Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 533/A/2017 din data de 29 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/255/2015, constată următoarele:
Prin rechizitoriul nr. x/P/2014 din data de 17 decembrie 2015 emis de Parchetul de pe Judecătoria Marghita, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat şi ameninţare prevăzute şi pedepsite de art. 228 alin. (1), art. 229 alin. (1) lit. b) şi, respectiv, art. 206 C. pen., cu aplicarea art. 38 C. pen.
Starea de fapt descrisă în rechizitoriu a relevat că la data de 08 aprilie 2014, între persoana vătămată şi inculpat a avut loc. un schimb de autoturisme: pentru autoturismul marca B. cu nr. de înmatriculare X., aparţinând persoanei vătămate C., inculpatul A. a oferit la schimb autoturismul marca D., cu nr. de înmatriculare Y., şi suma de 2300 euro.
S-a reţinut că inculpatul A. a întâmpinat dificultăţi pentru înmatricularea autoturismului B. şi, având o bâtă s-a deplasat la locuinţa persoanei vătămate pe care l-a strigat să iasă afară, lovind cu bâta poarta de la curtea locuinţei.
S-a reţinut că persoana vătămată, C. a ieşit din locuinţă, însoţit fiind de concubina sa, E. şi mama sa, F., timp în care inculpatul A. a început să-i ameninţe că le va da foc la casă şi le va distruge autoturismul dacă nu aduce cheile acestuia, pentru a putea pleca cu el. Pentru că persoana vătămată nu a dat curs solicitărilor inculpatului, acesta a lovit cu bâta de baseball geamul portierei dreapta faţă, spărgându-l, cu intenţia de a putea lua autoturismul. Văzând aceasta, persoana vătămată i-a dat inculpatului cheile autoturismului D., inculpatul plecând cu acesta.
Prin Sentinţa penală nr. 11 din data de 08 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Marghita, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. (pregătire 12 clase, operator, cetăţean român, stagiul militar satisfăcut, fără antecedente penale), de sub învinuirea comiterii infracţiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen.
În baza art. 397 raportat la art. 19 C. proc. pen., s-a respins acţiunea exercitată alăturat acţiunii penale de către partea civilă C.
În baza art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. partea civilă a fost obligată la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:
La termenul de judecată din data de 8 noiembrie 2016, apărătorul ales al părţii civile a solicitat, în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de furt calificat şi ameninţare, prevăzute de art. 228 alin. (1) - 229 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 206 C. pen. în infracţiunea de tâlhărie calificată, prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) C. pen.
Prin încheierea din 8 noiembrie 2016, Judecătoria Marghita, a admis cererea părţii civile şi a dispus schimbarea încadrării juridice din 2 infracţiuni, respectiv, furt calificat şi ameninţare, prev de art. 228 alin. (1) - 229 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 206 C. pen., în infracţiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) şi d) C. pen.
Instanţa de fond a reţinut că potrivit probelor de la dosarul cauzei, nici unul din cele două autoturisme nu erau proprietate coschimbaşilor şi nu s-a încheiat contract de schimb, în care să se materializeze convenţia verbală şi în baza căruia să se procedeze la înmatricularea autoturismelor pe numele coschimbaşilor aşa cu prevăd dispoziţiile art. 11 din O.U.G. nr. 195/2002.
De altfel, instanţa a reţinut că nici nu puteau să facă acest lucru întrucât nici unul din ei nu erau proprietari, proprietari potrivit certificatului de înmatriculare fiind: pentru autoturismul marca B. proprietar G. dom. în Municipiul Drobeta-Turnu Severin iar pentru autoturismul marca D. proprietar era H.
Instanţa a reţinut că acest aspect nu se confirmă faptul că autoturismul D. se afla în detenţia legitimă a persoanei vătămate C. întrucât persoana vătămată C. a"vândut" mai departe autoturismul către numitul I.
Prin urmare, instanţa de fond a reţinut că la momentul aşa zisei fapte de tâlhărie, persoana vătămată C. nu mai avea nici proprietatea şi nici posesia legitimă a autoturismului fiindcă, aşa cum a declarat, le-a transmis către I., concluzionându-se că infracţiunea de tâlhărie nu are subiect pasiv. În privinţa numitului I. s-a reţinut nu este subiect pasiv pentru că a renunţat la dreptul de folosinţă (proprietate) al autoturismului în cauză iar C. a fost de acord cu acest lucru.
