de a-și exercita dreptul de coproprietari ai imobilului nu a fost emis în fundamentarea soluției regăsită în decizia atacată, recurenții atribuind ei înșiși o atare semnificație hotărârii pronunțate doar pornind de ia soluția de respingere a cererii lor în pretenții.
În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind că cererea de revizuire dedusă judecății este inadmisibilă, astfel cum a fost ea justificată și motivată de recurenți, în majoritate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În opinie majoritară, respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenții B., C. și A. împotriva Deciziei nr. 260/A din 6 mai 2017 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 februarie 2018.
Opinie separată
Contrar opiniei majoritare, consider că soluția dată de prima instanță are caracter nelegal, se bazează pe considerente contradictorii și concluzionează în sensul unei inadmisibilități a revizuirii întemeiate pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ. în opoziție cu premisele analizei și conținutul expres al textului.
Astfel, observând că fundamentul juridic al revizuirii este dat de prevederile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. și că acestea presupun sancționarea încălcării autorității de lucru judecat, prima instanță constată cu referire la dispozițiile art. 430 - 431 C. proc. civ., ca noua reglementare procedurală consacră deopotrivă, efectul pozitiv și cel negativ al autorității lucrului judecat.
Se constată, ia fel ca în opinia majoritară, că, spre deosebire de reglementarea anterioara, a avut loc o extindere a efectelor autorității de lucru judecat, prin recunoașterea., pe plan normativ, și a efectului pozitiv al lucrului judecat, dar că aceasta nu îndreptățește admisibilitatea revizuirii întrucât ar lipsi cadrul normativ în care să se facă o astfel de judecată.
Aceasta, întrucât prevederile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. dispun numai în sensul anulării celei de-a doua hotărâri care ar nesocoti autoritatea de lucru judecat, soluție incompatibilă sau insuficientă cu hotărârea pe care ar trebui să o pronunțe instanța atunci când ceea ce urmează a fi sancționat este încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat.
Concluzia este una eronată, bazată pe de o parte, pe analiza necoroborată a textelor de lege, și pe de altă parte, pe negarea premiselor înseși ale raționamentului referitor la noua dimensiune a autorității de lucru judecat în prezenta reglementare.
Astfel, determinarea sferei de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., presupune analiza acestuia corelat cu dispozițiile art. 430 - 431 C. proc. civ., cele care dau expresie autorității de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești.
Conform acestor prevederi, este recunoscut efectul autorității de lucru judecat nu doar dispozitivului unei hotărâri și considerentelor decisive care îl justifică, ci și considerentelor prin care au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.).
În felul acesta, intenția legiuitorului a fost nu doar de a interzice reluarea acelorași judecăți în condițiile identității de părți, obiect, cauză, dar și de a interzice reluarea în dezbatere sau statuarea în sens contrar asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate jurisdicțional care are legătură cu un proces ulterior al acelorași părți.
Ca este așa, o demonstrează și dispozițiile art. 431 C. proc. civ., care, dând expresie modalității în care se produc efectele lucrului judecat, consacră cele două forme de manifestare a acestuia respectiv, efectul negativ sau extinctiv, ce presupune că o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eademre ne silactio) și cel pozitiv, conform căruia o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (fes indicata pro veritate habetur).
Or, deși pornește în analiză de la aceasta nouă reglementare, care ar fi trebuit să dea conținutul motivului de revizuire și să stabilească reperele analizei în speța dedusă judecății, prima instanță concluzionează, în mod contradictoriu, în sensul că noua reglementare preia de fapt, pe cea anterioară (art. 322 pct. 7 C. proc. civ.) care sancționa doar efectul negativ al autorității de lucru judecat.
Această concluzie, împărtășită și de opinia majoritară, este justificată prin aceea că nu ar exista un cadru legal de sancționare a unui astfel de viciu de legalitate, având în vedere dispozițiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora singura soluție pe care ar putea-o adopta instanța de revizuire, dacă încuviințează cererea, este de anulare a ultimei hotărâri, ceea ce nu este acoperitor pentru ipoteza în care s-ar pretinde nesocotirea efectului pozitiv al lucrului judecat.
