Asupra cererii de recurs, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Braşov, secţia civilă, la data de 25 octombrie 2013, reclamantul Judeţul Ialomiţa, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a solicitat instanţei:
1. să se constate intervenită rezilierea de drept a Contractului de concesiune din 25 noiembrie 2009 începând cu data de 1 iulie 2013;
2. să fie obligată pârâta la eliberarea terenului în suprafaţă de 1459,16 ha, situat în extravilanul comuna Ialomiţa şi a terenului în suprafaţă de 233,33 ha, situat în extravilanul comuna Giurgeni.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat:
1. să se constate rezilierea Contractului de concesiune din 25 noiembrie 2009, ca urmare a neîndeplinirii culpabile de către reclamantă a obligaţiilor contractuale;
2. obligarea reclamantei-pârât reconvenţional la plata unor despăgubiri în cuantum de 2.064.331,2 RON.
Prin Nota de şedinţă depusă la termenul de judecată din data de 11 februarie 2014 s-a arătat că suma de 2.064.331,2 RON solicitată cu titlu de despăgubiri reprezintă contravaloarea redevenţelor achitate de către societate pentru lunile noiembrie şi decembrie 2011 şi respectiv pentru anul 2012.
La termenul de judecată din data de 24 septembrie 2014, pârâta a depus cerere de mărire a câtimii pretenţiilor la suma de 3.893.973 RON reprezentând contravaloarea despăgubirilor datorate, respectiv redevenţele, taxele şi impozitele achitate în baza contractului de concesiune.
Însă, sub acest aspect, prin Încheierea din 18 februarie 2015, instanţa a luat act de declaraţia pârâtei, prin avocat, de renunţare la petitul privind majorarea câtimii pretenţiilor, întrucât aceasta nu a timbrat-o corespunzător.
Prin Sentinţa civilă nr. 2.822 din 10 martie 2014 s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Braşov, secţia civilă, şi s-a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Braşov.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 21 martie 2014 sub Dosar nr. x/62/2014 şi prin Sentinţa civilă nr. 669/C din 5 noiembrie 2014 s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Judeţul Ialomiţa în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL şi, în consecinţă, s-a constatat intervenită rezilierea de drept a Contractului de concesiune din 25 noiembrie 2009 începând cu data de 1 iulie 2013 şi a obligat pârâta la eliberarea terenului în suprafaţă de 1459,16 ha, situat în extravilanul comunei Gura Ialomiţei, şi a terenului în suprafaţă de 233,33 ha situat în extravilanul comunei Giurgeni - sola 10, aflate în proprietatea Judeţului Ialomiţa.
S-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale formulată de pârâta SC A. SRL în contradictoriu cu reclamantul Judeţul Ialomiţa.
Cererea reconvenţională disjunsă s-a înregistrat sub Dosar nr. x/62/2014.
Prin Sentinţa civilă nr. 265 din 4 martie 2015, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta SC A. SRL, în contradictoriu cu Judeţul Ialomiţa. În cuprinsul sentinţei, instanţa a reţinut că pârâta a renunţat la judecarea petitului 1 din cererea reconvenţională.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC A. SRL, soluţionat prin Decizia civilă nr. 1.600/Ap din 14 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, în sensul respingerii cererii de repunere în termen formulată de SC A. SRL şi a respingerii ca fiind tardiv formulat apelul declarat. Totodată, s-a respins cererea intimatului Judeţul Ialomiţa de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că Sentinţa civilă nr. 265 din 4 martie 2013 a Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost comunicată cu respectarea dispoziţiilor legale, la data de 5 iunie 2015 la sediul B., acesta fiind domiciliul ales indicat de reclamantă, neexistând nicio menţiune în dosar cu privire la schimbarea domiciliului care trebuia adusă la cunoştinţa instanţei sub sancţiunea neluării în seamă.
Totodată, s-a mai reţinut că, în speţă, nu există motive justificative pentru repunerea pârâtei termenul de apel, în sensul prevăzut de art. 186 C. proc. civ., iar faptul că apelul nu a fost exercitat de către un avocat reprezentant al părţii nu constituie un motiv de repunere în termenul de declarare a apelului. În consecinţă, s-a apreciat că sentinţa apelată a fost comunicată cu respectarea dispoziţiilor procedurale în materie.
