Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2013, la data de 13.08.2013, reclamantele A., B. şi C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună încetarea folosirii în activitatea comercială a pârâtei, inclusiv pe website-ul x sau pe orice alte site-uri proprii şi/sau pe site-urile găzduite şi/sau administrate pentru terţi, a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor, enumerate în Anexa 3 la cererea de chemare în judecată, pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 14 (conform Clasificării de la E.); retragerea de pe website-ul x a tuturor anunţurilor existente cu privire la ceasurile purtând fără drept un semn identic/similar cu mărcile înregistrate ale reclamantelor enumerate în Anexa 3; furnizarea informaţiilor şi înscrisurilor ce dovedesc provenienţa produselor comercializate pe site-ul x, precum şi identitatea persoanelor sau societăţilor care sunt implicate în distribuirea ceasurilor, prin intermediul acestui site, pe internet; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale în cuantum provizoriu de 4.000 de euro, precum şi a despăgubirilor morale în valoare estimată provizorie de 8.000 de euro către fiecare titular de marcă pentru prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a mărcilor înregistrate aparţinând reclamantelor şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 22.04.2014, reclamantele, în temeiul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., au depus la dosar cerere precizatoare cu privire la probe şi situaţia de fapt detaliată în cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L, prin care au învederat că activitatea pârâtei potrivit probelor administrate, este atât de intermediere prin furnizarea serviciului, cât şi de organizare şi realizare directă a actelor de contrafacere prin acţiunile proprii de grupare şi ofertare a produselor contrafăcute. Astfel, accesând site-ul x se poate observa că pe pagina home, în partea stângă a acesteia, pentru a facilita cumpărătorilor căutarea produselor în funcţie de marcă, acestea sunt enumerate în ordine alfabetică de la A-Z, dar şi clasificate după categoria de persoane căreia i se adresează produsele.
Mai mult, realizând această grupare a brandurilor, în dreptul acestora apare şi menţiunea "REPLICA". Această activitate este ea însăşi un act de contrafacere.
Concluzionând, dat fiind faptul că acţiunea civilă este întemeiată pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, prin pronunţarea soluţiei în prezenta cauză, se impune admiterea capetelor de cerere privind interzicerea folosirii oricăror semne identice/similare mărcilor reclamantelor, obligând pârâta să şteargă toate ofertele de marcă purtând fără drept semne identice/similare mărcilor reclamantelor, atât a celor pe care le hostează, cât şi a celor personale, astfel cum acestea sunt grupate pe pagina home a site-ului, spre exemplu: A. 573 - Ceasuri de mână A., B. 798 - Ceasuri de mână B., C. 389 - Ceasuri de mână C.
Prin încheierea de şedinţă din data de 06.05.2014, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu motivarea cuprinsă în încheierea de şedinţă de la acel termen.
La data de 25.11.2014, reclamantele au depus la dosar precizări cu privire la modul de calcul al prejudiciului solicitat de la pârâtă.
Astfel, cu privire la calculul prejudiciului material s-a arătat că art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 menţionează, printre modalităţile de calcul al prejudiciului, şi fixarea unei sume forfetare, care acoperă acele situaţii în care nu este posibilă calcularea daunelor în baza celorlalte elemente prevăzute de acest articol.
În consecinţă, reclamantele solicită despăgubiri reprezentând echivalentul valorii minime a unei licenţe pentru fiecare titular de marcă, pentru perioada 2010-2013. Valoare unei licenţe reprezintă un procent simbolic de 15% din cifra de afaceri a companiei pârâte şi se va calcula anual, pentru perioada 2010 -2013.
Prin sentinţa civilă nr. 314 din 06.03.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, şi a dispus:
- încetarea folosirii în activitatea comercială a pârâtei, inclusiv pe website-ul x sau pe orice alte site-uri proprii şi/sau pe site-urile găzduite şi/sau administrate pentru terţi, a unor semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor din 21.10.1983, din 27.11.1985, din 22.07.1991 C., aparţinând reclamantei C., din 15.06.1957, din 03.10.1967, din 16.11.1976, aparţinând reclamantei A. şi din 01.05.2002, din 18.03.2011, din 23.07.2009, din 12.01.2004, aparţinând reclamantei B., pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 14;
- încetarea furnizării serviciului informatic către terţii care oferă spre vânzare prin intermediul website-ului x produse care poartă în mod neautorizat semne identice sau similare cu mărcile înregistrate din 21.10.1983, din 27.11.1985, din 22 iulie 1991 C., aparţinând reclamantei C., din 15.06.1957, din 03.10.1967, din 16.11.1976 aparţinând reclamantei A. şi din 01.05.2002, din 18.03.2011, din 23.07.2009, din 12.01.2004 aparţinând reclamantei B., pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 14;
- ştergerea ofertelor de vânzare realizate prin intermediul website-ului x de produse reprezentând ceasuri incluse în clasa 14 care poartă în mod neautorizat semne identice sau similare cu mărcile înregistrate din 21.10.1983, din 27 noiembrie 1985, din 22.07.1991 C., aparţinând reclamantei C., din 15.06.1957, din 03.10.1967, din 16.11.1976 aparţinând reclamantei A. şi din 01.05.2002, din 18.03.2011, din 23.07.2009, din 12.01.2004 aparţinând reclamantei B., pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 14;
- ştergerea celor 830 de anunţuri de vânzare a unor produse inscripţionate fără drept A., a celor 948 de anunţuri de vânzare a unor produse inscripţionate fără drept B. şi a celor 781 anunţuri inscripţionate fără drept C. conform anexei 6 la cererea de chemare în judecată, semnele fiind identice sau similare cu mărcile înregistrate din 21.10.1983, din 27.11.1985, din 22.07.1991 C., aparţinând reclamantei C., din 15.06.1957, din 03.10.1967, din 16.11.1976 aparţinând reclamantei A. şi din 01.05.2002, din 18.03.2011, din 23.07.2009, din 12.01.2004 aparţinând reclamantei B., pentru produse identice sau similare cu produsele din clasa 14.
