Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra contestaţiilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 46/ C. pen./2017 din data de 24 noiembrie 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori în baza art. 5491alin. (5) lit. a) C. proc. pen., s-a respins propunerea formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2014 privind desfiinţarea totală a următoarelor înscrisuri false - contractul de asistenţă juridică nr. x/21 februarie 2012, factura şi chitanţa nr. x/16 decembrie 2013.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori a reţinut următoarele:

Prin ordonanţa nr. 25/P/2014 din data de 20 martie 2017, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a sesizat judecătorul de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a desfiinţării totale a contractului de asistenţă juridică nr. x/21 februarie 2012, a facturii şi chitanţei nr. x/16 decembrie 2013, emise de Cabinet avocat A..

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că prin ordonanţa din data de 20 martie 2017, emisă în dosarul nr. x/2014 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în temeiul art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 315 alin. (1) lit. b) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit. b) şi lit. c) C. proc. pen., art. 315 alin. (2) lit. d), art. 5491şi art. 275 alin. (3) şi (5) C. proc. pen. s-a dispus:

- clasarea cauzei cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu prev. şi ped. de art. 246 C. pen. din 1968;

- respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice şi disjungere a cauzei şi clasarea cauzei faţă de suspecta A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. şi ped. de art. 244 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

- respingerea cererii de luare a măsurilor asiguratorii în cauză;

- clasarea cauzei faţă de suspecta A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. şi ped. de art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. (art. 290 C. pen. din 1968);

- sesizarea judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Oradea cu propunerea de desfiinţare totală a următoarelor înscrisuri false: contractul de asistenţă juridică nr. x/21 februarie 2012, factura şi chitanţa nr. x/16 decembrie 2013.

Pentru a dispune astfel, procurorul de caz a avut în vedere, în esenţă, următoarele:

1. Cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu prev. şi ped. de art. 246 din C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a apreciat că există în speţă o cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale respectiv cazul prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., ţinând seama de următoarele considerente: din probele administrate în cauză nu rezultă că faptele reclamate pot fi circumscrise sferei ilicitului penal, prin încălcarea unor dispoziţii prevăzute în legislaţia primară, câtă vreme în concret, starea de fapt conturată din ansamblul probator administrat în cauză, reflectă faptul că procedura de restituire a originalului Recipisei de consemnare nr. x/1/2010 la data de 01 octombrie 2013 a fost cea comună în astfel de situaţii, stabilită la nivelul grefei secţiei civile a instanţei de judecată, operaţiune înregistrată ca atare în Registrul de valori al secţiei I civile a Tribunalului Bihor, nefiind identificate din această perspectivă, la nivel de lege, reglementări juridice exprese care să impună o anumită procedură de urmat ( C. proc. civ. reglementând în art. 1064 doar problema restituirii cauţiunii, în condiţiile în care nici Regulamentul de ordine interioară al instanţelor - aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., în vigoare la data respectivă, nu conţine reglementări exprese în acest sens), restituirea originalului documentului fiind realizată în speţă în baza încheierii nr. 170/C/2013 a Tribunalului Bihor în Dosar civil nr. x/2010 (hotărâre verificată de către grefierul şef secţie în baza de date ECRIS a instanţei), către persoana care a avut calitatea de reprezentant al reclamantului din proces - B., respectiv avocatului reclamantului - A., cu împuternicire avocaţială la dosar, în condiţiile în care hotărârea instanţei de judecată conţinea în mod expres dispoziţia de restituire a cauţiunii, neexistând menţiuni exprese privind restituirea originalului recipisei de consemnare a banilor.

În baza considerentele de mai sus, şi având în vedere regulile de interpretare constituţională conferite incriminării abuzului în serviciu prin Decizia nr. 405/15 iunie 2016 pronunţată de Curtea Constituţională, s-a conchis că - din punct de vedere a legii penale este exclus caracterul abuziv al procedurilor astfel întreprinse, fiind de reţinut în plus că eventualele neînţelegeri sau divergenţe survenite în relaţia avocat - client nu sunt în sfera de competenţă a grefierului şef secţie însărcinat cu operarea în Registrul de valori al secţiei I civile a Tribunalului Bihor; mai mult, s-a reţinut că argumentele de mai sus îşi păstrează valabilitatea şi în ceea ce priveşte procedura restituirii în numerar a sumei de bani înscrise în cuprinsul Recipisei de consemnare nr. x/1/2010, operaţiune desfăşurată de către ofiţerul de cont din cadrul C., la data de 1 octombrie 2013, având în vedere normele reglementate de actul intern intitulat "Procedura nr. 36/versiunea 5 privind operaţiunile de consemnare în RON şi valută ale unităţilor C.", pct. 11 şi pct. 12 referitoare la consemnările judiciare, în baza menţiunii olografe, semnăturii preşedintelui tribunalului şi ştampilei instanţei de judecată pe originalul recipisei de consemnare, nefiind identificate astfel din această perspectivă, acte de abuz în serviciu şi nici elemente care să configureze alte fapte de natură penală în speţă, astfel încât - cu referire la cele două proceduri mai sus descrise, pentru considerentele arătate, faţă de lipsa tipicităţii obiective a faptei s-a dispus clasarea cauzei în privinţa infracţiunii de abuz în serviciu prev. şi ped. de art. 246 C. pen. din 1968, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

