Asupra cauzei constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția V-a civilă, la data de 04 martie 2011, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin C.N.A.D.N.R., solicitând instanţei să constate existenţa dreptului lor la despăgubiri pentru exproprierea parţială a terenurilor situate în jud. Ilfov comuna Voluntari (5000 m.p. cu nr. cadastral A, înscris în CF Voluntari nr. X, 6897 m.p. cu nr. cadastral B - înscris în CF Voluntari nr. Y), cuantum de 1.435.200 euro și să fie obligat pârâtul la plata acestor despăgubiri.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că în luna decembrie 2008 li s-a comunicat de către OCPI Ilfov încheierea nr. 184918 din 04 decembrie 2008 prin care au fost informaţi că s-a notat în cartea funciară intenţia Statului Român, prin C.N.A.D.N.R., de a expropria terenul în suprafaţă de 2184 m.p. (303 m.p. + 1881 m.p.) din totalul de 5000 m.p., în temeiul Legii nr. 198/2004, iar că în luna iulie 2009 li s-a comunicat de către O.C.P.I. Ilfov încheierea nr. 69348 din 07 iulie 2009 prin care au fost informaţi că s-a notat în cartea funciară intenţia de expropriere a terenului în suprafaţă de 1404 m.p. din totalul de 6897 m.p., în beneficiul aceluiaşi subiect şi în temeiul aceluiaşi act normativ. Cu toate acestea, până la momentul cererii lor în justiţie nu au fost contactați de nicio autoritate implicată în procedura de expropriere.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, Legea nr. 225/2010, Legea nr. 33/1994, art. 82 şi 112 C. proc. civ.
Prin notele de şedinţă din 19 aprilie 2012, pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. a invocat rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată, ca urmare a emiterii H.G. nr. 953/2011 pentru completarea H.G. nr. 381/2009, în anexa căreia este menţionat şi terenul proprietatea reclamanţilor, în vederea exproprierii parţiale, dar şi decizia de expropriere nr. 1652 din 28 noiembrie 2011 pentru coridorul lucrării "Construcţia autostrăzii Bucureşti-Braşov, tronsonul Bucureşti-Ploieşti".
La termenul de judecată din 25 aprilie 2013, tribunalul a respins excepţia rămânerii fără obiect a cererii principale, luând act de precizarea orală a cererii reclamanţilor, în sensul contestării hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 17 octombrie 2012, nr. 17 din 17 octombrie 2012 şi nr. 78 din 18 decembrie 2012 ce au fost emise de pârât. La data de 20 februarie 2014 reclamanţii au depus la dosar şi în scris cererea precizată, prin care au cerut să se constate existenţa dreptului lor la despăgubire pentru expropriere în cuantum de 1.435.200 de euro, să se constate intervenirea exproprierii de fapt în decembrie 2008 şi iulie 2009, ca urmare a întocmirii de către pârâtă a documentaţiilor pentru expropriere prevăzute de Legea nr. 198/2004 pentru terenurile de 303 m.p. şi 1881 m.p., respectiv de 1404 m.p., să se dispună modificarea celor trei hotărâri de stabilire a despăgubirilor, sub aspectul cuantumului sumelor acordate şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.435.200 euro, cu titlu de despăgubiri.
Prin sentința civilă nr. 863 din 26 iunie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată precizată, a anulat hotărârile de stabilire a despăgubirilor emise de pârâta C.N.A.D.N.R. nr. 17 din 17 octombrie 2012, nr. 1 din 17 octombrie 2012 şi nr. 78 din 18 decembrie 2012 şi a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate pentru terenul de 303 m.p. expropriat, proprietatea reclamanţilor, situat în Voluntari jud. Ilfov cu nr. cadastral C, la suma de 175.794 RON, cuantumul despăgubirilor datorate pentru terenul expropriat în suprafaţă de 1404 m.p., situat în Voluntari jud. Ilfov cu nr. cadastral D, la suma de 814.569 RON, cuantumul despăgubirilor datorate pentru terenul expropriat în suprafaţă de 1881 m.p., situat în Voluntari jud. Ilfov cu nr cadastral E, la suma de 1.091.313 RON; pe cale de consecinţă, a obligat pârâta să achite reclamanţilor aceste sume în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a emis decizia de expropriere nr. 1652 din 28 noiembrie 2011 pentru coridorul de expropriere al lucrării "Construcţia autostrăzii Bucureşti Braşov, tronsonul Bucureşti-Ploieşti, iar potrivit anexei la această decizie reclamanţii sunt printre proprietarii vizaţi de procedurile de expropriere.
În baza hotărârilor de stabilire a despăgubirii nr. 17 din 17 octombrie 2012, nr. 1 din 17 octombrie 2012 şi nr. 78 din 18 decembrie 2012, pârâta C.N.A.D.N.R. - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 a dispus acordarea către reclamanţi, prin consemnare, a despăgubirii în sumă de 15.805,69 RON pentru terenul în suprafaţă de 303 m.p. cu nr. cadastral C, a despăgubirii în sumă de 73.238,26 RON pentru terenul în suprafaţă de 1404 m.p. cu nr. cadastral D, şi a despăgubirii în sumă de 32.706,83 RON pentru terenul în suprafaţă de 1881 m.p. cu nr. cadastral E., toate proprietatea acestora.
Reclamanţii nu au fost de acord cu despăgubirile propuse şi consemnate, contestând cuantumul acestora.
Soluţionând acţiunea, tribunalul a reţinut că valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanţilor pentru exproprierea parţială a celor trei suprafeţe de teren este cea determinată în punctul de vedere majoritar al experţilor D. şi E., care respectă dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 şi care a avut în vedere contracte de vânzare-cumpărare pentru imobile similare, depuse la dosarul cauzei. Punctul de vedere separat al expertului F. nu a fost omologat de tribunal întrucât concluziile acestuia nu au fost însoţite şi de materialul avut în vedere, expertul indicând doar că ar fi avut în vedere contracte de vânzare-cumpărare similare pentru terenuri din aceeaşi zonă, depuse în alte dosare de pe rolul Tribunalului Ilfov.
Faţă de raportul de expertiză de la dosar, dar şi de prevederea expresă a legii în sensul că valoarea despăgubirilor va fi cea de la data expertizei, iar nu cea de la data notării în cartea funciară a activităţii de expropriere (astfel cum au cerut reclamanţii), tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate pentru terenurile expropriate, proprietatea reclamanţilor, situate în Voluntari jud. Ilfov la valorile din raportul de expertiză, opinia majoritară.
Prin urmare, în baza art. 28 alin. (4) şi art. 30 din Legea nr. 33/1994, a anulat hotărârile emise de pârâtă şi a obligat pârâta C.N.A.D.N.R. să achite reclamanţilor, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei, sumele de bani datorate cu titlu de despăgubiri.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1505 din 11 decembrie 2014 a aceleiaşi instanţe, a fost admisă în parte cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 863 din 26 iunie 2014, în sensul că au fost respinse capetele de cerere privind constatarea exproprierii de fapt ca neîntemeiate, reţinându-se că, deşi reclamanţii au învestit instanţa, prin cererea lor principală precizată, şi cu pretenţia privind constatarea exproprierii de fapt a celor trei parcele de teren identificate cadastral, instanţa a omis a se pronunţa asupra acestei cereri.
Pe fond, tribunalul a constatat că această pretenţie este neîntemeiată deoarece niciun mijloc de probă administrat în cauză nu susţine teza afirmată de reclamanţi potrivit căreia ar fi intervenit exproprierea de fapt în luna decembrie 2008 pentru parcelele de teren în suprafaţă de 303 m.p. şi 1881 m.p., respectiv în luna iulie 2009 pentru parcela de teren în suprafaţă de 1404 m.p.