Totodată, a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind obligarea pârâtei la furnizarea tuturor informaţiilor deţinute pentru identificarea autorilor ofertelor de vânzare, precum şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale şi a obligat pârâta la plata despăgubirilor morale în valoare de 10.000 RON către fiecare titular de marcă pentru prejudiciul cauzat, precum şi la plata sumei de 46.505 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamantele C. şi A., precum şi pârâta S.C. D. S.R.L.; de asemenea, a declarat apel incident şi reclamanta B.; apelantele-reclamante (pe calea apelului principal şi pe calea apelului incident), precum şi apelanta-pârâtă au formulat critici proprii de nelegalitate şi netemeinicie
Prin decizia civilă nr. 876/A din 16 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins apelul principal formulat de pârâtă, a fost admis apelul principal al reclamantelor C. şi A., precum şi apelul incident formulat de reclamanta B.; sentinţa apelată a fost schimbată în parte, astfel: s-a dispus obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L. să furnizeze reclamantelor informaţii privitoare la identitatea persoanelor sau societăţilor comerciale implicate în distribuirea ceasurilor sub mărcile acestora, prin intermediul site-ului x; pârâta a fost obligată să plătească fiecărei reclamante suma de 1.964 RON, reprezentând daune materiale; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta S.C. D. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la respingerea propriului apel, recurenta-pârâtă apreciază că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive grefate pe lipsa calităţii de furnizor de servicii al societăţii informaţionale şi, implicit, a calităţii de intermediar.
Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a constatat, în ceea ce o priveşte, calitatea de furnizor de servicii al societăţii informaţionale şi, în aceste condiţii, nu putea să reţină nici calitatea sa de intermediar, întrucât a nu avea calitatea de furnizor de servicii exclude calitatea de intermediar.
Făcând trimitere la dispoziţiile art. 1 şi art. 14 din Legea nr. 365/2002, arată că, pentru ca o activitate să poată fi calificată ca fiind un serviciu al societăţii informaţionale, ea trebuie să îndeplinească cumulativ criteriile menţionate în aceste prevederi legale.
Subliniază că activitatea sa nu se circumscrie acestui tip de serviciu, întrucât nu intră sub incidenţa celor statuate prin art. 1 pct. 1 coroborat cu pct. 3 al aceluiaşi articol din Legea nr. 365/2002.
În raport de cele anterior arătate, apreciază că nicio activitate pe care o desfăşoară nu o poate califica ca fiind furnizor de servicii informaţionale, în sensul Legii nr. 365/2002 sau al Directivei nr. 31/2000 şi, prin urmare, nu poate avea nici calitatea de intermediar al unui asemenea serviciu.
De asemenea, critică cele reţinute de instanţa de apel referitoare la notificarea sa de către reclamante şi precizează că două dintre cele trei notificări, respectiv în numele reclamantelor B. şi C., nu au ajuns în posesia sa, astfel încât nu a avut posibilitatea să ia cunoştinţă despre o anumită încălcare a dreptului de proprietate asupra mărcilor acestora pentru a putea acţiona în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 365/2002.
Cu privire la notificarea reclamantei A., pe care arată că primit-o, subliniază că în aceasta nu se menţionează, în concret, care anunţuri nu respectă dreptul de proprietate al reclamantei A. Menţionează că a răspuns acestei notificări şi a arătat că, neidentificând niciun anunţ în sensul celor menţionate de reclamantă, nu putea da curs solicitării acesteia, aşa cum, de altfel, a procedat şi în toate celelalte cazuri în care nu i-au fost indicate în concret anunţurile.
Recurenta-pârâtă a mai susţinut şi că nu deţine expertiză în domeniul ceasurilor, astfel încât să poată analiza dacă pe site sunt afişate anunţuri care să încalce drepturi de proprietate intelectuală cu privire la mărci.
Totodată, arată că numărul de anunţuri reţinut de către instanţa de fond în dispozitivul sentinţei (ce a fost menţinută de către instanţa de apel), respectiv 830, 948 şi 781 reprezintă toate anunţurile din fiecare secţiune, fără ca pentru toate aceste anunţuri reclamantele să depună dovezi privind încălcarea dreptului lor de proprietate asupra mărcilor.
De asemenea, subliniază şi că reclamantele nu au oferit instanţei de judecată probe pentru ca aceasta să poată concluziona ca toate ofertele de vânzare din anunţurile postate pe site încalcă dreptul de proprietate al reclamantelor cu privire la marcă.
În raport de cele anterior arătate, apreciază că instanţele de fond au dispus asupra unor cereri care nu au fost probate.
Faţă de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 365/2002, având în vedere politica site-ului ceasuridemana.ro şi procesul de înregistrare şi publicare a anunţurilor, unde publicarea se face automat, după ce utilizatorii declară că sunt de acord cu "termenii şi condiţiile site-ului", nu poate avea cunoştinţă despre vreo încălcare a unui drept de proprietate intelectuală a unuia dintre titularii de marcă şi nu poate fi trasă la răspundere în niciun fel, încadrându-se în ipoteza prevăzută la lit. a) din articolul mai sus invocat.
