Deliberând asupra apelului penal de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 185/F din data de 9 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 292 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii (fapta din data de 05 mai 2010).
În baza art. 292 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii (fapta din data de 03 aprilie 2013).
În baza art. 33 lit. a) C. pen. din 1968 şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1968 s-au contopit cele două pedepse, în final, aplicând inculpatului A., pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.
În baza art. 71 C. pen. din 1968 s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. din 1968 pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 81 C. pen. din 1968 s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 82 C. pen. din 1968.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1968, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, s-a suspendat şi executarea pedepsei accesorii.
S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. din 1968.
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-au desfiinţat parţial declaraţiile tehnoredactate şi semnate olograf de către inculpatul A. din datele de 05 mai 2010 şi 03 aprilie 2013, respectiv menţiunea "şi nu am colaborat cu acestea".
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. x/P/2015 din 25 iulie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 16 august 2016, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals în declaraţii, prevăzute de art. 292 C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1968 şi art. 5 alin. (1) C. pen.
În fapt, prin actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut, în esenţă, că, în calitate de procuror, inculpatul A. a participat la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 06 iulie 2010, fiind admis pentru funcţia de prim-procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, ocazie cu care a dat o declaraţie tehnoredactată şi semnată olograf, în data de 5 mai 2010, având următorul cuprins:
"Subsemnatul A., prim-procuror adjunct delegat al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte (...), declar pe proprie răspundere şi sub sancţiunile prevăzute de art. 292 C. pen., că nu am făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nu am colaborat cu acestea.
Prezenta declaraţie o dau şi o semnez în conformitate cu dispoziţiile art. 48, alin. (10) şi (11), raportate la prevederile art. 49, alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor."
S-a arătat faptul că inculpatul A. a dat această declaraţie conform obligaţiei prevăzute de art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi că, prin Hotărârea nr. 300 din data de 8 iulie 2010, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori, luând act de rezultatele obţinute la concursul pentru numirea în funcţie de conducere organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 06 iulie 2010, în temeiul art. 40 lit. b) din Legea nr. 317/2014 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a hotărât numirea inculpatului A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, în funcţia de prim-procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 15 iulie 2010.
Tot în sarcina inculpatului A. s-a reţinut că a participat la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, fiind admis pentru funcţia de prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, ocazie cu care a dat o declaraţie tehnoredactată şi semnată olograf, în data de 3 aprilie 2013, având următorul cuprins:
"Subsemnatul A., prim-procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte (...), declar pe proprie răspundere şi sub sancţiunile prevăzute de art. 292 C. pen. că nu am făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nu am colaborat cu acestea.
Prezenta declaraţie o dau şi semnez în conformitate cu dispoziţiile art. 48, alin. 10 şi 11 raportate la prevederile art. 49, alin. (11) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor".
Inculpatul A. a dat această declaraţie conform obligaţiei prevăzute de art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Prin Hotărârea nr. 285 din data de 27 iunie 2013, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori, luând act de rezultatele obţinute la concursul pentru numirea în funcţie de conducere organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 40 lit. b) din Legea nr. 317/2014 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a hotărât numirea inculpatul A., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, în funcţia de prim - procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 15 iulie 2013.
S-a mai arătat prin rechizitoriu faptul că s-a întocmit de către Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii - Direcţia Investigaţii nota de constatare nr. DI/I/1021 din 7 mai 2012 şi, în baza art. 2 lit. b), art. 3 lit. l), art. 8 lit. a) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, art. 30, art. 31 alin. (2), art. 35 alin. (5) lit. a) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al C.N.SAS., adoptat prin Hotărârea nr. 2/2008 şi art. 112 C. proc. civ., s-a formulat acţiune în contencios administrativ în contradictoriu cu pârâtul A., solicitând instanţei să se constate că acesta a avut calitatea de colaborator al Securităţii.
Reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a arătat în motivarea acţiunii că notele furnizate Securităţii de pârâtul A. permit reţinea calităţii de colaborator al Securităţii, astfel cum este aceasta definită de prevederile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
Pârâtul A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii reclamantului ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
- "(...) că nu a avut apartenenţă şi nu a colaborat cu Securitatea în perioada 1986 - 1987, cum se reţine în Nota de Constatare emisă de Direcţia de Investigaţii din cadrul C.N.SAS. nr. D/I/1021 din 7 mai 2012, în temeiul art. 3 lit. l) din O.U.G. nr. 24/2008";
- "(...) că nu a întocmit şi semnat olograf cu numele real Angajamentul din 21 martie 1986, prin care să preia numele conspirativ "B.", contestând atât semnătura, cât şi scrisul;
- "(...) că nu a întocmit şi semnat notele informative de la filele 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 din mapa anexă, cuprinzând materialele informative furnizate de "B." (nume conspirativ) şi nici alte note informative;
- "(...) că toate materialele informative cuprind exprimări generale: ex. "unele comentarii negative la adresa conducerii superioare de partid şi de stat", fără să se precizeze în ce au constat comentariile, pentru a se verifica veridicitatea sau "căuta să explice superioritatea tehnică, economică a sistemului capitalist."
În cauză, a fost administrată proba cu înscrisuri şi expertiza grafică, în raportul de expertiză criminalistică nr. 207 din data de 17 iunie 2013, întocmit de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti din cadrul Ministerului Justiţiei, concluzionându-se că "notele informative aflate la filele 2 - 7 în mapa anexă R 214708, vol. 2 şi angajamentul aflat la fila 2 în Dosarul personal R 214708, vol. 1, au fost scrise şi semnate literal de A.".