Exproprierea de fapt este o noţiune juridică ce indică lipsirea proprietarului de unele dintre atributele dreptului său de proprietate, stins de la momentul exproprierii de drept, respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia materială, lipsire cauzată de acte materiale imputate pârâtului expropriator. Or, reclamanţii au afirmat că ar fi intervenit această expropriere de fapt la datele amintite (decembrie 2008 şi iulie 2009) pentru că la acel moment în cartea funciară a imobilului teren a fost notată în foaia de sarcini împrejurarea că imobilul este supus exproprierii în temeiul Legii nr. 198/2004. Însă notarea în cartea funciară a intenţiei de iniţiere a unei proceduri de expropriere nu înseamnă automat existenţa, în fapt, a unor lucrări specifice de expropriere (ocuparea terenului, îngrădire, lucrări de excavare, etc.) şi care să fi condus la lipsirea proprietarului de atributele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei materiale asupra imobilului teren în discuţie.
Reclamanţii nu au probat în cauză că începând cu luna decembrie 2008 şi iulie 2009 au fost în imposibilitatea faptică de a se bucura de atributele menţionate din dreptul lor de proprietate. Or, lipsa unei astfel de probe conduce la caracterul neîntemeiat al pretenţiei. De altfel, reclamanţii nici nu au afirmat această împrejurare a imposibilităţii folosirii materiale a celor trei parcele de teren începând cu luna decembrie 2008 şi respectiv iulie 2009, neindicând nicio acţiune din partea pârâtului care să-i fi împiedicat în exercitarea dreptului lor de proprietate în plenitudinea sa. Aşadar, faţă de aceste considerente, Tribunalul a apreciat ca nefondată pretenţia de constatare a intervenirii exproprierii de fapt în privinţa celor trei suprafeţe de teren ce au făcut obiectul celor trei hotărâri de stabilire a despăgubirilor.
Împotriva sentinţei civile nr. 863 din 26 iunie 2014 a Tribunalului Bucureşti, au declarat apel reclamanţii, pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Prin apelul lor, reclamanţii au solicitat instanţei de apel, cu prilejul reluării cercetării fondului cauzei, să statueze în mod clar asupra intervenirii exproprierii de fapt a terenurilor lor la momentul întocmirii-avizării de către C.N.A.D.N.R. a documentaţiilor de expropriere, moment ce coincide cu notarea în cartea funciară a intenţiilor de expropriere, aceasta în raport de modul în care instanța de fond a înțeles să se pronunțe asupra capătului 1 şi 2 din cererea precizatoare (fără a exista o menţiune clară în ce priveşte momentul când a intervenit exproprierea de fapt).
Deşi tribunalul a încuviinţat, ca obiectiv distinct al expertizei, stabilirea valorii terenului la momentul notarii în cartea funciară a intenției de expropriere, urmare a întocmirii de către C.N.A.D.N.R. a documentaţiilor de expropriere prevăzute de Legea nr. 198/2004 şi deşi expertiza a stabilit valoarea de circulație a terenurilor în raport şi de acest moment, instanţa nu reţine prin dispozitiv în mod expres acest aspect, ceea ce face ca hotărârea de fond să fie ambiguă.
Reclamanţii au mai susţinut că valoarea corectă a despăgubirilor ce li se cuvin este cea de la data exproprierii de fapt - anii 2008, respectiv 2009, iar nu valoarea de la data efectuării raportului de expertiza - anul 2014, aşa cum a hotărât prima instanță, principiu care se regăseşte consacrat în art. 44 alin. (3) din Constituţia României şi apoi preluat de art. 1 din Legea nr. 33/1994, act normativ cu care se completează atât Legea nr. 198/2004, cât şi Legea nr. 255/2010.
Stabilind că valoarea despăgubirilor este cea de la data întocmirii raportului de expertiză în cauza (anul 2014), tribunalul şi-a contrazis propria dispoziție anterioară adoptată prin încheierea din data de 25 aprilie 2013, când a cerut ca stabilirea valorii de circulaţie a terenurilor expropriate să fie determinată prin raportare la data notării intenției de expropriere în cartea funciară, respectiv decembrie 2008 pentru imobilele cu numere cadastrale E şi C şi iulie 2009 pentru imobilul identificat cu numărul cadastral D.
Reclamanţii au mai criticat valoarea inechitabilă a despăgubirilor stabilite de către instanță prin hotărârea atacată.
Prin apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, s-a criticat hotărârea de primă instanţă, despre care s-a susţinut că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 deoarece în determinarea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor nu s-a ţinut seama de preţul de tranzacţionare obişnuit al altor imobile de acelaşi fel de la data întocmirii raportului de expertiză. Astfel, raportul de expertiza tehnică judiciară omologat de către instanţa de fond a ținut seama doar de doua comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare care se referă la terenuri intravilane, cu destinaţia curţi-construcţii, în condiţiile în care cele 3 terenuri expropriate constituie terenuri situate în extravilanul Voluntari, având regim de teren agricol, aspecte ce reies din extrasele de carte funciară.
Prin urmare, comparabilele selectate de experți, insuficiente prin numărul lor, nu reflectă preturi de tranzacționare de la data exproprierii şi nu se referă la imobile de același fel. Se deduce de aici şi că instanța de fond (ca şi experții) nu au ținut cont de categoria şi destinația terenurilor în litigiu, respectiv extravilan-arabil (astfel cum reiese din extrasele de carte funciară).
Recurentul-pârât a mai cerut să se reţină că instanța de fond a respins cererea reclamanților privitoare la constatarea intervenirii exproprierii de fapt a imobilelor cu nr. cadastral C, E şi D, cu motivaţia că această pretenție nu a fost susținută de niciun mijloc de probă, în timp ce reclamanţii nu au dovedit că au fost lipsiți de atributele dreptului de proprietate ca urmare a unor acte materiale săvârşite de Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA. S-a apreciat că simpla notare în cartea funciară a intenției de expropriere a terenurilor la nivelul anilor 2008-2009 nu echivalează cu o expropriere de fapt, dezlegări regăsite în sentința civilă nr. 1505 din 11 decembrie 2014 a primei instanţe ce nu a fost atacată pe calea apelului.
Prin apelul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a fost criticată hotărârea primei instanţe sub aspectul soluţionării în fond a cererii precizatoare depuse de reclamanţi după momentul primei zile de înfăţişare, susţinându-se că o precizare a cererii iniţiale nu se mai putea realiza la termenul din 25 aprilie 2013 faţă de opoziţia manifestată de pârât la modificarea acţiunii.
Sentinţa este însă netemeinică şi nelegală şi sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirii, susţinându-se că valoarea de 130 euro/m.p., respectiv de 580,17 RON/m.p., cât a acordat tribunalul prin hotărârea sa, apare ca fiind o supraevaluare în raport cu suprafeţele şi locaţia terenurilor în cauză.
Prin decizia civilă nr. 585 din 27 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă ca nefondată excepţia tardivităţii apelului declarat de Ministerul Public, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor exercitat împotriva sentinţei civile nr. 863 din 26 iunie 2014 a Tribunalului Bucureşti, au fost admise apelul pârâtului şi cel al Ministerului Public împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte în sensul stabilirii valorii totale a despăgubirilor cuvenite apelanţilor-reclamanţi ca fiind în sumă de 118.404.euro, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. S-a luat act că reclamanţii şi-au rezervat dreptul la cheltuieli de judecată pe cale separată, dar au fost obligaţi, la solicitarea pârâtului, să-i plătească acestuia cheltuieli de judecată în cuantum de 2300 RON. Prin aceeaşi sentinţă s-a mai admis cererea de majorare a onorariului de expert la suma de 1600 RON, sumă ce urmează a fi suportată în cote egale de apelanţii reclamanţi şi de apelantul-pârât, în beneficiul comisiei de experţi.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere împrejurarea că Ministerul Public a exercitat calea de atac a apelului la o dată anterioară celei la care a avut loc. comunicarea hotărârii tribunalului către acesta, respectiv la 11 septembrie 2015, în raport de data comunicării hotărârii, 30 septembrie 2015, astfel încât a apreciat ca fiind exercitată înăuntrul termenului legal calea de atac.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că au fost criticate de către apelanţi aspecte comune ce ţin de cuantumul despăgubirilor în raport de categoria de teren şi de momentul reţinut ca relevant pentru această evaluare.
