Decizia nr. 1809/2017
Asupra recursului, din analizarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.11.2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. Bank SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, instanța de judecată să constate că clauza privind comisionul lunar de administrare/gestionare a creditului, prevăzută la pct. 3.5 din contractul de credit din 02.10.2008, este abuzivă raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000 republicată, cu consecința anulării acesteia; restituirea sumelor percepute cu titlu de comision lunar de administrare/gestionare a creditului, în valoare de 0,33% din valoarea inițială a creditului acordat (27,25 euro/lună), în cuantum de 2.289 euro (84 rate x 27,25 euro/lună), achitat în perioada 02.11.2008-02.10.2015; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele percepute abuziv.
Prin sentința civilă nr. 144 din 19 ianuarie 2017 pronunțată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului invocată de pârâtă prin întâmpinare.
S-a admis în parte acțiunea având ca obiect acțiune în constatare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. Bank SA.
S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la a pct. 3.5 din contractul de credit bancar din 02 octombrie 2008 privind comisionul de administrare și s-a dispus anularea acestei clauze contractuale.
Au fost obligate pârâtele la plata sumei de 2.289 euro către reclamant reprezentând contravaloare comision de administrare încasat în perioada 02.10.2008-19.10.2015 precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor menționate, calculate de la data achitării sumelor de către reclamant și până la data restituirii efective.
Prin decizia nr. 141 din 30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/225/2015, s-a admis apelul formulat de apelanta B. Bank SA, împotriva sentinței civile nr. 144 din 19 ianuarie 2017 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, în Dosarul nr. x/225/2015, s-a schimbat sentința civilă nr. 144 din 19 ianuarie 2017 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, în Dosarul nr. x/225/2015 și s-a respins cererea de chemare în judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că prin contractul de credit din 02 octombrie 2008 încheiat între B. Bank SA, pe de o parte și A. în calitate de împrumutat, de cealaltă parte, s-a acordat intimatului reclamant un credit în sumă de 8.258,54 euro pe o perioadă de 84 de luni, scadent la 02.10.2015.
Prin cererea formulată, reclamantul a solicitat constatarea clauzei abuzive privind comisionul de administrare prevăzut la art. 3 pct. 3.5 și obligarea pârâtei să restituie suma de 2.289 euro plătită drept comision de administrare, cu cheltuieli de judecată.
Potrivit art. 3 pct. 3.5 din contract, pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/ rambursării creditului precum și pentru îndeplinirea oricăror alte obligații asumate prin contract, împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare lunar de 0,33% aplicat la valoarea inițială a creditului.
La același pct. 3.5 se stipulează „Începând cu al doilea an de creditare, în funcție de politica de credite a Băncii, de evoluția pieței de credit sau de serviciul datoriei împrumutatului, Banca poate renunța la încasarea comisionului de administrare pentru anul de creditare în curs. Decizia Băncii de renunțare la încasarea comisionului va fi comunicată în scris Împrumutatului până la data scadenței primei rate aferente anului respectiv de creditare. Banca va analiza anual oportunitatea renunțării la încasarea comisionului de administrare.”
Instanța a mai reținut că pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea următoarelor condiții: să nu fie negociată direct cu consumatorul; să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe; clauza să nu privească obiectul principal al contractului iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
Contrar celor reținute de instanța de fond, tribunalul a apreciat că aceste condiții nu sunt îndeplinite relativ la contractul din 02 octombrie 2008 .
Includerea în contract a tezei a II-a de la pct. 3.5 au creat pentru reclamant încă de la început premisele negocierii clauzei privind comisionul de administrare.
În consecință, în fiecare an reclamantul avea posibilitatea să solicite băncii să renunțe la încasarea comisionului de administrare conform clauzei anterior menționate.
S-a mai reținut că reclamantul nu face dovada că a recurs vreodată la o astfel de solicitare către bancă, și nu se poate imputa acesteia din urmă că nu a inițiat un demers de negociere, posibilitate care îi era deschisă reclamantului, în schimb .
Reclamantul nu poate invoca în consecință lipsa negocierii, în condițiile în care o astfel de acțiune i-a fost pusă la îndemână de către bancă și nu a recurs la ea.
În privința definirii acestei clauze, s-a reținut că aceasta este clar exprimată (0,33% calculat la valoarea inițială a creditului) și are o valoare certă încă de la încheierea contractului menționându-se și destinația acestui comision „monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum și a îndeplinirii obligațiilor asumate prin contract”.