În plus, instanţa de apel a constatat că, din precizările depuse de pârâtă la data de 18 noiembrie 2015, în Dosarul nr. x/62/2014 al Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, faptul că avocatul care a depus aceste precizări avea mandat de reprezentare pentru Dosarul nr. x/62/2014, şi nu pentru Dosarul nr. x/62/2014 este lipsit de relevanţă, avocatul fiind reprezentantul convenţional al reclamantei.
Mai mult decât atât, s-a reţinut că sentinţa apelată a fost depusă în Dosarul nr. x/62/2014 la termenul din 30 martie 2016 de către Judeţul Ialomiţa, fiind totodată înmânată o copie şi reprezentantului convenţional al reclamantei.
În consecinţă, s-a apreciat că susţinerea apelantei în sensul că nu a intrat în posesia acesteia decât la data de 1 septembrie 2016, odată cu fotocopierea Dosarului nr. x/62/2014, nu are relevanţă, în speţă interesând momentul la care partea a luat la cunoştinţă despre existenţa Sentinţei nr. 265 din 4 martie 2013, care este cel mai devreme la 5 iunie 2015 şi cel mai târziu 18 noiembrie 2015 şi putea în 15 zile de la încetarea împiedicării să declare apel.
În acest context, instanţa de apel a reţinut că termenul de apel curge de la comunicarea sentinţei care s-a realizat corect la domiciliul ales de reclamantă, deci de la 5 iunie 2015, apelul înregistrat la 3 octombrie 2016 împotriva acestei sentinţe fiind astfel tardiv.
Tot sub acest aspect s-a mai reţinut că, şi în ipoteza luării la cunoştinţă a sentinţei apelate cel mai târziu la 18 noiembrie 2015, apelul înregistrat la 3 octombrie 2016 împotriva acestei sentinţe este tardiv.
Prin Încheierea din 9 noiembrie 2016 Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a amânat pronunţarea deciziei la data de 14 noiembrie 2016. Totodată, în practicaua încheierii, instanţa a respins cererea de prorogare a pronunţării cu prioritate asupra cererii de suspendare, apreciind că este primordială legală sesizare, respectiv pronunţarea asupra excepţiei tardivităţii.
La data de 9 decembrie 2016 pârâta SC A. SRL a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 1.600/Ap din 14 noiembrie 2016 şi a Încheierii din 9 noiembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.
În cuprinsul recursului, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei şi încheierii atacate, având în vedere că raportat la motivele de suspendare, apel şi de repunere în termenul de apel, invocate de către societatea pârâtă, Încheierea din 14 noiembrie 2016 şi hotărârea pronunţată în apel nu cuprind motivele pe care se sprijină, conţinând motive străine de natura cauzei şi, de asemenea, au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
Recurenta-pârâtă a motivat recursul, în sensul că în mod eronat instanţa a luat act de o falsă cerere de renunţare a sa la cererea reconvenţională privind rezilierea contractului şi a disjuns această cerere cu privire la despăgubiri, formându-se Dosarul nr. x/62/2014.
De asemenea, s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a respins cererea de suspendare a Dosarului nr. x/62/2014, care în opinia sa se afla în strânsă legătură cu Dosarul nr. x/62/2014, din cadrul căruia a fost disjuns primul dosar. În acest sens, s-a mai arătat că cererea reconvenţională, având ca obiect stabilirea culpei Consiliului Judeţean are o influenţă directă atât asupra legitimităţii acţiunii formulate de către Consiliul Judeţean, cât şi asupra legitimităţii cererii pârâtei pentru acordarea despăgubirilor, ca urmare a conduitei culpabile a Consiliului Judeţean.