Prioritar însă, s-a susţinut de către apelantul Ministerul Public că acţiunea reclamanţilor nu mai putea fi precizată la termenul din 25 aprilie 2013, întrucât nu a fost de acord cu precizarea acţiunii după prima zi de înfăţişare, solicitând respingerea cererii ca rămasă fără obiect, aşa după cum ceruse iniţial şi pârâtul Statul Român. Instanţa de apel a analizat critica, cu toate că prin concluziile orale, acelaşi apelant a declarat că nu mai susţine acest motiv de apel deoarece nici verbal şi nici în scris nu s-a opus precizării acţiunii.
Examinând critica, instanţa de apel a reţinut că la 25 aprilie 2013 reclamanţii au precizat acţiunea în sensul contestării valorii despăgubirilor propuse spre a fi acordate prin deciziile depuse la dosar şi că cel care s-a opus precizării pe considerentul că reclamanţii nu mai erau în termen pentru a putea preciza acţiunea a fost pârâtul Statul Român, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii - C.N.A.D.N.R. SA, în timp ce reprezentantul Ministerului Public a declarat că nu se opune acestei precizări având în vedere data emiterii hotărârilor, respectiv finalul anului 2012. Instanţa a respins excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, având în vedere data emiterii hotărârilor şi data depunerii lor la dosar - 28 februarie 2013, acesta fiind considerat momentul comunicării hotărârilor către reclamanţi.
Întrucât, pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este cea a decăderii, care este de ordine privată, neinvocarea decăderii de către partea interesată în termenul prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ. ("Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond") este de natură a atrage decăderea apelantului din dreptul de a mai formula ulterior (inclusiv prin apel) astfel de critici. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cauză, concluziile reprezentantului Ministerului Public de la termenul din 25 aprilie 2013 au fost în sensul că reclamanţii sunt în termen pentru a preciza acţiunea şi că se impune respingerea excepţiei rămânerii fără obiect a cauzei.
Tot raportat la caracterul sancţiunii decăderii pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ. - sancţiune de ordine privată, termenul protejând exclusiv interesele părţilor litigante - instanţa de apel a constatat că acelaşi motiv nu poate fi analizat nici din perspectiva pârâtului Statul Român (care s-a opus precizării acţiunii la termenul din 25 aprilie 2013) deoarece acesta nu a învestit instanţa cu o atare critică, instanţa fiind ţinută în apel de limitele stabilite de art. 295 C. proc. civ.
În continuare, instanţa de apel a analizat momentul de referinţă în raport de care trebuie stabilită valoarea despăgubirilor.
Întrucât apelanţii-reclamanţi s-au plâns că nu există o menţiune clară în ceea ce priveşte momentul în care a intervenit exproprierea de fapt, criticând faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat clar asupra capetelor 1 şi 2 din cerere, aşa cum acestea au fost structurate prin cererea precizatoare din 17 aprilie 2014, s-a apreciat că acest motiv nu mai subzistă în urma pronunţării sentinţei civile nr. 1505 din 11 decembrie 2014 prin care a fost completat dispozitivul sentinţei iniţiale în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acestei pretenţii.
A fost înlăturată ca neîntemeiată şi critica apelanţilor-reclamanţi care au pretins că, stabilind valoarea despăgubirilor la data întocmirii raportului de expertiză, instanţa de fond şi-ar fi contrazis propria dispoziţie anterioară din încheierea din 25 aprilie 2013, prin care a încuviinţat ca obiectiv al expertizei stabilirea valorii de circulaţie a terenurilor prin raportare la data notării intenţiei de expropriere în cartea funciară. S-a arătat că încheierea de încuviinţare a probelor este, în principiu, o încheiere pregătitoare, iar nu interlocutorie, astfel încât indiferent de probele încuviinţate, soluţia instanţei, fundamentată pe acestea, nu poate fi dedusă numai pe baza administrării unor anumite probe. Mai mult, obiectivele expertizei au fost alternative, potrivit solicitărilor părţilor, permiţând instanţei adoptarea uneia sau alteia dintre soluţii, raportat la momentul relevant pentru evaluarea bunurilor.
Apelanţii-reclamanţi au pretins că prin stabilirea valorii despăgubirilor la data raportului de expertiză, iar nu la data exproprierii în fapt - anii 2008, respectiv 2009, a fost încălcat principiul de bază în materia exproprierii care prevede stabilirea unei drepte şi prealabile despăgubiri, principiu consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituţia României, de art. 1 din Legea nr. 33/1994 la care face trimitere atât Legea nr. 198/2004, cât şi Legea nr. 255/2010, aplicabile în cauză, cu referire la practica CEDO în materie.
Părţile adverse s-au opus acestei critici sub motivul că, în lipsa unui apel împotriva sentinţei nr. 1505/2014 prin care s-a respins ca neîntemeiată solicitarea de constatare a exproprierii de fapt, aceasta a dobândit putere de lucru judecat. Instanţa de apel a admis examinarea criticii în apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 863 din 26 iunie 2014 sub justificarea că reclamanţii au dedus judecăţii în prezentul apel inclusiv critica referitoare la exproprierea de fapt a terenurilor, întrucât au criticat stabilirea despăgubirilor la un moment ulterior anilor 2008/2009, astfel că a considerat că, pentru a răspunde acestor critici, trebuie să verifice inclusiv dacă situaţia apelanţilor-reclamanţi se încadrează în sfera unei exproprieri de fapt realizate la nivelul anilor 2008/2009.
S-a arătat că tribunalul a stabilit corect prin sentinţa nr. 1505/2014 că notarea în cartea funciară a intenţiei de iniţiere a procedurii de expropriere nu echivalează cu o expropriere de fapt deoarece nu lipseşte proprietarul de vreunul dintre atributele dreptului său de proprietate, posesia, folosinţa sau dispoziţia materială. Notarea în cartea funciară are ca efect exclusiv opozabilitatea intenţiei de expropriere faţă de terţe persoane, neavând semnificaţia unei exproprieri de fapt în sensul noţiunilor cu care operează Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudenţa CEDO, reprezintă exproprieri de fapt situaţiile în care dreptul de proprietate cu toate atributele sale dispare, iar nu situaţiile în care deşi dreptul îşi pierde substanţa, el subzistă încă, situație neidentificată în cauză, apelanţii-reclamanţi păstrând integral dreptul de dispoziţie, posesie şi folosinţă asupra terenurilor.
Cauza nemulţumirii reclamanţilor este dată de scăderea valorii imobilelor expropriate între momentul notării în cartea funciară a intenţiei de expropriere şi data la care raportul de expertiză evaluatorie a fost efectuat - 2014, până la care au trecut 6, respectiv 5 ani. Cu referire chiar la diminuarea valorii imobilelor, Curtea a apreciat că aceasta nu este de natură a fi asimilată cu o privare de proprietate în sensul art. 1 alin. (1) teza secundă din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Sporrong et Lönnroth vs. Suedia, par. 63).