În plus, arată că, de fiecare dată când a fost notificată că pe site a existat un anumit anunţ care încalcă dreptul de proprietate al titularului mărcii, a acţionat prompt şi a şters respectivele anunţuri (invocând pentru exemplificare: notificarea înregistrată din data de 16 iulie 2010 formulată de F., din data de 30 iulie 2010 privind marca comunitară I., notificările formulate de A. din 1 februarie 2012 şi din 26 ianuarie 2015).
Criticând hotărârea instanţei de apel, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel nu a motivat de ce a respins apelul pe care l-a formulat în ceea ce priveşte celelalte motive de apel, altele decât cele grefate pe excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, respectiv exonerarea sa de răspundere.
Totodată, invocând jurisprudenţa CJUE, arată că prin aceasta s-a reţinut că pentru ca titularul unei mărci să aibă dreptul de a interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic sau similar acestei mărci, este necesar ca această utilizare să aibă loc în cadrul comerţului (Cauza G. vs. H., C-324/09, par. 57).
Mai menţionează recurenta-pârâtă că, prin hotărârea anterior menţionată, s-a apreciat că, în cazul în care o persoană vinde un produs de marcă prin intermediul unei pieţe online, fără ca această tranzacţie să aibă loc în contextul unei activităţi comerciale, titularul mărcii nu poate invoca dreptul său exclusiv prevăzut de art. 5 din Directiva nr. 89/104 şi art. 9 din Regulamentul nr. 40/94.
În plus, invocând şi Cauzele C-236/08, C-237/08, C-238/08 privind Google France, precizează că s-a reţinut că accesul utilizatorilor de internet la informaţiile referitoare la marcă nu ar trebui limitat de către titularii mărcilor, întrucât aceştia nu au un drept absolut asupra mărcii, iar, în situaţia în care ar interveni o asemenea interdicţie, aceasta ar aduce atingere vânzării de produse second-hand. Arată că anunţurile postate pe site-ul său cuprind, în special, produse second-hand.
În ceea ce priveşte originalitatea produselor, recurenta-pârâtă consideră că nu este în măsură a aprecia la momentul publicării anunţurilor dacă acestea au în vedere produse originale sau contrafăcute şi nici nu ar putea face asta, întrucât nu are capacitatea şi nici calitatea de a face acest lucru.
Totodată, recurenta-pârâtă critică soluţia de admitere a apelurilor declarate de reclamante, arătând că instanţa de apel a reţinut că "rezultă fără dubiu dreptul reclamantelor de a obţine de la pârâta a căror servicii au fost utilizate în acţiunea în contrafacere, [...] informaţii", însă fără nicio motivare a modului în care a ajuns la această concluzie.
Consideră că în cauză nu s-a arătat dacă sunt întrunite elemente ale săvârşirii unor activităţi de contrafacere şi modul în care pârâta a avut vreo contribuţie la această activitate ilicită.
Recurenta-pârâtă apreciază şi că, în litigiul de faţă, nu sunt întrunite condiţiile art. 1357 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei faptei ilicite, având în vedere că nu a săvârşit nicio acţiune în contrafacere în legătură cu mărcile reclamantelor; subliniază că instanţa de apel nu a menţionat în ce mod ar fi săvârşit asemenea fapte.
O altă critică formulată de către recurenta-pârâtă vizează stabilirea procentului ce trebuie avut în vedere la fixarea sumei forfetare, arătând că instanţa s-a raportat greşit la cifra sa de afaceri, deşi a menţionat că nu există identitate între cifra de afaceri a S.C. D. S.R.L. şi cifra de afaceri a site-ului ceasuridemana.ro.
A mai precizat recurenta-pârâtă că, plângerea penală formulată împotriva S.C. D. S.R.L. şi a reprezentanţilor acesteia, raportat la situaţia ce face obiectul prezentului dosar, a fost clasată, reţinându-se că fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.
Menţionează că Ministerul Public a constatat că nu are calitatea de intermediar şi că nu se ocupă cu comercializarea de ceasuri, confirmând corectitudinea şi conţinutul anunţurilor.
Prin întâmpinarea depusă în termen legal, la data de 12 aprilie 2017, intimatele-reclamante au solicitat respingerea recursului, menţinerea deciziei Curţii de Apel Bucureşti, ca temeinică şi legală, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Totodată, a arătat că, deşi recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a omis să menţioneze care dintre criticile aduse hotărârii cad sub incidenţa acestui motiv de recurs, motivările recurentei-pârâte fiind apărări de fond, de netemeinicie şi nu aspecte privind nelegalitatea hotărârii atacate ce ar putea fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte, iar la data de 2 mai 2017, în termen legal, aceasta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a răspuns argumentelor invocate de către părţile adverse prin actul procedural depus la dosar.
Totodată, cu privire la motivarea recursului, a apreciat că instanţa nu este limitată la a analiza motivele de nelegalitate invocate formal în recurs, aceasta având posibilitatea de a încadra criticile formulate de către recurenta-pârâtă, din oficiu, într-unul dintre motivele de casare, în măsura în care acestea sunt susceptibile de o astfel de încadrare, aşa cum este, în opinia sa, şi cazul de faţă.
De asemenea, a precizat că, în plus faţă de criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs, a formulat şi critici de nelegalitate care se circumscriu motivului de casare prevăzut de alin. (1) pct. 6 al aceluiaşi articol (la punctul I.C - paginile 8-11) - nemotivarea hotărârii.