2. Cu referire la infracţiunea de înşelăciune prev. şi ped. de art. 244 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. reţinută în sarcina suspectei A., s-a apreciat că există o cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale - respectiv cazul prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., ţinând seama de următoarele argumente:

Din probele administrate în cauză s-a reţinut că rezultă cu certitudine că între partea civilă B. şi suspecta A. a intervenit în anul 2010, un contract de asistenţă juridică, act încheiat în formă scrisă - respectiv Contractul de asistenţă juridică nr. x/14 octombrie 2010, înscris necontestat de către niciuna dintre părţile contractante, nici în privinţa existenţei, nici în privinţa conţinutului său.

Astfel, în baza acestui contract s-au emis două împuterniciri avocaţiale pentru A. în calitate de avocat, semnate personal de către clientul B. şi au fost promovate la data de 27 octombrie 2010 şi susţinute ulterior în instanţă, la fond, de către avocat A. pentru reclamant în proces B., un număr de 2 acţiuni civile, respectiv acţiunea în pretenţii în Dosarul civil nr. x/2010 şi sechestrul asigurator în Dosarul civil nr. x/2010, ambele pe rolul Tribunalul Bihor.

Onorariul stabilit în contract a fost în sumă totală de 5000 U.S.D., din care s-a achitat de către B. un avans în sumă de 2000 U.S.D. - împrejurare recunoscută ca atare de ambele părţi contractante, restul sumei reprezentând onorariu, respectiv suma de 3000 U.S.D. ce trebuia achitată în 6 luni de la data încheierii contractului nu a mai fost achitată de către B..

În acest sens s-a reţinut că după respingerea în primă instanţă a primei acţiuni promovate - acţiunii în pretenţii, la data de 10 februarie 2012, prin Sentinţa civilă nr. 258/C/2012 a Tribunalului Bihor pronunţată în Dosarul civil nr. x/2010, în relaţia avocat - client au survenit neînţelegeri şi divergenţe, cu referire la onorariile stabilite, datorate şi neplătite de B. în calitate de client.

În strânsă legătură cu acest diferend principal dintre părţi, circumscrise verificărilor prezentei cauze penale, s-a constatat că disputele dintre părţi privesc şi alte 2 aspecte adiacente:

- continuarea relaţiilor avocat - client între A. şi B. pe parcursul anilor 2012 şi 2013 (potrivit susţinerilor părţii civile B. - toate demersurile efectuate în 2012 şi 2013 de către suspecta A. în numele său au fost circumscrise Contractului de asistenţă juridică nr. x/14 octombrie 2010, încheiat iniţial, fără a mai încheia un alt contract de asistenţă juridică şi fără deci a se mai pune problema plăţii vreunui alt onorariu, precum şi nici a onorariului restant din contractul iniţial, acţiunile civile promovate neavând succes de cauză);

- ridicarea în numerar a sumei de bani consemnată la C.E.C. cu titlu de cauţiune şi, corelativ reţinerea din cauţiune a unei sume de bani cu titlu de onorariu (suspecta A. invocând existenţa unei astfel de înţelegeri cu partea civilă B., în timp ce acesta a negat un atare acord).

În prezenta cauză penală, în raport de aceste divergenţe - partea civilă B. a reclamat în concret, că el a fost prejudiciat de către avocat A. cu suma totală de 60.104,64 RON, în contextul în care - fără a avea împuternicire din partea sa, aceasta a ridicat de la C. suma totală de 76.453,56 RON consemnată în numele său cu titlu de cauţiune în dosarul civil nr. x/2010 al Tribunalului Bihor, prin recipisa de consemnare nr. x/1/26 noiembrie 2010, sumă din care suspecta i-a restituit doar o parte - respectiv suma de 16.326,92 RON, restul sumei susţinând că reprezintă cuantumul onorariilor datorate de el în calitate de client.