Referitor la actele de ameninţare, instanţa de fond a reţinut că acestea nu au fost de natură a provoca o stare de temere, întrucât inculpatul nu a venit pregătit cu instrumente pirotehnice ca să le dea foc la casă, el neavând decât o bâtă asupra sa şi nu i-a ameninţat pe aceştia că-i va omorî sau agresa cu bâta, ci a spus că va distruge maşina (care este proprietatea soţiei sale) cu bâta, dacă persoana vătămată nu îi dă cheile autoturismului să plece cu el.
Împotriva Sentinţei penale nr. 11 din data de 08 februarie 2017 pronunţată de Judecătoria Marghita au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Marghita şi partea civilă C.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Marghita a solicitat condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată la o pedeapsă just individualizată, apreciind ca fiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni raportat la modalitatea concretă de săvârşire a faptei de către inculpat.
Partea civilă C. a solicitat, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi în rejudecare, în latură penală a apreciat că se impune condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă just individualizată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată faptă prevăzută şi pedepsită de art. 233 - art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen.; în latură civilă a solicitat obligarea inculpatului la plata sumelor de 1.000 euro cu titlu de daune materiale şi 5.000 euro cu titlu de daune morale precum şi plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia penală nr. 533/A/2017 din data de 29 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/255/2015, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Marghita şi de către partea civilă C. împotriva Sentinţei penale nr. 11 din 08 februarie 2017 a Judecătoriei Marghita, care a fost desfiinţată în totalitate şi rejudecând:
În baza art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) şi art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. (studii 12 clase, operator, cetăţean român, stagiul militar satisfăcut, fără antecedente penale) la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată.
În baza art. 67 C. pen., s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 C. pen. şi în baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul aceloraşi drepturi cu titlu de pedeapsă accesorie.
În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.
În baza art. 93 alin. (1) C. pen. inculpatul a fost obligat ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. s-a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.
În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a impus condamnatului, pe parcursul termenului de supraveghere, obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Suplacu de Barcău sau în cadrul Primăriei Marghita, pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.
În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.
În baza art. 25 rap. la art. 397 C. proc. pen., s-a respins, ca nefondată, acţiunea civilă exercitată de partea civilă C..
În baza art. 274 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în primă instanţă.
În baza art. 276 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 500 lei către partea civilă C., cu titlu de cheltuieli judiciare în apel, reprezentând onorariu parţial avocat ales.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.
Pentru a dispune astfel instanţe de apel a reţinut că fapta inculpatului A. de a se deplasa în data de 01 mai 2014, în jurul orei 2230, la locuinţa părţii civile C. şi de a lua autoturismul marca D. cu numărul de înmatriculare Y. aflat în detenţia acestuia din urma, fără drept, prin utilizarea de ameninţări la adresa părţii civile şi a familiei sale, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233, 234 alin. (1) lit. d) C. pen.
Sub aspectul laturii civile, Curtea a constatat că partea civilă nu a dovedit că ar fi suferit vreun prejudiciu, nici de natura materială şi nici de natura morală în urma săvârşirii infracţiunii de tâlhărie de către inculpat.
Împotriva Deciziei penale nr. 533/A/2017 din data de 29 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, inculpatul A. a formulat recurs în casaţie.
Prin Încheierea din data de 29 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/255/2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 533/A/2017 din 29 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
S-a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie la completul C8, în compunere de 3 judecători şi s-a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 7 martie 2018, cu citarea inculpatului A. la domiciliul procesual ales indicat în cererea de recurs în casaţie şi a părţii civile C.
Totodată s-a dispus emiterea unei adrese la Baroul Bucureşti în vederea desemnării unui apărător din oficiu pentru inculpatul A.
Pentru a se dispune astfel, s-a constatat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 436 alin. (1) şi 6 C. proc. pen., art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.
Sub aspectul condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că în cuprinsul cererii a fost indicat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".
În esenţă, prin motivele de recurs în casaţie formulate de recurentul inculpat prin apărător ales, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea deciziei şi, în rejudecare, achitarea inculpatului, întrucât nu sunt întrunite elementele de tipicitate, nici obiectivă şi nici subiectivă, prevăzute de norma de incriminare pentru infracţiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 şi art. 234 alin. (1) lit. d) cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) şi art. 76 C. pen.
