După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin sentinţa civilă nr. 2125 din 6 martie 2017, Judecătoria Ploieşti a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. A dispus grăniţuirea proprietăţilor părţilor, conform aliniamentului 3-4 din raportul de expertiză, întocmit de expertul D., care face parte integrantă din prezenta hotărâre. A dispus obligarea pârâţilor să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, terenul situat în comuna l., jud. Prahova, în suprafaţă de 40 m, identificat între punctele 3-4-5-14-3, indicate în planul de situaţie anexă la raportul de expertiză întocmit de expertul D. A dispus obligarea pârâţilor să îi permită reclamantei să construiască gardul pe latura care se învecinează cu proprietatea pârâţilor, conform aliniamentului 3-4 din raportul de expertiză întocmit de expertul D., care face parte integrantă din prezenta hotărâre. A respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la contravaloarea lipsei de folosinţă a suprafeţei de teren acaparate, ca neîntemeiată. A dispus obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamanta, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.
449,6 RON, din care 249,6 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, 1.000 RON onorariu de expert şi 1.200 RON onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel apelanta-reclamantă SC A. SRL şi apelanţii-pârâţi B. şi C. Apelurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, la data de 24 mai 2017, sub nr. 20352/281/2015.
Prin decizia civilă nr. 1291 din 27 septembrie 2017, Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 2125 din data de 6 martie 2017, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, ca nefondat. A admis apelul declarat de apelanţii-pârâţi C. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind revendicarea suprafeţei de teren de 40 m.p. A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate şi a dispus obligarea apel antei-reclamante să plătească apelanţilor-pâraţi cheltuieli de judecată în sumă de 585 RON, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.
Împotriva acestei din urmă decizii, atât recurenta-reclamantă SC A. SRL, cât şi recurenţii-pârâţi B. şi C. au declarat o cale de atac intitulată recurs (la data de 6 noiembrie 2017, respectiv 10 noiembrie 2017), cereri înregistrate la Tribunalul Prahova, secţia civilă.
La data de 13 noiembrie 2017, această instanţa a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în vederea soluţionării acestora, conform deciziei nr. 369 din 30 mai 2017, pronunţată de Curtea Constituţională.
Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 13 noiembrie 2017, sub acelaşi număr de dosar.
Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluţionare, Completului C 12 N C. proc. civ.
Prin rezoluţia completului din data de 15 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 8 decembrie 2017, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererilor de recurs.
La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale în soluţionarea căilor de atac formulate.
Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către o judecătorie într-un litigiu, înregistrat la data de 6 noiembrie 2015, având drept obiect o cerere în grăniţuire, în raport de dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. f) C. proc. civ.
Din perspectiva dispoziţiilor ce reglementează obiectul recursului, este incidentă prima teză a normei din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit căreia "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".
Această prevedere din art. XVIII alin. (2) al Legii nr. 2/2013 nu a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate soluţionate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, prin care excepţia a fost admisă exclusiv în privinţa sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv".
Drept urmare, efectele deciziei menţionate nu sunt aplicabile în cauză, fiind irelevant faptul ca instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu recurs după data publicării acesteia în Monitorul Oficial, motiv pentru care nu se impune, pe aspectul competenţei Înaltei Curţi, vreo referire la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017.
Înalta Curte mai reţine, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cererilor intitulate recurs declarate în prezenta cauză împotriva unei hotărâri pronunţate în apel de către tribunal, că este lipsită de relevanţă împrejurarea că, potrivit legii în vigoare, respectiv dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) prima teză din Legea nr. 2/2013, hotărârile date de instanţele de apel în această materie nu sunt supuse recursului.
Aceasta, întrucât, determinarea competenţei pe baza normelor de drept incidente este prioritară faţa de chestiunea admisibilităţii recursului, chestiune care va fi cercetată chiar de către instanţa competentă.
Aşadar, urmează a se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanţa supremă are competenţă de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curţilor de apel, pentru hotărârile altor instanţe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanţa supremă.
Totodată, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
De asemenea, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege".
Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului şi scopului recursului.
Această verificare a legalităţii se realizează, însă, în cazurile în care instanţa supremă este competentă potrivit legii, adică conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Potrivit art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeaşi verificare a conformităţii cu legea a hotărârii atacate o realizează şi celelalte instanţe (tribunalele, curţile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).
Cum, în speţă, reclamanta a învestit, în primă instanţă judecătoria, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.
Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului Cod").
În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Cluj, căreia îi aparţine competenţa, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul Prahova, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Declină competenţa de soluţionare a recursurilor formulate de recurenta-reclamantă SC A. SRL şi de recurenţii-pâraţi B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1291 din 27 septembrie 2017. pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2017.