Totodată, partea civilă B. a recunoscut că i-a plătit suspectei A. doar un avans din onorariul stabilit în anul 2010, că ulterior nu a mai plătit onorariul restant şi nici o altă sumă de bani cu titlu de onorariu, deoarece: acţiunile civile demarate de către avocat în numele său au fost respinse, astfel că despre achitarea unui onorariu de succes nici nu mai putea fi vorba, precum şi nici despre achitarea vreunui alt onorariu, iar cu privire la restul de onorariu datorat în baza contractului din 2010 partea civilă a arătat că nici nu dorea să-l mai plătească şi nici nu l-a mai plătit din aceleaşi motive, invocând şi faptul că a fost suprataxat de către A. în stabilirea onorariului şi, respectiv că potrivit aprecierii sale, suma de 2000 U.S.D. plătită ca avans în anul 2010 a acoperit toate cheltuielile şi demersurile juridice făcute/întreprinse de avocat A. în numele său.

Cu referire la noua acţiune civilă introdusă în 2013 în numele său, partea civilă a susţinut că urma să îi plătească suspectei A. - în calitate de avocat, restul de onorariu sau onorariul care i se cuvenea, însă ulterior, fără a preciza o dată, sub condiţia însă ca aceasta să întreprindă ceva demersuri în această nouă acţiune civilă, având în vedere că în celelalte acţiuni civile nu avusese câştig de cauză.

În privinţa aspectelor disputate, suspecta A. a invocat în declaraţia dată şi a depus ulterior în cauză, exemplarul duplicat al Contractului de asistenţă juridică nr. x/21 februarie 2012 pretins a fi fost încheiat cu B. în calitate de client, contract care stipula: declararea căilor de atac în Dosarul civil nr. x/2010, promovarea unei noi acţiuni pe drepturi reale şi fixa un onorariu în sumă totală de 15.000 U.S.D. fără T.V.A., sumă ce era stipulat că urma a fi încasată din cauţiunea judiciară consemnată în Dosarul civil x/2010

În plus, tot cu privire la onorarii - suspecta A. s-a prevalat şi de o înţelegere verbală cu numitul B., arătând că după ce acesta i-a achitat cu titlu de onorariu doar suma de 2000 U.S.D. în anul 2010, în contextul relaţiilor avocat - client derulate în continuare, în cursul anului 2012 - personal şi telefonic B. şi-a dat acordul pentru ca ea să ridice şi să îşi reţină din cauţiunea judiciară consemnată la C.E.C., onorariile restante, susţinând însă că nu au încheiat nici un document scris cu privire la această înţelegere şi nici nu au stipulat vreun termen de plată, suspecta invocând totodată şi reglementările legale privitoare la dreptul de retenţie al avocatului asupra bunurilor debitorului în privinţa onorariului neplătit.

Ulterior, suspecta s-a prevalat de dreptul la tăcere, fără a mai da declaraţii în cauză.

Având în vedere cele de mai sus, în desluşirea raporturilor dintre părţi, prin prisma aspectelor divergente reclamate şi în relaţie cu probele administrate în cauză s-au constatat următoarele:

Între suspecta A. şi partea civilă B., relaţia profesională avocat - client a continuat în mod cert şi pe parcursul anilor 2012 şi 2013, după respingerea în primă instanţă a acţiunii civile în pretenţii promovate în baza Contractului de asistenţă juridică nr. x/14 octombrie 2010, prin Sentinţa civilă nr. 258/C/2012 a Tribunalului Bihor pronunţată la data de 10 februarie 2012 în Dosarul civil nr. x/2010 şi au constat în:

- promovarea de către avocat A. în numele reclamantului B. a căilor de atac în Dosarul civil nr. x/2010 al Tribunalului Bihor - apel şi recurs;

- cererea de restituire a cauţiunii din data de 26 martie 2013 şi de ridicare a cauţiunii depuse în Dosarul civil nr. x/2010 al Tribunalului Bihor;

- introducerea unei noi acţiuni civile în constatare, la data de 22 martie 2013, împotriva pârâţilor din acţiunea iniţială - Dosar civil nr. x/2013 al Tribunalului Bihor.

S-a reţinut că demersurile judiciare susmenţionate nu pot fi circumscrise Contractului de asistenţă juridică nr. x/21 februarie 2012 denunţat de partea civilă B. şi probat ca fiind fals în ceea ce priveşte semnătura acestuia în calitate de client şi în concret, nici Contractului de asistenţă juridică nr. x/14 octombrie 2010, întrucât obiectul acestuia l-a constituit redactarea şi semnarea acţiunii iniţiale în pretenţii cu privire la suma de 482.050 U.S.D. cu dobânda, respectiv asistare, reprezentare, redactare şi semnare acte, cereri necesare soluţionării cauzei, plus acţiunea pentru înfiinţarea sechestrului judiciar.