Recurenta-pârâtă, raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi alin. (4) din Legea nr. 365/2002 coroborate cu dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dar şi la interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cuprinsă în decizia nr. 1/2014, pronunţată în soluţionarea unui recursu în interesul legii, consideră că dreptul la acţiune al intimatelor-reclamante este prescris, astfel încât instanţa de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.
Faţă de cele anterior arătate, menţionează că înţelege să invoce şi să susţină excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al intimatelor-reclamante.
Prin rezoluţia din data de 4 mai 2017, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a prezentului recurs.
Raportul a fost întocmit, analizat în complet de filtru şi comunicat părţilor; acestea nu au formulat punct de vedere cu privire la raport, în condiţiile art. 494 alin. (4) C. proc. civ.
În această etapă procesuală nu a fost administrată proba cu alte înscrisuri de niciuna dintre părţile cauzei, în condiţiile art. 492 C. proc. civ.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed, iar excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune va fi respinsă ca neîntemeiată, astfel cum se va arăta.
Recurenta-pârâtă s-a prevalat de motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În esenţă, s-a invocat greşita aplicare a prevederilor art. 1 şi 14, ignorarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic (referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, invocată prin răspunsul la întâmpinare), ale art. 1357 şi urm. C. civ. (pentru susţinerea motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), precum şi neanalizarea de către instanţa de apel a motivelor sale de apel, altele decât cele privind dezlegarea dată excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive (pentru susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6).
Prealabil, se impun câteva precizări privind ordinea de soluţionare a chestiunilor de drept deduse judecăţii în această etapă procesuală, având în vedere că recurenta-pârâtă a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin răspunsul la întâmpinarea concepută de intimatele-reclamante la motivele sale de recurs, aşadar, în acest stadiu tardiv al procedurii.
Regula privind ordinea de soluţionare, în caz de concurs între excepţii procesuale şi fondul cauzei, este cea stabilită prin dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora: "Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."
Pe de altă parte, este de precizat că numai excepţiile absolute (de procedură sau de fond) pot fi invocate direct în faţa instanţei de recurs, în condiţiile prevăzute de art. 247 alin. (1) teza finală C. proc. civ.: "Ele pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai dacă, pentru soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi", în timp ce excepţiile relative "pot fi invocate de partea care justifică un interes, cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârşirea neregularităţii procedurale, în etapa cercetării procesului şi înainte de a pune concluzii în fond", astfel cum prevede art. 247 alin. (2) C. proc. civ.
În mod tradiţional, sub imperiul Decretului nr, 167/1958 şi până la intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. (1 octombrie 2011), excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune era calificată drept o excepţie procesuală de fond, absolută şi peremptorie, fiind aşadar admisibil să fie invocată direct în faţa instanţei de recurs.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., regimul juridic al prescripţiei dreptului material la acţiune a fost reconfigurat; astfel, art. 2513 C. civ. prevede: "Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate."
Ca efect al acestei reglementări din dreptul material, sub condiţia aplicabilităţii pentru raportul de drept dedus judecăţii a dispoziţiilor noului C. civ. [în conformitate cu regula instituită prin art. 6 alin. (4) din noul Cod civil], excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a devenit o excepţie procesuală de fond, cu caracter relativ, ceea ce, din punct de vedere procesual, o supune regulilor de invocare anterior citate, prevăzute de art. 247 alin. (2) C. proc. civ. (în cadrul litigiilor pornite după data de 15 februarie 2013, potrivit art. 24 din noul C. proc. civ., cerinţă îndeplinită în cauză, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată la 13.08.2013).
Cu toate acestea, pentru a se tranşa cu privire la caracterul absolut sau relativ al excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantelor, Înalta Curte, în plus, trebuie să determine momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, aspect ce va permite identificarea normelor de drept material aplicabile [altele decât cele privind termenul de prescripţie stabilit prin legea specială - art. 19 alin. (1) din Legea nr. 365/2002], după cum vor trebui luate avute în vedere şi cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1/2014, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
În această privinţă, luând în considerare şi cele susţinute de părţi cu privire la acest aspect, instanţa de recurs reţine că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care intimatele-reclamante au comunicat pârâtei notificările prin care îi aduceau la cunoştinţă încălcarea drepturilor lor proprietate intelectuală prin anunţurile postate pe site-ul administrat de aceasta - ceasuridemana.ro -, anume la 13.01.2011 în cazul reclamantei A., la 9.07.2010 pentru reclamanta B. . Acestea dovezi se completează cu procesele-verbale încheiate, prin grija reclamantelor, de către executorul judecătoresc prin care s-a constatat o anumită situaţie de fapt la data întocmirii acestora - numărul de anunţuri postate pe site-ul menţionat şi în care se regăseau oferte vânzare ceasuri de mână purtând mărcile B. (910 anunţuri, conform procesului-verbal nr. x din 21 mai 2013 - fila 386 dosar primă instanţă), C. (742 anunţuri, conform procesului-verbal nr. x din 21 mai 2013 - fila 308 dosar primă instanţă) şi, respectiv A. (754 anunţuri, conform procesului-verbal nr. x din 21 februarie 2013 - fila 248 dosar primă instanţă).
Având în vedere că momentul formulării de către reclamante a notificărilor adresate de către pârâtă se situează anterior datei de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a noului C. civ.), rezultă că regimul juridic al prescripţiei extinctive aplicabil în cauză este cel reglementat prin legea veche, anume, Decretul nr. 167/1958, chiar dacă acţiunea de faţă a fost iniţiată după inrarea în vigoare a noilor dispoziţii de drept material, date fiind dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.
