Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin acţiunea civilă formulată la data de 16.11.2011 pe rolul Tribunalului Maramureş, în dosar nr. x/2011, astfel cum a fost precizată la data de 24.06.2014, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Parohia Ortodoxă Săpânţa - Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- recunoaşterea dreptului de autor a autorului său C. cu privire la opera artistică formată din 151 de cruci şi 171 de lucrări de sculptură, pictură şi creaţie literară aflate în Cimitirul Vesel Săpânţa reprezentând 24% din numărul total de 712 cruci aflate în acest cimitir;

- recunoaşterea drepturilor patrimoniale ale reclamantei A., în calitate de moştenitoare a autorului C., provenite din operele recunoscute;

- ca urmare a folosirii de către pârâtă, fără drept, a operelor revendicate, să fie obligată aceasta la plata sumei de 499.725 RON reprezentând despăgubiri, potrivit art. 139 din Legea nr. 8/1996 republicată, respectiv 24% din beneficiul net obţinut de pârâtă în perioada noiembrie 2008 - noiembrie 2011 din perceperea taxei de acces, video, foto pentru vizitatori şi vânzarea de cărţi poştale şi suveniruri în Cimitirul Vesel;

- obligarea pârâtei să încheie cu reclamanta un contract de distribuire în sensul art. 141 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 cu privire la drepturile băneşti obţinute ca urmare a oferirii publice a operelor autorului C. de către aceasta, prin care pârâta se obligă să-i plătească o sumă de bani reprezentând 24% din toate veniturile obţinute ca urmare a distribuirii, în modalitatea prevăzută de art. 141 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 8/1996 a operelor autorului acesteia pe perioada existenţei drepturilor sale de autor, începând cu data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei ce se va pronunţa în prezenta cauză până în anul 2047, anul în care expiră termenul de 70 ani prevăzut de art. 25 din Legea nr. 8/1996;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 43.059 RON constând în taxa judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu specialist, onorariu expert, onorariu avocat, cheltuieli deplasare.

Prin sentinţa civilă nr. 842 din data de 01.07.2016 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. x/2011, s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Săpânţa reprezentată prin Preot Paroh D., iar reclamanta A. a fost obligată la plata către pârâta Parohia Ortodoxă Săpânţa a sumei de 28.649,29 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că autorul reclamantei, defunctul C. (născut 1909 - decedat 1977) a fost meşter popular cioplitor. Având această ocupaţie, precum şi har artistic, defunctul C. a realizat, în marea lor majoritate, crucile de lemn din Cimitirul Vesel din Săpânţa , judeţul Maramureş.

La fila 21 dosar se află adeverinţa din 30 iunie 2011 emisă de Centrul Judeţean Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş, care atestă că meşterul a participat la acţiuni vizând arta populară, iar la filele 11 - 15 dosar, sunt diplomele obţinute de C., care demonstrează fără a da loc la alte interpretări că a fost membru al Cooperativei B., cooperativă meşteşugărească, fiind creator popular.

Toţi meşterii populari, artizanii, indiferent de domeniu, ceramică, olărit, ţesături, cruceri, nu fac parte din categoria persoanelor care pot beneficia de dreptul de autor, conform Legii nr. 8/1996, întrucât folclorul este reprezentat de totalitatea creaţiilor populare, literare, muzicale, meşteşugăreşti care ţin de tradiţiile şi obiceiurile populare ale unei neam sau ale unei regiuni. Nu se regăseşte. în ceea ce priveşte creaţia meşteşugărească a folclorului în integralitatea sa o protecţie în cadrul dreptului de autor, dreptul de autor conform art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 8/1996 fiind perceput ca o creaţie intelectuală, însă, datorită caracterului lor popular, creaţiile populare sunt folosite liber, nefiind prevăzute în Legea nr. 8/1996, ca obiect al dreptului de autor.

Crucile care au fost confecţionate de C. la comandă sunt anonime, nu sunt semnate de către meşter, fapt ce atestă în plus caracterul popular al meşteşugului său, meşteşug care a fost predat ucenicilor săi, care continuă tradiţia crucerului popular C.

S-a reţinut că reclamanta a invocat drept temei legal al acţiunii sale Legea nr. 8/1996. În acest context, tribunalul a constatat că, sub aspectul temeiului invocat, acţiunea este nefondată, creaţia populară nefiind inclusă în aria de reglementare şi protecţie a actului normativ invocat.

Convenţia de la Berna din 09.09.1886, pentru protecţia operelor literare, artistice defineşte ca şi Legea nr. 8/1996, termenul de operă literară şi artistică în sensul că acesta cuprinde: (...) "Toate lucrările din domeniul literar ştiinţific şi artistic, operele de arhitectură şi sculptură." Art. 7 alin. (3) din Convenţie statuează că: "Pentru operele anonime sau pseudonime, durata protecţiei acordate prin prezenta convenţie expiră în 50 de ani după ce opera a fost în mod licit făcută accesibilă publicului." Este evident că nici la nivel internaţional, nu s-a introdus în categoria operelor literare şi artistice, creaţii ale unor meşteşugari, referinţele din lege vizând operele de creaţie intelectuală.

Aceeaşi definiţie se regăseşte şi la art. 1 din Legea nr. 8/1996, care, de asemenea, face trimitere expresă la sintagma creaţie intelectuală şi nu la creaţie populară meşteşugărească. Operele de creaţie intelectuală, în accepţiunea legii 8/1996, sunt nominalizate la art. 7 lit. g), unde, de asemenea, nu sunt inserate crucile în categoria operelor de creaţie intelectuală. În aprecierea primei instanţe, art. 9 din lege este mai mult decât explicit, întrucât legiuitorul stabileşte că, ideile teoriile, conceptele conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de prelucrare, de scriere de explicare sau de exprimare, nu pot beneficia de protecţia dreptului de autor.

Meşterul C., aşa cum s-a demonstrat prin probele administrate, practic, s-a inspirat din arta meşteşugărească populară ce s-a transmis din generaţie în generaţie, fiind şi astăzi preluată de alţi meşteri cruceri, astfel încât creaţia sa este exceptată de la prevederile dreptului de autor. Chiar sub auspiciile Legea nr. 8/1996, un autor al unei creaţii intelectuale care a vândut opera, potrivit art. 141 din lege, după înstrăinare, autorul nu-şi mai păstrează vreun drept asupra operei, singurul drept ce îi rămâne este dreptul de suită, ce reprezintă dreptul de a obţine o cotă din preţul vânzării, în situaţia revânzării bunului la un preţ mai mare decât cel la care s-a achiziţionat opera.

În cazul în care opera nu este supusă revânzării, autorul inclusiv moştenitorii acestuia, nu mai au niciun drept asupra operei, pentru că a fost remunerat, ca efect al achitării preţului. Astfel, chiar în ipoteza în care un autor, în accepţiunea art. 141 din Legea nr. 8/1996, solicită încheierea unui drept de distribuire, obligarea la încheierea unui astfel de contract este inadmisibilă, pentru că opera nu poate fi vândută de autor decât o singură dată.

Conform art. 10 lit. c) din Legea nr. 8/1996, dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică revine de drept autorului, pentru că dreptul la nume nu este transmisibil, autorul anonim poate să-şi deconspire identitatea ca autor în timpul vieţii, având în vedere că legea română prevede stingerea dreptului la nume odată cu decesul autorului. S-a apreciat că menţinerea numelui autorului pe creaţia sa, este esenţială, aceasta fiind legătura imaterială dintre autor şi public, fiind evident că pentru a se putea exercita dreptul de paternitate asupra unei creaţii artistice, ca o componentă a dreptului de autor, este necesar, ca autorul însuşi să-şi exercite dreptul la nume în timpul vieţii.

Cimitirele sunt locuri publice, cimitirul Săpânţa având acelaşi regim juridic. C. a fost un meşter popular, care a confecţionat nu numai cruci, ci şi alte obiecte de lemn, acesta nu a înţeles să semneze crucile pe care le-a confecţionat, ele fiind efectuate la comandă, la cererea rudelor defunctului.

Având în vedere considerentele de mai sus, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată conform dispozitivului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. de la 1865 reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a sumei de 28.649,29 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, deplasare la instanţă şi alte cheltuieli efectuate pentru asistenţa juridică calificată a pârâtei, consemnate în centralizatorul depus la fila 120, vol. IV dosar şi a facturilor şi chitanţelor depuse la filele 121-199.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel prin care a criticat soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea în tot a acesteia şi admiterea în întregime a cererii de chemare în judecată.

De asemenea, reclamanta a susţinut în cuprinsul motivelor de apel, între altele, că în mod neîntemeiat a reţinut prima instanţă că dreptul de distribuire şi încheierea unui astfel de contract este inadmisibil, deoarece C. nu a vândut opera realizată, în sensul tezei I al art. 141 din Legea nr. 8/1996.

S-a invocat şi faptul că tribunalul nu s-a pronunţat cu privire la capătul de cerere prin care a solicitat despăgubiri ca urmare a folosirii fără drept de către Parohia Săpânţa a operelor revendicate, petit formulat în temeiul art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Pârâta Parohia Ortodoxă Săpânţa reprezentată prin preot paroh D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate.

Prin decizia civilă nr. 197/A din 15 martie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, apelul reclamantei a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în parte, astfel: s-a admis în parte cererea precizată, în sensul recunoaşterii dreptului de autor al lui C. în ceea ce priveşte un număr de 151 de cruci aflate în Cimitirul Vesel din Săpânţa ; s-au recunoscut în favoarea reclamantei, în calitate de moştenitoare a defunctului C., drepturile patrimoniale prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. a) şi f) din Legea nr. 8/1996; s-a dispus obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă Română Săpânţa - Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului, la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 223.749 RON, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor anterior recunoscute; s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei A. suma de 20.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă şi suma de 19,65 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de aceasta în apel.

Pentru a decide în acest sens, curtea de apel a constatat că prima chestiune asupra căreia trebuie să se pronunţe este aceea a incidenţei în cauză a prevederilor Legii nr. 8/1996, în ceea ce îl priveşte pe antecesorul reclamantei, defunctul C., mai exact, referitor la opera acestuia, constând în crucile de lemn care se află în Cimitirul Vesel din Săpânţa .

Aceasta, în condiţiile în care prima instanţă a respins solicitarea reclamantei din precizarea de acţiune de la fila 1, vol. III, al Tribunalului Maramureş, de a se recunoaşte dreptul de autor a defunctului C. cu privire la creaţia artistică a acestuia, formată din 151 de cruci aflate în Cimitirul Vesel din Săpânţa , precum şi a operei literare formată din versurile inscripţionate pe aceste cruci, reprezentând 21,2 % din numărul total al crucilor aflate în Cimitirul Vesel.