Continuarea acestor demersuri juridice şi acţiuni civile în instanţă s-a reţinut că este probată însă în speţă de declaraţia suspectei, parţial şi de declaraţia părţii civile care - deşi a negat că activităţile respective au fost efectuate cu acordul şi în interesul său, s-a observat că nu a reziliat înţelegerile avute cu suspecta în calitate de avocat, a avut cunoştinţă de demersurile întreprinse de aceasta în numele lui şi şi-a dat acordul, respectiv i-a solicitat să le continue (sens în care este de reţinut spre exp. faptul că a semnat personal Cererea nr. 63/31 august 2012 înregistrată la data de 3 septembrie 2012 la Primăria oraşului Nucet pentru Dosarul civil nr. x/2010 care se afla la judecată în apel, la acel moment, la Curtea de Apel Oradea).

În acelaşi sens, au fost reţinute declaraţiile martorilor audiaţi în cauză - martora D. - în principal, care a confirmat poziţia suspectei privitoare la demersurile juridice întreprinse pentru client în baza înţelegerilor verbale dintre ei şi trebuie avute în vedere totodată şi actele efectuate/depuse de A. în numele clientului său şi prezentarea acesteia la şedinţele de judecată în faţa instanţelor de judecată, conform actelor şi lucrărilor din acele dosare (în acest sens, încheierile de şedinţă din dosarele civile).

În privinţa aspectelor legate de cauţiunea consemnată la C.E.C. în Dosarul civil nr. x/2010 al Tribunalului Bihor, s-a reţinut că poziţia părţilor este pe deplin concordantă în ceea ce priveşte formularea cererii de restituire din data de 26 martie 2013, sens în care ambii au invocat un acord în acest sens, materializat prin introducerea de către avocat a cererii de restituire la instanţa de judecată în numele clientului său.

În ceea ce priveşte ridicarea sumei de bani în numerar de la C.E.C. în baza originalului recipisei de consemnare nr. x/1/26 noiembrie 2010 la data de 1 octombrie 2013, de către suspectă - din probele administrate în cauză rezultă că poziţia părţii civile B. - care susţine că nu a împuternicit-o pe suspecta A. să ridice originalul recipisei de consemnare şi cauţiunea în numerar de la C., a fost contrazisă de probele administrate în cauză, din care rezultă următoarele: în mod indubitabil cum s-a arătat, între părţi s-a convenit formularea cererii de restituire cauţiunii; în calitate de mandatar al clientului său B., suspecta a întreprins astfel toate demersurile necesare în vederea restituirii şi ridicării sumei de bani consemnate drept cauţiune, în condiţiile în care clientul B. se afla în America, iar mama acestuia nu avea procură specială în acest sens; din dispozitivul încheierii nr. 170/31 mai 2013 rezultă că acesta conţine menţiuni exprese de restituire doar cu referire la cauţiune, nu şi cu privire la restituirea originalului recipisei de consemnare, în baza căruia urma a se ridica suma de bani consemnată la C.E.C.; totodată, suspecta - în calitate de avocat al reclamantului B. avea la Dosarul civil nr. x/2010 al Tribunalului Bihor privind sechestrul judiciar, împuternicire avocaţială în baza Contractului de asistenţă juridică nr. x/14 octombrie 2010 în calitate de mandatar al clientului său B..

De asemenea, s-a mai reţinut în acest sens, declaraţiile martorei E. şi a martorei F. care s-au deplasat la biroul avocaţial al numitei A., de mai multe ori, în anul 2013, întrucât E. fusese trimisă de fiul ei pentru a ridica o sumă mare de bani de la avocat, pe de o parte, iar pe de altă parte este de reţinut şi mesajul email din octombrie 2013 al părţii civile B. adresat suspectei, care conţine referiri exprese din care rezultă că partea civilă ştia că banii de cauţiune au fost ridicaţi de aceasta.

În consecinţă, împrejurarea acordului părţii civile pentru ridicarea sumei de bani de la C.E.C. de către suspectă a fost confirmată în baza probelor anterior expuse.

În continuare, în privinţa reţinerii sumei de bani din cauţiune cu titlu de onorariu, respectiv a onorariilor stabilite, datorate şi neplătite, este de remarcat că din punct de vedere probant - dincolo de contractul fals invocat de suspectă (în care sunt stabilite şi onorarii şi modalitatea de plată şi care va fi analizat în secţiunea următoare), s-a reţinut că în speţă există doar declaraţiile suspectei A. şi ale părţii civile B., declaraţii din cuprinsul cărora rezultă atât că poziţia celor două părţi este complet divergentă în acest sens, dar şi că în propriile lor declaraţii, aceştia se contrazic.

Astfel, s-a constatat că suspecta A. a afirmat existenţa acordului verbal al părţii civile B. în calitate de client, în cadrul discuţiilor pe care le-au purtat în acest sens legat de onorarii (fără a preciza suma), invocând însă şi un drept de retenţie în acest sens, în timp ce partea civilă B. constant a negat existenţa unui atare acord, reclamând prejudiciul material care i s-a cauzat de către suspectă - după cum s-a arătat mai sus.