Totodată, atare concluzie este confirmată şi cele statuate prin recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 1/2014 de ÎCCJ, publicată în M. Of. nr. 283 din 17.04.2014, anume: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011. "
Prin urmare, regimul juridic de invocare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este cel stabilit prin legea veche, astfel încât prescripţia putea fi invocată inclusiv de instanţă din oficiu, dar şi de către pârât, în orice etapă a procesului, deci şi în faţa instanţei de recurs, astfel cum a procedat recurenta-pârâtă, întrucât, în raport cu momentul începutului curgerii termenului de precsripţie, excepţia analizată avea însuşirea de a fi fost o excepţie procesuală de fond, absolută.
Ca atare, în pricina de faţă, termenul de prescripţie [raportat la momentul notificărilor formulate de reclamantă, echivalent momentului la care persoana păgubită a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958] a început să curgă în anul 2010, respectiv 2011, aşadar, anterior intrării în vigoare a noului C. civ.
Cum însă situaţia de fapt pretins vătămătoare pentru reclamante pusă în sarcina pârâtei a dăinuit până la momentul întocmirii proceselor-verbale de către executorul judecătoresc, la datele de 21.02.2013 şi, respectiv 21.05.2013, fiind o stare de fapt cu caracter continuu, prescripţia curge zi cu zi, soluţie ce decurge din prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Constatându-se că acţiunea dedusă judecăţii a fost formulată în faţa primei instanţe la data de 13.08.2013, rezultă că reclamantele au iniţiat cererea de chemare în judecată cu respectarea termenului de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 365/2002.
Cel din urmă text prevede: "(1) Persoanele care au calitate procesuală activă, potrivit prevederilor alin. (2), pot solicita instanţei obligarea pârâtului la încetarea oricărei acţiuni sau abţineri contrare prevederilor prezentei legi, interzicerea reluării ei în viitor şi obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul suferit", în timp ce alin. (2) din aceeaşi normă stabileşte: "(2) Au calitate procesuală activă pentru introducerea acţiunii prevăzute la alin. (1):
persoanele fizice şi juridice ce se pretind titulare ale unui drept subiectiv prevăzut de prezenta lege sau ale unui interes care nu se poate realiza decât pe calea justiţiei; etc. "
Astfel cum rezultă din cuprinsul normelor anterior citate, acest termen de prescripţie special este aplicabil în cazul cererilor de chemare în judecată prin care se solicită - de către persoanele care se pretind titulare ale unui drept de proprietate intelectuală (în speţă, reclamantele au invocat drepturile lor exclusive asupra mărcilor A., C. şi B.) - obligarea pârâtului la încetarea oricărei acţiuni sau abţineri contrare prevederilor Legii nr. 365/2002, interzicerea reluării ei în viitor şi obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Or, revenind la analiza motivelor de recurs, Înalta Curte constată că, în primul rând, recurenta contestă cele reţinute de instanţa de apel cu privire la calitatea sa de furnizor de servicii al societăţii informaţionale şi, implicit, a calităţii de intermediar, cu alte cuvinte, contestă însăşi incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 365/2002.
În condiţiile în care acest act normativ special nu ar fi incident cu privire la activitatea desfăşurată de către pârâtă, rezultă că în speţă nu sunt aplicabile nici prevederile art. 1, 14 şi 19 din această lege specială, norme a căror greşită aplicare a invocat-o însăşi recurenta-pârâtă prin cele dezvoltate în argumentarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Urmare a celor anterior arătate, în condiţiile în care legea specială nu este incidentă, rezultă că cererea de faţă, din perspectiva dreptului material, era supusă dispoziţiilor dreptului comun, anume prevederilor art. 36 alin. (2) lit. a) şi c) din Legea nr. 84/1998, precum şi prevederilor art. 8, art. 14 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 100/2005, norme, de altfel, au fost invocate de reclamante ca temei juridic al cererii de chemare în judecată; în plus, reclamantele au invocat şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic; cu privire la prescripţia dreptului la acţiune sunt incidente prevederile Decretului nr. 167/1958.
Înalta Curte apreciază însă că potrivit principiului specialia generalibus derogant, pentru a se stabili aplicabilitatea dreptului comun este necesar a fi înlăturată motivat incidenţa în cauză a dispoziţiilor din legea specială.
Aşa fiind, pornind de la situaţia de fapt reţinută în cauză de instanţele de fond, având în vedere că reclamantele au imputat pârâtei încălcarea drepturilor asupra mărcilor A., C. şi B. în modalitatea descrisă în cererea de chemare în judecată - prin găzduirea unor anunţuri de vânzare ceasuri de mână purtând mărcile acestora pe site-ul administrat de pârâtă şi, în plus, prin organizarea brandurilor oferite spre vânzare pe criteriul alfabetic, de sex etc. şi optimizarea în acest fel a ofertelor prin intervenţii directe ale acesteia asupra informaţiilor stocate pe site-ul său -, Înalta Curte apreciază că în mod legal instanţele de fond s-au raportat prioritar la prevederile legii speciale privind comerţul electronic.
În primul rând, este necesar a se preciza că Legea nr. 365/2002 transpune în legislaţia naţională Directiva 2000/31/CE referitoare la anumite aspecte juridice privind serviciile societăţii informaţionale, în special comerţul electronic în piaţa internă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 178/2000, având în vedere că, în cele ce urmează, instanţa de recurs se va raporta şi la cele dezlegate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la anumite aspecte legate de aplicarea acestei Directive.