În plus, de la notarea în cartea funciară a intenţiei de expropriere, până la emiterea hotărârilor de expropriere (iar nu până la data raportului de expertiză, cum se va vedea în continuare) au trecut 3, respectiv 2 ani. În contextul în care nici nu există o prevedere legală asupra unui termen maxim în care trebuie derulate aceste proceduri, s-a apreciat că perioadele de timp arătate respectă proporţionalitatea pe care o ia în calcul şi instanţa europeană în cauze de acest tip.
Astfel fiind, a fost înlăturată ca nefondată critica apelanţilor-reclamanţi în privinţa datei de referinţă pentru stabilirea despăgubirilor care ar fi trebuit, în opinia lor, să fie data notării în cartea funciară a intenţiei de expropriere (2008/2009), arătându-se însă că nici data reţinută de instanţă ca fiind relevantă (data efectuării raportului de expertiză tehnică judiciară - 2014) nu este corectă, atât din perspectiva proporţionalităţii convenţionale cât şi a celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 380 din 26 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, raportate la sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
S-a concluzionat că momentul relevant pentru stabilirea despăgubirilor nu este nici cel notării în cartea funciară a intenţiei de expropriere şi nici cel al realizării evaluării judiciare prin expertiză, ci momentul emiterii hotărârilor de expropriere când transferul dreptului de proprietate în favoarea expropriatorului operează de drept (aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010), respectiv noiembrie 2011. Astfel, în aceste limite, criticile formulate prin apelurile declarate au fost considerate întemeiate.
Critici divergente au fost formulate de părţi şi în legătură cu categoria de folosinţă a terenului, apelanţii-reclamanţi susţinând că terenurile fac parte din categoria intravilan - curţi, construcţii, în timp ce apelantul-pârât Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. a afirmat că trebuie să se ţină cont de categoria extravilan arabil, opozabilă terţilor potrivit menţiunilor din cartea funciară.
Potrivit menţiunilor din cartea funciară, terenurile supuse exproprierii figurează ca având destinaţia de extravilan-arabil, în timp ce, potrivit menţiunilor din contractele de vânzare-cumpărare nr. X şi Y din 19 iulie 2007, precum şi ale certificatelor de urbanism nr. V şi W din 8 februarie 2008 eliberate de Primăria Voluntari, terenurile au destinaţia intravilan, propuse pentru categoria curţi-construcţii, potrivit HCL nr. 50/2004).
Instanţa de apel a argumentat că nu poate reţine categoria de folosinţă de curţi-construcţii, de vreme ce rezultă că este vorba despre o simplă propunere (intenţie administrativă) de trecere a terenurilor în această categorie, neexistând un act de aprobare a propunerii. Totuşi, s-a considerat că sunt opozabile pârâtului actele prin care se confirmă categoria terenurilor de intravilan, nu în temeiul opozabilităţii generale asigurate de registrele de carte funciară, ci raportat la faptul că expropriatorul cunoştea acest regim juridic, de vreme ce l-a reţinut ca atare în hotărârile de expropriere contestate (existând menţiuni exprese în procesele verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 18 decembrie 2012 şi din 17 octombrie 2012).
S-a mai arătat că la dosar au fost depuse deciziile nr. 1347 din 25 iunie 2008 şi nr. 1348 din 25 iunie 2008 emise de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Ilfov prin care s-a dispus scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor în cauză, cu menţiunea expresă că aceste decizii urmau să fie comunicate şi OCPI - Ilfov, fiind astfel definitiv modificată categoria de folosinţă a terenurilor.
Concluzionând, instanţa de apel a apreciat că stabilirea despăgubirilor trebuie realizată în raport imobile de acelaşi fel cu cele expropriate, respectiv terenuri intravilane arabile.
Şi cuantumul despăgubirilor a fost criticat în toate cele trei apeluri deduse judecăţii. Raportat însă la cele dezlegate anterior şi la proba cu expertiză tehnică judiciară administrată în apel, s-a arătat că este relevantă valoarea stabilită de experţi la nivelul noiembrie 2011 pentru terenuri similare din punctul de vedere al categoriei de folosinţă, respectiv intravilan - curţi, construcţii (menţiune a hotărârii care a fost rectificată ulterior prin încheierea din 19 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că este vorba despre categoria de folosinţă intravilan-arabil).
S-a mai arătat că dispoziţiile art. 5 şi 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010, care fac trimitere, în ceea ce priveşte valoarea despăgubirii determinată de expropriator în faza administrativă, la expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, nu constituie un impediment de plano pentru persoana expropriată, nemulţumită de cuantumul despăgubirii, de a se adresa instanţei pentru a cere stabilirea unei reale despăgubiri pentru terenul expropriat, art. 22 din acelaşi act normativ fiind cel care dă această posibilitate, cu trimitere la norma art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Raportându-se la expertiza întocmită în apel pe bază de comparabile - contracte de vânzare-cumpărare (iar nu simple oferte de vânzare) contemporane emiterii hotărârii de expropriere, instanţa de apel a validat opinia majoritară a experţilor care a determinat un preţ final corectat de 33 euro/m.p., spre deosebire de opinia minoritară care a determinat un preţ final de 34,95 euro/m.p. ca urmare însă a neaplicării, în acest din urmă caz, a corecţiilor necesare pentru inexistenţa drumului de acces (corecţii avute în vedere în opinia majoritară), deşi inexistenţa drumului de acces a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică în specialitatea topografie la solicitarea expresă a celor 3 experţi evaluatori, dovedindu-se că, iniţial, toţi cei trei experţi au apreciat ca relevantă pentru evaluare o atare caracteristică.
Astfel fiind, valoarea despăgubirilor reţinută de instanţa de apel a fost de 62.073 euro pentru suprafaţa de 1881 m.p., nr. cadastral E, 9.999 euro pentru suprafaţa de 303 m.p., nr. cadastral C şi 46.332 euro pentru suprafaţa de 1404 m.p., nr. cadastral D, valori care sunt superioare celor stabilite prin hotărârile nr. 78 din 18 decembrie 2012 (32.706,83 RON), nr. 17 din 17 octombrie 2012 (15.805,69 RON) şi nr. 1 din 17 octombrie 2012 (73.238 RON) şi care nu depăşesc suma solicitată de apelanţii-reclamanţi.
Necunoscându-se suficiente date tehnice despre alte imobile supuse aceleiaşi proceduri de expropriere, s-a arătat că nu ar putea fi avute în vedere drept comparabile ori ca repere valori ale despăgubirilor oferite de expropriator pentru alte imobile afectate de aceeaşi lucrare de utilitate publică în baza H.G. nr. 424/2008 şi situate pe raza aceleiaşi unităţi administrativ teritoriale sau celor stabilite de expropriator prin Proiectul de hotărâre de guvern pentru completarea H.G. nr. 424/2008 sau celor acordate de alte instanţe de judecată.
În ceea ce priveşte prejudiciul suferit de reclamanţi prin impunerea limitelor de siguranţă şi protecţie prevăzute de O.G. nr. 43/1997 şi de poluarea fonică sau de altă natură, s-a arătat de către instanţa de apel, în primul rând, că se opun admiterii pretenţiei apelanţilor-reclamanţi, sub aspect procedural, dispoziţiile art. 292, 294 C. proc. civ., respectiv principiile tantum devolutum quantum iudicatum şi tantum devolutum quantum apellatum.
Cu toate acestea, văzând conţinutul dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 ("despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite"), ca şi faptul că experţii au formulat răspunsuri inclusiv cu privire la chestiunea prejudiciului decurgând din expropriere, instanţa de apel a făcut aprecieri şi cu privire la caracterul neîntemeiat al pretenţiei, reţinând că în raport de dispoziţiile art. 17 din O.U.G. nr. 43/1997, există în sarcina apelanţilor-reclamanţi obligaţia de a nu aduce prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum.