În plus, în mesajul trimis prin mail în octombrie 2013 suspectei, după ridicarea sumei de la C., partea civilă face referire la plata ulterioară a onorariului (fără a menţiona suma), conţinutul său circumscriind poziţia părţii civile în contextul discuţiilor şi disputelor existente deja între părţi.

În privinţa acestei împrejurări esenţiale în cauză a onorariilor şi a acordului părţii civile pentru reţinerea unei sume de bani din cauţiune în acest sens de către suspectă, s-a reţinut că în cauză nu mai există decât declaraţia martorei D. - colaboratoarea suspectei A., martoră care a arătat că are cunoştinţă despre împrejurarea în discuţie de la suspecta A. la cabinetul căreia lucra în perioada de referinţă, fără însă a percepe în mod direct şi personal înţelegerile dintre părţi şi - respectiv, declaraţiile martorelor F. şi G. care au susţinut poziţia părţii civile B., infirmând existenţa unei atari înţelegeri cu privire la cauţiune, martorele precizând însă că tot ce ştiu se bazează pe cele relatate de B. sau mama acestuia E., ele necunoscând personal aspecte referitoare la înţelegerile concrete dintre A. şi B. în acest sens.

Cealaltă martoră care ar fi putut înlătura dubiile în această privinţă, furnizând elemente de fapt concrete privind înţelegerea dintre părţi în ceea ce priveşte onorariile stabilite/restante şi reţinerea unei sume de bani cu acest titlu din cauţiune - H., care se afla la cabinetul suspectei în perioada în discuţie şi cu care partea civilă B. a recunoscut că a discutat în mod frecvent privitor la situaţia acţiunilor sale civile, s-a prevalat pe parcursul urmăririi penale de dreptul de a refuza să dea declaraţii în cauză, în calitate de fiică a suspectei A..

În consecinţă, faţă de cele mai sus expuse, fără a reţine existenţa contractului de asistenţă juridică din anul 2012 invocat de suspectă - în sens de instrumentum probationem, în baza probelor mai sus expuse, evaluate şi coroborate, procurorul a apreciat că - în mod cert s-a probat că între părţi au existat discuţii punctuale, materializate în înţelegeri sub forma unor acorduri verbale cu privire la aspectele concrete legate de activităţile care au presupus asigurarea asistenţei juridice a clientului B. din partea avocatului A., în perioada 2012 - 2013, în baza obligaţiilor de diligenţă asumate de aceasta, în condiţiile în care în perioada menţionată susnumitul se afla în S.U.A., iar relaţiile avocat - client dintre aceştia au continuat prin activităţile judiciare susmenţionate desfăşurate de avocat A. pentru clientul B..

Aceste acorduri verbale s-a apreciat că se circumscriu încheierii unor acte juridice între părţi în sens de negotium, ca manifestare de voinţă a părţilor şi care - în relaţia dintre avocat - client, prin excepţie, sunt permise de lege, în condiţiile în care, potrivit statului profesiei de avocat adoptat în baza Legii nr. 51/1995, este validată, prin excepţie, încheierea contractului de asistenţă juridică în formă verbală (art. 126 din statutul profesiei de avocat, la data în speţă), de reţinut fiind şi împrejurările că B. este cetăţean american şi că prezenţa sa în ţară, în perioada de referinţă, a fost sporadică, rezultând ulterior că încheierea contractului de asistenţă juridică în forma scrisă - cerută de lege ad probationem nu a mai fost posibilă din cauza neînţelegerilor care au survenit pe parcurs între părţi cu privire la onorarii.

Prin urmare, s-a constatat în cauză că - deşi nu se poate afirma dincolo de orice îndoială un atare acord între părţi sau limitele lui, cu privire la onorariile de plată sau onorariile restante, respectiv modalitatea de plată, acesta însă nici nu poate fi negat cu valoare de certitudine, în contextul multiplelor acorduri verbale dintre părţi, pe parcursul perioadei 2012 - 2013, înţelese ca acte juridice în sens de negotium, după cum s-a arătat mai sus, având în vedere ansamblul probator administrat în cauză, care - aşa cum s-a precizat deja, dovedeşte existenţa unor relaţii profesionale de tip avocat - client între părţi, în mod continuu, inclusiv ulterior anului 2012, în baza acordurilor verbale dintre aceştia, în condiţiile declarării de către suspectă a căilor de atac în acţiunea în pretenţii, precum şi a promovării de către aceasta în numele clientului său inclusiv a unei noi acţiuni civile în instanţă, care nu era stipulată în cuprinsul contractului de asistenţă juridică iniţial încheiat în anul 2010 şi în condiţiile în care partea civilă B., înafara avansului de onorariu din 14 octombrie 2010, nu a mai achitat nici o sumă de bani cu acest titlu suspectei A..