Argumentele primei instanţe care au stat la baza pronunţării acestei soluţii, au fost, în principal, acelea că defunctul C. a fost un meşter popular cioplitor, or, meşterii populari, indiferent de domeniu, nu fac parte din categoria persoanelor care pot beneficia de dreptul de autor în baza Legii nr. 8/1996. S-a reţinut, de asemenea, faptul că folclorul, în integralitatea sa, şi creaţia meşteşugărească, ca parte a acestuia, nu intră în sfera de protecţie a Legii nr. 8/1996, dreptul de autor, conform art. 1 şi art. 7 din aceasta, având la bază o creaţie intelectuală, or, tocmai datorită caracterului popular, creaţiile populare sunt folosite liber, fiind apreciat relevant caracterul anonim al operei, întrucât crucile în discuţie nu au fost semnate de meşter.

La acest punct de vedere a achiesat şi pârâta, astfel cum rezultă din întâmpinarea formulată în cauză.

Textul de lege care se impune a fi analizat în vederea stabilirii legalităţii soluţiei pronunţate de către prima instanţă asupra acestui petit, este cel de la art. 7 din Legea nr. 8/1996, care prevede astfel:

" constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor. "

Prin acest text, legiuitorul a definit în mod explicit obiectul dreptului de autor.

În primul rând, s-a stabilit faptul că dreptul de autor este alcătuit numai din opere de creaţie intelectuală, opera de creaţie intelectuală fiind definită, în doctrina de specialitate, ca fiind rezultatul activităţii individului uman, întrucât numai acesta are capacitatea de a conştientiza realitatea înconjurătoare, de a-şi dirija conştient acţiunile şi inacţiunile, în raport cu diverse interese şi de a dispune de instruire şi educaţie.

În al doilea rând, operele trebuie să fie originale, adică să cuprindă suficiente elemente particulare care să le distingă de creaţii intelectuale de acelaşi gen.

În al treilea rând, operele trebuie să aparţină domeniului literar, artistic sau ştiinţific.

Un aspect, de asemenea, important este acela că pentru a constitui obiect al dreptului de autor nu are relevanţă modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare, şi nici valoarea sau destinaţia lor.

În ceea ce priveşte folclorul şi protecţia acestuia, în lipsa unor dispoziţii legale referitoare la această problemă, s-a statuat în practica judiciară faptul că este dificil de stabilit prin raportare la Legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în condiţiile în care, conform acestei legi, paternitatea operelor susceptibile de o asemenea protecţie ar trebui să poată fi stabilită cu certitudine; or, în cazul folclorului nu este posibilă o asemenea identificare, deoarece conţine creaţii impersonale (în acest sens, decizia civilă nr. 597/2013 pronunţată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)

Constatându-se şi prin hotărârea identificată mai sus lipsa vreunei reglementări speciale în materia folclorului şi concluzionându-se în sensul că folclorul nu poate rămâne în afara oricărei protecţii, s-a apreciat că forma de protecţie, în acest caz, poate fi stabilită prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial în cuprinsul căreia sunt definite şi "expresiile culturale tradiţionale", în care se încadrează şi folclorul.

Ceea ce s-a mai subliniat prin decizia civilă nr. 597/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu valoare de principiu, este aceea că regimul juridic al creaţiilor culturale tradiţionale nu exclude, în principiu, crearea de opere în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996, pornind de la un element de expresie culturală tradiţională, cu condiţia originalităţii, aşadar a îndepărtării suficiente de la sursa originară, pentru a fi identificabilă amprenta personalităţii creatoare a autorului.

Prin prisma considerentelor de mai sus, curtea de apel a apreciat că trebuie analizată opera defunctului C., pentru a se putea stabili dacă aceasta intră sau nu în sfera de protecţie a Legii nr. 8/1996.

Astfel, s-a constatat că specialistul E., care a întocmit primul raport de specialitate în cauză a arătat că, crucile de lemn identificate ca aparţinând defunctului C., au preluat forma tradiţională din zona Maramureşului, însă acestea prezintă elemente specifice, folosite pentru prima dată de către autorul C., specificul lor fiind reprezentat printr-un tot stilistic: culoare, formă, text, de o evidentă şi recunoscută originalitate.

Maestrul artist C. a scris o adevărată monografie artistică a satului cu crucile-monument create de el, creând o operă originală prin contopirea calităţilor şi talentului său de sculptor, pictor şi poet, îmbinând simbolul vechi al crucii de lemn cu basorelieful, pictura naivă şi versul popular inspirat din activităţile specifice satului.

S-a mai arătat că, în ceea ce priveşte celelalte cruci din cimitir, care nu au fost realizate de către C., acestea sunt un produs epigonic şi nu constituie decât o continuare, uneori nereuşită, a aceluiaşi stil.

Specialistul E. nu a reuşit să se pronunţe cu certitudine asupra numărului crucilor realizate de către C., arătând că din studiile efectuate ar reieşi că acesta a realizat în timpul vieţii aproximativ 600 de cruci.

Ceea ce s-a mai subliniat de către acest specialist, este faptul că Cimitirul Vesel este vizitat anual de zeci de mii de vizitatori, reţinându-se chiar o declaraţie a preotului paroh D. în acest sens, referitor la anul 2005, când obiectivul ar fi fost vizitat 26.000 de persoane.

Precizări suplimentare au fost făcute de către acelaşi specialist şi în şedinţa publică din 13.09.2012, consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, domnul E. arătând, că, în opinia sa, C. a creat opere de artă, descoperind o formă nouă de a privi moartea, pe care a materializat-o într-un mod original.

Specialistul F., de asemenea, a formulat un punct de vedere la solicitarea instanţei, prin care a arătat că a putut identifica un număr de 151 de cruci, ca fiind realizate de creatorul C., reprezentând procentual 21,2% din numărul total al crucilor din cimitir. Din cercetările efectuate, a rezultat că C. ar fi realizat aproximativ 600 de cruci, numărul acestora scăzând progresiv începând cu anul 1996, în medie cu 25 de cruci pe an, ca urmare a exhumării şi refolosirii locurilor de veci.

Referitor la caracteristicile crucilor realizate de către C. s-a arătat că identificarea crucilor realizate de acesta nu a fost dificilă, crucile executate în ultima decadă a secolului XX îndepărtându-se de caracteristicile tradiţiei, ajungându-se la un manierism sec care a înlocuit fenomenul social şi artistic, fiind executate prin unelte electrice.

Elementele particulare ale crucilor realizate de către C. sunt descrise la filele 13-17 din lucrarea de specialitate, expertul făcând precizări suplimentare în faţa instanţei de judecată (consemnate în încheierea şedinţei publice din 17.04.2013), concluzia acestuia fiind în sensul că, crucile realizate de către defunctul C. se diferenţiază de restul crucilor din cimitir prin culoare, formă, proporţii şi alte elemente particulare, elemente care sunt specifice creatorului, fiind executate în spiritul unui artist care dă frâu liber imaginaţiei şi mâinii sale.

De asemenea, specialistul F. a adus precizări suplimentare în ceea ce priveşte opera defunctului C. în şedinţa publică din 17.05.2013, când s-a vizualizat CD-ul cu imaginile celor 151 de cruci identificate de către specialist ca aparţinând lui C. S-a învederat de către acesta că artistul C. a văzut crucea ca un întreg, observându-se evoluţia artistului în timp şi dorinţa acestuia de a spune tot mai mult prin creaţia sa.

La acel termen de judecată specialistul a făcut o analiză punctuală privind una dintre crucile realizate de către C., prezentate instanţei de judecată, indicând elementele specifice artistului C., ca fiind îmbinarea aproape perfectă între braţele crucii, elementele de tehnică şi de structură a lucrării, forma rotunjită, inexistenţa unor spaţii nelucrate sau negândite şi care să nu conţină un mesaj artistic, lipsa unor şabloane, fiecare cruce având elemente diferite, elemente care au permis identificarea crucilor realizate de către acesta.

S-a mai arătat de către domnul F. că C. era un bun cunoscător al etnografiei populare, al zonelor şi al simbolurilor folosite. Din etnografie, elementul principal preluat este crucea, particularităţi prezentând şi compoziţia literară şi elementele figurative. Un alt element compoziţional propriu a fost identificat ca fiind spaţiul sacru, reprezentat de un pătrat în care se configura un element floral, situat la îmbinarea braţelor crucii, în care orizontala devine verticală şi verticala orizontală, făcându-se astfel corelaţia dintre teluric şi celest. Artistul nu era axat pe detalii, se gândea mai mult la esenţă, nefiind preocupat de simetrie, ci de mesaj, fiind un geniu creator.

S-a concluzionat de către specialistul F. în sensul că există o diferenţiere între gândirea compoziţională a artistului C. şi cea a urmaşilor săi, crucile create ulterior fiind mai aproape de perfecţiune, de şablon, relevând preocuparea pentru realism, folosindu-se unelte performante şi o tehnică de lucru actuală, neexistând o legătură compoziţională şi nefiind folosite decât în mică măsură elementele folosite de către C., precizându-se şi faptul că acesta a fost primul care a folosit decoraţiunile din folclor şi versurile pe cruci, anterior crucile fiind simple.

O completare la punctul de vedere formulat de către specialistul F. a fost depusă la dosar şi în vol. III al dosarului de fond, f. 126 şi urm., prin aceasta arătându-se că au fost identificate 151 de cruci realizate de către C. şi 171 lucrări de sculptură, pictură şi creaţie literară, aceasta datorită faptului că unele cruci sunt lucrate pe ambele feţe.

La dosarul cauzei a fost depus de către pârâtă un raport de expertiză extrajudiciară, întocmit de către expertul G., raport prin care s-au identificat 70 de cruci ca fiind realizate cu certitudine de către meşterul C. Raportat la caracterul succint al considerentelor acestei expertize, care nu se coroborează de altfel cu concluziile celorlalte două lucrări de specialitate întocmite în cauză, la care s-a făcut referire mai sus, curtea de apel a apreciat că acest raport nu constituie o probă pertinentă pentru soluţionarea cauzei.

Ţinând cont de concluziile lucrărilor de specialitate întocmite în cauză de către specialiştii E. şi F. şi având în vedere consideraţiile de ordin teoretic făcute anterior, instanţa de apel a apreciat că se poate concluziona în sensul că opera lui C., reprezentată de crucile de lemn identificate ca fiind realizate de către acesta, şi care se află în prezent în Cimitirul Vesel din Săpânţa , este o operă originală, fiind în mod indubitabil identificabilă amprenta personalităţii creatoare a autorului, neprezentând nicio relevanţă faptul că au fost folosite elemente de etnografie şi folclor în creaţia sa.

Faptul că aceste cruci nu poartă semnătura autorului, este o problemă care a fost surmontată prin coroborarea probelor administrate în cauză, expertiza întocmită de către expertul E., punctul de vedere al specialistul F., precum şi declaraţiile martorilor H. şi C., fiind identificate cu certitudine, pe baza unor elemente caracteristice, crucile realizate de către C.