Apelanţii-reclamanţi susţin că prin această interdicţie le este restrânsă folosinţa proprietăţii, ceea ce le cauzează un prejudiciu suplimentar.
În privinţa posibilităţii de împrejmuire sau de realizare a unor plantaţii pe zona de protecţie, interdicţie nu este una absolută, ci condiţionată de neprejudicierea drumului public prin provocarea unor înzăpeziri sau a împiedicării drumului public. În plus, în prezent, nu există astfel de împrejmuiri sau plantaţii pe terenurile supuse exproprierii. Or, posibilitatea viitoare, incertă ca apelanţii-reclamanţi să realizeze astfel de împrejmuiri sau plantaţii care, în plus, să şi producă prejudicii drumului, nu poate să justifice pretenţia lor actuală de a fi despăgubiţi ca măsură conexă dezdăunării pentru exproprierea parţială a terenului proprietatea lor.
În privinţa prejudiciului decurgând din obligaţia de a nu executa construcţii în zona de protecţie (art. 17 din O.U.G. nr. 43/1997), precum şi a prejudiciului decurgând din restrângerea posibilităţii apelanţilor-reclamanţi de a construi pe terenurile rămase în proprietate, instanţa de apel a reţinut, pe lângă argumentul momentului relevant pentru stabilirea despăgubirii (prejudiciul să fie cert) şi faptul că s-a constatat că terenurile expropriate, deşi din categoria intravilan, nu au destinaţia curţi-construcţii, astfel încât pentru acest considerent, iar nu pentru lipsa unui drum de acces, nici acest prejudiciu nu poate fi avut în vedere la stabilirea despăgubirilor.
De altfel, concluziile din opinia majoritară a experţilor au fost în acelaşi sens, al inexistenţei unui asemenea prejudiciu.
Cât priveşte prejudiciul creat de poluarea fonică, noxe, trepidaţii, deversări ape meteorice, deşi a fost calculat în opinia minoritară a expertizei la suma de 11.628 euro, s-a apreciat că estimarea sa este lipsită de orice fundament ştiinţific, în condiţiile în care obiectivul pentru care s-a realizat exproprierea nici nu a fost realizat. În plus, un asemenea prejudiciu nici nu decurge direct din expropriere, având, de asemenea, caracter incert. Este adevărat că se poate constata pe baza unei prezumţii simple că traficul intens care va exista va produce poluare, însă această prezumţie este concurentă cu aceea că administratorul drumului va lua măsuri pentru ca această poluare să nu depăşească limitele maxime admise.
Cererea de majorare a onorariului de expertiză, în condiţiile art. 213 alin. (2) C. proc. civ., a fost apreciată ca parţial întemeiată raportat la volumul de muncă, la complexitatea expertizei şi la demersurile tehnice necesare pentru realizarea acesteia, motiv pentru care au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi şi apelantul-pârât la plata sumei de 800 RON fiecare în beneficiul comisiei de experţi.
Împotriva acestei decizii, astfel cum a fost ea rectificată prin încheierea din 19 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., susţinându-se că soluţia sa a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004, a art. 22 alin. (1) al Legii nr. 255/2010, a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, precum şi a art. 44 alin. (3) din Constituţia României.
Pornind de la considerentul instanţei de apel, care a identificat drept cauză a nemulţumirii reclamanţilor scăderea valorii imobilelor expropriate între momentul notării în cartea funciară a intenţiei Statului Român de expropriere şi data efectuării raportului de expertiză evaluatorie (2014), recurenţii-reclamanţi au criticat admiterea de către instanţa de apel a posibilităţii statului de a tărăgăna procedura de expropriere, dată fiind lipsa unei prevederi legale care să reglementeze termenul maxim în care procedurile de expropriere ar trebui efectuate.
Recurenţii-reclamanţi au criticat circumstanţele în care a avut loc. exproprierea, arătând că, deşi terenurile nu au ieşit de drept din proprietatea lor, au fost totuşi indisponibilizate în propriile mâini în vederea unei exproprieri ulterioare, situaţie care corespunde unei interdicţii legale de construire pe terenurile respective.
Recurenţii-reclamanţi consideră că problema de drept a cauzei presupune lămurirea a două aspecte, respectiv dacă notarea intenţiei de expropriere în cartea funciară constituie o expropriere de fapt şi dacă data la care trebuie să se raporteze instanţa pentru evaluare, este data exproprierii de fapt sau data exproprierii de drept.
Susţin că soluţia dată acestei probleme de către cele două instanţe este inacceptabilă din punct de vedere juridic deoarece caracterul drept ori just al despăgubirii pe care trebuie să o primească cel ce a fost forţat să cedeze proprietatea sa (art. 481 C. civ. şi art. 44 alin. (3) din Constituţia României) este inseparabil de caracterul său prealabil.
Ingerinţa adusă dreptului de proprietate nu constă doar în preluarea efectivă a bunului, ci în orice acţiune care limitează oricare din prerogativele dreptului de proprietate, chiar dacă acesta nu este transmis de iure. Potrivit recurenţilor, prin notarea intenţiei de expropriere în cartea funciară prerogativele dreptului de proprietate cunosc o restrângere severă, făcând în acest sens trimitere la dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.
Despăgubirea nu poate fi dreaptă dacă nu este şi prealabilă, ceea ce ar presupune ca însuşi actul plăţii să fie prealabil, iar nu doar activitatea de evaluare, situaţie despre care susţin că nu se regăseşte în cazul lor.
Printr-o a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., s-a criticat soluţia ca fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480-481 C. civ. (1865) precum şi ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, coroborat cu art. 20 alin. (3) din Constituţia României, dar şi ca fiind dată fără precizarea motivelor pe care se sprijină.
Subsumat acestei critici, s-a susţinut că pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, prin C.N.A.D.N.R., aplică o procedura de expropriere ce a lăsat deliberat în suspensie notarea intenţiei de expropriere în cartea funciară, notare ce a produs efecte economice negative dar şi efecte juridice restrictive ale dreptului lor de proprietate. Practica rezidă, în opinia recurenţilor, în a se fragmenta hotărârea de guvern prin care se consolidează voinţa de expropriere, deşi, ca act de administrare ce declanşează procedura evaluării de către comisia locală, acesta ar trebui emis pentru întreaga lucrare publică pentru care se face exproprierea, cu atât mai mult cu cât documentaţiile tehnice şi financiare sunt deja finalizate.
Deşi notările în cartea funciară au fost făcute în anii 2008-2009, iar datele notei de fundamentare a hotărârii de guvern erau finalizate, în anul 2008 s-a emis hotărârea de guvern numai pentru unele terenuri, iar pentru altele - între care şi imobilele recurenților-reclamanți - abia în anul 2012, timp în care valoarea terenurilor în zonă s-a prăbuşit. Despăgubirea justă şi prealabilă impunea ca ea să fie calculată la data dării spre publicitate (prin inscripţionare efectivă) a intenţiei de expropriere.
Ignorând această dată, pârâtul şi instanţa de apel au comis o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană reţinând în jurisprudenţa sa că are loc. o încălcare a dreptului de proprietate şi prin prelungirea nejustificată a procedurii de expropriere, așa cum s-a întâmplat în speţa, recurenţii făcând trimitere la cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei. De aceea pretind ca evaluarea bunului care are loc. în faţa instanţei trebuie să aibă în vedere, pentru a asigura o despăgubire justă, data prealabilă exproprierii şi nu o dată ce rezulta din birocratismul, delăsarea ori abuzul autorităţii expropriatoare.