Prin Sentinţa civilă nr. 3058 din data de 14 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantului Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, aşa cum a fost formulată şi, în consecinţă, a constatat că pârâtul A. a avut calitatea de colaborator al Securităţii, în accepţiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
Recursul declarat de pârâtul A. împotriva Sentinţei nr. 3058 din data de 14 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 873 din data de 26 februarie 2015.
În rechizitoriu, s-a reţinut că, în drept, fapta inculpatului A., care, la data de 5 mai 2010, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinţei juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 06 iulie 2010, pentru ocuparea funcţiei de prim - procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte) că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, depunând declaraţia la Consiliul Superior al Magistraturii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii fals în declaraţii, prev. de art. 292 C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.
S-a mai reţinut că fapta inculpatului A. care, la data de 3 aprilie 2013, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinţei juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, pentru ocuparea funcţiei de prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa), că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, depunând declaraţia la Consiliul Superior al Magistraturii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii fals în declaraţii, prev. de art. 292 C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.
În faza camerei preliminare, inculpatul A. a formulat cereri şi excepţii, care au fost respinse prin încheierea din data de 04 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2016/a1, prin care s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi prin care s-a dispus începerea judecăţii cauzei.
Încheierea mai sus indicată a fost contestată de inculpat, contestaţia fiind respinsă prin încheierea nr. 15 din 10 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2016/a1, de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin Sentinţa penală nr. 15/F din data de 31 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2/2016, s-a dispus următoarele:
"În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 292 C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 292 C. pen. din anul 1968, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., desfiinţează, în parte, declaraţia tehnoredactată şi semnată olograf de A., la data de 5 mai 2010, în sensul înlăturării, din cuprinsul acesteia, a menţiunii "nu am colaborat cu acestea".
În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., desfiinţează, în parte, declaraţia tehnoredactată şi semnată olograf de A. la data de 3 aprilie 2013, în sensul înlăturării, din cuprinsul acesteia, a menţiunii "nu am colaborat cu acestea".
La termenul de judecată din data de 20 ianuarie 2016, inculpatul A. a declarat că solicită ca, în baza art. 374 alin. (4) C. proc. pen., judecata să aibă loc. numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor pe care le-a depus la termenul menţionat.
Curtea a încuviinţat ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) C. proc. pen., procedând apoi la ascultarea inculpatului şi primirea înscrisurilor depuse de acesta, în apărare, respectiv Hotărârea nr. 449 din 15 septembrie 2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, caracterizarea nr. 8252/VI/1/2016 emisa de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, caracterizarea nr. 662/VI/1/2016 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pătârlagele, fişa de evaluare a activităţii profesionale a procurorului A., deciziile nr. 51/2008 şi nr. 308 din 28 martie 2012 ale Curţii Constituţionale.
Analizând materialul probator administrat în ambele faze procesuale, s-a apreciat că faptele inculpatului A. din datele de 05 mai 2010 şi 03 aprilie 2013 nu sunt prevăzute de legea penală, reprezentând o componentă a litigiului de contencios administrativ dintre acesta şi reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 3058 din 14 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2/2012.
Astfel, s-a arătat că, pentru ca declaraţiile date de A. la 05 mai 2010 şi 3 aprilie 2013 să realizeze elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 292 C. pen. din 1969, ar fi fost necesar ca, la acele date, să se fi stabilit deja, cu certitudine, că acesta a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, în accepţiunea dată acestei noţiuni de dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, or, în cauză, până la data de 26 februarie 2015, când a fost soluţionat definitiv Dosarul nr. x/2/2012, respectiva împrejurare era una nesigură, discutabilă, supusă unei contestaţii judiciare.
În acest sens, făcând referire la prevederile art. 8 lit. a), art. 11 şi art. 12 din O.U.G. nr. 24/2008, precum şi la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 31 ianuarie 2008, judecătorul fondului a precizat că stabilirea, în mod neechivoc şi cu putere de adevăr, a colaborării unei persoane cu serviciile de informaţii înainte de 1990, în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. b) din acelaşi act normativ, reprezintă sarcina exclusivă a instanţei de contencios administrativ, prevăzută expres de ordonanţa menţionată, neputând fi considerată o obligaţie a vreunui subiect de drept, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 C. pen. din 1969 privind falsul în declaraţii.
Ca argument suplimentar în susţinerea acestei opinii a fost invocată şi jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti şi a instanţei supreme în materia acţiunilor promovate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, existând un număr mare de hotărâri judecătoreşti prin care cele două instanţe au respins acţiunile promovate de reclamant pentru constatarea calităţii unor persoane de colaboratori ai serviciilor de informaţii înainte de 1990, în accepţiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, situaţie în care s-a apreciat că pregătirea juridică a inculpatului A. este irelevantă pentru soluţionarea conflictului, pretins penal, dedus judecăţii în prezenta cauză.
În plus, pornind de la faptul că Parchetul a indicat ca probe esenţiale în acuzare Sentinţa nr. 3058 din 14 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti şi Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, date ulterior faptelor pentru care A. a fost trimis în judecată, judecătorul fondului a considerat că, înainte de pronunţarea acestor hotărâri de către instanţa de contencios administrativ, nici Ministerul Public şi nici inculpatul nu erau legal abilitaţi să califice activitatea anterioară anilor 1990 ca fiind una de colaborare cu serviciile de informaţii, în sensul dat acestei noţiuni de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
Ca atare, s-a apreciat că faptele reţinute în sarcina acuzatului prin rechizitoriu nu sunt prevăzute de legea penală, cele două declaraţii făcute de acesta (din 05 mai 2010 şi 3 aprilie 2013) fiind anterioare datei de 26 februarie 2015, când s-a pronunţat, în recurs, instanţa supremă, singura entitate abilitată prin dispoziţiile normative să stabilească, cu valoare de adevăr şi într-o procedură prevăzută de lege, îndeplinirea cerinţelor reglementate de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
Pornind de la aceleaşi argumente, s-a reţinut că nici sub aspectul laturii subiective nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzute de art. 292 C. pen. din 1968, atâta timp cât la datele de 05 mai 2010 şi 03 aprilie 2013, inculpatul A. nu avea cum să ştie că faptul colaborării cu serviciile de informaţii înainte de 1990 se circumscrie dispoziţiilor anterior menţionate, singura entitate care avea competenţa legală sa analizeze acest aspect fiind instanţa de judecată. Astfel, la acele momente, lui A. nu i se putea cere decât să cântărească colaborarea sa cu serviciile de informaţii anterior anului 1990 prin prisma opticii şi argumentelor personale şi nicidecum sub sancţiunea prevăzută de art. 292 C. pen. din 1968 privind falsul în declaraţii, sens în care judecătorul fondului a făcut din nou trimitere la cele statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 31 ianuarie 2008.