În consecinţă, în temeiul art. 7 coroborat cu art. 10 lit. b) şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, curtea de apel a decis în sensul recunoaşterii calităţii de autor al operei constând în cele 151 de cruci aflate în Cimitirul Vesel din Săpânţa , în favoarea lui C.

S-a apreciat că numărul operelor este cel indicat în lucrarea de specialitate iniţială a specialistului F., neavând relevanţă faptul că o parte dintre cruci sunt lucrate pe ambele părţi, fiecare cruce, în integralitatea sa, putând fi apreciată ca reprezentând o operă artistică complexă, cuprinzând elemente de sculptură, pictură, precum şi elemente literare.

Lămurită fiind problema de drept principală, aceea a recunoaşterii dreptului de autor, instanţa de apel a apreciat că se impune ca instanţa să se pronunţe şi asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate asupra celorlalte pretenţii din cererea de chemare în judecată, de asemenea, respinse de către Tribunalul Maramureş.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de către reclamantă, aceasta a solicitat, pe lângă recunoaşterea dreptului moral prevăzut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi recunoaşterea drepturilor patrimoniale prevăzute de art. 13 lit. a), b) şi f), constând în dreptul autorului de a autoriza sau de a interzice reproducerea, distribuirea şi comunicarea publică a operei, direct sau indirect, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului.

În vederea aprecierii asupra criticilor formulate prin cererea de apel de către reclamantă în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra petitelor având ca obiect recunoaşterea drepturilor patrimoniale enumerate anterior, se impun a fi analizate în prealabil definiţiile regăsite în lege referitor la noţiunile de "reproducere", "distribuire" şi "comunicare publică".

Conform art. 14 din Legea nr. 8/1996:

" prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice. "

Susţinerile reclamantei în sensul că pârâta comercializează cărţi poştale reprezentând fotografii ale crucilor realizate de către defunctul C. au fost confirmate de către pârâtă prin răspunsul la interogatoriu, răspunsurile la interogatoriu fiind anexate la filele 176-179 vol. I, dosar fond.

Cărţile poştale, reprezentând fotografii ale crucilor realizate de către C. reprezintă o reproducere a operei acestuia, având în vedere definiţia noţiunii de reproducere redată mai sus, aceeaşi concluzie fiind valabilă în ceea ce priveşte alte obiecte inscripţionate cu imagini ale crucilor realizate de către acesta.

Reclamanta este deci îndreptăţită, în condiţiile art. 25 din lege, să i se recunoască acest drept patrimonial.

În ceea ce priveşte dreptul prevăzut de art. 13 lit. b) din Legea nr. 8/1996, se impun a fi avute în vedere dispoziţiile art. 141 din Legea nr. 8/1996, care arată că:

" (1) Prin distribuire, în sensul prezentei legi, se înţelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora.

(2) Dreptul de distribuire se epuizează o dată cu prima vânzare sau cu primul transfer de drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere, pe piaţa internă, de către titularul de drepturi sau cu consimţământul acestuia."

În cauză, astfel cum de altfel s-a susţinut chiar de către reclamantă, crucile de lemn care se află în Cimitirul Vesel din Săpânţa , au fost confecţionate de către C. ca urmare a unor comenzi date de către rudele defuncţilor pentru mormintele cărora le erau destinate, fiind plătit un preţ pentru acestea, chiar dacă, astfel cum susţine reclamanta, unul modic, reprezentând în principiu, contravaloarea materialelor necesare pentru realizarea crucii. Cuantumul sumei de bani solicitate şi primite de către C. cu titlu de preţ nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte stabilirea acestui drept patrimonial, relevant fiind numai faptul că aceste cruci au fost vândute de către C. după realizarea acestora, în consecinţă dreptul de distribuire fiind epuizat, astfel cum stipulează expres alin. (2) al art. 141 din lege.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat că această solicitare a reclamantei a fost în mod corect respinsă de către prima instanţă.

Ultimul drept patrimonial a cărui recunoaştere s-a solicitat de către reclamantă, în calitate de moştenitoare a defunctului C., este cel privind comunicarea publică a operei, drept prevăzut de art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Conform prevederilor art. 15 din Legea nr. 8/1996:

" (1) Se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi de arhitectură, proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum şi prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziţie publicului, inclusiv prin internet sau alte reţele de calculatoare, astfel încât, oricare dintre membrii publicului să poată avea acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual.

(2) Dreptul de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică sau punerea la dispoziţia publicului a operelor, nu se consideră epuizat prin niciun act de comunicare publică sau de punere la dispoziţia publicului."

S-a apreciat că faptul că opera defunctului C. este pusă la dispoziţia publicului prin intermediul pârâtei rezultă în mod indubitabil din toate probele administrate în cauză, expertizele de specialitate, punctul de vedere al specialistului F., răspunsurile pârâtei la interogatoriu, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.

De asemenea, din susţinerile reclamantei, coroborate cu declaraţiile martorului H., rezultă că taxa de intrare în cimitir a început să fie percepută doar după decesul lui C., aparent acesta fiind de acord ca operele sale să fie aduse la cunoştinţă publică, nefiind însă de acord cu perceperea unei taxe în acest sens.

Rezultă din aspectele reţinute mai sus faptul că reclamanta este îndreptăţită la recunoaşterea şi a acestui drept patrimonial, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute în acest sens de art. 13 lit. .f) coroborat cu art. 15 şi art. 25 din Legea nr. 8/1996.

Cea de-a treia problemă care face obiectul apelului este aceea a despăgubirilor cuvenite reclamantei ca urmare a recunoaşterii drepturilor patrimoniale prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996, în limitele stabilite mai sus.

În acest sens, s-a reţinut că în dosarul de fond a fost încuviinţată şi administrată proba cu expertiza contabilă, efectuată de către expertul contabil I., raportul de expertiză fiind anexat la filele 229 şi urm. din vol. III al dosarului primei instanţe, respectiv la filele 242 şi urm. din acest raport.

Raportul de expertiză contabilă a fost întocmit fără ca expertul să aibă la dispoziţie actele contabile ale Parohiei Ortodoxe B., pârâta refuzând să pună la dispoziţia expertului astfel de înscrisuri. În lipsa acestor acte, instanţa de judecată a procedat la schimbarea obiectivelor iniţiale ale expertizei, în şedinţa publică din 18.02.2015, încuviinţând ca expertiza să fie efectuată prin luarea în considerare a datelor cunoscute privind alte obiective turistice din ţară. Fiecare dintre părţi a propus câte 3 obiective turistice, ale căror date privind numărul anual de vizitatori şi veniturile obţinute, să fie avute în vedere la efectuarea expertizei dispuse în cauză, încuviinţându-se de către instanţă, solicitarea de relaţii de la toate obiectivele turistice alese de către părţi.

Prin acest raport de expertiză, întocmit de către expertul contabil I., cu participarea expertului parte J., s-au formulat concluzii raportat la datele obţinute de la obiectivele turistice indicate de către reclamantă, expertul desemnat în cauză nereuşind să obţină date de la obiectivele turistice indicate de către pârâtă.

Pe baza datelor obţinute, s-a stabilit numărul mediu de vizitatori ai Cimitirului Vesel Săpânţa pentru perioada indicată în cererea de chemare în judecată, noiembrie 2008 - noiembrie 2011, ca fiind de 1.135.833.

S-au calculat, de asemenea, în două variante, veniturile pe care pârâta le-a obţinut în perioada indicată, prin raportare la numărul mediu de vizitatori stabilit anterior.

Într-o primă variantă au fost avute în vedere veniturile obţinute din perceperea taxei de acces, foto, video şi vânzarea de cărţi poştale şi suveniruri de cele 3 obiective turistice stabilite ca şi comparabile, iar în cea de-a doua variantă a fost avut în vedere preţul biletelor de intrare în Cimitirul Vesel din Săpânţa .

Cea de-a doua modalitate de calcul a veniturilor obţinute a fost apreciată ca fiind mai relevantă de către experţi, care au propus în concluziile expertizei luarea în considerare a acestei valori.

Şi instanţa de apel a apreciat că această valoare este de natură să reflecte realitatea într-o mai mare măsură, la stabilirea acesteia fiind avut în vedere cel puţin un element cert, preţul biletelor de intrare la Cimitirul Vesel, în cealaltă variantă, atât numărul de vizitatori, cât şi veniturile obţinute, fiind stabilite prin raportare la alte obiective turistice.

Deşi instanţa consideră că la aprecierea acestei probe nu se poate face abstracţie de atitudinea procesuală a pârâtei, din culpa căreia nu s-a putut efectua raportul de expertiză în condiţiile iniţial stabilite, adică pe baza actelor contabile ale pârâtei, s-a reţinut, de asemenea, că reclamanta era în măsură să facă demersuri suplimentare în vederea stabilirii celorlalte obiecte care se vând cu titlu de suveniruri la Cimitirul Vesel din Săpânţa , şi a preţului acestora, pentru ca acestea să fie eventual avute în vedere de către expert la stabilirea veniturilor obţinute de către pârâtă în perioada de referinţă dintr-o atare comercializare.

Suma indicată de către expert ca reprezentând profitul obţinut de către pârâtă în varianta agreată de către instanţă, pentru perioada noiembrie 2008-noiembrie 2011, este 1.055.420 RON, din această sumă, pentru cele 151 de cruci referitor la care s-a recunoscut dreptul de autor al defunctului C., procentul cuvenit reclamantei cu titlu de despăgubiri, este de 21,2%, adică suma de 223.749 RON, care se impune a fi acordată, în temeiul art. 139 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996.

Referitor la acest petit, instanţa de apel a apreciat că este oportun a se face aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., refuzul pârâtei de a răspunde la interogatoriul încuviinţat pe acest aspect, urmând a fi apreciat ca un început de dovadă în folosul reclamantei.

S-a mai precizat şi faptul că declaraţiile celor doi martori audiaţi cu privire la această chestiune, K. şi C. nu cuprind elemente relevante pentru soluţionarea cauzei, aceştia confirmând numai faptul că numărul de vizitatori ai Cimitirului Vesel din Săpânţa este unul foarte mare, în special, pe durata verii.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei să încheie cu aceasta un contract de distribuire, în sensul art. 141 din Legea nr. 8/1996, aceasta nu este întemeiată, pentru considerentele deja expuse în ceea ce priveşte dreptul de distribuire.

Cheltuielile de judecată solicitate de către reclamantă au fost acordate parţial de către instanţă, în măsura în care au fost admise pretenţiile acesteia.

În ceea ce priveşte dosarul de fond, curtea a apreciat că se impun a fi acordate cheltuielile de judecată dovedite a fi fost efectuate cu taxa de timbru, timbru judiciar, expertiza contabilă (exceptându-se onorariul achitat pentru expertul parte care va rămâne în sarcina reclamantei, conform art. 18 din O.G. nr. 2/2000), respectiv opinia exprimată de specialistul F., onorariu avocaţial şi cheltuieli de transport şi cazare, în total suma de 20.000 RON, în timp ce suma totală solicitată de către reclamantă pentru judecata în primă instanţă este în cuantum de 43.059 RON, precizată prin concluziile scrise depuse la dosar.