În consecinţă, în temeiul tuturor considerentelor reţinute în prezenta cauză, procurorul a conchis că - din punct de vedere a legii penale se conturează în speţă un dubiu cu privire la împrejurarea esenţială în cauza pendinte - aceea a onorariilor şi a acordului părţii civile cu privire la reţinerea de către suspectă a unei sume de bani din cauţiunea ridicată de la C. cu titlu de onorariu (independent de contractul nr. x/2012, şi - independent de cuantumul sumei, care chiar dacă pentru demersurile judiciare din 2012 - 2013 nu poate fi determinat în concret, pentru perioada 2010 - 2012 însă poate fi circumscris cel puţin onorariului restant datorat suspectei în baza Contractului de asistenţă juridică nr. x/14 octombrie 2010).

Întrucât, potrivit normelor legii procesual penale derivate din materia principiului prezumţiei de nevinovăţie - ca drept fundamental, acest dubiu va fi interpretat în favoarea suspectei, s-a apreciat astfel că nu se poate reţine în speţă, săvârşirea de către aceasta a unei fapte prevăzute de legea penală sau cu forma de vinovăţie cerută de lege, cu referire la împrejurarea în discuţie, indiferent de încadrarea juridică a faptei în vreuna dintre infracţiunile contra patrimoniului reglementate de C. pen. - înşelăciune, abuz de încredere, furt ori gestiune frauduloasă, nefiind dovedite din această perspectivă elemente de tipicitate juridică obiectivă sau subiectivă a faptelor susmenţionate şi care să poată să fie circumscrise sferei ilicitului penal, potrivit legii, concluzie în raport de care s-a dispus clasarea cauzei faţă de suspectă, respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea de furt, a cererii de disjungere a cauzei, precum şi a celei de luare a măsurilor asiguratorii - formulate de partea civilă.

3. Cu referire la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată - art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. - în baza Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale în condiţiile concursului de infracţiuni (art. 290 C. pen. din vechiul C. pen.), s-a apreciat că există o cauză de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale - respectiv cazul prev. de art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în sensul că nu există probe că suspecta a săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina sa.

Caracterul fals al contractului de asistenţă juridică nr. x/21 februarie 2012 s-a constat că a fost dovedit în mod indubitabil în baza probelor administrate în cauză, stabilindu-se astfel pe bază de probe ştiinţifice: constatarea tehnico - ştiinţifică, respectiv expertiza criminalistică efectuate în cauză, că semnătura de pe contract nu aparţine părţii civile B. - în calitate de client, fiind contrafăcută prin copiere, utilizându-se ca model semnătura clientului B. de pe Contractul de asistenţă juridică nr. x/14 octombrie 2010 încheiat între părţi şi necontestat.

Din acelaşi mijloc ştiinţific de probă - Raportul de expertiza criminalistică nr. 86/2015 al L.I.E.C. Timişoara a rezultat şi faptul că - întrucât semnătura în litigiu este o reproducere (o copie a unei semnături), aceasta nu poate forma obiectul identificării persoanei după semnătură, deoarece potrivit standardelor internaţionale de calitate şi a procedurilor specifice de lucru, expertiza scrisului şi a semnăturilor este permisă doar cu privire la scrisul/semnăturile existente în original şi, în consecinţă, în absenţa exemplarului original (a exemplarului 1, semnat în mod nemijlocit cu un instrument scriptural convenţional - stilou, pix, creion, etc.), nu se poate proceda la efectuarea expertizei cu privire la stabilirea autorului grafic al semnăturii în litigiu.

Mai mult, experţii au arătat că - având în vedere faptul că s-a demonstrat că semnătura în litigiu este contrafăcută prin copiere, chiar şi în situaţia în care ar exista exemplarul original al actului în litigiu, nu s-ar putea ajunge la un rezultat de identificare a autorului grafic al semnăturii, întrucât în cazul semnăturilor copiate nu sunt reproduse caracteristicile identificatoare ale grafismelor proprii ale plastografului, în privinţa copierii constatându-se în speţă că suprapunerea celor două semnături susmenţionate este aproape totală, iar elemente individuale de grafisme proprii nu au fost relevate, pentru a se putea determina autorul contrafacerii subscrierii.