Sub acelaşi aspect, s-a mai arătat că inculpatul şi-a exercitat cu bună-credinţă dreptul la apărare garantat de lege pe parcursul soluţionării dosarului de contencios administrativ nr. x/2/2012, formulând întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea acţiunii reclamantului C.N.SAS. şi a prezentat argumentele pentru care a apreciat că acţiunea intentată de acesta este neîntemeiată, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
Relevantă a fost considerată, totodată, şi Hotărârea nr. 449/2015 a Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a constatat faptul că nu există indicii cu privire la neîndeplinirea condiţiei de bună reputaţie de către procurorul A., reţinându-se buna sa credinţă întrucât, la momentul soluţionării definitive a Dosarului nr. x/2/2012, prin Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, acesta şi-a înaintat, de îndată, demisia din funcţia de conducere.
În plus, în susţinerea nevinovăţiei inculpatului A., au fost exemplificate acele situaţii în care, deşi se dispune trimiterea în judecată a unor persoane pentru săvârşirea anumitor infracţiuni, ulterior, acestea sunt achitate, în mod definitiv, de instanţe, ceea ce nu înseamnă că procurorul semnatar al actului de sesizare răspunde pentru fals intelectual sau abuz în serviciu, în condiţiile în care, în cuprinsul rechizitoriului, a expus propria sa interpretare a probelor şi dispoziţiilor legale, trăgând concluzia necesităţii trimiterii în judecată. Până la soluţionarea conflictului de drept, printr-o hotărâre definitivă, acuzarea şi apărarea îşi expun argumentele în faţa instanţei, fără a însemna că se implică într-o activitate infracţională de fals sau abuz. Astfel, într-o situaţie similară a fost şi inculpatul A. care, la datele de 05 mai 2010 şi 03 aprilie 2013, a arătat, în cuprinsul înscrisurilor sub semnătură privată trimise C.S.M., că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, fapt în care a crezut şi pe care 1-a arătat şi ulterior, în mod constant, în fata instanţei de contencios administrativ, până la pronunţarea Deciziei nr. 873/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la faptul că inculpatul A. s-a prevalat de dispoziţiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., prima instanţă a apreciat că acesta nu o împiedică să adopte o soluţie de achitare, atâta timp cât textul de lege face referire la recunoaşterea de către acuzat a faptelor reţinute în sarcina sa, iar nu a infracţiunii, noţiune cu semnificaţie fundamental diferită, definită de legiuitor în art. 15 C. pen. Or, în cauză, inculpatul a recunoscut faptele imputate prin actul de sesizare, motiv pentru care Curtea a procedat la judecată în baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi a înscrisurilor depuse la primul termen, în condiţiile în care A. nu era obligat, potrivit art. 374 alin. (4) C. proc. pen., să recunoască şi împrejurarea ca acestea ar reprezenta infracţiuni şi că ar fi fost comise cu vinovăţia cerută de norma de incriminare. De altfel, s-a arătat că nici dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. nu impun instanţei să reţină aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de inculpat şi nici să pronunţe o hotărâre de condamnare.
Pentru toate aceste considerente, instanţa de fond a constatat că faptele pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată nu corespund întocmai tiparului sau modelului existent în norma de incriminare şi, deci, nu sunt prevăzute de legea penală, iar mijloacele de probă administrate nu au dovedit cu caracter de certitudine latura subiectivă a infracţiunii (intenţia).
Totodată, având în vedere că, în prezent, faţă de conţinutul Deciziei nr. 873 din 26 februarie 2015 a instanţei supreme, declaraţiile semnate de A. la 05 mai 2010 şi 03 aprilie 2013, depuse la Consiliul Superior al Magistraturii, apar ca necorespunzătoare realităţii, judecătorul fondului a apreciat că este necesară înlăturarea lor din circuitul civil, motiv pentru care, în temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus desfiinţarea parţială a acestora, în sensul înlăturării, din cuprinsul lor, a menţiunii "nu am colaborat cu acestea".
Împotriva sentinţei penale anterior menţionate, în termenul prevăzut de lege, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2/2016, la data de 10 martie 2017.