Constant, CEDO interpretează violarea oricărui drept fundamental, inclusiv a dreptului recunoscut prin art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1, prin prisma principiului proporționalității între restrângerea unui drept şi interesul social care o justifica, iar în materia exproprierii consideră ca acest criteriu, al proporționalității, vizează atât aspectul de amploare cât şi aspectul de durată a restrângerii, inclusiv durata dintre iniţierea exproprierii şi despăgubire. Sunt evocate, în acest sens, cazurile Scordino contra Italiei, Riccardi Pizzati contra Italiei, Musci contra Italiei, Giuseppe Mostacciuolo contra Italiei, s.a.
Recurenţii reclamă practica instituţiilor Statului Român de a eşalona şi întârzia nejustificat procedurile de expropriere, preconstituind prin scurgerea inutila şi disproporţionată a timpului motive de subevaluare a bunurilor expropriate faţa de valoarea prealabilă a acestora, motiv pentru care, atât la judecarea fondului cât şi în apel, au pretins ca evaluarea să fie făcută raportat la momentul exproprierii de fapt, care este momentul notarii intenţiei de expropriere în cartea funciară.
Nu se poate admite opinia instanţei de apel relativă la respectarea proporționalității la care face referire Curtea Europeană a Drepturilor Omului, chiar şi dacă s-ar reduce durata procedurii de expropriere la 3 ani de zile, perioada fiind prea lungă şi suficientă pentru a duce la prăbuşirea preturilor terenurilor în zona afectată de coridorul de expropriere.
În plus, instanţa de apel concluzionează asupra respectării așa-zisei proporționalități, dar fără a argumenta în vreun fel concluzia şi fără a-şi motiva opinia, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
- Soluţia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 17 ale O.G. nr. 43/1997 şi ale art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, invocându-se incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, dar şi a celui prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece soluţia dată conţine dispoziţii contradictorii.
În primul rând, recurenţii-reclamanţi au criticat faptul că instanţa de apel face abstracţie integral de prevederile art. 26 alin. (1) ale Legii nr. 33/1994, potrivit căruia despăgubirea datorată persoanelor expropriate este alcătuită din valoarea reală a terenului şi valoarea prejudiciului adus persoanelor expropriate sau altor persoane îndreptățite.
De asemenea, au criticat instanţa de apel sub motivul că aceasta pleacă de la o interpretare eronată a prevederilor art. 17 din O.G. nr. 43/1997, articol prin care legiuitorul român a introdus zonele de protecţie ale drumurilor şi obligaţiile corelative determinate de existenţa acestor zone, susţinând că limitele de protecţie restrâng folosinţa proprietăţii lor, ceea ce le cauzează un prejudiciu cert, efectiv, real şi contemporan, limitele de protecţie fiind instituite efectiv de la momentul exproprierii.
Nu este vorba nici de un prejudiciu viitor şi incert şi nici de un prejudiciu ce se poate calcula doar dacă pe terenuri ar exista plantaţii sau construcţii, recurenţii afirmând că au intenţia de a realiza un complex imobiliar, folosinţa terenurilor fiind afectată deoarece acestea nu mai pot fi utilizate în scopul pentru care sunt destinate.
Critică argumentaţia contradictorie folosită de instanţa de apel atunci când afirmă lipsa unui prejudiciu decurgând din obligaţia de a nu executa construcţii în zona de protecţie şi lipsa prejudiciului decurgând din restrângerea posibilităţii de a construi pe terenurile rămase în proprietate, deoarece reţine că, deşi terenurile sunt situate în intravilan, nu au categoria de folosinţa curţi construcţii.
Argumentaţie este eronată, potrivit recurenţilor, întrucât tot Curtea reţine prin motivele de la punctele 5.4 şi 5.5 faptul că este relevantă valoarea despăgubirii determinată de experţi la nivelul anului 2011, terenuri similare din punctul de vedere al categoriei de folosinţa, respectiv "intravilan-curţi construcţii".
Cu toate acestea, când procedează la calculul despăgubirilor, utilizează calculul pentru valoarea de 33 euro/m.p. - stabilită de punctul de vedere majoritar pentru categoria de folosinţa - intravilan - arabil, iar nu pentru valoarea de 34 euro/m.p. - stabilită de punctul de vedere majoritar pentru categoria de folosinţă curţi-construcţii.
De asemenea, reţine acest aspect eronat al categoriei de folosinţă arabil şi în motivarea lipsei prejudiciului adus prin instituirea limitei de protecţie.
În ceea ce priveşte prejudiciul rezultat de poluarea fonică, noxe, trepidări, deversări ape meteorice, critică înlăturarea despăgubirii pentru acest tip de prejudiciu ca fiind lipsită de fundament ştiinţific şi lipsită de o legătură directă cu activitatea de expropriere.
Susţin că, dimpotrivă, prejudiciul creat de poluare fonică, noxe, trepidării, deversări ape meteorice este un prejudiciu cert, contemporan, fiind un rezultat direct al exproprierii terenurilor în scopul construirii autostrăzii Bucureşti - Braşov.
Potrivit informaţiilor de pe site-ul C.N.A.D.N.R., hărţile de zgomot vizează integral sau parţial peste 50 de drumuri.
Intimatul-pârât a depus la dosar concluzii scrise la data de 16 ianuarie 2018 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, expunând argumentele pentru care nu poate fi primită susţinerea recurenţilor relativă la intervenirea unei exproprieri de fapt şi arătând, în legătură cu cel de-al treilea motiv de recurs, că instanţa de apel a pronunţat o încheiere de îndreptare eroare materială prin care a remediat pretinsele contraziceri ori argumentări contradictorii regăsite în hotărârea atacată, legate de categoria de folosinţă a terenului, încheiere ce nu a fost atacată de către recurenţi.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecăţii critici care sunt nefondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Subsumat punctelor 1) şi 2) din memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au criticat, în esenţă, determinarea valorii despăgubirii cuvenită lor în schimbul celor trei suprafeţe de teren ce le-au fost expropriate, la un alt moment decât cel pe care l-au propus, respectiv cel al notării în cartea funciară a intenţiei intimatului-pârât Statul Român, de expropriere a terenurilor.
Recurenţii-reclamanţi au pretins ca acest moment să fie decembrie 2008, respectiv iulie 2009, corespunzător datelor la care a fost notată în cartea funciară intenţia Statului Român de expropriere a suprafețelor de 303 m.p., 1404 m.p. şi, respectiv 1881 m.p., acuzând prelungirea nejustificată a procedurii de expropriere care a făcut ca abia în anul 2012 să fie emise hotărârile de stabilire a despăgubirilor propuse de expropriator. Aceştia susţin că întrucât, indiscutabil, în anii scurşi valoarea terenurilor în zonă s-a prăbuşit, ei au suferit o pierdere suplimentară care ar fi trebuit să se reflecte în despăgubirea acordată, ceea ce ar fi presupus, în mod necesar, ca evaluarea să fie realizată raportat la momentul exproprierii de fapt (care corespunde, în opinia lor, momentului notării intenţiei de expropriere în cartea funciară).
Cu referire la aceste critici, Înalta Curte reţine că prin "cererea precizatoare" (în realitate, de modificare a cererii iniţiale) depusă în faţa primei instanţe la 24 februarie 2014, reclamanţii au cerut să se constate intervenirea exproprierii de fapt a terenurilor ce le aparţin, ca urmare a întocmirii de către C.N.A.D.N.R. a documentaţiilor de expropriere, în luna decembrie 2008 pentru terenurile de 303 m.p. şi, respectiv, 1881 m.p. şi în luna iulie 2009 pentru terenul de 1400 m.p., toate situate în intravilanul Oraşului Voluntari, şi să fie obligat pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor de 1.435.200 euro, determinate în raport de data exproprierii de fapt.
