Decizia nr. 938/2018
Asupra cauzei de față, constată următoarele;
Prin sentința nr. 1289 din 21 martie 2017 Judecătoria Piatra-Neamț a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și E.; a constatat că la data de 18 noiembrie 2012 s-a deschis succesiunea după defuncta F., cu ultimul domiciliu în com. Bîrgăoani, județul Neamț; a admis cererea reclamantului de reducțiune a testamentului lăsat de defuncta F. și a dispus reducțiunea în sensul respectării rezervei succesorale a reclamantului A.; a stabilit moștenitorii testamentari ai defunctei F., cu cotele succesorale și compunerea masei succesorale astfel cum au fost menționate în dispozitiv; a admis cererea formulată de reclamantul A. de reducțiune a testamentului lăsat de defunctul B., în sensul respectării rezervei succesorale a reclamantului A.; a stabilit moștenitorii testamentari și legali ai defunctului B. și compunerea masei succesorale conform dispozitivului; a dispus ieșirea din indiviziune a părților, cu atribuirea bunurilor și achitarea de sulte corespunzătoare potrivit dispozitivului, au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de părți.
Prin Decizia nr. 1480 din 23 noiembrie 2017 Tribunalul Neamț, secția I civilă, a fost admis apelul reclamantului A. împotriva sentinței menționate; a fost înlăturată dispoziția privind compensare cheltuielilor de judecată; au fost obligați pârâții B., C., D. și E. să plătească fiecare reclamantului A. suma de câte 787,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost admisă în parte cererea reclamantului privind obligarea intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată în apel; au fost obligați în solidar intimații pârâți B., C., D. și E. să plătească apelantului reclamant A. suma de 950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a fost admisă în parte cererea intimaților pârâți B., C., privind obligarea apelantului reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată în apel; a fost obligat reclamantul A. să plătească intimaților pârâți suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; au fost compensate cheltuielile de judecată din apei, până la concurența sumei de 950 lei; a fost obligat apelantul reclamant A. să plătească intimaților pârâți suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. înregistrat la Tribunalul Neamț la data de 26 ianuarie 2018.
Prin adresa nr. x/279/2013 din 26 februarie 2018, Tribunalul Neamț a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 2 martie 2018.
Prin rezoluția din 6 martie 2018, s-a fixat termen la 21 martie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente;
Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect partaj judiciar, cu valoare mai mică de 200.000 lei.
Potrivit primei teze din art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (…), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv."
Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv" cuprinsa în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.
În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă din considerentele sale se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.).
Obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Curtea Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).
Din considerentele deciziei menționate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, include imperativ accesul Ia un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii și nu prin accesul la o anumită instanță.
În absența unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs Ia instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).
Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului și nu a accesului ia Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.
Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.
În acest context, se va constata ca, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă sa soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 lei.
Astfel, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor Codului de procedură civilă, în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege: 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".
Din norma de competență citată rezulta în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea conținutului expres ai normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.: „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu pot conduce ia o altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține instanței supreme.
Astfel, potrivit textului menționat, „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Rezultă că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.
În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, ei se determină și circumscrie conform normei de competență stabilite de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Ca atare, potrivit dispoziției procedurale arătate, pentru a fi competentă instanța supremă în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în privința altor hotărâri.
În speță însă, nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, fiind vorba despre o decizie pronunțată de tribunal în apel, în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea instanței supreme.
În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Bacău, căreia îi aparține competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1480 din 23 noiembrie 2017 a Tribunalului Neamț, secția l civilă, în favoarea Curții de Apel Bacău.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 martie 2018.