Prin Decizia penală nr. 246/A din data de 30 iunie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2/2016, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 15/F din data de 31 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul A., fiind desfiinţată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, că inculpatul A. nu a recunoscut faptele, aşa cum au fost expuse prin actul de sesizare a instanţei, având în vedere că a contestat, în declaraţia dată la termenul din data de 20 ianuarie 2017, că angajamentul încheiat înainte de 1990 cu fosta Securitate ar putea fi calificat ca fiind "poliţie politică", întrucât informaţiile furnizate "erau utile apărării unor interese de natură economică", deşi, prin rechizitoriu, ceea ce i se impută a fost declararea necorespunzătoare adevărului, cu ocazia înscrierii la concursurile pentru ocuparea unor funcţii de conducere la nivelul unor unităţi de parchet, în perioadele aprilie - iulie 2010 şi martie - iunie 2013, a faptului că nu a colaborat cu serviciile de informaţii anterior anului 1990. Nu în ultimul rând, inculpatul s-a apărat cu faptul că nu a putut să realizeze, la momentul depunerii declaraţiilor ce fac obiectul acuzaţiei, în ce măsură colaborarea cu Securitatea putea să se circumscrie noţiunii de poliţie politică, cu atât mai mult cu cât "singurul organism abilitat să verifice îndeplinirea celor două condiţii prevăzute în lege" este Curtea de Apel Bucureşti, prin Secţia de contencios administrativ.
Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, în mod greşit, judecătorul fondului a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., deşi inculpatul A. nu a recunoscut integral şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu, cu consecinţa admiterii cererii formulate în acest de sens de acuzat.
În acest context, s-a arătat că, pentru a fi urmată procedura abreviată, apare ca fiind obligatoriu ca inculpatul să manifeste un comportament procesual pe deplin sincer, nepermiţându-i-se să recunoască parţial sau nuanţat faptele ce i-au fost imputate, în vederea diminuării sau absolvirii sale de răspundere penală. Chiar dacă legea permite ca, în această procedură, să se poată pună în discuţie o recalificare juridică a faptelor, este interzisă modificarea împrejurărilor factuale cu ocazia ascultării în condiţiile art. 375 alin. (1) C. proc. pen., motiv pentru care orice atitudine a inculpatului de a tăgădui, fie şi numai în parte, elemente de natură obiectivă sau subiectivă este incompatibilă cu desfăşurarea judecăţii în procedura simplificată a recunoaşterii de vinovăţie, cu consecinţa respingerii unei asemenea cereri fundamentate pe dispoziţiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen.
În consecinţă, Înalta Curte a reţinut că, pe lângă faptul că inculpatul A. nu a recunoscut activitatea infracţională, aşa cum a fost descrisă prin rechizitoriu, acesta, prin apărările formulate, a urmărit să obţină o soluţie de achitare pentru lipsa elementelor de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii sub aspectul laturii subiective, împrejurare care reprezintă, în realitate, o modificare a bazei factuale din actul de sesizare a instanţei, operaţiune ce nu este permisă în procedura simplificată, întrucât forma de vinovăţie cerută de lege pentru ca un anumit comportament să intre în sfera ilicitului penal întregeşte circumstanţele care caracterizează faptele ce i-au fost imputate.
Astfel, prima instanţă a procedat, în mod eronat, când a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 374 alin. (4) C. proc. pen., având în vedere că inculpatul a adoptat o poziţie nuanţată cu privire la acuzaţiile ce i-au fost aduse, sens în care a încercat să găsească atât o justificare pentru activitatea de colaborare cu organele Securităţii, cât şi o explicaţie pentru acţiunile sale de la momentul înscrierii la cele două concursuri de promovare în funcţii de conducere, precum şi că, o dată admisă cererea de judecare în procedură simplificată, legea nu-i mai permitea să dispună, pe fondul cauzei, o soluţie de achitare pentru lipsa intenţiei şi a laturii obiective.
Într-o atare situaţie, existând o contradicţie între măsura de realizare a judecăţii în procedura simplificată a recunoaşterii de vinovăţie, ce s-a fundamentat doar pe probele administrate la urmărire penală şi pe înscrisurile noi depuse de inculpat la instanţă, şi modul în care a fost dezlegat raportul juridic de drept penal substanţial, prin pronunţarea unei hotărâri de achitare pentru lipsa elementelor de tipicitate, inclusiv a intenţiei, sub aspectul infracţiunilor de fals în declaraţii, s-a arătat că singura soluţie ce se impune a fi dată de instanţa supremă este aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare, având în vedere că, în raport cu atitudinea procesuală a inculpatului, trebuia efectuată cercetarea judecătorească, conform proceduri comune, care implica administrarea de probe atât în acuzare, cât şi în apărare, cu consecinţa rezolvării acţiunii penale în una din modalităţile prevăzute de art. 396 C. proc. pen.
S-a reţinut că o interpretare contrară ar echivala cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat atât de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în art. 6 parag. 1, cât şi de legislaţia naţională în art. 8 C. proc. pen., dar şi a principiilor aflării adevărului şi a dublului grad de jurisdicţie în materie penală, garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, întrucât, în eventualitatea pronunţării unei soluţii de condamnare, pentru prima dată, direct în apel, ca urmare a rejudecării fondului cauzei şi administrării de probe potrivit procedurii de drept comun, s-ar ajunge la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului A., precum şi la eludarea dispoziţiilor legale şi convenţionale privind dublul grad de jurisdicţie.
Urmare a Deciziei nr. 246/A din data de 30 iunie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2/2016, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, dosarul fiind reînregistrat sub nr. x/2/2016* la data de 11 iulie 2017.
La termenul de judecată din data de 06 octombrie 2017, fiind întrebat, în conformitate cu dispoziţiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., inculpatul A. a învederat instanţei împrejurarea că nu doreşte parcurgerea procedurii simplificate, ci solicită soluţionarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.
De asemenea, a arătat că nu doreşte să dea o declaraţie în faţa instanţei de judecată şi nici nu solicită administrarea de probe în al doilea ciclu procesual, solicitând să fie reţinute înscrisurile ataşate la dosarul cauzei până la acest moment.
Analizând actele şi lucrările dosarului Curtea a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În calitate de procuror, inculpatul A. a participat la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 06 iulie 2010, fiind admis pentru funcţia de prim-procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, ocazie cu care a dat o declaraţie tehnoredactată şi semnată olograf, în data de 5 mai 2010, având următorul cuprins:
"Subsemnatul A., prim-procuror adjunct delegat al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte (...), declar pe proprie răspundere şi sub sancţiunile prevăzute de art. 292 C. pen., că nu am făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nu am colaborat cu acestea.
