Decizia nr. 561/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția I civilă, la data de 8 mai 2017 sub nr. x/114/2017 (din care s-a disjuns la data de 06 noiembrie 2017 cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, C. formându-se Dosarul nr. x/114/2017), s-a solicitat să se constate discriminarea și faptul că reclamantul era îndreptățit încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 lei și, pe cale de consecință, să fie obligați pârâții să-i plătească diferențele de salarii (actualizate cu indicele de inflație) calculate (cu respectarea dispozițiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referință sectorială de 405 lei (rezultată prin aplicarea procentelor de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 asupra valorii de referință sectorială), pentru perioada 03 mai 2014 - 01 decembrie 2015, respectiv 445,5 lei, pentru perioada 01 decembrie 2015 - 24 februarie 2017 și pentru viitor, precum și la plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu data de 03 mai 2014 și până la data plății efective a sumelor cuvenite și să procedeze la punerea în aplicare a dispozițiilor art. 3l din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv, și, pe cale de consecință, să îi achite sumele datorate (indexate cu indicele de inflație).
Prin sentința nr. 1102 din 6 noiembrie 2017 pronunțată în Dosar nr. x/114/2017 Tribunalul Buzău, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Buzău a reținut că față de împrejurarea că locul de muncă al reclamantului este în circumscripția Tribunalului Tulcea, iar domiciliul acestuia este în județul Suceava, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 269 C. muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011.
În cauză nu sunt incidente prevederile art. 127 alin. (3) raportat la alin. (1) C. proc. civ., care să-i permită reclamantului sesizarea oricărui tribunal de la o curte de apel învecinată, întrucât se aplică art. 269 alin. (1) C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, în sensul că reclamantul va sesiza instanța de la domiciliul său.
Prin sentința nr. 2 din 8 ianuarie 2018 Tribunalul Suceava, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, a constatat ivit conflictul negativ și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Suceava a reținut că obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă cererea reclamantului A., alături de alți 16 reclamanți, în cadrul aceleiași acțiuni, în contradictoriu cu pârâții B. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea și C., de a se constata discriminarea și faptul că erau îndreptățiți încă din anul 2007 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 lei, cu consecința obligării pârâților la plata diferențelor de salarii actualizate cu indicele de inflație, calculate pe baza valorii de referință sectorială de 405 lei (rezultată prin aplicarea procentelor de 2%, 5% și 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 asupra valorii de referință sectorială), pentru perioada 03 mai 2014 - 01 decembrie 2015, respectiv 445,5 lei, pentru perioada 01 decembrie 2015 - 24 februarie 2017 și pentru viitor, precum și la plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu data de 03 mai 2014 și până la data plății efective a sumelor cuvenite, precum și punerea în aplicare a dispozițiilor art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, în mod retroactiv, cu plata sumelor datorate (indexate cu indicele de inflație).
A mai reținut Tribunalul Suceava că în reglementarea actuală în materia conflictelor de drepturi, reprezentată de art. 269 alin. (2) C. muncii, competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul sau sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul, iar potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Însă, potrivit art. 269 alin. (3) C. muncii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.
Potrivit art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.
Raportat la dispozițiile legale enunțate, instanța a constatat că toți reclamanții (printre care și reclamantul A.), în cadrul Dosarului nr. x/114/2017 aflat pe rolul Tribunalului Buzău, au formulat aceleași solicitări, împotriva acelorași pârâți, sens în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, astfel cum dispune art. 269 alin. (3) C. muncii.
Este irelevant sub aspectul competenței teritoriale faptul că reclamanții au raporturi de muncă individuale cu pârâții, atâta timp cât ceea ce se solicită prin cererea de chemare în judecată comportă analiza unui singur aspect, astfel cum a fost detaliat prin cererea de chemare în judecată.
De asemenea, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.
Or, reclamantul A., a introdus cererea de chemare în judecată, împreună cu alți 16 reclamanți, la Tribunalul Buzău.
Cum unii dintre reclamanți au domiciliile sau locul de muncă actual sau vechiul loc de muncă raportat la perioada supusă judecății, pe raza de circumscripție a Tribunalului Galați sau a Tribunalului Vrancea, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată (unde pârâți sunt și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea și Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați), în aplicarea art. 269 alin. (2) și (3) C. proc. civ., raportat la art. 269 alin. (1) C. proc. civ. și art. 210 din Legea nr. 62/2011, instanța a constatat că Tribunalul Buzău este competent să soluționeze în întregime cererea formulată de cei 17 reclamanți, printre care și reclamantul A.
Aceasta întrucât doar reclamanții au alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, instanța neputând interveni din oficiu în această alegere. Or, este evident că reclamanții au ales o instanță mai apropiată de locul lor de muncă, unde probabil și locuiesc efectiv, fiind irelevantă situația domiciliului înscris în actul de identitate.
De altfel, în ceea ce îl privește pe reclamantul A., din actele dosarului, așa cum a înțeles Tribunalul Buzău să procedeze la disjungere, nu rezultă că ar avea domiciliul efectiv pe raza de competență a Tribunalului Suceava, fiind de presupus în mod rezonabil că locuiește efectiv în apropierea locului de muncă, acest loc de muncă nepermițând o navetă pe ruta Suceava-Tulcea. Mai mult, această situație reiese și din faptul că reclamanții au solicitat să fie citați la locul lor de muncă, iar nu la domiciliile lor din actele de identitate.
Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, pentru argumentele ce succed:
Potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii competența de soluționare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului.
Alin. (3) al aceluiași articol instituie excepția conform căreia, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.
Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
În cauză, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și A., fiind îndeplinite astfel condițiile art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, în virtutea cărora mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.
În atare situație devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) C. muncii anterior evocate, ce recunosc competență de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.
Se mai reține că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost ea formulată inițial, a fost adresată de reclamanți Tribunalului Buzău în considerarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ca instanță judecătorească de același grad aflată în circumscripția unei curți de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța (în speță, parchetul) la care își desfășoară activitatea parte dintre reclamanți.
Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, din care făcea parte și reclamantul A., se apreciază că Tribunalul Buzău a fost în mod corect și legal sesizat, date fiind dispozițiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă (și) consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliul acestui reclamant.
De vreme ce, la data învestirii sale, Tribunalul Buzău a fost legal sesizat în virtutea dispozițiilor art. 269 C. muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, ale art. 127 alin. (1) și (3) și art. 116 C. proc. civ., și întrucât, în caz de disjungere, instanța de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 februarie 2018.