S-a precizat că, în fapt, instanţa de apel a reţinut că între inculpat şi partea civilă a avut loc. un schimb de autoturisme, astfel pentru autoturismul marca B. cu nr. de înmatriculare X. aparţinând părţii civile C., inculpatul A. a oferit la schimb autoturismul marca D. cu nr. de înmatriculare Y. şi suma de 2.300 euro, tranzacţie care s-a realizat sub condiţie: "cumpăr acest autoturism, dar dacă într-un termen rezonabil nu-mi predai toate actele necesare înmatriculării, vânzarea se desfiinţează şi fiecare dă înapoi ce a primit - art. 1401 alin. (1) C. civ.".
S-a învederat că partea civilă nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată de a preda inculpatului certificatul fiscal al autoturismului, motiv pentru care inculpatul i-a comunicat că tranzacţia lor s-a anulat, cerându-i restituirea maşinii şi a sumei de 2.300 euro, urmând ca, la rândul lui, să restituie părţii civile autoturismul marca B. Mai mult, partea civilă a refuzat cu vehemenţă să restituie banii şi maşina şi a încetat orice legătură cu acesta.
În motivele scrise, s-a arătat că, pe fondul acestui refuz şi a atitudinii sfidătoare a părţii civile, a imposibilităţii organelor de poliţie la care inculpatul apelase pentru recuperarea bunurilor, întrucât conflictul dintre părţi era de natură civilă, s-a deplasat la locuinţa părţii civile pentru a-şi recupera personal bunurile, maşina marca D. şi banii, aşa cum fusese înţelegerea dintre ei.
De asemenea, a arătat că, în mod corect, prima instanţă de fond a reţinut că faptele inculpatului nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost judecat.
În ceea ce priveşte infracţiunea de ameninţare, apărarea inculpatului a fost în sensul că nu sunt îndeplinite cerinţele legale sub aspectul laturii obiective şi nici subiective. Sub acest aspect, s-a arătat că ameninţării îi lipseşte aptitudinea de a produce o stare de temere, întrucât din comportamentul inculpatului nu rezulta că acesta va trece la înfăptuirea răului cu care ameninţa victima.
S-a mai susţinut că partea civilă a fost cea care a generat starea conflictuală, mai întâi prin ascunderea adevăratei situaţii juridice a autoturismului marca B., apoi prin tergiversarea rezolvării situaţiei şi, ulterior, prin refuzul de a restitui inculpatului maşina primită la schimb şi diferenţa de bani, întrerupând orice comunicare cu acesta.
Prin urmare, în speţă inculpatul a apreciat nu poate fi reţinută nici infracţiunea de ameninţare şi nici cea de furt, lipsind din conţinutul acestor infracţiuni cel puţin un element esenţial (fiind incidente şi lipsa altor elemente constitutive) - intenţia. Cu atât mai puţin, în opinia apărării inculpatului, nu se poate reţine nici infracţiunea de tâlhărie.
În concluzie, s-a subliniat că nu partea civilă este cea care a suferit un prejudiciu, ci însuşi inculpatul care este în pericol de a fi condamnat pentru o faptă pe care nu a comis-o şi de a nu-şi recupera banii şi, mai mult, autoturismul ar putea fi executat silit pentru datoriile fiscale acumulate anterior achiziţionării de către inculpat şi care i-au fost ascunse cu rea-credinţă. Practic, în opinia apărării inculpatului, partea civilă a profitat de prietenia cu inculpatul şi de încrederea pe care acesta din urmă i-a acordat-o, i-a dat un autoturism cu probleme, ştiind că nu va putea îndeplini condiţia de a furniza toate documentele necesare înmatriculării, să primească suma de bani şi să facă schimbul autoturismelor.
Astfel, apărarea a considerat că, în speţă, nu poate fi reţinută în sarcina inculpatului săvârşirea unei infracţiuni, faptele reţinute nu pot şi nu trebuie să intre în sfera ilicitului penal pentru că, astfel, s-ar aduce atingere unor instituţii de drept civil, dar mai ales s-ar încuraja practici de comerţ evazionist, înşelătoare.
La termenul de judecată din data de 7 martie 2018, inculpatul prin apărător a solicitat, potrivit concluziilor redate pe larg în partea introductivă a prezentei decizii, admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei şi, în rejudecare, să se dispună achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tâlhărie calificată prev. de art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) şi art. 76 C. pen.