În consecinţă, din această perspectivă, s-a reţinut că obiecţiile suspectei - prin expert parte recomandat, cu privire la constatările şi concluziile Raportului de expertiză nr. 86/2015 sunt nefondate, fiind de remarcat următoarele: proba falsului prin expertiză s-a făcut în speţă acord cu menţiunile arătate de L.I.E.C. în cuprinsul Adresei nr. 310/2014 - anterior expusă; semnătura în litigiu a fost executată prin intermediul proprietăţilor autocopiative ale colii formularului special; în plus, în privinţa tehnicii concrete de lucru - despre care s-a susţinut că nu a fost indicată în raport, se constată că nu are relevanţă analiza exemplarului 1 a Contractului din 2012 sau a Contractului din 2010, întrucât nu de pe acest contract a fost copiată semnătura în litigiu, ci având ca model semnătura de pe acest contract, iar ca posibilă tehnică de contrafacere semnătura model putea fi obţinută prin diverse metode şi tehnici moderne de copiere (xerox, scanner etc.), după care să fie aplicată pe formularul tipizat. Totodată, s-a reţinut că, concluziile expertului - parte cu privire la compararea semnăturii în litigiu cu o altă semnătură a numitului B. nu sunt pertinente în speţă şi nu sunt de natură să infirme constatările ştiinţifice şi concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză susmenţionat, în privinţa căruia se constată că are caracter complet şi este concludent, astfel că probele solicitate în acest sens de către suspectă au fost respinse motivat, pe parcursul urmăririi penale.

În consecinţă, având în vedere însă limitele probei ştiinţifice astfel administrate, în contextul în care actul este fals în privinţa autenticităţii semnăturii clientului, stabilirea autorului falsului se subsumează evaluării de către organul judiciar a celorlalte mijloace de probă administrate în cauză, sens în care s-a reţinut că există doar declaraţiile suspectei şi ale părţii civile, declaraţii care sunt contradictorii.

Astfel, după ce a dat iniţial o declaraţie în cauză, în care a invocat încheierea şi semnarea acestui contract, în cursul anului 2012, sens în care ulterior a şi depus la dosar exemplarul duplicat al înscrisului, după extinderea urmăririi penale faţă de aceasta pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, suspecta s-a prevalat de dreptul la tăcere, însă a contestat atât raportul de constatare tehnico - ştiinţifică, cât şi Raportul de expertiză criminalistică nr. 86/2015 întocmit de L.I.E.C. Timişoara, în ceea ce priveşte constatările legate de caracterul fals al semnăturii în litigiu.

În acelaşi timp, partea civilă B. a negat constant existenţa şi încheierea acestui contract de asistenţă juridică.

Înafara acestor declaraţii, s-a reţinut că în legătură cu actul în litigiu, martora D. a declarat că nu cunoaşte nimic în privinţa încheierii sau semnării lui, precizând faptul că nu-i aparţine scrisul de completare din cuprinsul înscrisului şi nici de pe factura şi chitanţa nr. 809/16 decembrie 2013 prin care s-a justificat încasarea sumei totale de 60.104,64 RON ca onorariu.

Martora H. prezentă la cabinetul suspectei A. şi cu care partea civilă B. a recunoscut că a discutat în mod frecvent privitor la situaţia acţiunilor sale civile şi care ar fi putut lămuri aspecte esenţiale privind actul în litigiu şi factura emisă în baza acestuia, s-a prevalat pe parcursul urmăririi penale de dreptul de a refuza să dea declaraţii în cauză, în calitate de fiică a suspectei A..

S-a menţionat că primul exemplar al actului în litigiu - înscris tipizat, pe coală autocopiantă, nu a fost identificat, întrucât partea civilă a negat că i-ar fi fost înmânat un atare act în calitate de client, câtă vreme l-a denunţat ca fals, iar suspecta s-a prevalat în speţă doar de exemplarul duplicat - care rămâne în posesia avocatului, împrejurare care însă nu afectează constatările expertizei cu privire la semnătura de pe înscris.

În consecinţă, faţă de cele mai sus expuse, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, procurorul de caz a apreciat că pot fi decelate în speţă indicii, respectiv suspiciuni cu privire la suspecta A., în legătură cu infracţiunea de fals susmenţionată, fie în calitate de posibil autor al falsului, fie în calitate de posibil instigator la această infracţiune, corelativ cu uzul de fals, în condiţiile în care - în calitate de avocat, în mod just s-ar putea susţine că susnumita justifica un interes în ceea ce priveşte falsificarea contractului de asistenţă juridică susmenţionat.

S-a apreciat că pentru a subzista însă infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată din punct de vedere a elementului material trebuie avut în vedere că este necesar să se probeze, faţă de modalitatea normativă reţinută în speţă, falsificarea înscrisului prin contrafacerea subscrierii, respectiv împrejurarea că suspecta este cea care a săvârşit falsul, prin copierea semnăturii sau că a desfăşurat acţiuni de determinare a altei persoane să comită falsul în această modalitate, folosindu-se ulterior, cu ştiinţă, de actul fals.