Cheltuielile de judecată solicitate şi dovedite de către reclamantă ca fiind efectuate în apel sunt numai cele constând în taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar, în cuantum de 19,65 RON, acestea impunându-se a fi acordate integral.

Pentru aceste motive, în baza art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul reclamantei, potrivit celor redate în dispozitivul deciziei.

Împotriva acestei decizii, pârâta Parohia Ortodoxă Română Săpânţa prin reprezentant - preot paroh D. a promovat recurs, prevalându-se de motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 4, 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

În debutul motivelor de recurs recurenta face un istoric al cauzei şi, în special al cererilor formulate de către reclamantă, începând de la cererea de chemare în judecată şi continuând cu redarea fidelă a celor solicitate de reclamantă prin cererile precizatoare a cererii de chemare în judecată din 12.06.2013, 24.06.2014 şi, respectiv la 4.12.2014 .

Recurenta învederează că analizând această atitudine a intimatei pe parcursul procedurii la prima insanţă, se poate constata că, practic, intimata însăşi nu a avut certitudinea că meşteşugul de crucer practicat de tatăl său poate fi protejat de dreptul de autor, aşa cum acesta este reglementat de Legea nr. 8/1996.

Intimata-reclamantă a calificat activitatea antecesorului său fie drept creaţie literară, fie creaţie artistică, fie sculptură, apreciind că autorul său a creat iniţial 700 de cruci, apoi 151 de cruci şi 171 de lucrări de sculptură, pictură şi creaţie literară, fără a nominaliza în ce constau aceste lucrări, astfel că a solicitat de la pârâtă fie 21%, fie 24% din venituri etc.

În acest context, apreciază recurenta, este evident că însăşi reclamanta îşi exprimă nesiguranţa în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată şi imposibilitatea de încadrare a activităţii meşterilor cruceri, inclusiv a lui C., în domeniul dreptului de autor, care vizează opera cultă, opera de creaţie intelectuală, iar nu un meşteşug.

Referitor la originalitate, recurenta arată că este de esenţa meşteşugului ca fiecare meşter să-şi pună amprenta personală asupra lucrului pe care îl efectuează, pentru că meşteşugul implică o activitate personală şi nu industrială singura care poate realiza obiecte identice.

Pentru a exemplifica, precizează că în Satul Mereni, măiestria meşterilor populari este apreciată atât la nivel local, dar şi la nivel naţional şi internaţional, privind: sculptura în lemn, renumit fiind meşterul L., în timp ce pentru broderie sunt recunoscute M. şi N.

De asemenea, mai arată recurenta nu trebuie uitate dinastiile de meşteri olari care au pus Vâlcea pe harta ceramicii mondiale, prin cele trei centre de olărit Vlădeşti, Lungeşti şi mai ales Horezu, centre care au devenit de notorietate în ţară şi străinătate, fiecare din centru conservând meşteşugul tradiţional, cu amprenta specifică; de exemplu Vlădeşti este recunoscut ca fiind centrul caolinului alb, ceramica albă nesmălţuită, printre meşteri este cunoscut meşterul O., emblematic pentru ceramica de Vlădeşti fiind cocoşul alb etc.

În concluzie, şi raportat la aceste meşteşuguri, recurenta afirmă că se poate vorbi de desene, culori, forme, dar şi de faptul că toate aceste valori sunt protejate prin reglementările stabilite de Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut şi a acordat mai mult decât s-a cerut -, recurenta dezvoltă următoarele critici:

Având în vederea multitudinea de cereri şi precizări formulate de reclamantă, practic, nu a consemnat asupra cărei cereri precizatoare s-a pronunţat, având în vedere că potrivit motivelor de apel, intimata-reclamantă a solicitat să se recunoască dreptul de autor cu privire la opera artistică formată din 151 şi 171 de lucrări de sculptură, pictură şi creaţie literară, reprezentând 25% din numărul total de 712 cruci aflate în Cimitirul Vesel din Săpânţa .

De asemenea, s-a solicitat de reclamantă omologarea rapoartelor de expertiză fără a individualiza la care din cele patru rapoarte de expertiză se referă şi urmează a fi omologate de către instanţa de judecată.

Faţă de principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., evident că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor cereri care, în speţă, nu au fost explicitate de către reclamantă şi, în atare situaţie, instanţa nu avea posibilitatea a se pronunţa, întrucât aşa cum rezultă din motivele de apel, apelanta a solicitat să se constate dreptul de autor însumând un procent de 24% cu privire la opera artistică de sculptură, pictură şi creaţie literară a antecesorului său, fără a se preciza care sunt aceste opere şi cum pot fi individualizate.

În acelaşi timp, recurenta arată că apelanta a făcut referire la operele revendicate, deci la o acţiune reală, care, în opinia sa este inadmisibilă, întrucât, aşa cum rezultă din actele de la dosar, fiecare cruce era executată la comandă şi era vândută rudelor defunctului, neputând face obiectul revendicării, aşa cum a solicitat apelanta intimată.

Cu toate că instanţa de apel a făcut trimitere la expertizele efectuate la instanţa de fond de specialiştii E. şi F., a omis a se pronunţa care dintre rapoartele întocmite sunt cele omologate.

Prin ultima precizare făcută de reclamantă la data de 04.12.2014, aceasta nu a mai individualizat drepturile patrimoniale pe care le solicită, singurul drept solicitat şi descris de către aceasta din categoria drepturilor patrimoniale a fost dreptul de distribuire, iar obligarea la despăgubiri nu a vizat alte drepturi patrimoniale decât cel de distribuire, întrucât reclamanta nu a mai făcut nicio referire cu privire la drepturile conferite de art. 13 lit. a) şi f).

În acest context, decizia atacată este nelegală având în vedere că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât a acordat reclamantei mai mult decât s-a cerut.

Instanţa de apel prin hotărârea atacată a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti - art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că legiuitorul prin Legea nr. 8/1996, a reglementat dreptul de autor definit drept creaţie intelectuală, ceea ce presupune creaţia cultă.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996, obiectul dreptului de autor este constituit din operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoare şi destinaţia lor.

În categoria operelor protejate juridic, conform art. 7 din Legea nr. 8/1996 se efectuează o enumerare exemplificativă a creaţiilor intelectuale originale ce pot fi incluse în această categorie şi anume: scrierile literare şi publicistice, conferinţele, operele ştiinţifice, compoziţiile muzicale, operele dramatice, coregrafice, operele de artă grafică, sau plastică, operele de arhitectură etc.

Referitor la creaţia literară, literatura este definită ca fiind: "Creaţie artistică a cărui mijloc de exprimare este limba literară.'" Or limba literară, presupune cunoaşterea gramaticii, unităţile ritmice ale versurilor, iambul sau troheul şi implică studiu, ceea ce, în mod evident, desparte opera literară de îndemânare şi meşteşug.

În consecinţă, meşteşugul crucerilor nu intră sub protecţia dreptului de autor, instanţa neputând să se substituie legiuitorului, aşa cum a procedat instanţa de apel în prezenta speţă.

Pe temeiul motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii străine de natura pricinii -, recurenta susţine următoarele:

Instanţa de apel a arătat prin considerentele deciziei supusă controlului judiciar, că "în ceea ce priveşte folclorul şi protecţia acestuia, s-a statuat de practica judiciară că este dificil de stabilit, prin raportare la legea dreptului de autor şi drepturile conexe, în condiţiile în care conform a cestei legi paternitatea operelor susceptibile de o asemenea protecţie ar trebui stabilită cu certitudine."

S-a făcut trimitere la decizia civilă nr. 597/2013 a Î.C.C.J., dar şi acestei decizii i s-a acordat de instanţa de apel o altă interpretare decât cea avută în vedere de Înalta Curte, pentru că, în mod clar, crearea unei opere având la bază o inspiraţie de natură folclorică poate conduce un poet sau un sculptor să creeze opere originale de creaţie intelectuală, însă, în opinia recurentei, în această categorie se încadrează P. care s-a inspirat din cultul dacilor pentru Zamolxe şi a creat celebra Coloană a Infinitului; în acest sens însă, nu trebuie omis faptul că P. a absolvit Şcoala de Arte Frumoase şi Ecole des Beaux -Arţs din Paris.

Astfel, potrivit reglementărilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 8/1996, creaţia literară şi artistică ca şi creaţie intelectuală, nu poate fi disociată de studiu şi cultură care desăvârşesc talentul Q., de exemplu, care, fără a fi studiat filosofia lui R. şi S., nu ar fi putut crea poezia sa filosofică etc.

Instanţa de apel, prin considerentele deciziei recurate, a recunoscut că în ceea ce priveşte creaţia folclorică, aceasta cade sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 26/2008, dar în ceea ce-l priveşte pe C. a luat în considerare raportul specialistului E., care a recunoscut că meşteşugul de crucer al lui C. a fost preluat în forma tradiţională din zona Maramureşului, dar crucile confecţionate de C. au un specific al lor determinat de culoare, formă, text.

Cu toate acestea, instanţa de apel a ignorat faptul că specialistul E. nu a identificat decât 60 de cruci ale lui C., comparativ cu specialistul F., care ar fi identificat 151 de cruci care ar fi fost confecţionate de C.

Or, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., s-a statuat obligaţia pentru instanţă de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor; nerespectarea acestei dispoziţii ar conduce la nulitatea hotărârii în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Cu toate că instanţa de apel s-a referit la punctele de vedere ale celor doi specialişti menţionaţi anterior, a înlăturat punctul de vedere al specialistului G., care a identificat 70 de cruci ca fiind confecţionate de C., cu motivarea că aprecierile făcute de către acesta nu se coroborează cu concluziile celorlalte două lucrări de specialitate.

În aprecierea recurentei, această opinie a instanţei este contradictorie, având în vedere că părerea specialistului G. se coroborează cu punctul de vedere al specialistului E., ambii identificând în jur de 60-70 de cruci, comparativ cu specialistul F., care ar fi identificat 151 de cruci, mai mult cu 100% decât ceilalţi doi specialişti.

De asemenea, este de reţinut şi faptul că instanţa de apel s-a referit la declaraţiile martorilor propuşi de intimata reclamantă, H. şi C., fără ca în spiritul prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. să precizeze care au fost motivele pentru care au fost înlăturate declaraţiile făcute de T., care a precizat că stihurile după cruce au fost făcute de către familie şi nu de C. iar prin declaraţia lui C., acesta a relatat că înainte de C., se confecţionau cruci în Săpânţa de către meşterul U. şi că meşterul era perceput ca meşter crucer şi că nu se pot deosebi crucile făcute de către acesta de crucile celorlalţi meşteri etc.