Or, un asemenea raționament care neagă posibilitatea revizuirii deși, coroborând dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. cu cele ale art. 430 - 431 C. proc. civ., ar rezulta că sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate, doar pentru că textul nu prevede care ar trebui să fie soluția de adoptat după anularea hotărârii care nesocotește autoritatea de lucru judecat, înseamnă pe de o parte, încălcarea principiului conform căruia judecătorului nu-i este permis sa refuze să judece pe motiv că legea nu prevede sau este insuficient de clară și pe de altă parte, înseamnă încălcarea dreptului la un. proces echitabil (cu componenta acestuia vizând stabilitatea raporturilor juridice) respectiv, a dreptului de acces efectiv la instanță, din perspectiva art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, a refuza analiza admisibilității unei cereri de revizuire în cadrul căreia se invocă încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat doar pe motiv că soluția din art. 513 alin. (4) C. proc. civ., de anulare a ultimei hotărâri, nu este suficientă, înseamnă o încălcare flagrantă a dispozițiilor art. 5 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit textului menționat „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompleta".
Or, în această situație se poziționează soluția primei instanțe, validată prin decizia din recurs, care deși recunoaște că noua reglementare a extins efectele lucrului judecat, reconfigurând această instituție, consideră în același timp, că soluția asupra revizuirii în care se reclamă încălcarea lucrului judecat trebuie să rămână ca în vechea reglementare, pentru că norma art. 513 alin. (4) C. proc. civ. nu ar reprezenta un cadru adecvat și suficient pentru soluționarea unei astfel de revizuiri, care ar presupune „o amplă sau, după caz, amănunțită reexaminare a cauzei spre a identifica aspecte ori elementele de contraziceri cu hotărârea a cărei autoritate se invocă și măsura în care se reflectă ele în soluția pronunțată".
A subordona recunoașterea efectului autorității de lucru judecat analizei mai puțin extinse sau mai ample pe care ar trebui să o realizeze instanța (limitată doar la verificarea triplei identități de elemente, nu și ia identificarea chestiunii litigioase dezlegate eu putere de lucru judecat) înseamnă a nega de fapt, noua reglementarea dată de legiuitor și a considera că numai un aspect al acestui efect al hotărârii judecătorești este important și trebuie respectat. O astfel de interpretare, făcută în afara oricărei distincții în acest sens pe care să o prevadă art. 509 pct. 8 C proc. civ., încalcă o regulă fundamentală în înțelegerea conținutului și sensului unei norme, regulă conform căreia acolo unde textul nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
De aceea, autoritatea de lucru judecat la care face referire textul și a cărei nerespectare este sancționată pe calea revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, trebuie văzută în întreaga reglementare dată acesteia prin dispozițiile art. 430-431 C. proc. civ., referitoare deopotrivă la efectul negativ și la cel pozitiv al lucrului judecat.
De asemenea, atunci când legea este incompletă, judecătorul nu poate refuza să judece, ci trebuie să apeleze, conform art. 5 alin. (3) C. proc. civ., la principii de drept, ia reglementări existente pentru situații similare.
Nu este vorba, în asemenea situații, despre „construirea" artificială a unui cadru legal, ci de recurgerea la principii ale dreptului, pentru a realiza judecata, deoarece altminteri, s-ar ajunge la considerarea ca inadmisibilă a unei cereri, tară a se analiza, în realitate, condițiile de admisibilitate a acesteia (legate de încălcarea sau nu, a autorității de lucru judecat).
Or, soluția nu poate fi decât de anulare a ultimei hotărâri în ambele ipoteze, indiferent că a fost nesocotit efectul negativ (art. 431 alin. (1)) sau efectul pozitiv (art. 431 alin. (2)) ai primei hotărâri.
Ceea ce diferă este doar faptul că în situația încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, după anularea ultimei hotărâri, este necesar să se procedeze la rejudecarea celei de-a doua cauze cu respectarea, de data aceasta, a ceea ce se tranșase deja și intrase în autoritate de lucru judecat printr-o statuare jurisdicțională anterioară.
