Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 martie 2015, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 119 din 24 februarie 2015 emise de pârât prin care a fost sancţionată cu amenda de 10.
000 lei pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului.
2. Soluţia primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 1.649 din 9 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, solicitând modificarea hotărârii, pentru motive ce pot fi încadrate la art. 488 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
În argumentarea recursului, recurenta-reclamantă susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, precum şi a disp. art. 33 alin. (1) şi art. 64 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutul audiovizual.
Recurenta-reclamantă apreciază că reportajul a fost difuzat în contextul dezbaterii publice privind condiţiile de detenţie din penitenciare şi a comportamentului personalului din cadrul acestora, iar existenţa casei de vacanţă a d-lui B. este o informaţie publică desprinsă din declaraţia de avere a acestuia, ce a fost prezentată de către radiodifuzor, pe ecran, în timpul emisiunii.
Mai arată recurenta-reclamantă că, în creionarea profilului moral-profesional al şefului Penitenciarului Jilava, radiodifuzorul nu a exprimat opinii proprii, ci a citat un articol apărut în ziarul C., astfel încât nu s-a demonstrat că a acţionat cu rea-credinţă în informarea publicului şi cu lipsă de imparţialitate.
Existenţa casei de vacanţă este o realitate dovedită, iar conform art. 11 şi 20 din Constituţia României, în dreptul român prevalează dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la aspecte ce ţin de interesul public, iar presa are obligaţia să prezinte astfel de informaţii.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie care a fundamentat necesitatea protejării libertăţii de exprimare pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcţionare a unei societăţi democratice, de aici decurgând poziţia privilegiată acordată libertăţii de a informa publicul şi de a pune în discuţie chestiuni de interes public.
4. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru
Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în Complet de filtru şi comunicat părţilor în baza Încheierii de şedinţă din data de 8 iunie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin Încheierea de şedinţă din data de 12 octombrie 2017, Completul de filtru, apreciind incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analiza motivelor de casare.
Prin Decizia nr. 119 din 24 februarie 2015, contestată în prezenta cauză, recurenta-reclamantă a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 10.000 lei, reţinându-se încălcarea disp. art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, art. 33 alin. (1) şi art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să furnizeze libera formare a opiniilor.
De asemenea, art. 33 alin. (1) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual stipulează că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei, iar art. 64 alin. (1) lit. b) din acelaşi C. proc. civ., obligă furnizorii de servicii media să respecte principiul conform căruia informarea cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă.
Înalta Curte reţine că în speţă, recurenta-reclamantă a fost sancţionată pentru încălcarea unor principii pe care furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să le respecte atunci când îşi exercită dreptul la libera informare a publicului şi nu pentru însăşi exercitarea acestui drept.
Conform textelor legale sus-menţionate, a căror greşită aplicare, recurenta-reclamantă a imputat-o primei instanţe, informarea trebuie să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună credinţă.
Recurenta-reclamantă consideră că nu s-a demonstrat faptul că informarea nu a fost prezentată în mod imparţial şi s-a încălcat principiul bunei-credinţe.
Drept argument al acestei susţineri, este existenţa, în cuprinsul declaraţiei de avere a şefului Penitenciarului Jilava, a casei de vacanţă a acestuia.
Prezentarea acestei informaţii din cuprinsul declaraţiei de avere a fost coroborată însă de către recurenta-reclamantă cu luarea unor interviuri vecinilor şi inducerea ideii către public că imobilul a fost construit din venituri ilicite.
Cu privire la această ultimă informaţie s-a realizat de către furnizorul de servicii media audiovizuale încălcarea prevederilor legale amintite, deoarece faptele nu au fost prezentate în mod obiectiv, nu sunt verificate, nu sunt prezentate în mod imparţial şi cu bună-credinţă.
Prin formulări de tipul "Penitenciarele, o afacere deschisă. Moşteni-Greci; colţul de rai al şefului puşcăriei Jilava" sau prin întrebările adresate vecinilor din care se încerca a se afla "modul de construire al imobilului" s-a realizat în mod indubitabil încălcarea de către radiodifuzor a dispoziţiilor legale analizate, astfel cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului.
Cu privire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, însăşi recurenta-reclamantă susţine prin motivele de recurs că jurnalistul are obligaţia de a verifica informaţiile şi de a nu depăşi anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, chiar dacă datoria sa principală este de a oferi publicului orice informaţie de interes public.
Or, în prezenta cauză, în mod corect prima instanţă a constatat depăşirea acestor limite, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul formulat de SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 1.649 din 9 iunie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2018.