Din această perspectivă, s-a mai susţinut că cererea de despăgubiri fiind accesorie cererii de constatare a rezoluţiunii contractului, temeinicia acesteia va fi stabilită în funcţie de respingerea sau admiterea cererilor de recurs şi apel din cauza ce formează obiectul Dosarului nr. x/62/2014 prin care s-a constatat renunţarea societăţii SC A. SRL la judecarea cererii privind rezoluţiunea contractului şi admiterea cererii Consiliului Judeţean pentru rezilierea contractului din culpa societăţii reclamante.
Cu privire la respingerea cererii de repunere în termenul de apel, recurenta-pârâtă a învederat că termenul pentru formularea cererii de repunere în termenul de apel a început sa curgă de la 1 septembrie 2016, respectiv data când societatea a luat cunoştinţa efectiv de conţinutul sentinţei atacate. În plus, recurenta a susţinut că a formulat cerere de apel şi cerere de repunere în termenul de apel la data de 3 octombrie 2016, cu respectarea termenului de 30 de zile de la momentul la care a luat cunoştinţă de conţinutul sentinţei atacate cu apel, fiind astfel respectat art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) C. proc. civ.
Totodată, s-a mai arătat că societatea recurentă a avut angajaţi tot timpul avocaţi pentru apărarea şi conservarea drepturilor sale legitime, transmiţându-le datele şi informaţiile necesare, însă aceştia nu şi-au îndeplinit îndatoririle legale, decăderea societăţii din dreptul de a formula apel fiind, în opinia sa, o sancţiune drastică şi neîntemeiată, societatea SC A. SRL efectuând demersurile pe care le putea realiza în limita experienţei şi cunoştinţelor juridice deţinute.
Însă, cu toate acestea, s-a susţinut că avocatul angajat de societatea pârâtă pentru a-i reprezenta interesele începând cu data de 12 mai 2014 nu a adus la cunoştinţa societăţii pârâte dispoziţiile instanţei cu privire la obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru pentru cererea reconvenţională, nu a formulat cerere de reexaminare a acesteia, a depus o cerere falsă de renunţare la judecată, a omis să informeze societatea asupra pierderii dreptului de exercitare a profesiei şi asupra necesităţii angajării unui alt avocat, nu a formulat apel împotriva hotărârii primite la data de 13 ianuarie 2015 şi nu şi-a asigurat substituirea de către alt avocat în conformitate cu dispoziţiile art. 54 din Statutul profesiei de avocat. Totodată, acesta a omis să solicite instanţei schimbarea sediului procesual, astfel încât să se poată evita transmiterea actelor de procedură la sediul fostului apărător ales SCA B.
Arată recurenta că doamna avocat angajată să asigure reprezentarea în cadrul Dosarului nr. x/62/2014 nu a comunicat societăţii pârâte că ar fi primit hotărârea atacată cu apel şi nici nu a formulat apel împotriva acesteia în temeiul dispoziţiilor art. 87 din C. proc. civ. pentru a evita decăderea societăţii din dreptul de a formula apel, lucru care a condus la neîndeplinirea actelor de procedură din motive obiective şi independente de voinţa societăţii, avocaţii angajaţi acţionând împotriva legii şi împotriva intereselor societăţii.
Mai mult decât atât, s-a arătat că societatea recurentă a aflat pentru prima dată despre neatacarea hotărârii pronunţate de către Tribunalul Braşov pe fondul cauzei abia la data de 1 septembrie 2016 cu ocazia cercetării Dosarului nr. x/62/2014*, iar de restul actelor de procedură din prezenta cauză la data de 15 septembrie 2016, când i-au fost eliberate fotocopii ale înscrisurile aflate la dosar.
Raportat la aceste motive, societatea recurentă apreciază că se află în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 186 C. proc. civ., respectiv întârzierea depunerii cererii de apel s-a datorat unor motive temeinic justificate.
Referitor la aprecierea instanţei de apel potrivit căreia societatea reclamantă avea cunoştinţă despre sentinţele nr. 669/C din 5 noiembrie 2014 şi nr. 265/C din 4 martie 2016 din data de 18 noiembrie 2015 şi respectiv 30 martie 2016, s-a arătat că societatea nu a contestat acest lucru, ci faptul că nu avea cunoştinţă de împrejurarea că avocatul său nu a promovat apel împotriva acestor hotărâri.