Ca atare, astfel cum şi instanţele de fond au reţinut, cererea dedusă judecăţii reprezintă o acţiunea în contrafacere, reclamantele invocând în mod corect dispoziţiile art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1998, republicată, reclamantele prevalându-se în mod întemeiat pe exclusivitatea drepturilor lor asupra mărcilor A., C. şi B., în sensul celor prevăzute de art. 36 alin. (1).
Cererea în contrafacere poate fi formulată împotriva oricărui terţ care săvârşeşte acte de încălcare a mărcii [dispoziţiile art. 36 alin. (3), fiind o aplicare particulară, în cuprinsul legii speciale, a instituţiei răspunderii civile delictuale], iar în cazul pârâtei, la o primă evaluare, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 365/2002 privind comerţul electronic, act normativ ce constituie sediul materiei pentru activităţile de natura celor derulate de către aceasta (servicii ale societăţii informaţionale) şi căruia aceasta trebuie să i se supună.
Astfel, art. 2 din legea specială defineşte scopul şi domeniul e aplicare a acestui act normativ:
" Prezenta lege are ca scop stabilirea condiţiilor de furnizare a serviciilor societăţii informaţionale, precum şi prevederea ca infracţiuni a unor fapte săvârşite în legătură cu securitatea domeniilor utilizate în comerţul electronic, emiterea şi utilizarea instrumentelor de plată electronică şi cu utilizarea datelor de identificare în vederea efectuării de operaţiuni financiare, pentru asigurarea unui cadru favorabil liberei circulaţii şi dezvoltării în condiţii de securitate a acestor servicii. "
Potrivit prevederilor din legea mărcilor, înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra acesteia, iar titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său: a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată.
Art. 36 alin. (3) lit. a) şi b) din acelaşi act normativ:
" În aplicarea alin. (2), titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte: a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn. "
Ambele instanţe de fond au reţinut a fi întrunite cerinţele art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republicată, constatându-se că în cauză, produsele postate pe site-ul administrat de recurenta-pârâtă şi oferite spre vânzare sunt identice produselor protejate de mărcile reclamantelor asupra cărora acestea deţin drepturi exclusive; prin urmare, fiind vorba despre produse identice ce poartă semne identice cu mărcile reclamantelor, riscul de confuzie pentru public este prezumat, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Acordul TRIPS.
Intimatele-reclamante au susţinut că produsele poartă semnele A., C. şi B. şi sunt oferite spre vânzare fără acordul lor - art. 36 alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 84/1998, republicată.
Recurenta-pârâtă s-a apărat invocând politica de utilizare a site-ului şi faptul că întreaga responsabilitate a informaţiilor postate pe site aparţine utilizatorilor; aceasta doar pune la dispoziţia utilizatorilor spaţiul virtual pentru anunţuri publicitare, informaţii ce pot fi accesate în mod gratuit de către public.
În această privinţă, Înalta Curte reţine că art. 11 din cap. 4 (Răspunderea furnizorilor) din Legea nr. 365/2002 prevede astfel:
" (1) Furnizorii de servicii sunt supuşi dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă, penală şi contravenţională, în măsura în care prin prezenta lege nu se dispune altfel.
(2) Furnizorii de servicii răspund pentru informaţia furnizată de ei înşişi sau pe seama lor.
(3) Furnizorii de servicii nu răspund pentru informaţia transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în condiţiile prevăzute la art. 12 - 15. "
În consecinţă, faţă de aceste dispoziţii legale, o primă concluzie ce rezultă din textul citat este aceea că răspunderea civilă delictuală a recurentei poate fi antrenată chiar atunci când informaţia nu este difuzată de ea însăşi, ci doar este furnizată pe seama sa, adică de utilizatorii site-ului.
Exonerarea de răspundere a furnizorilor de servicii pentru informaţia transmisă, stocată sau la care facilitează accesul nu poate avea loc decât în condiţiile art. 12-15 din Legea nr. 365/2002, dispoziţii legale avute în vedere şi de instanţa de apel.
Potrivit distincţiilor ce rezultă din art. 11 alin. (3), rezultă că furnizorii de servicii informaţionale pot să transmită, să stocheze sau să faciliteze accesul la informaţii (dintre care, unele pot prejudicia drepturile unor terţi), fiecare tip de serviciu al societăţii informaţionale dintre cele menţionate, făcând obiectul unei dispoziţii speciale a legii: astfel, art. 12 reglementează intermedierea prin simpla transmitere; art. 13 - stocarea temporară a informaţiei, stocarea-caching; art. 14 - stocarea permanentă a informaţiei, stocarea-hosting, în timp ce art. 15 are ca obiect de reglementare situaţia în care serviciul furnizorului constă în punerea la dispoziţia destinatarilor serviciului său a unor instrumente de căutare a informaţiilor sau a unor legături cu alte pagini web.
În speţă, interesează dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, potrivit cărora:
" (1) Dacă un serviciu al societăţii informaţionale constă în stocarea informaţiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informaţia stocată la cererea unui destinatar, dacă este îndeplinită oricare dintre următoarele condiţii:
a) furnizorul de servicii nu are cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia stocată este nelegală şi, în ceea ce priveşte acţiunile în daune, nu are cunoştinţă despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ;
b) având cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia respectivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea ori informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ, furnizorul de servicii acţionează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.