Prezenta declaraţie o dau şi o semnez în conformitate cu dispoziţiile art. 48, alin. (10) şi (11), raportate la prevederile art. 49, alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor."
Inculpatul A. a dat această declaraţie conform obligaţiei prevăzute de art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Prin Hotărârea nr. 300 din data de 8 iulie 2010, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, luând act de rezultatele obţinute la concursul pentru numirea în funcţie de conducere organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 06 iulie 2010, în temeiul art. 40 lit. b) din Legea nr. 317/2014 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a hotărât numirea inculpatului A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, în funcţia de prim-procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 15 iulie 2010.
De asemenea, inculpatul A. a participat la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, fiind admis pentru funcţia de prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, ocazie cu care a dat o declaraţie tehnoredactată şi semnată olograf, în data de 3 aprilie 2013, având următorul cuprins:
"Subsemnatul A., prim-procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte (...), declar pe proprie răspundere şi sub sancţiunile prevăzute de art. 292 C. pen. că nu am făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nu am colaborat cu acestea.
Prezenta declaraţie o dau şi semnez în conformitate cu dispoziţiile art. 48, alin. 10 şi 11 raportate la prevederile art. 49, alin. (11) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor".
Inculpatul A. a dat această declaraţie conform obligaţiei prevăzute de art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Prin Hotărârea nr. 285 din data de 27 iunie 2013, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori, luând act de rezultatele obţinute la concursul pentru numirea în funcţie de conducere organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, în temeiul dispoziţiilor art. 40 lit. b) din Legea nr. 317/2014 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a hotărât numirea inculpatului A., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, în funcţia de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 15 iulie 2013.
Ca urmare a notei de constatare nr. DI/I/1021 din 07 mai 2012 a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii - Direcţia Investigaţii şi, în baza art. 2 lit. b), art. 3 lit. l), art. 8 lit. a) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, art. 30, art. 31 alin. (2), art. 35 alin. (5) lit. a) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al C.N.SAS., adoptat prin Hotărârea nr. 2/2008, s-a formulat acţiune în contencios administrativ în contradictoriu cu pârâtul A., solicitând instanţei să se constate că acesta a avut calitatea de colaborator al Securităţii.
Prin Sentinţa civilă nr. 3058 din 14 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantului Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, aşa cum a fost formulată şi, în consecinţă, a constatat că pârâtul A. a avut calitatea de colaborator al Securităţii, în accepţiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
Astfel, s-a reţinut de către instanţa de contencios administrativ că probatoriul administrat a demonstrat că inculpatul A. a colaborat cu Securitatea, furnizând informaţii prin care se denunţau activităţi şi atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, prin informaţiile furnizate vizându-se îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Acesta a întocmit şi a semnat angajamentul olograf la data de 21 martie 1986, cu numele real, preluând numele conspirativ"B." şi obligându-se să colaboreze în secret cu organele de securitate, în sensul informării acestora despre activitatea ostilă a unor elemente care intenţionează să aducă, în orice mod, atingere securităţii statului sau să creeze pagube importante economiei naţionale.
S-a constatat că angajamentul şi notele informative au fost scrise şi semnate de inculpat, potrivit raportului de expertiză criminalistică întocmit, iar informaţiile furnizate s-au referit la ascultarea şi colportarea de către anumite persoane a conţinutului ştirilor difuzate de"Vocea Americii"şi "Europa Liberă", precum şi la comentarii negative asupra calităţii vieţii din România şi la adresa conducerii superioare de partid, întrucât tindeau la dezvăluirea unor activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist.
Recursul declarat de pârâtul A. împotriva acestei sentinţe civile a fost respins ca nefondat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 873 din 26 februarie 2015.
Curtea a constatat că, în cauză, cele două declaraţii tehnoredactate şi semnate sunt necorespunzătoare adevărului, inculpatul colaborând cu Securitatea înainte de 1990, iar sub aspectul laturii subiective a acţionat cu intenţie directă şi anume, cunoştea caracterul neconform cu adevărul al acestor două declaraţii, dându-le în scopul participării la concursul pentru ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul Ministerului Public, Legea nr. 303/2004 interzicând numirea în funcţii de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.
Apărarea inculpatului, în sensul că aceste două declaraţii au natura unor acte administrative, supuse verificării în cadrul unei proceduri contencioase, Curtea de Apel fiind cea care stabileşte calitatea de colaborator al Securităţii, la momentul întocmirii declaraţiilor nefiind clară această calitate întrucât nu se pronunţase instanţa de contencios administrativ asupra acestuia aspect, nu pot fi primite.
Curtea a observat că hotărârea instanţei de contencios administrativ nu este constitutivă de drepturi, de natură a crea o situaţie juridică de la momentul rămânerii definitive, ci constată o situaţie juridică existentă deja, inculpatul având din momentul întocmirii notelor informative către organele de securitate reprezentarea faptului că este colaborator al acesteia.
În plus, în momentul întocmirii declaraţiei din data de 03 aprilie 2013, Dosarul nr. x/2/2012 având ca obiect acţiunea formulată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii era deja înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Vârsta pe care a avut-o la întocmirea angajamentului, perioada scurtă de colaborare şi anume, 1986 - 1987, natura obligatorie a colaborării, neputând fi refuzată colaborarea cu Securitatea, precum şi faptul că informaţiile furnizate nu erau importante, conţinutul acestora neîncălcând drepturile fundamentale al persoanelor respective, invocate de inculpat, nu înlătură caracterul penal al faptelor pentru care a fost trimis în judecată.