În motivarea cererii, reclamanţii au justificat teza exproprierii de fapt prin aceea că, deşi formal au fost proprietari din punct de vedere juridic ai celor trei terenuri, urmare a întocmirii de către pârât a documentaţiilor de expropriere şi a avizării acestora de către OCPI Ilfov, au pierdut toate atributele dreptului de proprietate în favoarea statului. De asemenea, reclamanţii au acuzat ingerinţa adusă dreptului lor de proprietate la sfârşitul anului 2008, respectiv în anul 2009, urmată de acordarea unor despăgubiri, la o valoare derizorie, abia în anul 2012.
Teza exproprierii de fapt pe care reclamanţii au susţinut-o în cauză a fost şi cea care a determinat ca, atât în primă instanţă, dar şi în faza judecăţii de apel, evaluarea despăgubirilor cerută comisiei de experţi să se realizeze şi prin raportare la momentul decembrie 2008, iulie 2009, identificat de reclamanţi ca fiind cel al exproprierii în fapt a terenurilor.
Prima instanţă a soluţionat acţiunea dedusă judecăţii, pronunţând sentinţa civilă nr. 863 din 26 iunie 2014 prin care a obligat pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. să plătească reclamanţilor despăgubiri pentru terenurile expropriate în cuantum total de 2.181.676 RON, determinate în raport de momentul evaluării (data raportului de expertiză, respectiv anul 2014), omiţând a statua asupra capetelor de cerere privitoare la constatarea exproprierii de fapt.
Acest lucru s-a întâmplat abia prin sentinţa civilă nr. 1505 din 11 decembrie 2014 a Tribunalului Bucureşti, de soluţionare a cererii reclamanţilor de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 863 din 26 iunie 2014, prin care însă au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea exproprierii de fapt, sentinţă care a rămas neatacată până în prezent.
Sub acest aspect, se reţine că în calea de atac a apelului, alături de Ministerul Public, toate părţile litigante au supus controlului judiciar exclusiv sentinţa civilă nr. 863 din 26 iunie 2014, adică aceea prin care prima instanţă a soluţionat cauza din punct de vedere al normelor incidente unei exproprieri în drept, fără ca vreuna dintre acestea - şi, în special, reclamanţii - să supună controlului judiciar în calea de atac a apelului şi dezlegările tribunalului date în privinţa tezei acestora ce a susţinut primele două capete ale cererii precizatoare, privitoare la intervenirea unei exproprieri în fapt ce ar fi corespuns momentului notării în cartea funciară a intenţiei Statului Român, de expropriere parţială a terenurilor aparţinând reclamanţilor.
Sub acest aspect, este de menţionat că la data pronunţării sentinţei civile nr. 863 din 26 iunie 2014 erau în vigoare dispoziţiile art. 2812 şi 2812a ale C. proc. civ., potrivit cărora "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cererii conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri (…)".
Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, prin hotărâre separată, supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat completarea, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2813 C. proc. civ., iar în acord cu dispoziţiile art. 2812a, îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281-2812.
Se reţine că, ulterior soluţionării cauzei în primă instanţă prin sentinţa civilă nr. 863 din 26 iunie 2014, recurenţii-reclamanţi au uzat de procedura completării hotărârii, reglementată de dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., nu însă şi de cea reglementată de dispozițiile art. 2813 din acelaşi Cod, prin exercitarea căii de atac împotriva hotărârii date în completarea celei dintâi sentinţe a tribunalului, faţă de soluţia dată capetelor de cerere iniţial omise de la soluţionare.
Este adevărat că în mod nepermis şi cu înfrângerea regulilor ce guvernează procesul civil, mai sus redate, prin apelul îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 863 din 26 iunie 2014, reclamanţii au criticat deopotrivă atât nepronunţarea tribunalului asupra cererilor de constatare a exproprierii în fapt, cât şi neevaluarea despăgubirilor cuvenite lor prin raportare la momentul intervenirii exproprierii de fapt, respectiv decembrie 2008 şi iulie 2009, reluând argumentele care au fundamentat teza lor susţinută prin cererea precizatoare.
Este adevărat şi că, tot în mod nepermis şi cu nesocotirea aceloraşi reguli care guvernează procesul civil, instanţa de apel, deşi confruntată cu opoziţia celorlalți apelanţi care au semnalat absenţa unui apel împotriva sentinţei civile nr. 1505/2014 a Tribunalului, a exercitat, totuşi, controlul judiciar asupra acestei hotărâri judecătoreşti, devoluând chestiunea exproprierii de fapt în absenţa unei legale învestiri (pe calea unui apel care să fie îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 1505/2014) şi la o dată la care hotărârea supusă controlului în acest fel, irevocabilă fiind, se opunea tuturor părţilor cu puterea lucrului judecat.
Critica reclamanţilor privitoare la stabilirea despăgubirilor la un moment ulterior anilor 2008/2009 - care nu era una absolut incompatibilă cu dezlegările date de prima instanţă prin sentinţa atacată, nr. 863 din 26 iunie 2014 - putea fi, cel mult, examinată de instanţa de apel sub aspectul temeiniciei sale în raport cu normele legale ce guvernează exproprierea în drept ce fusese soluţionată de tribunal prin această primă hotărâre a sa, dar nicidecum nu putea autoriza Curtea de apel să exercite un control judiciar şi asupra sentinţei civile nr. 1505/2014, ce soluţionase pretenţiile reclamanţilor legate de teza exproprierii de fapt, în lipsa unei învestiri din partea acestora pe calea unui apel îndreptat împotriva celei de-a doua hotărâri, după cum s-a întâmplat în realitate.
În sfârşit, procedeul nelegal al instanţei de apel - rămas fără consecinţe practice concrete doar din coincidenţa identităţii de statuări asupra chestiunii exproprierii de fapt - nu poate deschide calea reclamanţilor, în etapa ulterioară a recursului, de a aduce din nou critici acestui element al cauzei dezlegat între părţi în mod definitiv şi irevocabil, necontestat, prin sentinţa civilă nr. 1505/2014 a Tribunalului Bucureşti.
În alte cuvinte, Înalta Curte reţine că se opune examinării pe fond a acestor prime critici din recursul reclamanţilor - aşa cum se opunea şi la data examinării de către instanţa de apel a aceloraşi critici privitoare la nereţinerea tezei exproprierii de fapt - puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1505/2014 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, hotărâre care a înlăturat pretenţiile reclamanţilor pe acest aspect şi care a statuat că în cauză nu se regăseşte ipoteza unei exproprieri în fapt, după cum pretinseseră aceştia. Pentru aceste motive nu vor fi supuse examinării nici criticile de recurs pe această temă întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nici acelea prin care s-a criticat o nemotivare a deciziei atacate decurgând din neargumentarea punctului de vedere al instanţei de apel care a reţinut că o durată a procedurii de expropriere de 3 ani, respectiv 2 ani de zile (regăsită în cauză), în contextul inexistenţei unui termen legal care să statueze asupra duratei derulării acestei proceduri, respectă cerinţa proporţionalităţii invocată în jurisprudenţa CEDO. Precum s-a arătat, aceste considerente, deşi răspund unor critici din apelul reclamanţilor, au fost exprimate cu nesocotirea cadrului legal de învestire al instanţei în apel, în absenţa unei căi de atac îndreptate împotriva hotărârii de primă instanţă care soluţiona problema de drept criticată de reclamanţi.
