Decizia nr. 920/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca la data de 24 noiembrie 2009 sub nr. x/211/2009, reclamanta A., a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 494, art. 998 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul B. Cluj Napoca, prin primar, obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 1.662 mp, situat în Cluj Napoca, județul Cluj, începând cu data de 11 noiembrie 2006 și până la introducerea acțiunii, precum și la desființarea construcției ridicate fără drept pe terenul menționat, reprezentând grădiniță de copii, având în vedere reaua credință la edificarea imobilului, iar în subsidiar, în eventualitatea în care se va aprecia că pârâtul nu a fost de rea credință, s-a pretins a se constata dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe teren, ca efect al accesiunii imobiliare, urmând a se achita contravaloarea materialelor folosite și prețul muncii.
Prin sentința nr. 9776 din 22 octombrie 2015 Judecătoria Cluj-Napoca a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 219.896 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință cu privire la terenul în suprafață de 1.662 mp, situat în Cluj-Napoca, jud. Cluj, calculată de la 11 noiembrie 2006 și până la data cererii de chemare în judecată; a respins, în rest, cererea, ca fiind neîntemeiată; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată; a încuviințat onorariul definitiv pentru expert C., aferent răspunsului la obiecțiuni înregistrat la data de 09 septembrie 2015, în sumă de 1.200 lei; a obligat reclamanta A. să achite, în favoarea expertului C., suma de 1.200 lei reprezentând onorariul aferent răspunsului la obiecțiuni înregistrat la data de 09 septembrie 2015.
Prin Decizia nr. 1286 din 9 octombrie 2017 Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis în parte apelul reclamantei împotriva sentinței menționate; a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 257.347 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință cu privire la terenul în suprafață de 1.662 mp, situat în B. Cluj-Napoca, județul Cluj, calculată de la data de 11 noiembrie 2006 și până la data cererii de chemare în judecată; a menținut restul dispozițiilor sentinței; a obligat intimatul-pârât B. Cluj-Napoca să plătească în favoarea apelantei A. suma de 5.514,46 lei reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel; a anulat, ca netimbrat, apelul pârâtului împotriva aceleiași sentințe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.
Recurenta-reclamanta A. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., arătând că raționamentul hotărârii recurate pornește de la o premisă greșită, respectiv aceea că urmare a înscrierilor existente în cartea funciară a terenului în litigiu, ia data edificării construcției, proprietar al terenului era Statul Român.
Având în vedere caracterul declarativ al înscrierilor în cartea funciară nu se poate reține că simpla înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară ar putea face dovada calității de proprietar, fiind necesar a se examina titlul în baza căruia s-a realizai respectiva înscriere.
Deși instanța de apel reține că dreptul de proprietate a fost intabulat „cu titlu de drept lege", nu se referă, în cuprinsul motivării, la o astfel de pretinsă lege în baza căreia s-ar fi realizat înscrierea și care i-ar fi conferit Statului Român calitatea de proprietar al terenului la momentul edificării construcției și implicit de proprietar al construcției, urmare a accesiunii imobiliare artificiale,
Operațiunea de întabulare a fost efectuată în baza procesului verbal și a cererii D. a județului Cluj la data de 19 iunie 1974, iar ulterior, în baza Deciziei nr. 671 din 20 decembrie 1974 a Consiliului Popular al Județului Cluj, asupra terenului s-a intabulat dreptul de administrare operativă în favoarea E., autorizația pentru executarea lucrărilor fiind emisă de Consiliul Popular al Județului Cluj la data de 28 mai 1975 în favoarea E.
Rezultă că preluarea s-a realizat fără titlu, proprietarul inițial păstrându-și, în aceste condiții, în toată perioada, titlul de proprietate.
Contrar celor reținute de instanța de apei, în cauză nu există situația în care, urmare a adoptării O.U.G. nr. 21/1997, asupra terenului în litigiu să se fi reconstituit un drept de proprietate, ei prin acest act normativ, dreptul de proprietate, care nu s-a stins niciodată, a fost doar recunoscut.
Adoptarea acestui act normativ nu are semnificația unei acceptări a restituirii din partea recurentei, și chiar dacă s-ar da unui act normativ valoarea unei convenții civile, simpla acceptare a retrocedării terenului nu poate fi interpretată ca o renunțare la beneficiul unui drept, renunțarea trebuind să fie expresă, sau în cazul în care este tacită, actele de renunțare să fie univoce.
Un demers pe calea dreptului comun, astfel cum este sugerat de către instanța de apel, o acțiune în revendicare, ar fi sortită eșecului, fiind lipsită de interes, întrucât dreptul de proprietate al recurentei a fost deja recunoscut,
Contrar celor reținute de instanța de apel, nu există nici un impediment de ordin procedural în ceea ce privește învestirea instanței cu stabilirea valabilității sau nevalabilității titlului Statului Român, iar refuzul instanței de a stabili dacă preluarea terenului a fost realizată în mod valabil reprezintă o încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Instanța a fost investită să se pronunțe cu privire la întrunirea condițiilor necesare pentru a opera accesiunea, iar dacă a constatat că acest capăt de cerere depinde de stabilirea cadrului în care statui român a preluat imobilul, avea obligația de a se pronunța și asupra acestui aspect.