Raportat la legea penală mai favorabilă, Curtea a constatat că aceasta este Codul penal din 1968 prin prisma condiţiilor suspendării condiţionate a executării pedepsei, prevăzute de art. 81 C. pen. din 1968 faţă de condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzute de art. 91 C. pen.
Prin urmare, în drept, fapta inculpatului A., care, la data de 5 mai 2010, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinţei juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 06 iulie 2010, pentru ocuparea funcţiei de prim - procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte) că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, depunând declaraţia la Consiliul Superior al Magistraturii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii fals în declaraţii, prevăzute de art. 292 C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.
În drept, fapta inculpatului A. care, la data de 3 aprilie 2013, a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinţei juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (participarea la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 22 martie - 19 iunie 2013, pentru ocuparea funcţiei de prim - procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa), că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, depunând declaraţia la Consiliul Superior al Magistraturii, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii fals în declaraţii, prev. de art. 292 C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.
Curtea a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii pentru fiecare infracţiune săvârşită, la individualizarea pedepselor ţinând seama de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. din 1968, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social concret al faptelor, modalitatea de săvârşire, precum şi persoana inculpatului, care nu a avut o atitudine sinceră şi care a comis faptele deduse judecăţii având calitatea de procuror, în scopul ocupării unor funcţii de conducere în ierarhia profesională, fiind adusă atingere încrederii societăţii în magistraţi, cei care trebuie să dea dovadă de o înaltă probitate.
Totodată, Curtea a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim de detenţie.
Împotriva Sentinţei penale nr. 185/F din data de 9 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declarat apel inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând achitarea pe motiv că faptele pentru care a fost trimis în judecată nu sunt prevăzute de legea penală şi nu au fost comise cu vinovăţia prevăzută de lege.
În subsidiar, inculpatul a solicitat încetarea procesului penal cu privire la fapta din data de 5 mai 2010, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderii penale şi achitarea pentru infracţiunea din data de 3 aprilie 2013 întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, cu consecinţa aplicării unei amenzi administrative.
Examinând apelul declarat de inculpatul A. în raport de motivele invocate, cât şi din oficiu sub toate aspectele conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:
Inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii prevăzut de art. 292 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în aceea că atât la data de 5 mai 2010, cât şi la data de 3 aprilie 2013 a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinţei juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, depunând declaraţiile la Consiliul Superior al Magistraturii.
Declaraţiile, tehnoredactate şi semnate olograf, au fost date de inculpat cu ocazia participării, în calitate de procuror, la concursurile organizate de Consiliul Superior al Magistraturii, în perioada 16 aprilie - 06 iulie 2010 şi 22 martie - 19 iunie 2013 pentru ocuparea funcţiilor de prim-procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte şi cea de prim procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Urmare a notei de constatare nr. DI/I/1021 din 07 mai 2012 a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii - Direcţia Investigaţii, s-a formulat acţiune în contencios administrativ în contradictoriu cu pârâtul A., solicitându-se instanţei să se constate că acesta a avut calitatea de colaborator al Securităţii, iar prin Sentinţa civilă nr. 3058 din 14 octombrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a constatat că pârâtul A. a avut calitatea de colaborator al Securităţii, în accepţiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 873 din 26 februarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin care s-a respins recursul declarat de pârâtul A.
S-a reţinut de către instanţa de contencios administrativ că probatoriul administrat a demonstrat că inculpatul A. a colaborat cu Securitatea, furnizând informaţii prin care se denunţau activităţi şi atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, prin informaţiile furnizate vizându-se îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Curtea a constatat că, în cauză, cele două declaraţii tehnoredactate şi semnate sunt necorespunzătoare adevărului, inculpatul colaborând cu Securitatea înainte de 1990, iar sub aspectul laturii subiective a acţionat cu intenţie directă întrucât cunoştea caracterul neconform cu adevărul al acestor două declaraţii, dându-le în scopul participării la concursul pentru ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul Ministerului Public, în condiţiile în care Legea nr. 303/2004 interzice numirea în funcţii de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.
Prin apelul declarat împotriva sentinţei de condamnare, inculpatul a solicitat achitarea pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii prevăzute de art. 292 C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală şi nu au fost comise cu vinovăţia prevăzută de legea penală.
A susţinut inculpatul că pentru fapta din 5 mai 2010 a intervenit prescripţia răspunderii penale, iar cu privire la cea din data de 3 aprilie 2013 urmează a se constata că la data respectivă nu exista o hotărâre definitivă şi irevocabilă a instanţei care să constate că a colaborat cu securitatea înainte de anul 1990. În plus, în momentul în care a dat cea de a doua declaraţie pe proprie răspundere, Consiliul Superior al Magistraturii avea cunoştinţă de faptul că inculpatul se afla în litigiu cu C.N.SAS.
A mai solicitat inculpatul să se constate că, în ceea ce priveşte fapta din 3 aprilie 2013, potrivit art. 181 C. pen. anterior, aceasta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, că la momentul la care a dat declaraţia, a avut convingerea că nu a colaborat cu securitatea în accepţiunea O.U.G. nr. 24/2008 şi că nu a urmărit să aducă vreun prejudiciu de imagine Consiliului Superior al Magistraturii sau corpului magistraţilor.
În apărare, apelantul inculpat a depus la dosar Nota de constatare nr. DI/I/102107 mai 2012 emisă de C.N.SAS. - Direcţia investigaţii, adresa nr. 21345/1154 din 25 iulie 2012 a C.N.SAS. către Consiliul Superior al Magistraturii, copii ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, acte de stare civilă şi biletul de ieşire din spital din data de 24 noiembrie 2017.