A susține că nu trebuie verificată modalitatea în care o hotărâre respectă autoritatea de lucru judecat în noua configurație dată acesteia de legiuitor doar pentru că textul art. 513 alin. (4) C. proc. civ. nu prevede cum trebuie să procedeze instanța subsecvent anulării hotărârii care a încălcat autoritatea pozitivă a lucrului judecat ar însemna lipsirea, în bună parte, de conținut a acestui efect important al hotărârii judecătorești.
Ar însemna, totodată, ca judecătorul să refuze sancționarea acestei neregularități (care nu este doar una în legătură cu desfășurarea procesului, ci vizează un efect esențial al hotărârii) și să valideze astfel o soluție dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat, care este unul de ordine publică, așa încât nici instanța și nici părțile nu-l pot nesocoti sau ignora.
Astfel fiind, judecătorului nefiindu-i permis să refuze judecata, îi revine acestuia, în acord cu prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., obligația să identifice și să aplice dispoziții legale referitoare la situații asemănătoare, cum este, de exemplu, ipoteza în care instanța de recurs, casând hotărârea atacată, trimite cauza spre rejudecare instanței de apel sau primei instanțe a fondului cu îndrumarea să țină seama de anumite dezlegări (art. 497, 498, 501 C. proc. civ.).
Tot astfel, în cazul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri date de nesocotirea efectului pozitiv al lucrului judecat, urmare a anulării ultimei hotărâri, cauza trebuie retrimisă instanței care va proceda la efectuarea judecații cu respectarea a ceea ce se tranșase anterior în legătură cu un anumit aspect al litigiului (nesocotit cu ocazia primei judecăți).
O altfel de abordare, cum este cea care refuză analiza admisibilității revizuirii pentru contrarietate de hotărâri determinată de nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ar avea deopotrivă consecințe sub aspectul dreptului la un proces echitabil, în componenta acestuia referitoare la stabilitatea, securitatea raporturilor juridice (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), precum și din punct de vedere al dreptului de acces la instanță (art. 13) întrucât partea ar fi lipsită de orice remediu procedural pe pian intern pentru înlăturarea acestei neregularități, care afectează în mod esențial efectele hotărârii judecătorești.
Sub aspectul respectării celor statuate deja de o instanță, Curtea europeană a stabilit in mod constant că „dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante" și că „unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe să nu mai poată fi repusă în discuție (de ex., Hotărârea în cauza Rozalia Avram împotriva României, publicată în M. Of. nr. 252 din 15 aprilie 2015, par. 31; Hotărârea în cauza Mitrea împotriva României, public. în M. Of. nr. 855 din 21 decembrie 2010, parag. 23).
De asemenea, Curtea a considerat că, fie și în absența anulării unei hotărâri, repunerea în discuție a unei soluții adoptate într-un litigiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în cadrul altei proceduri judiciare, poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul (cauza Kehaya și alții împotriva Bulgariei, parag. 67-70).
S-a considerat că „repunerea în discuție a unor soluții definitive din litigii pronunțate de instanțe este de natură a determina o incertitudine permanentă și a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (parag. 41, cauza R. Avram) și că „pronunțarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securității juridice, în special datorită faptului că reclamanta aștepta în mod legitim ca instanța să tranșeze urmarea aceluiași litigiu în sensul respectării autorității de lucru judecat a deciziei sale anterioare (a se vedea și cauza Amurăriței împotriva României. parag. 37; cauza R. Avram împotriva României, parag. 42).
Nu este vorba, în ipoteza în care se cere revizuirea pentru încălcarea autorității de lucru judecat despre o redeschidere a judecății pentru o noua examinare a cauzei sau sub forma unui „recurs deghizat", sancționate ca atare în jurisprudența instanței europene, la care se face referire în opinia majoritară.
Dimpotrivă, în asemenea situații, se discută despre existența unor statuări definitive ale instanței, intrate în autoritate de lucru judecat, indiferent că ele se regăsesc în dispozitivul sau în considerentele decizorii ale hotărârii și care, ca atare, nu mai puteau fi ignorate, nesocotite decât încălcându-se stabilitatea, securitatea raporturilor juridice, parte importantă a preeminenței dreptului la care se face trimitere în mod constant în jurisprudența instanței europene,
Nu este vorba despre remedierea unor greșeli procedurale indiferente, ci despre nesocotirea unui efect important al judecăților, care asigură stabilitate acestora, și nici despre extinderea motivelor revizuirii prin interpretarea „extensivă" a textului legal, ci despre interpretarea lui adecvată, corectă, fără a se adăuga și fără a se înlătura ipoteze din conținutul normei art. 509 pct. 8 C. proc. civ., care face referire la autoritatea de lucru judecat (deci nu doar la efectul negativ al acesteia).