Sintagma „trecute după anul 1940 în patrimoniul statului român" cuprinsă în O.U.G. nr. 21/1997 nu se poate interpreta în sensul că dreptul de proprietate al autorului recurentei s-a stins în perioada scursă de la momentul preluării și până la adoptarea O.U.G. nr. 21/1997.
Potrivit art. 4 alin. (2) din acest act normativ „comisia va examina, pentru fiecare caz în parte, pe bază de acte doveditoare, drepturile de proprietate asupra imobilelor revendicate".
Rezultă că este vorba de drepturi de proprietate preexistente și nu despre unele noi, dobândite prin lege, astfel încât stabilind că la momentul edificării construcției dreptul de proprietate asupra terenului aparținea Statului Român, instanța de apel a încălcat aceste dispoziții.
Referitor la atitudinea subiectivă a constructorului, având în vedere că terenul a fost preluat fără titlu valabil, Ia simpla cerere a Grupului de întreprinderi de Gospodărie Comunală, nu se poate reține buna-credință a autorului lucrării, caz în care se impune desființarea construcției.
In cazul în care instanța ar constata buna-credință a constructorului, sunt incidente dispozițiile art. 494 C. civ., teza finală, în care proprietarul terenului are dreptul de a opta între a plăti constructorului valoarea materialelor și prețul muncii, sau o sumă reprezentând creșterea valorii fondului.
Recurentul B. Cluj a întemeiat recursul generic pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., arătând că în mod nelegal a fost anulat, ca netimbrat, apelul acestei părți, în condițiile în care apelantului i s-a pus în vedere, prin citația emisă la data de 05 ianuarie 2016, să achite taxa judiciară de timbru în apel în cuantum de 3.009,46 lei și timbru judiciar în sumă de 5 lei, până la termenul de judecată din 08 februarie 2016, iar apelantul s-a conformat rezoluției instanței achitând taxa de timbru la data de 03 februarie 2016 prin OP, expediat la 05 februarie 2016, dar și comunicat în copie prin e-mail la aceeași dată, înregistrat ia registratura Tribunalului Cluj ia 08 februarie 2016.
În mod greșit a fost reținută în cauză calitatea procesuală activă a B. Cluj-Napoca, câtă vreme terenul litigios se află în folosința F. Cluj.
Contrar celor reținute de către instanța de apei, în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale a B. Cluj-Napoca, întrucât obligația de a asigura finanțarea necesară încheierii contractului de închiriere era în sarcina F., pentru a putea asigura funcționarea grădiniței edificate pe terenul în litigiu, conform Legii nr. 84/1995.
Din starea de fapt relevată de înscrisurile aflate la dosar rezultă că la data de 25 august 1999 (data restituirii terenului A.), construcția grădiniței era deja realizată, iar aceasta a fost preluată în domeniul public al municipiului conform protocoalelor din 20 iulie 2005.
În acest context, începând cu anul 1999, reclamanta A. este proprietară asupra terenului în suprafață de 1.662 mp iar Statul Român (ulterior B. Cluj-Napoca) proprietar asupra construcției edificate din 1976, sens în care B. Cluj-Napoca are, din 1999, un drept de superficie asupra terenului, respectiv exercită un drept de folosință gratuită asupra terenului aflat în proprietatea A.
Referitor la pretinsul prejudiciu, arată că acesta nu este cert, lichid și exigibil astfel cum impun cerințele legii.
Recursul pârâtului a fost înregistrat la Tribunalul Cluj la data de 05 ianuarie 2018, iar cel al reclamantului la data de 15 ianuarie 2018.
Prin adresa nr. x/211/2009 din 25 ianuarie 2018 Tribunalul Cluj a înaintat dosarul spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde cauza a fost înregistrată pe rolul secției I civile, la data de 29 ianuarie 2018, fiind acordat termen pentru discutarea competenței materiale a instanței la data de 21 martie 2018.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:
Măsura Tribunalului Cluj, de înaintare pe cale administrativă a dosarului pentru soluționarea recursului declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1286 din 09 octombrie 2017 a acestei instanțe, nu poate învesti legal instanța supremă.
Aceasta întrucât Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 (publicată în M. Of. al României la data de 20 iulie 2017) având ca obiect înlăturarea criteriului valoric raportat la regimul juridic al exercitării căii de atac a recursului, nu este incidență cauzei, având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată (24 noiembrie 2009), raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în M. Of.).
In egală măsură, se reține că pricinii îi sunt incidente, în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 24 noiembrie 2009, și cu dispozițiile tranzitorii ale art. 24 C. proc. civ., normele vechiului cod de procedură civilă, față de ai căror conținut - art. 4 alin. (1), respectiv art. 299 alin. (2) C. proc. civ. - măsura înaintării dosarului pentru judecarea recursului de către instanța supremă apare ca fiind lipsită de orice fundament.
Potrivit art. 4 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, „Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.
Dispozițiile art. 299 alin. (2) din același C. proc. civ., nu sunt nici ele în măsură să atragă competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs deoarece potrivit acestora, „recursul se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel".
Cum în speță, acțiunea a învestit în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 4 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme, întrucât nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel.
O altfel de interpretare, care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege").
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj, ca instanță ierarhic superioară celei care a realizat judecata în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamanta A. și de pârâtul B. Cluj-Napoca, prin primar împotriva Deciziei nr. 1286 din 9 octombrie 2037 a Tribunalului Cluj, secția civilă, în favoarea Curții de Apel Cluj.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 martie 2018.