Din materialul probator existent la dosar rezultă că inculpatul A. a participat la concursul pentru ocuparea funcţiei de prim-procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, organizat de Consiliul Superior al Magistraturii în perioada 16 aprilie - 6 iulie 2010, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, astfel că la data de 5 mai 2010 a declarat pe proprie răspundere şi sub sancţiunile prevăzute de art. 292 C. pen. că nu a făcut parte din serviciile de informaţii înainte de anul 1990 şi nu a colaborat cu acestea.
Aceeaşi declaraţie pe proprie răspundere a fost dată de inculpat la data de 3 aprilie 2013 cu ocazia participării la concursul organizat de Consiliul Superior al Magistraturii pentru ocuparea funcţiei de prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Având în vedere rezultatele obţinute la cele două concursuri, precum şi declaraţiile date în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, prin Hotărârea nr. 300 din data de 8 iulie 2010, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori a hotărât numirea inculpatului A. în funcţia de prim-procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 15 iulie 2010, iar prin Hotărârea nr. 285 din data de 27 iunie 2013 a hotărât numirea inculpatul A., în funcţia de prim - procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 15 iulie 2013.
Potrivit art. 292 C. pen. (1968) declaraţia necorespunzătoare adevărului făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
În cauza de faţă, declaraţiile date de inculpat la datele de 5 mai 2010 şi 3 aprilie 2013 în conformitate cu obligaţiile prevăzute de art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt necorespunzătoare adevărului în raport de prevederile art. 292 C. pen. (1968).
Aceste declaraţii au fost date de inculpat cu ocazia participării la concursurile pentru ocuparea unor funcţii de conducere în ierarhia profesională, în condiţiile în care avea cunoştinţă că a colaborat cu Securitatea înainte de anul 1990, iar Legea nr. 303/2004 interzice numirea în funcţii de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.
Astfel cum a constatat instanţa de contencios administrativ în baza probatoriului administrat, inculpatul A. a întocmit şi a semnat angajamentul olograf la data de 21 martie 1986, cu numele real, preluând numele conspirativ "B." şi obligându-se să colaboreze în secret cu organele de securitate, în sensul informării acestora despre activitatea ostilă a unor elemente care intenţionează să aducă, în orice mod, atingere securităţii statului sau să creeze pagube importante economiei naţionale.
S-a constatat că angajamentul şi notele informative au fost scrise şi semnate de inculpat, potrivit raportului de expertiză criminalistică întocmit, iar informaţiile furnizate s-au referit la ascultarea şi colportarea de către anumite persoane a conţinutului ştirilor difuzate de "Vocea Americii" şi "Europa Liberă", precum şi la comentarii negative asupra calităţii vieţii din România şi la adresa conducerii superioare de partid, întrucât tindeau la dezvăluirea unor activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, prin informaţiile furnizate vizându-se îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Inculpatul A. a recunoscut faptele în materialitatea lor, dar s-a apărat în sensul că acestea nu sunt prevăzute de legea penală şi nu au fost comise cu vinovăţia cerută de lege, solicitând achitarea sa în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen.
Inculpatul a susţinut că nu a acţionat cu intenţie directă întrucât la data când a dat respectivele declaraţii a avut convingerea că nu a colaborat cu securitatea, ca poliţie politică, ci informaţiile furnizate organelor de securitate au vizat aspecte legate de apărarea unor interese de natură economică.
De asemenea, inculpatul A. a arătat că numai instanţa de judecată era în măsură să stabilească în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se stabili calitatea sa de colaborator al securităţii, ca poliţie politică, or la data întocmirii respectivelor declaraţii nu exista o hotărâre definitivă şi irevocabilă care să stabilească acest lucru.
Raportat la situaţia de fapt reţinută, la împrejurările în care inculpatul a dat cele două declaraţii pe proprie răspundere, Înalta Curte constată că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. (1968), acţionând cu intenţie directă întrucât cunoştea caracterul neconform cu adevărul al celor două declaraţii, pe care le-a dat în scopul participării la concursul pentru ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul Ministerului Public şi în condiţiile în care Legea nr. 303/2004 interzice numirea în funcţii de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.
Prin urmare, apărarea inculpatului conform căreia faptele reţinute în sarcina sa nu au fost comise cu vinovăţia prevăzută de legea penală, nu poate fi reţinută.
În ce priveşte susţinerea inculpatului că la data la care au fost întocmite declaraţiile pe proprie răspundere nu exista o hotărâre definitivă şi irevocabilă care să stabilească dacă a colaborat cu securitatea înainte de anul 1990, Înalta Curte constată că în mod corect, instanţa de fond a reţinut că hotărârea instanţei de contencios administrativ nu este constitutivă de drepturi, de natură a crea o situaţie juridică de la momentul rămânerii definitive, ci constată o situaţie juridică existentă deja, inculpatul având din momentul întocmirii notelor informative către organele de securitate reprezentarea faptului că este colaborator al acesteia.
În plus, Înalta Curte notează că în momentul în care inculpatul A. a întocmit declaraţia din data de 3 aprilie 2013, Dosarul nr. x/2/2012 având ca obiect acţiunea formulată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii era deja înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, inculpatul cunoscând actele existente la dosar, comunicate de C.N.SAS., în cuprinsul cărora se solicita instanţei de contencios administrativ să constate calitatea inculpatului de colaborator al securităţii, ca poliţie politică.
Apelul inculpatului este fondat însă, sub aspectul împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderii penale pentru fapta din data de 5 mai 2010 şi cu privire la individualizarea pedepsei aplicate pentru fapta din data de 3 aprilie 2013.
Înalta Curte constată, în acord cu prima instanţă, că legea penală mai favorabilă o constituie dispoziţiile C. pen. din 1968, dispoziţii potrivit cărora, în speţă, a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale pentru fapta din 5 mai 2010.