Obligația de informare a consumatorului nu este îndeplinită de comerciant printr-o simplă referire la așa-numitele „condiții generale de afaceri” (n.n.: acestea sunt preformulate chiar de către comerciant, nefiind negociabile), la un text legislativ sau la o normă administrativă care prevede drepturile și obligațiile părților, căci această referire nu îndeplinește cerința de a aduce la cunoștința consumatorului metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei variații, precum și dreptul său de a rezilia contractul; lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul in cazul in care nu doresc sa accepte aceasta modificare.
Aceste cerințe stricte cu privire la obligația de informare a consumatorului, atât în stadiul încheierii unui contract de distribuție, cat și în timpul executării acestuia, in ceea ce privește dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral condițiile acestuia corespund unei echilibrări a intereselor celor doua părți: interesului legitim al vânzătorului sau furnizorului de a-și lua măsuri de precauție împotriva unei schimbări a împrejurărilor îi corespunde interesul la fel de legitim al consumatorului, pe de o parte, de a cunoaște și, așadar, de a putea sa prevadă consecințele pe care o astfel de schimbare le-ar putea avea în viitor în privința sa și, pe de altă parte, de a dispune, într-o astfel de ipoteză, de informații care să îi permită să reacționeze în modul cel mai adecvat la noua sa situație; art. 3 și 5 din Directiva 93/13 impun cerințe de bună-credință, de echilibru și de transparență; din această perspectivă, în contract trebuie indicată în mod transparent metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.
Referindu-se la noțiunile „bună-credință” și „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 nu definește decât în mod abstract elementele care conferă caracter abuziv unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., înregistrat la Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.
Prin decizia nr. 147 din 4 octombrie 2017 s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a recursului declarat de reclamantul A., împotriva deciziei nr. 141 din 30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/225/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. Bank SA, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Recursul a fost înregistrat la data de 16 octombrie 2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.
În ședința publică din 6.12.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat din oficiu excepția de necompetență materială a instanței și a acordat cuvântul părților prezente asupra acesteia, reținând cauza în pronunțare sub aspectul excepției invocate.
Analizând cu prioritate excepția invocată din oficiu, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează să o admită pentru următoarele considerente:
Prin decizia civilă nr. 141 din 30 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/225/2015, s-a admis apelul declarat de apelanta B. Bank S.A. împotriva sentinței civile nr. 144 din 19 ianuarie 2017, pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în Dosarul nr. x/225/2015, s-a schimbat sentința apelată și s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei din contractul de credit din 2 octombrie 2008, privind comisionul de administrare stabilit prin art. 3 pct. 3.5, și obligarea pârâtei de a restitui suma de 2289 euro plătită drept comision de administrare, cu cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea deciziei și, în rejudecare, respingerea apelului formulat de apelanta-pârâtă.
Reclamantul și-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciind că dezlegarea dată de instanța de apel este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor Legii nr. 193/2000. A mai apreciat acesta că, deși Legea nr. 134/2010 poziționează recursul în sfera căilor de atac extraordinare, totuși, în lumina art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar trebui să i se recunoască și lui dreptul la un recurs efectiv. În acest context, recurentul a înțeles să declare recurs împotriva deciziei instanței de apel, subliniind totodată că prin Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională.
Curtea de apel, învestită cu soluționarea recursului, a invocat din oficiu excepția de necompetență materială a instanței.
Prin decizia civilă nr. 147 din 4 octombrie 2017, Curtea de Apel Craiova a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că potrivit art. 96 pct. 3 C. proc. civ., ca instanțe de recurs, curțile de apel judecă, în cazurile anume prevăzute de lege, iar că potrivit art. 97 pct. 1 din același act normativ, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Totodată, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit alin. (4), în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.
Față de normele de competență invocate, Curtea a considerat că interpretarea și aplicarea actualului C. proc. civ. în ceea ce privește calea de atac extraordinară a recursului este în sensul de a fi soluționat doar cu privire la legalitatea hotărârii recurate și doar de către instanța supremă de casație, în calitatea sa de instanță de drept comun în ceea ce privește judecata în recurs.
Ca argument suplimentar, în sprijinul hotărârii de declinare, s-a evocat Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 (concomitentă deciziei Tribunalului Mehedinți, pronunțată într-un litigiu care a supus atenției o cerere evaluabilă în bani, în valoare de până la 200.000 lei) prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională.
Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut incidența prevederilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Această din urmă sintagmă „în cazurile prevăzute de lege” din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.
Din perspectiva art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin Decizia Curții Constituționale nr. 321/2017 (publicată în M. Of., Partea I, nr. 580/20.07.2017) s-a reținut că „(...) dispozițiile art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, rap. la cele ale art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești”.
Prin aceeași decizie a Curții Constituționale s-a mai reținut la parag. 21 că, în accepțiunea Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile codului de procedură civilă sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituțională a reținut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privința hotărârilor judecătorești prin care se respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau C. proc. pen.