Relativ la necesitatea caracterului prealabil al despăgubirii acordată de expropriator, Înalta Curte apreciază că această cerinţă, deşi a fost negată de recurenţii-reclamanţi, a fost respectată şi asigurată şi în cazul lor, reţinându-se că transferul dreptului de proprietate al statului asupra terenurilor expropriate a operat după prealabila consemnare a despăgubirilor oferite de expropriator prin hotărârile contestate, într-un cont deschis pe numele proprietarilor.
Împrejurarea că valoarea despăgubirilor acordate s-a dovedit, în urma inițierii actualului litigiu, a fi alta decât cea oferită şi consemnată la dispoziţia expropriaţilor în faza administrativă a exproprierii, nu demonstrează nesocotirea caracterului prealabil al despăgubirii, după cum fără temei au pretins recurenţii.
Cea de-a treia critică din recurs a vizat modul de soluţionare a componentei prejudiciului, ca parte a despăgubirii solicitată de reclamanţi, şi a cărui acordare a fost refuzată de instanţa de apel, în primul rând pentru argumente procedurale legate de absenţa învestirii sale cu critici pe acest aspect, iar în al doilea rând pentru argumente de fond, deduse din categoria de folosinţă a terenului (intravilan arabil) ori din lipsa caracterului cert al prejudiciului pretins.
Şi această critică este nefondată deoarece argumentele de ordin procedural reţinute de instanţa de apel ca opunându-se, în primul rând, încuviinţării acestei pretenţii a reclamanţilor, nu pot fi în mod pertinent combătute prin indicarea conţinutului art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, pretins a fi fost ignorat în soluţionarea cauzei de curtea de apel .
Pentru recunoaşterea unei astfel de pretenţii trebuie să existe, înainte de toate, un cadru procedural determinat prin existenţa unui capăt de cerere cu un atare conţinut, ceea ce lipseşte atât cererii iniţiale a reclamanţilor, dar şi cererii lor precizatoare. Aşa cum corect a semnalat instanţa de apel, lipsesc în legătură cu această pretenţie inclusiv critici de apel împotriva hotărârii de primă instanţă (justificat, dat fiind cadrul procesual în faţa tribunalului), care acordase reclamanţilor despăgubiri, în limitele solicitării din cererea de chemare în judecată astfel cum a fost ea precizată, determinate la data întocmirii raportului de expertiză (anul 2014), exclusiv pentru privarea lor de proprietatea celor trei suprafeţe de teren în litigiu, reclamanţii solicitând ca în urma judecăţii de apel să le fie acordate despăgubirile stabilite prin răspunsul la primul obiectiv al expertizei administrată de tribunal.
O solicitare a reclamanţilor în legătură cu un pretins prejudiciu cauzat restului proprietăţii lor prin măsura exproprierii se regăseşte formulată doar în faţa instanţei de apel, la termenul de încuviinţare de probe - 10 noiembrie 2015 - când, prin apărătorul lor, aceştia au pretins ca la efectuarea expertizei comisia de experţi să determine şi existenţa sa, date fiind limitele de siguranţă şi protecţie pe care sunt obligaţi să le menţină prin dispoziţiile O.U.G. nr. 43/1997.
Absenţa cadrului legal de învestire a instanţelor judecătoreşti cu o pretenţie de reparare a prejudiciului decurgând din expropriere nu poate fi acoperită prin invocarea aplicării dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 deoarece norma de drept în cauză este menită să creeze cadrul general de soluţionare a pretenţiilor celor supuşi măsurii exproprierii, reglementând la modul general drepturile ce pot fi recunoscute unor astfel de persoane, în raport de situaţia concretă a fiecăruia.
A valida punctul de vedere al reclamanţilor, potrivit cărora simpla reţinere a incidenţei normei legale a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 investea instanţa şi cu judecarea pretenţiei de reparare a prejudiciului decurgând din expropriere, presupune a generaliza aplicarea normei în toate cazurile şi indiferent de situaţie, ceea ce este eronat deoarece nu în toate împrejurările măsura exproprierii cauzează şi un prejudiciu colateral lipsirii forţate de proprietate.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a refuzat repararea prejudiciului pretins a fi fost cauzat reclamanţilor prin expropriere, justificat de reţinerea argumentelor de ordin procedural care se opuneau la aceasta, neputându-se considera, pe acest temei, că pricina ar fi fost soluţionată cu ignorarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.
Nefondat critică recurenţii şi existenţa unei motivări contradictorii a instanţei de apel atunci când, pentru argumente de fond, reţine caracterul nefondat al aceleiaşi pretenţii (prejudiciul din expropriere) în considerarea categoriei de folosinţă a terenurilor - intravilan, arabil - faţă de invocarea de către reclamanţi a unui prejudiciu decurgând din obligaţia de a nu construi în zona de protecţie şi din restrângerea posibilităţii lor de a construi pe terenurile rămase.
Sub acest aspect se reţine că la punctul 5.4 al motivării hotărârii curţii de apel se regăsesc analizate criticile comune, dar contrare, susţinute de reclamanţi şi de pârât în apel, în privinţa categoriei de folosinţă a terenurilor expropriate, Curtea concluzionând la finalul analizei sale că acestea aparţin categoriei intravilan arabil.
Contrar susţinerilor orale făcute în faţa instanţei de recurs prin apărătorul lor, recurenţii-reclamanţi nu au contestat în recurs această dezlegare a instanţei de apel.
Atunci când pretind existenţa unei motivări contradictorii a hotărârii atacate, recurenţii-reclamanţi doar afirmă categoria de folosinţă a terenurilor ca fiind intravilan curţi construcţii - deşi aceasta tocmai ce fusese înlăturată motivat prin hotărârea instanţei de apel - şi speculează eroarea materială din considerentele deciziei atacate, regăsită la punctul 5.5.1 în legătură cu acelaşi element al categoriei de folosinţă, evocat (din eroare) ca fiind intravilan curţi construcţii pe baza analizei de la punctul 5.4 al considerentelor, dar prin care se concluzionase, cum s-a arătat, că aceasta este intravilan arabil.
Înalta Curte mai reţine că prin încheierea din 19 septembrie 2017, instanţa de apel a admis cererea de îndreptare a erorii materiale regăsită în considerentele deciziei civile nr. 585 din 27 iunie 2017, formulată de Ministerul public, şi a stabilit că la pagina 40, punctul 5.5.1 al considerentelor acesteia, categoria de folosinţă este intravilan arabil, iar nu intravilan curţi construcţii, cum s-a menţionat din eroare.
Prin urmare, de vreme ce argumentat a concluzionat asupra categoriei de folosinţă de intravilan arabil a terenurilor supuse exproprierii, în mod justificat instanţa de apel a determinat cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanţilor în raport de valoarea de 33 euro/m.p. stabilită prin punctul de vedere majoritar al expertizei chiar pentru această categorie de folosinţă, iar nu în raport de valoarea de 34 euro/m.p. (valoare stabilită prin acelaşi punct de vedere majoritar, pentru categoria de folosinţă intravilan curţi construcţii), după cum speculativ şi nefondat s-a criticat.
Se constată, deci, că reclamanţii au criticat doar o aparentă motivare contradictorie a instanţei de apel, critică ce este în mod evident nefondată în substanţa sa, dar care a devenit şi lipsită de suport în urma îndreptării erorii materiale pe calea procedurală arătară.
Date fiind considerentele expuse anterior, relative la lipsa unei legale învestiri a instanţelor cu soluţionarea unei cereri a reclamanţilor de acordare a prejudiciului decurgând din expropriere, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluţia instanţei de apel ce a înlăturat, cu această primă argumentare, pretenţiile lor pe acest aspect, şi reţine că acelaşi impediment de ordin procedural se opune examinării pe fond şi a criticii recurenţilor legat de neacordarea prejudiciului pentru poluarea fonică, noxe, trepidaţii, deversări ape meteorice.
În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 585 din 27 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2018.