Astfel, infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. din 1968 se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. (1968) termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani când legea prevede, pentru infracţiunea săvârşită, pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.
Art. 124 C. pen. (1968) privind prescripţia specială prevede că prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut la art. 122 este depăşit cu încă jumătate.
În cauza de faţă, inculpatul A. a fost trimis în judecată şi condamnat ulterior de prima instanţă pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. (1968), comise la data de 5 mai 2010 şi la data de 3 aprilie 2013.
Pentru fapta din data de 5 mai 2010, Înalta Curte constată că s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, prevăzut de art. 124 rap. la art. 122 lit. d) C. pen. (1968) având în vedere data săvârşirii acesteia - 5 mai 2010 la care se adaugă perioada de 7 ani şi 6 luni.
Inculpatul a solicitat, în subsidiar, achitarea sa pentru infracţiunea de fals în declaraţii din data de 3 aprilie 2013 şi aplicarea unei sancţiuni administrative întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind incidente dispoziţiile art. 181 C. pen. din 1968.
Potrivit art. 181 alin. (1) C. pen. din 1968 nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut.
Înalta Curte reţine că, în raport de criteriile enumerate în art. 181 alin. (2) C. pen. din 1968 nu se poate concluziona că faptele inculpatului astfel cum au fost descrise anterior nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Înalta Curte are în vedere împrejurările în care s-au comis faptele, scopul urmărit, calitatea în care inculpatul a săvârşit faptele, atingerea adusă relaţiilor sociale protejate prin dispoziţiile art. 292 C. pen. din 1968.
Astfel, inculpatul în calitate de procuror a dat cele două declaraţii necorespunzătoare adevărului cu ocazia participării la concursurile pentru ocuparea unor funcţii de conducere în ierarhia profesională, cu scopul de a ocupa aceste funcţii, ceea ce s-a şi realizat, inculpatul ocupând funcţia de prim procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte şi, ulterior, de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, în condiţiile în care Legea nr. 303/2004 interzice numirea în funcţii de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.
Înalta Curte mai reţine că inculpatul nu a dat o singură declaraţie cu scopul menţionat anterior, ci două declaraţii, în condiţiile în care la data de 3 aprilie 2013, data celei de a doua declaraţii, exista pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII de contencios administrativ şi fiscal, Dosarul nr. x/2/2012 având ca obiect acţiunea formulată de C.N.SAS. pentru constatarea calităţii de colaborator al securităţii, ca poliţie politică, în condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008.
Este real faptul că inculpatul a fost numit în funcţiile de conducere pe baza rezultatelor obţinute de acesta la cele două concursuri, dar au fost avute în vedere şi declaraţiile date de acesta în sensul că nu a făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nu a colaborat cu acestea, Legea nr. 303/2004 interzicând numirea în funcţii de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea, aşa cum s-a arătat în cele ce preced.
Înalta Curte constată că apelul declarat de inculpat este întemeiat şi în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 292 C. pen. din 1968 - fapta săvârşită la data de 3 aprilie 2013.
Potrivit art. 72 alin. (1) C. pen. din 1968 la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În conformitate cu dispoziţiile art. 292 C. pen. din 1968, infracţiunea de fals în declaraţii se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Înalta Curte reţine că, în raport de dispoziţiile art. 72 C. pen. din 1968, condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii este în măsură să corespundă scopului educativ şi preventiv al pedepsei prev. de art. 52 C. pen. din 1968.
Înalta Curte are în vedere gradul de pericol social concret al faptei comise, relaţiile sociale lezate, împrejurările şi scopul săvârşirii faptei, respectiv că inculpatul, în calitate de procuror, a dat declaraţia din data de 3 aprilie 2013, cu scopul participării la concursul organizat şi ocupării unei funcţii de conducere în ierarhia Ministerului Public, atitudinea sa procesuală şi conduita pozitivă manifestată de acesta în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Astfel, prin hotărârea C.S.M., secţia pentru procurori nr. 449 din 15 septembrie 2015, s-a stabilit că nu există indicii privind neîndeplinirea condiţiei de bună reputaţie de către procurorul A.
Totodată, în cuprinsul celor două adrese întocmite de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Pătârlagele, apelantul inculpat este caracterizat pozitiv, atât în ceea ce priveşte exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în relaţiile cu procurorii, personalul auxiliar, reprezentanţii altor profesii juridice şi cu justiţiabilii.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 185/F din 09 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, va desfiinţa în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând:
Va descontopi pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare în pedepsele componente pe care le va repune în individualitatea lor.
În baza art. 396 alin. (6) coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. va înceta procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. din 1968 cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (fapta din data de 05 mai 2010).
În baza art. 292 C. pen. din 1968 cu aplic. art. 5 C. pen. şi art. 63 C. pen. din 1968 va condamna pe inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 5000 lei (fapta din 03 aprilie 2013).
Va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 631 C. pen. din 1968.
Va înlătura aplicarea art. 81 - 83 C. pen. din 1968.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate care nu contravin prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 185/F din 09 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând:
Descontopeşte pedeapsa de 1 an închisoare în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor.
În baza art. 396 alin. (6) coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. din 1968 cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (fapta din data de 05 mai 2010).
În baza art. 292 C. pen. din 1968 cu aplic. art. 5 C. pen. şi art. 63 C. pen. din 1968 condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 5000 lei (fapta din 03 aprilie 2013).
Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 631 C. pen. din 1968.
Înlătură aplicarea art. 81 - 83 C. pen. din 1968.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate care nu contravin prezentei decizii.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat, în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 martie 2018.
Procesat de GGC - GV