Analizând, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 533/A/2017 din 29 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, atât în raport cu susţinerile apărătorului, cât şi în raport cu actele din dosar Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Este în afara oricărei îndoieli rezonabile că înţelesul expresiei "în condiţiile legii" este lămurit de prevederile textelor de lege subsecvente, în special, de prevederile art. 434 C. proc. pen., referitoare la hotărârile supuse recursului în casaţie şi ale art. 438 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la cazurile în care se poate face recurs în casaţie.
Recursul în casaţie declarat de inculpatul A. vizează cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", acesta solicitând achitarea, cu motivarea că nu sunt întrunite elementele de tipicitate, nici obiectivă şi nici subiectivă, prevăzute de norma de incriminare pentru infracţiunea de tâlhărie calificată prev. de art. 233 şi art. 234 alin. (1) lit. d) cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) şi art. 76 C. pen.
Instanţa de apel a reţinut că fapta inculpatului A. de a se deplasa în data de 01 mai 2014, în jurul orei 2230, la locuinţa părţii civile C. şi de a lua autoturismul marca D. cu numărul de înmatriculare Y. aflat în detenţia acestuia din urma, fără drept, prin utilizarea de ameninţări la adresa părţii civile şi a familiei sale, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233, 234 alin. (1) lit. d) C. pen.
Înalta Curte precizează că, pe calea recursului în casaţie nu se evaluează materialul probator, nu se modifică starea de fapt, întrucât, fiind o chestiune ce implică aprecierea probatoriului, acest aspect nu poate fi cenzurat pe calea recursului în casaţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că sintagma "nu este prevăzută de legea penală" priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.
În raport de cazul de casare invocat şi motivele prezentate în susţinerea acestuia, Înalta Curte apreciază că legea penală ocroteşte prin incriminarea infracţiunii de tâlhăriei situaţia de fapt a bunurilor mobile, termenii de posesie şi detenţie având înţelesul de simpla stăpânire de fapt. Prin urmare nu are importanţă, pentru realizarea tipicităţii infracţiunii, dacă cel care avea stăpânirea de fapt a bunului de care a fost deposedat era sau nu proprietar sau titular al vreunui drept de a poseda sau deţine.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că, la momentul în care inculpatul A. a exercitat acţiunile de ameninţare către partea civilă, autoturismul marca D. era în posesia acesteia.
Apărarea inculpatului în sensul că în privinţa "infracţiunii de ameninţare", nu sunt îndeplinite cerinţele legale sub aspectul laturii obiective şi nici subiective, pe considerentul că ameninţării îi lipseşte aptitudinea de a produce o stare de temere, nu poate fi primită decât ca o critică adusă aprecierii instanţei de apel în legătură cu starea de temere pe care inculpatul a cauzat-o prin fapta sa, ca element constitutiv al infracţiunii de tâlhărie, ca infracţiunea complexă, aceasta fiind, de altfel, singura infracţiune cu privire la care instanţa de apel s-a pronunţat prin decizia recurată.
Or, instanţa de apel a considerat că ansamblul probator dovedeşte că ameninţările proferate de inculpatul A. către partea civilă, respectiv că va da foc casei şi că va distruge autoturismul dacă nu i se predau cheile autoturismului, au fost în măsura să creeze o temere persoanei vătămate, cu atât mai mult cu cât acesta a şi pus în practică o parte a acestor ameninţări prin spargerea geamului autoturismului, cu o bâtă de baseball, creând părţii civile convingerea că este hotărât să pună în practică ameninţările.
Înalta Curte precizează că recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor, a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.
După cum se poate observa, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
În realitate, prin motivele invocate inculpatul A. solicită, pe calea recursului în casaţie de faţă, reanalizarea circumstanţelor comiterii faptei, o reinterpretare a probelor administrate şi, pe cale de consecinţă, stabilirea formei de vinovăţie, ceea ce nu este posibil întrucât Înalta Curte examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, astfel că aspectele privind netemeinicia nu pot fi analizate în această cale de atac, aceste critici fiind invocate de inculpat şi cu ocazia judecării cauzei în apel.
Prin urmare, în speţa de faţă acţiunile inculpatului A., astfel cum au fost reţinute de instanţa de apel, realizează elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 233, 234 alin. (1) lit. d) C. pen.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 533/A din 29 septembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/255/2015.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 533/A din 29 septembrie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/255/2015.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 7 martie 2018.
Procesat de GGC - GV