În consecinţă, s-a solicitat casarea hotărârii de respingere a cererii de repunere în termenul de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare, atât sub aspectul cererii de repunere în termenul de apel, cât şi sub aspectul subsecvent al respingerii cererii de apel ca tardivă.
La data de 7 februarie 2017, intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Ialomiţa a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat instanţei să constate faptul că recursul nu poate fi primit, să-l respingă ca atare şi să menţină hotărârea atacată ca fiind legală şi temeinică. În acest sens au fost invocate dispoziţiile art. 95 pct. 1, art. 96 pct. 2 C. proc. civ., raportate la art. 483 alin. (21) teza finală acelaşi cod, precum şi art. 12 alin. (2) C. proc. civ., susţinându-se că litigiul dintre Judeţul Ialomiţa şi SC A. SRL a fost soluţionat în mod definitiv prin Sentinţa civilă nr. 265/C din 4 martie 2015 şi Decizia nr. 1.600/Ap din 14 noiembrie 2016.
La data de 15 februarie 2017, pârâta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a învederat că prezentul dosar are ca obiect cererea sa reconvenţională în valoare de 5.477.289,45 RON, fiind o cerere evaluabilă în bani, care depăşeşte valoarea prag pentru exercitarea căii extraordinare de atac a recursului, stabilită de art. 483 C. proc. civ., având în vedere şi că hotărârea atacată cu recurs este pronunţată în apel, motiv pentru care a apreciat că recursul este admisibil în principiu.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.
Prin Încheierea din camera de consiliu din 2 mai 2017 a fost încuviinţat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
La data de 19 mai 2017, intimatul-reclamant a depus la dosar punct de vedere asupra raportului prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil.
Prin Încheierea din 26 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, motivat de faptul că valoarea litigiului depăşeşte pragul de 1.000.000 RON prevăzut de art. XVIII din Legea nr. 2/2013. Prin aceiaşi încheiere s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen de judecată la data de 21 noiembrie 2017.
Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept incidente, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:
Recurenta-pârâtă SC A. SRL a susţinut că hotărârea pronunţata în apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conţinând motive străine de natura cauzei, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi, de asemenea, că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În raport cu criticile formulate, Înalta Curtea apreciază că motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.
Casarea unei hotărâri pentru motivele prevăzute de aceste dispoziţii legale poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura de natura cauzei.
Analizând recursul, Înalta Curte reţine că recurenta a atacat atât Decizia nr. 1.600/Ap din 14 noiembrie 2016, cât şi Încheierea din 9 noiembrie 2016, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.
În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva Încheierii din 9 noiembrie 2016, se constată că recurenta a formulat critici invocând faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu prioritate asupra cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea Dosarului nr. x/62/2014, din care a fost disjunsă cererea reconvenţională.
Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că, prin Încheierea din 9 noiembrie 2016, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în practicaua încheierii, a respins cererea de prorogare a pronunţării cu prioritate asupra cererii de suspendare, apreciind că este primordială legala sesizare, respectiv pronunţarea asupra excepţiei tardivităţii.
În acest context, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, instanţa de apel, în mod corect, nu s-a pronunţat cu prioritate asupra cererii de suspendare, ci a apreciat în mod just că mai întâi trebuie să verifice dacă a fost legal învestită cu soluţionarea unui apel formulat în termen şi după ce această chestiune era dezlegată, urma, în funcţie de concluzie, să analizeze şi cererea de suspendare.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. care prevăd că instanţa trebuie să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor care fac inutilă administrarea de probe sau, după caz, cercetarea în fond a cauzei, iar în cazul în care sunt invocate simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc.
În consecinţă, în mod corect, instanţa de apel s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiei tardivităţii, întrucât nerespectarea termenului imperativ de declarare a căii de atac determină, ca efect al decăderii, pierderea dreptului nevalorificat în termenul legal. Or, prin constatarea decăderii este exclusă realizarea controlului judiciar a celorlalte aspecte invocate.