În raport de această situaţie, în mod cert faţă de împrejurarea că nu se pot identifica cu acurateţe crucile confecţionate de C. şi faţă de caracterul contradictoriu al motivelor avute în vedere, instanţa de apel nu putea să aprecieze câte cruci confecţionate de C. se regăsesc în Cimitirul Săpânţa , câte sunt confecţionate de ucenicii săi, sau câte de alţi meşteri etc.

În consecinţă fără un probatoriu cert, instanţa nu putea pronunţa o hotărâre legală şi temeinică, cu atât mai mult cu cât obiectul cererii îl constituie şi obligaţii pecuniare, pentru că s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi greşita aplicare a legii -, recurenta arată următoarele:

Instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui pretins drept de reproducere şi comunicare publică în favoarea apelantei-reclamante, cu toate că aceasta nu a mai solicitat aceste drepturi, ci numai dreptul de distribuire.

În accepţiunea legiuitorului, prin art. 7 din Legea nr. 8/1996, obiectul dreptului de autor este constituit din opere originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific şi este produsul creatorului operei, întrucât numai acesta dispune de capacitatea de a gândi, de educaţie şi instruire ca elemente necesare activităţii creative. Un alt element este ca obiectul dreptului de autor să aparţină domeniului literar, artistic sau ştiinţific ceea ce conduce la concluzia că enumerarea este limitativă, iar alte creaţii decât cele menţionate excedează dreptul de autor.

În speţă, confecţionarea unor cruci la solicitarea rudelor defunctului cu inserarea unui epitaf, care aşa cum s-a demonstrat, era întocmit uneori tot de familie, nu poate face obiectul dreptului de autor în accepţiunea Legii nr. 8/1996.

În ceea ce priveşte dreptul de autor, ceea ce se transmite sunt drepturile patrimoniale şi morale, iar nu calitatea de titular al drepturilor morale sau patrimoniale, întrucât dreptul de autor este definit în doctrină ca fiind acea posibilitate conferită de lege autorului unei opere de creaţie intelectuală de a o utiliza potrivit aprecierii sale, în scopul satisfacerii intereselor personale nepatrimoniale sau patrimoniale în limitele prevăzute de lege: (G. V. proprietăţii intelectuale, editura All Beck, Bucureşti, 2007, p. 25)

Conform definiţiei, autorul însuşi este cel în măsură a hotărî asupra modalităţii în care se va utiliza opera sa, având în vedere că prin art. 10 din Legea nr. 8/1996 sunt enumerate drepturile morale ale autorului.

Recurenta mai precizează că în ipoteza puţin probabilă ca activitatea meşteşugărească să intre în sfera dreptului de autor, trebuie a se constata că acest drept trebuie exercitat în primul rând de către titular; or, conform datelor şi susţinerilor părţilor, rezultă că defunctul C. nu a pretins niciodată aceste drepturi, cu toate că la data când acesta şi-a exercitat meseria de crucer, era în vigoare Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, care cuprindea reglementări similare cu cele conferite de Legea nr. 8/1996, drepturi pe care C. nu le-a revendicat niciodată.

Astfel, având în vedere că C. nu şi-a semnat crucile, a păstrat anonimatul acesta şi-a exprimat consimţământul ca numele său să nu fie adus la cunoştinţa publică - existând în aceste împrejurări imposibilitatea moştenitorilor de a solicita dreptul moral la nume aşa cum este definit de art. 10 lit. c) din Legea nr. 8/1996 -, dreptul la nume nefiind transmisibil, întrucât acesta se stinge odată cu decesul autorului.

Menţiunea numelui autorului pe creaţia sa este esenţială, aceasta fiind legătura imaterială între autor şi public, fiind evident că pentru a se putea exercita dreptul de paternitate asupra unei creaţii artistice, ca o componentă a dreptului de autor, este necesar ca autorul însuşi să-şi exercite dreptul la nume în timpul vieţii.

Stan Ioan Pătraş şi-a păstrat anonimatul în ceea ce priveşte crucile confecţionate de el şi, mai mult decât atât, acesta le confecţiona la solicitarea rudelor defunctului la comandă, aspecte din viaţa defunctului fiindu-i aduse la cunoştinţă de către rudele acestuia; pentru simplul fapt că aceste cruci erau amplasate într-un loc public - cimitir, după momentul amplasării, este evident că aceste cruci erau aduse la cunoştinţă publică; dacă s-ar aprecia că meşteşugul de crucer s-ar încadra în dreptul de autor, sigur că prin această expunere opera era divulgată, astfel încât dreptul moral de divulgare este epuizat la acest moment, neputând fi solicitat de reclamantă A.

Peste voinţa şi consimţământul meşterului nici propria fiică nu poate trece, iar în acest sens este relevantă atitudinea reclamantei faţă de obiectele confecţionate de tatăl său C., întrucât, după decesul autorului său, aceasta, împreună cu sora sa, a vândut toate obiectele confecţionate de către autorul lor (panou pictat, blidar sculptat, farfurii decorative, rame scaune, pat etc.), sens în care a fost încheiat un Contract de vânzare-cumpărare cu Muzeul Maramureşului la 15.09.1980, ceea ce denotă că şi în accepţiunea reclamantei, obiectele confecţionate de C. erau rezultatul meşteşugului său, nefiind apreciate de reclamantă ca aparţinând operei de creaţie intelectuală conform Decretului nr. 321/1956, întrucât nu a solicitat niciun drept de natură morală sau patrimonială ca moştenitoare a tatălui său, ci, dimpotrivă, a înţeles să vândă inclusiv casa meşterului neurmărind decât să încaseze preţul, sumele fiind considerabile la acea vreme.

Potrivit art. 12 din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere are dreptul patrimonial de a decide în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv în ceea ce priveşte utilizarea operelor de către alţii.

Recurenta susţine că şi în ipoteza asimilării meşteşugului de crucer cu creaţia intelectuală, meşterul, urmare a faptului că toate crucile erau făcute la comandă încă din timpul vieţii a consimţit ca toate crucile confecţionate să fie amplasate într-un spaţiu public - cimitir -, astfel că, acest drept este un drept exclusiv al autorului, un drept absolut, opozabil erga omnes.

Referitor la reproducere, semnificaţia juridică a acesteia a fost definită de art. 14 din Legea nr. 8/1996 şi presupune realizarea, integrală sau parţială a uneia a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, prin orice mijloace.

Or, raportat la reproducere, recurenta susţine că nu poate avea calitate procesuală pasivă, pentru că reproducerile sunt efectuate de diferite persoane fizice sau juridice, care se ocupă cu editarea unor imagini cu Cimitirul Săpânţa , cu atât mai mult cu cât, aşa cum rezultă din documentele şi probele aflate la dosar, săpânţenii nu plătesc nicio taxă, taxele sunt percepute numai turiştilor, cu scopul de a se asigura întreţinerea întregului ansamblu al cimitirului, constituit din morminte, alei, cruci, precum şi biserica din incinta cimitirului.

Instanţa de apel a ignorat faptul că prin vânzarea crucilor către familiile defuncţilor înmormântaţi, aceste familii au un drept exclusiv asupra acestora, în calitate de proprietari, putând uza de toate prerogativele dreptului de proprietate, respectiv, posesia, folosinţa şi distribuirea.

În opinia recurentei, prima instanţă în mod corect a constatat că şi în ipoteza aplicabilităţii în speţă a dreptului de autor, reglementat de Legea nr. 8/1996, singurul drept ce ar fi putut fi solicitat de către reclamantă nu putea fi decât dreptul de suită, drept care, de asemenea, nu operează, întrucât moştenitorii defunctului nu au înstrăinat crucea, aceasta rămânând în patrimoniul familiei, urmare a caracterului său individual.

Conform art. 21 din Legea nr. 8/1996, dreptul la suită constă în obligaţia vânzătorului subsecvent de a comunica autorului informaţii în legătură cu preţul vânzării, locul unde se află opera, precum şi de a reţine şi plăti suma reprezentând dreptul de suită.

Atât prin art. 14 din Convenţia de la Berna cât şi prin Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 200/84/CE este reglementat dreptul de suită, drept care nu subzistă în speţa dedusă judecăţii, potrivit argumentelor expuse mai sus.

Legiuitorul, prin referirea efectuată la drepturile conferite de art. 13 şi art. 21 din Legea nr. 8/1996, a avut în vedere ca în situaţia în care autorul a decis ca opera sa să fie utilizată, să nu se mai pună problema ca acest drept să fie transmis pe cale succesorală, întrucât, în mod evident, în cazul în care însuşi autorul a hotărât ca opera să fie utilizată, nu se mai pune problema transmiterii acestui drept şi, pe cale de consecinţă, nici a drepturilor prevăzute de art. 13 şi art. 21, întrucât acesta a fost epuizat prin utilizarea şi exercitarea lui de către autor.

Recurenta-pârâtă pretinde că instanţa de apel a nesocotit şi alte norme de drept:

Potrivit reglementării cuprinse în Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul juridic al cultelor, conform art. 28 din acest act normativ, unităţile locale ale cultelor pot avea şi întreţine singure sau în asociere cu alte culte, cimitire confesionale pentru credincioşii lor.

Aceste cimitire confesionale se administrează potrivit regulamentelor cultului deţinător.

Conform art. 186-188 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, cimitirele parohiale sunt clasificate ca bunuri sacre, fiind insesizabile şi imprescriptibile, ceea ce înseamnă că acestea nu pot fi înstrăinate, schimbate, grevate sau sechestrate.

Pretinderea unor drepturi total necuvenite de către reclamantă, în mod cert generează o grevare a cimitirului, situaţie care nu este permisă de legislaţia invocată, cu menţiunea că legea specială derogă de la legea generală.

Mai mult, art. 1 din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale şi mănăstireşti din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, confirmă prevederile statutare, în sensul că cimitirele parohiilor sunt proprietatea acestora şi au caracterul de bunuri sacre, cimitirul parohial fiind destinat înmormântării enoriaşilor decedaţi din acea parohie.

Legea nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare, la art. 13 stabileşte că administratorului sau proprietarului cimitirului îi revine obligaţia de renovare, întreţinere şi asigurare a pazei acestuia.

Conform art. 16 alin. (1), înmormântarea poate fi religioasă sau laică, iar locul şi modalitatea de înmormântare va fi conformă voinţei defunctului sau, în lipsa acestuia, acestea sunt hotărâte de către familia defunctului.

Or, aşa cum rezultă din probele administrate, rudele defunctului ce urma să fie înmormântat la Cimitirul Săpânţa , făceau comanda, o plăteau, unii chiar întocmeau epitaful şi prin această modalitate, în mod evident, că nu se poate pune în discuţie vreun drept de autor, crucile fiind confecţionate de meşter, la indicaţia rudelor defunctului care şi solicitau ca aceste cruci să fie asemănătoare cu celelalte.

Chiar la Cimitirul Bellu, cimitirul marilor personalităţi ale culturii româneşti, unde şi-a găsit odihna veşnică şi marele poet Q., monumentele funerare executate aparţin domeniului public şi privat, nefiind vreodată revendicate pentru vreun drept de autor.