(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică în situaţia în care destinatarul acţionează sub autoritatea sau controlul furnizorului de servicii. "
Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond conduce la necesitatea verificării incidenţei acestei norme în cauza de faţă, întrucât recurenta a pus la dispoziţia utilizatorilor site-ului său un spaţiu de stocare permanentă a informaţiei, stocare-hosting.
Rezultă că recurenta-pârâtă ar fi putut fi exonerată de răspundere pentru conţinutul informaţiei prejudiciabile postate de terţi, doar în condiţiile art. 14 alin. (1) lit. a) ori ale art. 14 alin. (1) lit. b) - variante alternative.
Diferenţa dintre cele două alineate ale textului, fixează distincţia dintre furnizorul de servicii activ - art. 14 alin. (2) şi furnizorul de servicii pasiv - art. 14 alin. (1), astfel încât furnizorul de servicii activ nu va putea fi exonerat de răspundere în nici în condiţiile ipotezelor descrise la alin. (1) lit. a) şi b).
Potrivit celor mai sus arătate, în privinţa furnizorilor de servicii activi sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în soluţionarea cererii în contrafacere, întrucât aceştia nu se pot prevala de dispoziţiile de favoare din art. 14 alin. (1), astfel cum stabileşte art. 14 alin. (2) din Legea nr. 365/2002.
CJUE, în hotărârea pronunţată de Marea Cameră la 12 iulie 2011 în cauza C-324/09 G. S.A. vs H. International AG, între altele, a stabilit:
" Articolul 14 alin. (1) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (Directiva privind comerţul electronic) trebuie interpretat în sensul că se aplică operatorului unei pieţe online în cazul în care acesta nu a jucat un rol activ care să îi fi permis să aibă o cunoaştere sau un control al datelor stocate.
Operatorul menţionat joacă un astfel de rol atunci când acordă asistenţă constând în special în optimizarea prezentării ofertelor de vânzare în cauză sau în promovarea acestora. "
Din această perspectivă, relevante sunt paragrafele 112-114 şi 116 ale acestei hotărâri:
" În această privinţă, Curtea a precizat deja că, pentru ca un furnizor de serviciu pe internet să intre în domeniul de aplicare al articolului 14 din Directiva 2000/31, este esenţial ca acesta să fie un "furnizor intermediar" în sensul urmărit de legiuitor în cadrul secţiunii 4 a capitolului II din această directivă (a se vedea Hotărârea Google France şi Google, citată anterior, punctul 112).
Nu intră în domeniul de aplicare menţionat furnizorul de serviciu care, în loc să se limiteze la o furnizare neutră a acestuia prin intermediul unei prelucrări pur tehnice şi automate a datelor furnizate de clienţii săi, joacă un rol activ de natură să îi confere o cunoaştere sau un control al acestor date (Hotărârea Google France şi Google, citată anterior, punctele 114 şi 120).
Reiese din dosar şi din descrierea de la punctele 28-31 din prezenta hotărâre că H. realizează o prelucrare a datelor introduse de clienţii săi vânzători. Vânzările care pot avea loc în urma acestor oferte se desfăşoară în modalitatea stabilită de H. Dacă este cazul, H. furnizează de asemenea asistenţă prin care se urmăreşte optimizarea sau promovarea anumitor oferte de vânzare.
În cazul în care, în schimb, operatorul menţionat a acordat asistenţă care constă în special în optimizarea prezentării ofertelor de vânzare în cauză sau în promovarea acestor oferte, trebuie să se considere că acesta a ocupat nu o poziţie neutră între clientul vânzător vizat şi potenţialii cumpărători, ci a jucat un rol activ, de natură să îi confere o cunoaştere sau un control al datelor referitoare la aceste oferte. În aceste condiţii, operatorul menţionat nu se poate prevala, în ceea ce priveşte datele menţionate, de derogarea în materie de răspundere vizată la articolul 14 din Directiva 2000/31. "
În acest context, este de precizat că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 365/2002 reproduc întocmai prevederile art. 14 din Directiva pe care a transpus-o.
Astfel cum deja s-a arătat, instanţa de apel a reţinut că pârâta a intervenit activ asupra informaţiei stocate pe site-ul său, organizând pe criteriul alfabetic brandurile postate pe site şi oferite spre vânzare, optimizând informaţiile şi asigurând o mai bună orientare a potenţialilor cumpărători, conduită ce a plasat-o în poziţia de a cunoaşte şi a avea control asupra datelor referitoare la aceste oferte.
Or, în speţă, fiind incidente dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 ceea ce atrage evaluarea cererii în contrafacere pe temeiul dispoziţiilor dreptului comun, rezultă că nu interesează cele susţinute de recurentă cu privire la nerecepţionarea unora dintre notificările transmise de către intimatele-reclamante ori legate de conţinutul insuficient de precis şi susţinut al informaţiilor inserate în acestea, întrucât aceste elemente ţin de domeniul de aplicare a prevederilor art. 14 alin. (1) lit. b) din lege.
Pe de altă parte, având în vedere că recurenta-pârâtă s-a comportat ca un furnizor activ de servicii ale societăţii informaţionale, iar nu ca un simplu intermediar neutru sau pasiv, rezultă că nu subzistă nici critica sa privind neîntrunirea cerinţei de a "utiliza în cadrul comerţului" mărcile protejate în favoarea reclamantelor, răspunderea pârâtei în materie fiind apreciată mult mai restrictiv de vreme ce aceasta a ofertat ea însăşi produse purtând mărcile reclamantelor, fără consimţământul acestora, speţa de faţă nefiind similară cauzei care a prilejuit pronunţarea de către CJUE a hotărârii prealabile în cauzele C-236/08, C-237/08, C-238/08 privind Google France.