În raport cu argumentele evocate, Înalta Curte va respinge criticile recurentei cu privire la motivul de recurs formulat împotriva Încheierii din 9 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
În continuare, criticile invocate de recurenta-pârâtă vizează soluţia de respingere a cererii de repunere în termen şi a apelului ca fiind tardiv formulat.
Sub acest aspect, s-a susţinut că neexercitarea apelului în termen a fost cauzată de motive temeinice, independente de voinţa şi culpa societăţii recurente. În conformitate cu prevederile art. 186 C. proc. civ., cererile de apel şi repunere în termenul de apel fiind formulate la data de 3 octombrie 2016, cu respectarea termenului de 30 de zile de la momentul luării la cunoştinţă de conţinutul sentinţei apelate.
Pe de altă parte, s-a mai susţinut că avocaţii angajaţi de societate au acţionat împotriva intereselor societăţii recurente.
În acest sens, s-a învederat că recurenta SC A. SRL a retras mandatul acordat către SCA B. anterior comunicării hotărârii, însă societatea de avocatură nu a solicitat schimbarea sediului procesual ales, astfel încât societatea recurentă nu a cunoscut conţinutul sentinţei apelate, neputând astfel promova apel până la data de 1 septembrie 2016.
Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că nu există motive temeinic justificate, în sensul art. 186 C. proc. civ., pentru repunerea pârâtei SC A. SRL în termenul de apel.
Dispoziţiile art. 186 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. prevăd că (1) "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.
(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedura în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac".
În acest context, Înalta Curte apreciază că motivele temeinic justificate, care exclud orice culpă a părţii care nu a săvârşit în termen actul de procedură, trebuie să fie apreciate prin raportare la situaţia concretă a speţei.
Astfel, ipoteza comunicării sentinţei apelate apărătorului părţii, despre care se pretinde că nu ar mai fi avut împuternicire să o reprezinte, nu se încadrează în dispoziţiile art. 186 C. proc. civ. şi nu constituie prin ea însăşi un motiv temeinic justificat, de natură a împiedica partea să declare apelul în termen legal, în condiţiile în care partea nu a indicat o schimbare de domiciliu/sediu, nu a precizat că ar fi denunţat contractul de asistenţă juridică şi nu a solicitat expres comunicarea actelor de procedură, inclusiv a hotărârii, la altă adresă.
În consecinţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că Sentinţa civilă nr. 265 din 4 martie 2013 a Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost comunicată la sediul ales indicat de SC A. SRL, în lipsa unei cereri de la dosar cu privire la schimbarea locului de comunicare a actelor de procedură. Astfel, recurenta avea obligaţia de a aduce la cunoştinţă instanţei orice schimbare de domiciliu/sediu, sub sancţiunea neluării în seamă.
Art. 172 C. proc. civ. prevede că "dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoştinţeze instanţa, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoştinţare, procedura de citare pentru aceeaşi instanţă este valabil îndeplinită la vechiul loc. de citare".
Întrucât "comunicarea" actelor de procedură se face tot la locul citării, noua adresă va fi folosită şi în acest scop.
În consecinţă, dacă partea nu a comunicat instanţei adresa noului sediu/domiciliu, este aplicabilă sancţiunea neluării în seamă a schimbării domiciliului, ceea ce face ca actul procedural al instanţei, prin care hotărârea a fost comunicată la sediul ales indicat, să fie legal îndeplinit.
Având în vedere argumentele arătate, în mod just, instanţa de apel a reţinut că termenul de apel a început să curgă de la data comunicării Sentinţei nr. 265 din 2 martie 2013 a Tribunalului Braşov la sediul ales de SC A. SRL, la avocat, respectiv la data de 5 iunie 2015, apelul fiind înregistrat la data de 3 octombrie 2016, deci cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, deşi s-au invocat greşit dispoziţiile art. 93 şi 98 C. proc. civ., în speţă fiind incidente prevederile legale anterior menţionate, în mod corect, s-a respins apelul apelantei ca fiind tardiv formulat, instanţa de apel prezentând argumentele care susţin soluţia pronunţată.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1.600/Ap din 14 noiembrie 2016 şi a Încheierii din 9 noiembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2017.
Procesat de GGC - N