În B., cimitirul este bun sacru, monument istoric, inalienabil iar crucile - ca urmare a comandării acestora de rudele defunctului şi achitarea preţului - sunt bunuri private, fiind proprietatea de drept a familiei şi a urmaşilor celor înhumaţi.

Relevant este că Cimitirul Săpânţa , ca unitate de sine stătătoare, care cuprinde peste 500 de cruci şi Biserica Săpânţa, amplasată în incinta cimitirului, au fost clasificate ca monument istoric, conform dispoziţiilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Cimitirul Vesel Săpânţa se află identificat pe lista Monumentelor Istorice din Maramureş, la nr. 25D021. Conform art. 10 din Legea nr. 422/2001, Monumentele istorice sunt protejate, indiferent de regimul lor de proprietate, ceea ce denotă că orice ingerinţă în acest drept de protejare, presupune implicarea şi a Ministerului Culturii şi al Cultelor, reclamanta înţelegând a nu se judeca şi cu această entitate.

Art. 36 din Legea nr. 422/2001, instituie o obligaţie imperativă a deţinătorilor monumentelor istorice să protejeze şi să exploateze imobilul numai cu respectarea acestei legi pentru folosirea acestuia conform destinaţiei sale.

Prin urmare, reclamanta, conform acestor reglementări nu poate invoca vreun drept asupra cimitirului ca entitate, ca monument istoric, crucile fiind astfel cum s-a susţinut, în proprietate privată.

Cu privire la difuzarea unor pliante sau fotografii cu Cimitirul Săpânţa , recurenta menţionează că prin Legea nr. 103/1992, privind dreptul exclusiv al cultelor religioase, pentru producerea obiectelor de cult, Biserica ortodoxă şi celelalte culte au dreptul să producă şi să valorifice bunuri de cult.

O altă reglementare ignorată de reclamantă este şi Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.

Conform art. 8 alin. (1) din lege: "Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică, se organizează şi funcţionează, în baza prevederilor constituţionale, şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice." Art. 27 alin. (1) şi (2): "Cultele recunoscute şi unităţile lor de cult, pot avea şi dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile şi imobile asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii. (2) Bunurile sacre, sunt insesizabile inalienabile şi imprescriptibile. "

Prin urmare, întrucât cimitirul face parte din categoria bunurilor de utilitate publică şi reprezintă un bun sacru, potrivit art. 170 din Statutul BOR, acesta nu poate face obiectul unor cereri de natura celei formulate de reclamantă, pentru că ar fi nesocotite aceste reglementări.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a răspuns criticilor formulate de către pârâtă şi, în consecinţă, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei date de instanţa de apel.

Pentru termenul de judecată din 20.10.2017, recurenta-pârâtă a depus la dosar înscrisuri referitoare la alte două cimitire din România cu un anume specific: Cimitirul Pietriş din Comuna Baldovineşti, jud. Olt şi Cimitirul Vesel din com. Salcia, jud. Olt, referitoare la meşteşugul olarilor din Horezu etc.; înscrisurile menţionate au fost ataşate la dosar prin serviciul registratură la data de 19.10.2017, nefiind solicitate în şedinţă publică; ca atare, acestea nu au fost cenzurate de instanţa de judecată, astfel încât acestea vor fi evaluate cu ocazia analizării motivelor de recurs numai în măsura în care au legătură cu criticile dezvoltate prin memoriul de recurs.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.

Recurenta-pârâtă, în temeiul motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut şi a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât, cu privire la drepturile patrimoniale de autor, aceasta nu a solicitat recunoaşterea decât a dreptului de distribuire - art. 13 lit. b) din Legea nr. 8/1996, iar nu şi a drepturilor de reproducere a operei - art. 13 lit. a) şi a) celui de comunicare publică - art. 13 lit. f) din aceeaşi lege.

În acelaşi timp, din faptul formulării de către reclamantă a unor cereri precizatoare succesive, precum şi din indicarea, în cuprinsul acestor cereri precizatoare a unui număr diferit de cruci din cadrul Cimitirului Vesel din Săpânţa care ar fi fost create de autorul său, recurenta-pârâtă impută intimatei- reclamante o nesiguranţă procesuală în ceea ce priveşte însăşi existenţa dreptului de autor al autorului său asupra obiectului acestui drept.

Înalta Curte apreciază că cele subsumate de către recurentă acestui motiv de recurs nu sunt fondate.

Astfel, în cauză, se constată că în faţa primei instanţe, într-adevăr, reclamanta, după introducerea cererii de chemare în judecată a formulat mai multe cereri precizatoare.

O astfel de conduită procesuală nu numai că nu este interzisă de C. proc. civ. de la 1865, ci chiar este reglementată prin dispoziţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. în plus, formularea unei cereri precizatoare poate avea loc ca urmare a iniţiativei părţii care afirmă o pretenţie în judecată, după cum poate fi concepută ca urmare a unei dispoziţii exprese a instanţei de judecată, stabilite în temeiul art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

Ca atare, formularea succesivă chiar a mai multor cereri precizatoare nu poate servi ca fundament pentru sancţionarea reclamantului în legătură cu calificarea juridică a cererii de chemare în judecată ori a pretenţiilor formulate, prin aplicarea unor prezumţii judiciare de natura celor propuse de recurentă în cadrul acestui motiv de recurs, întrucât scopul acestor cereri precizatoare poate avea o mare legătură chiar cu clarificarea obiectului cererii de chemare în judecată, cu temeiul juridic al acesteia, cu limitele învestirii instanţei etc. şi sunt de natură a servi instanţei pentru lămurirea în cauză a aspectelor relevante pentru pricină.

Analizând în concret critica formulată de recurentă, Înalta Curte constată că la fila 113, vol. III dosar primă instanţă, intimata-reclamantă a solicitat recunoaşterea drepturilor patrimoniale de autor reglementate de art. 13 lit. a) - reproducerea operei, lit. b) - distribuirea operei şi f) - comunicarea publică a operei din Legea nr. 8/1996, iar nu numai a dreptului de distribuire a operei, deci a dreptului patrimonial prevăzut de art. 13 lit. b) din acelaşi act normativ.

În plus, la fila 134 vol. III, dosar primă instanţă, se regăseşte o altă precizare formulată de reclamantă la 4.12.2014, în sensul că solicită:

- recunoaşterea dreptului de autor a meşterului C. cu privire la opera artistică a acestuia formată din 151 de cruci şi 171 de lucrări de sculptură, pictură şi creaţie literară aflate în Cimitirul Vesel din Săpânţa , reprezentând 24% din numărul total de 712 cruci identificate în Cimitirul Vesel;

- recunoaşterea drepturilor patrimoniale ale reclamantei A., în calitate de moştenitoare a autorului C., provenite din operele recunoscute;

- obligarea pârâtei la plata de despăgubiri potrivit art. 139 din legea nr. 8/1996, republicată, în cuantum de 24% din beneficiul net obţinut de pârâtă în perioada noiembrie 2008 - noiembrie 2011 din perceperea taxei de acces pentru vizitatori, taxei foto şi video şi vânzarea de cărţi poştale şi suveniruri în Cimitirul Vesel, ca urmare a folosirii de către pârâtă, fără drept, a operelor recunoscute;

- obligarea pârâtei să încheie un contract de distribuire în sensul art. 141 alin. (1) din Legea nr. 8/1996cu privire la drepturile băneşti obţinute ca urmare a oferirii publice a operelor autorului reclamantei, C., de către aceasta prin care pârâta să se oblige să îi plătească o sumă de bani reprezentând 24% din toate drepturile obţinute din distribuire în modalitatea prevăzută de art. 141 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 8/1996, pe durata existenţei drepturilor sale de autor începând de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii pronunţate în prezenta cauză până în anul 2047, anul expirării termenului de 70 de ani prevăzut de art. 25 din Legea nr. 8/1996.

Această precizare însă nu susţine cele învederate de către recurentă chiar dacă reclamanta nu a mai reluat în capătul doi al acestei cereri şi enumerarea drepturilor patrimoniale de autor a căror recunoaştere o solicitase deja, întrucât scopul acestei din urmă cereri precizatoare - date fiind şi cele motivate de reclamantă în partea expozitivă a cererii, anume raportarea la concluziile raportului de expertiză efectuat de către specialistul F., întregite cu completarea punctului de vedere al acestuia - a fost acela de a indica numărul crucilor create de autorul său care se mai regăseau pentru perioada de referinţă a litigiului în Cimitirul Vesel din Săpânţa (aşadar, precizarea primului capăt de cerere privind obiectul dreptului de autor), potrivit celor identificate de menţionatul specialist, iar nu acela de a relua toate capetele de cerere anterior precizate.

Mai mult decât atât, generic, reclamanta a indicat în capătul doi de cerere şi recunoaşterea în favoarea sa a drepturilor patrimoniale provenite din recunoaşterea operelor autorului său, fără a se mai raporta în concret la ipotezele normative reglementate de art. 13 lit. a), b) şi f) din Legea nr. 8/1996; or, o astfel de formulare nu ar fi permis restrângerea obiectului cererii de chemare în judecată la un singur drept patrimonial, ci, dimpotrivă, ar fi impus instanţei analizarea tuturor ipotezelor normative de la art. 13, dacă această cerere de solicitare a recunoaşterii drepturilor patrimoniale de autor ar fi fost singulară; cu toate acestea, instanţa de apel, în mod corect a avut în vedere cererile precizatoare în succesiunea lor şi le-a analizat în mod coroborat, cu deplina respectare a limitelor învestirii sale şi, implicit, a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, codificat în dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

În plus, se constată că reclamanta, în toate cererile precizatoare, a indicat ca temei juridic al cererii de chemare în judecată prevederile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, act normativ în raport cu care a conceput şi criticile formulate prin motivele de apel.

Înalta Curte mai constată că cele susţinute de către recurentă în cadrul acestui motiv de recurs cu referire la noţiunea de opere revendicate, precum şi cu privire la neindicarea raportului de expertiză omologat de instanţa de apel dintre cele efectuate în cauză, nu sunt susceptibile a se circumscrie acestui motiv de nelegalitate; în acest context, este suficient a se preciza însă că instanţa de apel nu a analizat pricina în raport cu regulile unei acţiuni în revendicare, iar referitor la probele ştiinţifice administrate în cauză (puncte de vedere ale unor specialişti şi expertiză contabilă), Înalta Curte apreciază că analiza coroborată a probelor realizată de instanţa de apel nu lasă niciun dubiu cu privire la care dintre probele menţionate s-a raportat şi care dintre acestea au servit la fundamentarea soluţiei adoptate ca şi pentru efectuarea demonstraţiei juridice în cuprinsul considerentelor deciziei recurate.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte va înlătura ca nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a acordat reclamantei mai mult decât a cerut.

