Decizia nr. 673/2018
Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2014, la data de 31 iulie 2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 5.780,88 lei (cu T.V.A. inclus) reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, aferenta perioadei 01 iulie 2011-30 iunie 2014; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 2.665,43 lei, care vor fi actualizate la zi și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.
Prin sentința nr. 43 din 13 ianuarie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei in favoarea în Tribunalului Harghita.
La pronunțarea acestei soluții, instanța a apreciat ca neîntemeiat argumentul reclamantului, care a susținut că în cauză există competență alternativă, potrivit art. 113 pct. 3 C. proc. civ. Această normă de competență este aplicabilă doar dacă este îndeplinita condiția ca părțile să fi prevăzut explicit în contract locul executării, fie chiar în parte, a obligațiilor asumate. Din verificarea conținutului licențelor/autorizații neexclusive din 07 iulie 2010 pentru comunicarea publică a fonogramelor și din 07 iulie 2010 pentru comunicarea publică a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual se constată că o asemenea prevedere lipsește, neexistând posibilitatea de a fi dedusă din clauze referitoare la aspecte distincte, cum sunt sediul reclamantului ori indicarea băncii la care reclamantul își are deschis cont.
În egală măsură, una dintre condițiile în care poate interveni alegerea de competență, conform art. 126 alin. (1) C. proc. civ., de care se prevalează reclamantul, invocând mențiunile prevăzute la capitolul „Litigii" din licențele/autorizațiile neexclusive încheiate de părți, este aceea ca din cuprinsul convenției să rezulte explicit opțiunea părților pentru o anumită instanță, alta decât cea care ar fi, în mod normal, competentă. în speță, mențiunea că eventualele litigii apărute între părți vor fi soluționate de instanța de judecată competentă din București nu determină exact instanța aleasa, imprecizia clauzei atrăgând ineficacitatea acesteia în sensul solicitat de către reclamant.
Tribunalul Harghita, prin sentința civilă nr, 127 din 31 ianuarie 2018, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de reclamant, și a declinat, la rândul sau, competența de soluționare a cauzei In favoarea Tribunalului București.
Constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 134 și 135 alin. (1) C. proc. civ., această instanță a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
S-a reținut că potrivit autorizațiilor/licențelor neexclusive din 07 iulie 2010 (filele 39 și 41 dosar) părțile au stabilit în cuprinsul art. 7: „Orice neînțelegere intervenită în interpretarea și executarea prezentei autorizații va ti soluționată pe cale amiabilă. în caz contrar, soluționarea oricăror litigii cu privire la interpretarea și executarea prezentei autorizații, precum și cu privire la respectarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe cu modificările și completările ulterioare, se face de către instanța de judecată competentă din București".
Tribunalul Harghita a constatat că prin această convenție părțile au inserat, expres, o clauza atributivă de competență prin care au convenit ca litigiul ce se va ivi între ele în legătură cu executarea contractului să fie judecat de către o anumită instanță, alta decât cea competentă în mod obișnuit.
Potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (1) C. proc. civ.: „Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să ie judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă."
În raport de voința părților și de dispozițiile legale enunțate, Tribunalul Harghita a reținut că a avut loc o prorogare convențională a competenței ce rezultă din inserarea în cuprinsul autorizațiilor/licențelor neexclusive din 07 iulie 2010 a clauzei atributive de competență.
Convenția prin care părțile au stabilit ca pricina să fie judecată de instanța competentă din București, respectiv Tribunalul București, este încheiată în condiții de regularitate. Clauza este expresă, desemnează exact instanța aleasă și nu încalcă normele de competență absolută.
Față de acestea, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Harghita și a fost dispusă declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (I) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele;
Prin acțiunea cu care a învestit instanța de judecată, reclamantul A. a invocat nerespectarea de către pârâta SC B. SRL a mai multor obligații legale în materia drepturilor conexe dreptului de autor, ceea ce atrage antrenarea în sarcina acesteia a răspunderii civile delictuale.
Art. 113 alin. (3) pct. 9 C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că „în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 din N.C.P.C., mai sunt competente; (...) instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicita sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."
Potrivit art. 116 din C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.
În vederea îndeplinirii obligațiilor legale decurgând din valorificarea drepturilor aparținând membrilor A., au fost emise autorizațiile/licențe neexclusive din 07 iulie 2010, pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor de pe acestea, conform Legii nr. 8/1996, respectiv pentru utilizarea prestațiilor artistice din domeniul audiovizual (filele 39-41 dosar Tribunalul București).
La art. 7 din fiecare dintre aceste autorizații se prevede că „Orice neînțelegere intervenită în interpretarea și executarea prezentei autorizații va fi soluționată pe cale amiabilă. în caz contrar, soluționarea oricăror litigii cu privire la interpretarea și executarea prezentei autorizații, precum și cu privire la respectarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, se face de către instanța de judecată competentă din București."
Cu toate că respectivele convenții nu reprezintă însăși cauza cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre obligații izvorâte din lege, convențiile produc efecte din perspectiva stabilirii instanței competente, întrucât clauza menționată anterior are valoarea unei alegeri de competență în privința oricăror litigii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 8/1996.
În conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) C. proc. civ., „Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă."
Întrucât competența de soluționare a litigiului de față nu este una exclusivă, ci alternativă, iar litigiul vizează drepturi de creanță, clauza atributiva de competență stipulată de către părți la art. 7 din convenții produce efecte în cauză, în sensul prorogării voluntare de competență în favoarea instanței sesizate, alta decât instanțele la care se referă art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
Contrar susținerilor Tribunalului București, din modalitatea de formulare a acestei clauze atributive „soluționarea oricăror litigii se face de către . instanța de judecată competentă din București" rezultă opțiunea părților de soluționare a cauzei de către Tribunalul București, acesta fiind, raportat Ia natura litigiului, singura instanță competentă să soluționeze pricina din raza teritorială a municipiului București.
Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză competența de soluționare revine Tribunalului București, sens în care va dispune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2018.