Din prevederile legale anterioare și din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înțelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau C. proc. pen.
Cu alte cuvinte, în soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.
În speța supusă examinării, Curtea de Apel Craiova a apreciat că împotriva deciziei civile nr. 141 din 30.05.2017 pronunțată de Tribunalul Mehedinți nu se poate exercita recursul la Curte, în condițiile art. 96 alin. (3) C. proc. civ. Pe cale de consecință, a considerat că prevederile art. 97 pct. 1 C. proc. civ. permit Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra recursului îndreptat împotriva unei decizii emise de tribunal ca instanță de apel.
Contrar celor reținute de către Curtea de Apel Craiova, Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ., enunțate mai sus.
În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, pe care o invocă Curtea pentru a a-și argumenta soluția de declinare în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta nu vine în sprijinul deciziei de declinare. Prin parag. 26, Curtea Constituțională a specificat în contextul soluționării excepției de neconstituționalitate a sintagmei „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. - așadar în contextul criticilor privind inegalitatea de tratament a celor interesați să utilizeze calea extraordinară de atac a recursului, instituită de legiuitor, în situația cererilor evaluabile în bani, atunci când hotărârile sunt pronunțate în primă instanță de tribunale - că în viziunea actualului C. proc. civ., recursul urmărește să supună atenției Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu excepțiile prevăzute de lege, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Astfel, competența de soluționare a recursului aparține, cu excepțiile prevăzute de lege, Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece rolul acesteia ca instanță de casație, este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituție.
Prin parag. 27 din aceeași decizie se arată că prin pragul valoric impus de dispozițiile de lege criticate, legiuitorul recunoaște explicit, că numai o parte a cererilor evaluabile în bani, și anume cele peste 1.000.000 lei, pot să beneficieze de controlul de legalitate, celelalte fiind excluse de la această garanție procedurală. Criteriul folosit de legiuitor pentru accesul la calea de atac a recursului - pragul valoric de peste 1.000.000 lei - conduce la clasificarea cererilor adresate instanțelor judecătorești în importante, ca valoare în bani, și mai puțin importante, ceea ce reprezintă o clasificare artificială și nejustificată, întrucât dificultatea unei probleme de drept nu poate fi evaluată în funcție de valoarea litigiului, ci de natura sa (...). Or, Curtea constituțională observă că singura justificare pentru stabilirea de către legiuitor a unui prag valoric pentru accesul la recurs a fost decongestionarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Aceste considerente ale Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 vin să întărească cele precizate anterior, și anume, că Înalta Curte de Casație și Justiție, în virtutea rolului său, trebuie să examineze conformitatea hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, în situația exercitării recursului conceput de legiuitor a se promova la instanța supremă.
În același context al soluționării excepției de neconstituționalitate a sintagmei „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Curtea Constituțională a subliniat prin parag. 23 al Deciziei nr. 369/2017 că urmează a se apleca, în limitele sesizării, asupra excepției invocate, în lumina textului de lege criticat, în raport de faptul că o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunțată de judecătorie, în prima instanță, nu va putea fi supusă recursului în nicio situație, în timp ce o hotărâre judecătorească referitoare la cereri evaluabile în bani pronunțată de tribunal, în prima instanță, nu va putea fi supusă recursului când valoarea cererii este cuprinsă între 200.000 lei și 1.000.000 lei.
Numai sub acest din urmă aspect, al cererilor evaluabile în bani, cu referire la care legiuitorul a impus un prag valoric în ceea ce privește accesul la o cale de atac, și doar din perspectiva existenței normative a recursului și a prevederilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., care urmau să se aplice proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 95/2016, coroborate cu prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Curtea Constituțională s-a pronunțat.
Prin parag. 26 al deciziei amintite, Curtea Constituțională a subliniat încă o dată caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în antiteză cu caracterul de excepție instituit suplimentar de legiuitor. Această marjă de apreciere a legiuitorului în domeniul exercitării căii de atac a recursului, în fața instanței supreme, a fost sancționată cu ocazia evocatului control de constituționalitate.
În cazul de față însă, judecata în primă instanță a cererii evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 lei, s-a realizat de către judecătorie, iar judecata apelului s-a realizat de către tribunal, în considerarea art. 94 lit. k) C. proc. civ. rap. la art. 95 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., fapt pentru care, soluția de declinare adoptată de Curtea de Apel Craiova (în calitatea sa de instanță ierarhic superioară tribunalului care a pronunțat decizia în apel) apare ca nelegală.
Pentru toate considerentele expuse, având în vedere și prevederile legale invocate, Înalta Curte va admite excepția de necompetență materială și va trimite cauza spre soluționare Curții de Apel Craiova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind soluționarea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 141 din 30 mai 2017 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Craiova.
Fără nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2017.