Instanța europeană sancționează redeschiderea judecăților atunci când ele ascund „recursuri deghizate", care tind la reexaminarea sau readucerea în discuție a unor aspecte judecate definitiv, înfrângând astfel autoritatea de lucru judecat și securitatea juridică (cauza Mitrea c. României; cauza Bartoș c. României) iar nu existența unor remedii procedurale instituite tocmai pentru sancționarea încălcării autorității de lucru judecat, având în vedere accentul pe care îl pune pe necesitatea stabilității juridice, considerată parte a preeminenței dreptului.
Or, este ceea ce asigură revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, care vine să sancționeze tocmai încălcarea unor statuări definitive ale instanțelor, iar nu să genereze cadrul redeschiderii unor judecăți pentru a avea loc o altă reexaminare a cauzei.
În acest sens a fost preocuparea legiuitorului român care, prin noua reglementare dată efectului autorității de lucru judecat ai hotărârilor judecătorești, a urmărit să nu lase în afara cadrului legai aspecte importante care definesc acest principiu de ordine publică.
Totodată, a nega (printr-o interpretare denaturată necoroborată și incompletă a textului legal), deschisă calea revizuirii pentru sancționarea încălcării efectului pozitiv al lucrului judecat, înseamnă lipsirea părții de orice remediu procedural și astfel, încălcarea art. 13 din Convenție, care garantează dreptul de acces în fața judecătorului intern pentru înlăturarea încălcării drepturilor protejate de Convenție (în cauză, fiind încălcat dreptul de acces la instanța internă pentru înlăturarea încălcării dreptului protejat de Convenție referitor la un proces echitabil, nesocotit prin repunerea în discuție a unor statuări jurisdicționale irevocabile).
În acest context, soluția primei instanțe, care opune inadmisibilitatea unei cereri de revizuire în cadrul căreia se invocă încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, are caracter nelegal întrucât nesocotește flagrant noua reglementare dată autorității de lucru judecat prin dispozițiile art. 430 - 431 C. proc. civ. și introduce o distincție pe care art. 509 pct. 8 C. proc. civ. nu o face, în sensul sancționării, pe calea revizuirii, doar a încălcării efectului negativ al lucrului judecat, nu și a celui pozitiv.
Împrejurarea că art. 513 alin. (4) C. proc. civ. prevede doar anularea ultimei hotărâri (care, în cazul nesocotirii efectului pozitiv al lucrului judecat, trebuie urmată și de reluarea judecății cu respectarea celor tranșate anterior, de către instanța care a nesocotit existența unor astfel de statuări definitive) nu reprezintă un aspect sau o condiție de admisibilitate a revizuirii, ci doar de recurgere, în conformitate cu art. 5 alin. (2) și (3) C. proc. civ., la dispozițiile procedurale adecvate pentru întregirea normei cu reglementări existente pentru situații similare.
Totodată, cum s-a menționat deja, soluția instanței de revizuire se bazează pe considerente contradictorii, care pe de o parte, afirmă o extindere a domeniului efectelor autorității de lucru judecat în noua reglementare, ca să concluzioneze ca soluția în materia revizuirii pentru nesocotirea autorității de lucru judecat este ca în vechea reglementare întrucât „noul Cod de procedură civilă este într-o vădită continuitate cu cel anterior", chiar dacă „redactarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este parțial modificată în raport cu fosta reglementare".
În consecință, contrar opiniei majoritate, soluția trebuia să fie de admitere a recursului, de casare a deciziei atacate și de trimitere a cauzei spre rejudecare pentru analiza criticilor pe fondul revizuirii, admisibilitatea acesteia pentru nesocotirea efectului pozitiv al lucrului judecat rezultând din analiza dispozițiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ., coroborate cu art. 430 - 435 C. proc. civ.