Recurenta-pârâtă s-a prevalat şi de motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., imputând instanţei de apel depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti prin aceea că prin recunoaşterea dreptului de autor în favoarea lui C. - creaţii ce ţin exclusiv de meşteşugul crucerilor, iar nu de opera cultă, de creaţie intelectuală - s-a depăşit sfera de reglementare a Legii nr. 8/1996 şi, astfel, s-a intrat pe tărâmul puterii legiuitoare.

Nici aceste critici nu pot fi primite.

Pentru a argumenta acest motiv de recurs, recurenta se prevalează de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 8/1996, indicând că în cuprinsul acestui text nu este enumerat şi meşteşugul crucerilor ca obiect al dreptului de autor.

Înalta Curte constată, astfel cum însăşi recurenta afirmă, că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 8/1996 reprezintă o normă exemplificativă, iar nu una limitativă; ca atare, prin includerea, pentru motivele arătate în considerentele deciziei recurate, a crucilor din Cimitirul Vesel din Săpânţa în categoria operelor artistice, opere având o natură complexă şi care reprezintă o simbioză între sculptură, pictură şi versificaţie, instanţa de apel s-a limitat, în acest context, la aplicarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 8/1996, demonstrând în mod argumentat caracterul de operă ce beneficiază de protecţia ca drept de autor, argumente ce nu se impun a fi reluate în prezenta decizie.

Atare operaţiune juridică de încadrare a unei creaţii umane în categoria operelor ce intră în sfera de protecţie ca drept de autor ţine de esenţa activităţii de judecată în litigiile ce au un atare obiect şi de aplicarea legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, cu atât mai mult cu cât norma este una exemplificativă, iar nu limitativă; numai în situaţia în care dispoziţia legală ar fi fost una limitativă, prin includerea în sfera sa de reglementare a unei ipoteze neavute în vedere de legiuitor sau excluse în mod expres de lege (cum este, de exemplu, situaţia dispoziţiilor de la art. 9 din lege) ar fi permis susţinerea unor astfel de critici pe temeiul unei greşite aplicării a legii sau a lipsei de temei legal a hotărârii recurate.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a calificat operele autorului reclamantei ca fiind exclusiv creaţii literare, ci le-a calificat drept creaţii artistice de o natură complexă (sculptură, pictură şi creaţie literară), curtea de apel concluzionând că acestea sunt opere originale în care este identificabilă o puternică amprentă a personalităţii autorului reclamantei, fără a fi relevant că în procesul de creaţie a acestor opere, acesta a folosit şi elemente de etnografie şi folclor.

În acest context, este util a se preciza că instanţa de apel a înlăturat argumentat incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, act normativ în cuprinsul căruia sunt definite "expresiile culturale tradiţionale" şi care nu exclude în mod expres crearea de opere în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996, pornind de la un element de expresie culturală tradiţională (crucea, în speţă), cu condiţia originalităţii, aşadar, a îndepărtării suficiente de la sursa originară, pentru a fi identificabilă amprenta personalităţii autorului, prin urmare, aportul creator al acestuia.

Contrar celor susţinute de recurentă, creaţia intelectuală nu presupune în mod necesar creaţia cultă şi nici nu pretinde un anumit nivel de instruire al autorului, atare exigenţă nefiind inserată în cuprinsul Legii nr. 8/1996.

De asemenea, nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În contextul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă reia susţineri deja analizate din perspectiva motivului de recurs anterior - art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - neîncadrarea creaţiilor meşterului crucer C. în categoriile indicate în art. 7 din Legea nr. 8/1996 şi, complementar, incidenţa prevederilor Legii nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial care au fost deja analizate, astfel încât nu se mai impune evaluarea lor şi pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că, recurenta, sub pretextul invocării motivului de nelegalitate de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susţine critici de netemeinicie a deciziei recurate, însă acestea nu pot fi analizate de această instanţă, întrucât recursul permite realizarea doar a unei cenzuri de legalitate, nu şi de temeinicie a hotărârii atacate pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea ori analiza coroborată probelor cauzei reprezintă atributul legal exclusiv al instanţelor de fond.

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, motive care nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura pricinii; în acelaşi timp, raţionamentul redat de instanţa de apel în cuprinsul considerentelor răspunde standardelor reglementate de ansamblul art. 261 C. proc. civ., implicit şi celor de la pct. 5, iar raţionamentul curţii de apel respectă structura unei demonstraţii juridice apte a susţine coerent şi convingător soluţia adoptată, pe baza unor ample argumente de fapt şi de drept.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, recurenta critică neluarea în considerare a punctului de vedere exprimat de specialistul G. în cadrul unei probe extrajudiciare concepute la iniţiativa sa; or, procesul civil, între altele, este guvernat şi de principiul nemijlocirii administrării probelor, astfel încât instanţa de apel nu avea îndatorirea de a face o analiză distinctă a acestui punct de vedere şi nici de a o integra în ansamblul probator al cauzei; un astfel de înscris era dora de natură a servi apărării pârâtei în cauză şi pentru susţinerae unor puncte de vedere pertinente într-un domeniu specializat, fie în solicitarea de efectuare a unei expertize judiciare, fie în conceperea unor obiecţiuni adecvate la o probă încuviinţată de instanţă etc.; dincolo de aceste coordonate, se constată că instanţa de apel a constatat că acest punct de vedere al specialistului G. nu se coroborează cu celelalte probe ale cauzei, astfel încât, consecinţa procedurală firească a fost înlăturarea acestuia.

Pe acelaşi temei, recurenta contestă stabilirea unui element al situaţiei de fapt, şi anume a numărului de cruci create de C. care se mai regăsesc în Cimitirul Vesel din Săpânţa în perioada de referinţă a litigiului noiembrie 2008 - noiembrie 2011, sens în care susţine că deşi specialistul încuviinţat de instanţă E. a identificat un număr de 60 de cruci, curtea de apel a dat prevalenţă numărului de 151 de cruci identificate de către specialistul Şterbeli F. în cuprinsul lucrării pe care acesta a întocmit-o (ceea ce reprezintă 21,2% din numărul total al crucilor din cimitir), completată şi cu punctele de vedere exprimate oral în faţa primei instanţe, la termenele de judecată din 17.04.2013 şi 17.05.2013, consemnate în încheierile redactate pentru acele termene.

Or, astfel cum deja s-a arătat, stabilirea sau verificarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond nu pot face obiectul evaluărilor permise de lege instanţei de recurs, astfel încât acestea nu pot fi analizate.

Din perspectivă procedurală însă, se constată că fiecare dintre probele judiciare anterior enunţate - punctele de vedere ale specialiştilor E. - Directorul Direcţiei de Cultură a judeţului Maramureş şi F. au fost dispuse de instanţa de fond în considerarea unor teze probatorii diferite: identificarea stilului C. - specialistul E. şi, respectiv identificarea numărului de cruci realizate de C. şi care se mai regăsesc în Cimitirul Vesel de la Săpânţa - F. (specialist în artă populară la Muzeul de Etnografie, expert atestat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, potrivit înscrisului de la filele 260 şi urm. dosar fond, vol. I), conform celor menţionate în încheierea de şedinţă din 23.01.2013.

Prin urmare, aceste probe au avut scopul de a furniza instanţei de judecată informaţii complementare care, prin coroborare, au condus la stabilirea unor elemente esenţiale ale situaţiei de fapt a cauzei, ele nefiind în contradicţie.

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel şi pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În primul rând, s-a susţinut că instanţa s-a pronunţat asupra unui pretins drept de reproducere şi drept de comunicare publică în condiţiile în care reclamanta nu a solicitat şi recunoaşterea acestor drepturi patrimoniale de autor.

Potrivit celor analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut deja că reclamanta a învestit instanţa cu recunoaşterea în favoarea sa, în calitate de succesoare a autorului său, C., nu numai a dreptului patrimonial prevăzut de art. 13 lit. b) din Legea nr. 8/1996 - distribuirea operei, ci şi a celor prevăzute de art. 13 lit. a) - reproducerea operei şi art. 13 lit. f) - comunicarea publică.

Înainte de analizare criticilor recurentei cu privire la recunoaşterea acestor drepturi patrimoniale în favoarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că se impun câteva precizări prealabile de natură a conferi un plus de rigoare raţionamentului instanţei de apel.

Astfel cum instanţele de fond au reţinut, autorul reclamantei - meşterul crucer C. - a fost cel care a creat, la comanda rudelor defuncţilor, cele 151 de cruci din Cimitirul Vesel din Săpânţa (care se mai regăsesc, în prezent, în acest cimitir) pentru care s-a recunoscut calitatea de autor; în privinţa acestor cruci s-a apreciat că acestea întrunesc însuşirile de a fi opere artistice complexe, originale care îmbină geniul creator al artistului de sculptor, poet şi pictor şi care poartă amprenta personalităţii unice a acestuia.

Cum autorul reclamantei a decedat în anul 1977, născut fiind în 1908, reiese cu evidenţă că aceste opere au fost create sub imperiul Decretului nr. 312/1956, având în vedere că Legea nr. 8/1996 a intrat în vigoare pe 26 iunie 1996, potrivit art. 154 alin. (1) din lege.

În consecinţă, în stabilirea regimului juridic al acestor opere, din punct de vedere al dreptului temporal, instanţa de apel trebuia a porni de la prevederile acestui act normativ.

Astfel, recurenta a susţinut că împrejurarea că autorul reclamantei şi-a păstrat anonimatul asupra acestor opere, întrucât nu le-a semnat, îi paralizează acesteia ulterior dreptul de a pretinde recunoaşterea dreptului de autor asupra operelor.

O astfel de concluzie nu subzistă, întrucât art. 3 alin. (1) pct. 1 şi 2 din Decretul nr. 321/1996 prevedeau: "(1) Dreptul de autor are următorul cuprins: 1. Dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului; 2. Dreptul de a fi recunoscut autor, opera urmând să apară, la alegerea autorului, sub numele sau pseudonimul acestuia sau fără indicarea de nume."

Deşi actul normativ anterior nu cuprindea decât o distincţie implicită între componentele morale ale dreptului de autor şi drepturile patrimoniale de autor, trebuie precizat că regimul juridic al acestora în privinţa posibilităţii de transmitere pe cale succesorală a exerciţiului drepturilor morale de autor nu cunoştea deosebiri esenţiale de reglementare; astfel, art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 321/1956 prevedea că "dreptul de autor nu se poate transmite prin act între vii", iar alin. (3) stabilea că "el se transmite în cazul morţii autorului în măsura prevăzută de lege".

Similar, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prevede: "După moartea autorului, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 10 lit. a), b) şi d) se transmite prin moştenire potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată."

În consecinţă, Înalta Curte constată că recurenta, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, în mod eronat se raportează la dreptul la nume al persoanei fizice, ca atribut de identificare a unui subiect de drept, drept la nume care se stinge la moartea persoanei fizice, în timp ce în cuprinsul primului capăt de cerere reclamanta a solicitat recunoaşterea autorului său, C., în calitate de autor al celor 151 de cruci din Cimitirul Vesel din Săpânţa , exercitând aşadar, dreptul moral al autorului său reglementat de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 (dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei) sau art. 3 alin. (1) pct. 2 din Decretul nr. 321/1956, anterior citat; pe de altă parte, exercitarea acestui drept nu cunoaşte nicio restricţie în cazul în care opera a fost adusă la cunoştinţa publică fără indicarea de nume, aşadar în mod anonim.