Recurenta a criticat şi admiterea apelurilor formulate de reclamante în privinţa capătului de cerere pin care au solicitat obligarea sa la comunicarea de informaţii, fără a dezvolta însă atare critică.
Chiar şi în aceste condiţii, Înalta Curte urmează a constatat că admiterea acestui capăt de cerere de instanţa de apel este în deplin acord cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 100/2005, potrivit cărora:
" (1) În cadrul unei acţiuni în justiţie având ca obiect încălcarea unui drept de proprietate industrială şi ca urmare a unei cereri a reclamantului, justificată şi proporţională în raport cu cauza, instanţa judecătorească competentă poate să ordone ca informaţii privind originea şi reţelele de distribuţie a mărfurilor sau serviciilor, care aduc atingere unui drept de proprietate industrială protejat, să fie furnizate de către persoana care a încălcat un drept protejat sau de către orice altă persoană care:
a) deţine în scop comercial mărfuri contrafăcute;
b) utilizează în scop comercial servicii contrafăcute;
c) a fost găsită în timp ce utiliza servicii contrafăcute la scară comercială;
d) furnizează, în scop comercial, servicii utilizate în activităţi de contrafacere; sau
e) a fost semnalată, de către o persoană prevăzută la lit. a), b) sau c), ca intervenind în producerea, fabricarea ori distribuirea mărfurilor sau în furnizarea serviciilor.
(2) Informaţiile prevăzute la alin. (1) trebuie să cuprindă, după caz:
a) numele şi adresele producătorilor, fabricanţilor, distribuitorilor, furnizorilor şi ale celorlalţi deţinători anteriori de mărfuri sau servicii, precum şi ale angrosiştilor destinatari şi ale vânzătorilor de marfă cu amănuntul;
b) informaţii privind cantităţile produse, fabricate, livrate, primite sau comandate, precum şi preţul obţinut pentru mărfurile sau serviciile respective. "
În acelaşi timp, pentru a argumenta admiterea acestui capăt de cerere, curtea de apel în mod legal a invocat şi cele reţinute de CJUE în Hotărârea pronunţaţă în cauza C-324/09 G. vs H.: "în scopul garantării dreptului la o cale de atac efectivă împotriva celor care au utilizat un serviciu online pentru a aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală, operatorului unei pieţe online îi poate fi adresat un ordin judecătoresc privind luarea unor măsuri care permit facilitarea identificării clienţilor săi vânzători. În această privinţă, astfel cum a arătat G. în mod justificat în observaţiile scrise şi astfel cum rezultă din articolul 6 din Directiva 2000/31, deşi este, desigur, necesar să se respecte protecţia datelor cu caracter personal, totuşi, în cazul în care autorul încălcării îşi desfăşoară activitatea în cadrul comerţului, iar nu într-un cadru privat, acesta trebuie să poată fi identificat în mod clar. "
Recurenta a criticat şi admiterea capătului de cerere privind obligarea sa către reclamante la despăgubiri pe temeiul art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, despăgubiri constând în achitarea unei sume forfetare prin raportare la întreaga sa cifră de afaceri, iar nu la cifra de afaceri a site-lui ceasuridemana.ro.
Nici această critică nu poate fi reţinută, având în vedere că recurenta-pârâtă, susţinând-o, se află în situaţia de a-şi invoca propria culpă, întrucât curtea de apel a reţinut că s-a raportat la cifra de afaceri a pârâtei, soluţionând acest capăt de cerere pe temeiul informaţiilor oficiale comunicate de Ministerul Finanţelor Publice, deoarece pârâta a refuzat să pună la dispoziţia instanţei informaţii contabile detaliate din care să rezulte beneficiile sale materiale de pe urma ofertelor de vânzare şi a numărului de tranzacţii efectuate de-a lungul timpului pe site-ul incriminat.
Ca atare, Înalta Curte reţine incidenţa art. 178 alin. (2) C. proc. civ. pentru înlăturarea acestei critici prin care, în mod nefondat, s-a imputat instanţei de apel această pretinsă neregularitate.
Nici criticile formulate din perspectiva dispoziţiilor 488 pct. 6 C. proc. civ. prin care s-a susţinut neanalizarea celorlalte motive de apel decât cele vizând lipsa calităţii sale procesuale pasive, nu pot fi reţinute, întrucât Înalta Curte apreciază că decizia recurată corespunde cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în plus, recurenta nu a detaliat în cuprinsul memoriului de recurs care motive de apel nu au fost analizate şi care ar fi fost de natură a reprezenta argumente esenţiale de fapt sau de drept ce ar fi putut conduce la adoptarea unei alte altei soluţii asupra apelului său.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantelor, invocată de recurenta-pârâtă în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, în speţă termenul de prescripţie incident fiind cel de drept comun atât pentru soluţionarea capetelor de cerere în contrafacere, cât şi pentru cererea de acordare de despăgubiri; în baza art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi respins ca nefondat.
În aplicarea dispoziţiilor art. 451-453 C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimatele-reclamante în această etapă procesuală, cheltuieli care constau în onorariu de avocat, potrivit dovezilor de la filele 127-136 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantelor A., B. şi C., invocată de către pârâta S.C. D. S.R.L.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 876/A din 16 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă.
Obligă pe pârâta S.C. D. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată către intimate, astfel: către intimatele-reclamante C. şi B. câte 3.635,68 RON, către intimata-reclamantă A. suma de 3.623,12 RON.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2017.