Deliberând asupra recursului de faţă, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din data de 14 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. b) C. proc. pen.
Pentru a dispune astfel, Curtea a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată, mai precis nu este îndeplinită condiţia vizând legătura cu soluţionarea cauzei, întrucât autorii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale solicită o completare a dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen. al căror cuprins a fost modificat prin intrarea în vigoare a noului C. pen. în sensul că acestea au limitat posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare numai la situaţia în care judecarea cauzei la instanţa de fond a avut loc. în lipsa unei părţi nelegal citate, în cuprinsul acestora nemaifiind reluate situaţiile C. proc. pen. anterior în care se regăsea şi situaţia nemotivării sentinţei, solicitare care excede sferei de competenţă a Curţii Constituţionale.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul acestei încheieri au declarat prezentele recursuri inculpaţii A., B. şi C., solicitând admiterea ei şi sesizarea instanţei de contencios constituţional.
Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Se constată că apărarea critică încheierea apreciind că instanţa de fond, în mod greşit a făcut un examen pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate şi nu pe regularitatea acesteia, instanţa de judecată neputând să stabilească dacă cererea este admisibilă pe fond, ori tinde spre o completare a normei legale, ci doar Curtea Constituţională.
Critica este nefondată.
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legi, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României, iar potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale. Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, întrucât Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate (în acest sens, şi Decizia nr. 3991 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Instanţa nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.
În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.
Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Examenul legăturii cu cauza se face prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă.
Drept urmare, condiţia legăturii cu cauza se analizează în concret, în funcţie de cererile invocate de inculpat (ca autor al excepţiei de neconstituţionalitate) şi incidenţa prevederilor a căror constituţionalitate se contestă, deci influenţa asupra soluţionării cauzei.
Având în vedere consideraţiile teoretice expuse mai sus Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, constată că în cauză nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, mai precis lipseşte legătura cu soluţionarea cauzei.
Prima instanţă a făcut o analiză a riguroasă în ceea ce priveşte îndeplinirea fiecăreia dintre condiţiile prevăzute în art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., stabilind în mod corect că acestea nu sunt întrunite cumulativ.
Se observă că inculpaţii critică faptul că în noul Cod de procedură penală, art. 421 alin. (2) lit. b) C. proc. pen. nu mai prevede ca şi posibilă soluţie pronunţată în apel, trimiterea cauzei spre rejudecare ca urmare a nemotivării hotărârii instanţei de fond, soluţie care era prevăzută de vechiul cod.
Această situaţie nu poate crea obligaţia instanţei de control judiciar să procedeze la sesizarea instanţei de contencios constituţional în condiţiile în care apelul, fază procesuală în care se află cauza în prezent, este o cale de atac devolutivă, iar dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dispoziţiile art. 6 parag. I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au prioritate, în sensul că, pe de o parte, trebuie să existe o judecată efectivă, iar pe de altă parte, trebuie respectat principiul dublului grad de jurisdicţie.
Mai mult decât atât, se constată că apărarea tinde la modificarea textului de lege prin completarea sa cu posibilitatea trimiterii spre rejudecare a cauzei în situaţia în care hotărârea este nemotivată, aspect care excede competenţei instanţei de contencios constituţional, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/92, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Ca atare, instanţa de contencios constituţional nu are atribuţii de legiferare, acesta fiind date conform art. 73 din Constituţia României în competenţa Parlamentului, după cum interpretarea şi aplicarea legii se realizează de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de către celelalte instanţe judecătoreşti, nefiind atributul Curţii Constituţionale.
Evaluând interesul specific al inculpaţilor, care invocă excepţia de neconstituţionalitate şi înrâurirea pe care dispoziţiile legale contestate o au în speţă, Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 14 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2015 (x/2017) şi va obliga recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 14 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2015 (x/2017).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 27 martie 2018.
Procesat de GGC - GV