Ca atare, intimata-reclamantă a exercitat dreptul moral al autorului său de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, exercitarea acestui drept fiind dobândită prin moştenire legală.

Revenind la drepturile patrimoniale de autor reglementate în prezent de art. 13 lit. a), b) şi f) din Legea nr. 8/1996 [având un corespondent în Decretul nr. 321/1956 în prevederile art. 3 alin. (1) pct. 5 lit. a) şi c)], în cauză s-a reţinut că aceste cruci au fost realizate de C. la comanda rudelor defuncţilor ce urmau a fi înmormântaţi în Cimitirul din B..

În economia Decretului nr. 321/1956, contractul de comandă beneficia de o reglementare legală în cuprinsul at. 20 şi urm.

Dintre acestea, prezintă relevanţă dispoziţia de la art. 22, potrivit căreia: "(1) Cesiunea dreptului de reproducere, multiplicare şi difuzare nu cuprinde şi transmiterea dreptului de proprietate asupra originalului, după cum transmiterea dreptului de proprietate asupra originalului nu implică şi cesiunea dreptului de reproducere, multiplicare şi difuzare, dacă nu s-a convenit altfel. (2) În contracte (de comandă - s.n.) se va prevedea obligaţia restituirii originalului, în toate cazurile în care nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra acestuia."

Aplicând aceste dispoziţii legale la circumstanţele concrete ale pricinii şi dată fiind afectaţiunea obiectului creaţiilor autorului reclamantei, astfel cum instanţele de fond au reţinut (instanţa de apel în cadrul analizei realizate pe temeiul art. 13 lit. b), odată cu executarea comenzii s-a transmis rudelor defunctului şi dreptul de proprietate asupra originalului operelor de creaţie artistică.

Ca atare, această premisă impune concluzia că transmiterea dreptului de proprietate asupra originalului "nu implică şi cesiunea dreptului de reproducere, multiplicare şi difuzare, dacă nu s-a convenit altfel", potrivit celor arătate la art. 22 alin. (1) teza finală din Decretul nr. 321/1956; cum în speţă nu s-a dovedit că s-a convenit altfel, respectiv că aceste drepturi patrimoniale de autor au fost transmise rudelor defunctului odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra originalului (crucii), rezultă că ele au rămas în patrimonial autorului şi au putut fi transmise pe cale succesorală moştenitorilor, în speţă, reclamantei, rămasă, între timp, unica moştenitoare a lui C.

În acest sens prevedea art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 321/1956: "La moartea autorului sau a vreunuia dintre coautori, drepturile patrimoniale de autor se transmit prin moştenire, potrivit C. civ., însă, numai pe următoarele termene: b) descendenţilor, pe tim de 50 de ani", socotit de la 1 ianuarie al anului următor morţii autorului, aşadar până în anul 2038.

Aşa cum s-a arătat, Legea nr. 8/1996 a intrat în vigoare la 26 iunie 1996, act normativ care la art. 149 alin. (3) prevede: "Drepturile patrimoniale asupra operelor create înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi pentru care nu au expirat termenele de protecţie calculate conform procedurilor legislaţiei anterioare se prelungeşte până la termenul de protecţie prevăzut de prezenta lege. Prelungirea produce efecte numai de la intrarea în vigoare a prezentei legi."

Din aplicarea combinată a dispoziţiilor art. 26 şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, rezultă că durata de protecţie a drepturilor patrimoniale de autor dobândite prin moştenire de către reclamantă, este de 70 de ani, termen care se împlineşte în anul 2047 (1977 - anul decesului autorului, plus 70 de ani, durata protecţiei prevăzute de legea nouă).

Totodată, Legea nr. 8/1996 cuprinde dispoziţii tranzitorii dintre care, în speţă, interesează prevederile art. 149 alin. (1), conform cu care: "Actele juridice încheiate sub regimul legislaţiei anterioare, îşi produc toate efectele conform aceleia, cu excepţia clauzelor care prevăd cesiunea totalităţii operelor pe care autorul le poate crea în viitor."

Prin urmare, potrivit textului citat anterior, rezultă că efectele contractelor de comandă (actul juridic sau acordul de voinţă ori convenţia încheiată sub imperiul legii anterioare) sunt cele arătate, astfel încât, chiar în condiţiile transmiterii dreptului de proprietate asupra originalului crucilor realizate de C. către rudele defuncţilor înmormântaţi în Cimitirul din Săpânţa, nu a operat o cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, ci acestea pot fi exercitate de către reclamantă, care le-a dobândit pe cale succesorală.

În acest context, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a analizat al doilea capăt de cerere (astfel cum a fost precizat) din perspectiva celor reglementate de art. 13 lit. a), b) şi f) din Legea nr. 8/1996.

Dintre aceste drepturi patrimoniale de autor au fost recunoscute în favoarea reclamantei dreptul de reproducere a operei (lit. a)) şi cel de comunicare publică (lit. f)).

Instanţa de apel a acordat reclamantei despăgubiri pentru utilizarea de către pârâtă a drepturilor patrimoniale de reproducere şi de comunicare publică, respectiv, contravaloarea unui procent de 21,2% din preţul estimat al biletelor de acces în Cimitirul Vesel din Săpânţa , reprezentând suma de 223.749 RON, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, pentru repararea prejudiciului cauzat în perioada noiembrie 2008-noiembrie 2011 prin încălcarea drepturilor recunoscute în favoarea sa.

Recunoaşterea drepturilor patrimoniale de autor în favoarea reclamantei însă, a fost contestată de către recurenta-pârâtă.

Referitor la dreptul de reproducere - art. 13 lit. a) rap. la art. 14 din Legea nr. 8/996, recurenta susţine că nu poate avea calitate procesuală pasivă întrucât reproducerile sunt efectuate de diferite persoane fizice sau juridice, care se ocupă cu editarea unor imagini cu Cimitirul din Săpânţa.

Înalta Curte constată că deşi recunoaşterea acestui drept patrimonial de autor a fost solicitată de reclamantă încă de la prima instanţă, pârâta invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în acest stadiu tardiv al procedurii judiciare.

Cu toate că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive reprezintă o excepţie procesuală de fond, absolută şi peremptorie ce poate fi invocată inclusiv în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte constată că recurenta nu a susţinut această apărare prin mijloace de probă concludente şi pertinente, proba cu înscrisuri fiind permisă şi în etapa recursului, conform celor prevăzute de art. 305 C. proc. civ. pe de altă parte, înscrisurile depuse în recurs la data de 19.10.2017 nu au legătură cu acest aspect.

În acelaşi timp, contrar regimului juridic al drepturilor patrimoniale de autor stabilit prin lege specială - în prezent, Legea nr. 8/1996 -, recurenta se raportează la prerogativele dreptului de proprietate asupra decurgând din regulile dreptului comun, sens în care a susţinut că numai rudele defuncţilor care au comandat crucile realizate de C. şi care au dobândit dreptul de proprietate asupra acestora ar putea pretinde recunoaşterea unor drepturi patrimoniale, în exercitarea atributelor posesiei, folosinţei şi dreptului de dispoziţie specifice dreptului de proprietate; pentru motivele deja arătate (în special, trimiterile la dispoziţiile art. 22 din Decretul 321/1956), aceste susţineri ale recurentei nu pot fi primite ca, de altfel, nici cele referitoare la dreptul de suită reglementat de art. 21 din Lega nr. 8/1996, în speţă, nepunându-se problema unor revânzări a crucilor.

Cu referire la dreptul de comunicare publică - art. 13 lit. f) rap. la art. 15 din Legea nr. 8/1996, recurenta a susţinut că acesta era epuizat prin actul de voinţă al autorului reclamantei care a hotărât ca opera să fie expusă public în mod permanent; prin urmare, acest drept nu putea fi recunoscut în favoarea reclamantei, moştenitoarea lui C.

Or, această apărare a pârâtei în mod legal a fost înlăturată de instanţa de apel prin invocarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 potrivit cărora: "(2) Dreptul de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică sau punerea la dispoziţia publicului a operelor nu se consideră epuizat prin niciun act de comunicare publică sau de punere la dispoziţia publicului."

În finalul motivelor de recurs, recurenta-pârâtă impută instanţei de apel şi încălcarea altor acte normative sau a unor reglementări cu valoare normativă (Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române), şi anume: art. 8 alin. (1), art. 27 alin. (1) şi (2) şi art. 28 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul juridic al cultelor; art. 170 şi art. 186-188 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române; art. 1 din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale şi mănăstireşti din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române; art. 13 şi art. 16 alin. (1) din Legea nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare; art. 10 şi art. 36 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice; Legea nr. 103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea obiectelor de cult.

Înalta Curte constată că pârâta nu s-a prevalat de aceste dispoziţii legale în faţa instanţelor de fond, astfel încât aceasta le invocă omisso medio direct în faţa acestei instanţe, motiv pentru care nu pot fi analizate, întrucât se opun prevederile art. 316 rap. la art. 292 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora: "Părţile nu se vor putea folosi în faţa instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare", pârâta fiind în poziţia procesuală de intimată în faţa instanţei de apel; totodată, nu se poate imputa instanţei de apel ceea ce nu a judecat pentru că nu a fost invocat şi nici nu se impunea a fi fost invocat din oficiu; mai mult decât atât, recunoaşterea în favoarea reclamantei prin hotărârea pronunţată în prezenta cauză a drepturilor patrimoniale analizate, nu este de natură a aduce vreo atingere drepturilor pârâtei asupra Cimitirului Vesel din Săpânţa însuşi, privit ca universalitate.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 1.000 RON către intimata-reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de aceasta în recurs, constând în onorariu de avocat, potrivit dovezii de la fila 37 dosar recurs.

Având în vedere că, din eroare, recurentei i s-a pus în vedere prin citaţia emisă pentru termenul din 22 septembrie 2017 achitarea unei taxe judiciare de timbru în sumă de 3.063 RON, taxă judiciară excedentară în raport cu cea legal datorată potrivit art. 11 alin. (1) rap. la art. 5 lit. a) din Legea nr. 146/1997, în temeiul art. 23 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, la cererea recurentei-pârâte, se va dispune restituirea taxei achitate nedatorat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Săpânţa, prin reprezentant preot paroh D., împotriva deciziei civile nr. 197/A din 15 martie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 1.000 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.

Dispune restituirea către recurenta-pârâtă Parohia Ortodoxă Română Săpânţa prin reprezentant - preot paroh D. a taxei judiciare de timbru în cuantum de 3.063 RON, plătită cu chitanţa din 15 septembrie 2017, emisă de comuna Săpânţa.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2017.