În această privinţă, s-a remarcat că în practica instanţei supreme s-a arătat că - prezumţia de nevinovăţie înscrisă legislativ ca regulă de bază a procesului penal se constituie ca un drept distinct al fiecărei persoane de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă; regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, iar înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure şi chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu mai există şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este "echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie" (Î. C. civ..J., secţia penală, Decizia nr. 3465 din 27 iunie 2007).

În acelaşi sens, s-a mai arătat în jurisprudenţă că orice faptă penală trebuie dovedită cu probe sigure, credibile, nefiind permis în cadrul unui proces echitabil, condamnarea unei persoane doar pe baza unor probe mai puţin relevante şi a unor deducţii logice (C.A.Timişoara, Decizia penală nr. 337/24 martie 2008, nepublicată).

Având în vedere considerentele teoretice expuse s-a apreciat că în speţă, suspiciunile şi indiciile sus arătate conturate în privinţa suspectei, nu s-au materializat în probe certe, decisive şi sigure, care - dincolo de orice îndoială rezonabilă, ca şi criteriu de apreciere a vinovăţiei unei persoane, să poată conduce în mod necesar şi indubitabil la înfrângerea principiului prezumţiei de nevinovăţie ca drept fundamental prevăzut de lege şi care să permită a concluziona că, fără îndoială, suspecta este cea care a falsificat înscrisul, sau respectiv a instigat autorul la comiterea falsului, de care ulterior s-a folosit.

În această privinţă s-a remarcat în primul rând că, potrivit legii şi circumstanţelor cauzei, tăcerea suspectei nu poate fi interpretată în defavoarea sa; totodată s-a remarcat în plus că autorul falsului prin copierea semnăturii nu poate fi determinat pe bază de probe ştiinţifice, iar din probele administrate nu poate să fie determinată în concret şi în mod cert nici data săvârşirii faptei, nici împrejurările comiterii acesteia, ori persoana care a completat formularul, cu atât mai mult cu cât există doar declaraţia iniţială a suspectei care susţine că actul în litigiu nu a fost semnat de către cel care figurează ca şi client concomitent cu momentul în care ea a semnat actul, invocând un decalaj temporal în acest sens, clientul fiind în S.U.A. Mai mult, martora H. - ca martor esenţial în cauză, a refuzat să dea declaraţii în cursul urmăririi penale, în baza dreptului conferit de lege, constatându-se astfel că alte probe în cauză nu există şi nici nu se întrevăd pentru a putea stabili autorul infracţiunii, astfel încât - în baza tuturor considerentelor arătate concluzionăm că dubiile astfel conturate în speţă, profită suspectei potrivit principiului in dubio pro reo, constatându-se astfel că nu există probe certe, decisive şi sigure de vinovăţie, în sensul că aceasta a săvârşit infracţiunea, fie ca posibil autor sau instigator şi corelativ, în mod cert nu se poate proba nici o altă posibilă infracţiune în legătură cu folosirea actului fals de către suspectă, în contextul şi a relaţiilor fluctuante dintre părţi - anterior descrise în cauză, astfel încât s-a dispus clasarea cauzei faţă de suspecta A..

În baza argumentelor reţinute s-a apreciat că nu se impune disjungerea cauzei în vederea identificării autorului, întrucât după cum s-a arătat s-a reţinut un dubiu în speţă în ceea ce o priveşte pe suspectă cu referire la comiterea faptei, pe de o parte, şi în plus, în orice condiţii, se constată că nu s-ar putea ajunge la un rezultat de identificare a autorului grafic al semnăturii contrafăcute prin copiere, faţă de limitele probei ştiinţifice în acest sens, anterior relevate şi în raport de inexistenţa şi imposibilitatea administrării altor probe în cauză.

Faţă de cele de mai sus, întrucât proba falsului a fost făcută în speţă cu privire la Contractul de asistenţă juridică nr. x/21 februarie 2012 ca act juridic, materializat în speţă prin exemplarul duplicat care are însă aceeaşi forţă probantă ca şi primul exemplar faţă de particularităţile formularului, s-a apreciat că se impune înlăturarea înscrisului din circuitul juridic civil, prin desfiinţarea sa totală, inclusiv ca prim exemplar al actului, precum şi a actelor subsecvente - factura şi chitanţa nr. x/2013 emise de cabinet A. în baza contractului nr. x/2012, pentru încasarea sumei totale de 60.122,64 RON cu titlu de onorariu, sens în a fost sesizat judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Oradea cu propunere corespunzătoare în conformitate cu disp. art. 5491 C. proc. pen.

Analizând cererea formulată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul curţii de apel a constatat următoarele:

Astfel, s-a reţinut că faţă de intimata A. s-a dispus prin ordonanţa din 20 martie 2017 dată în dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, printre altele, clasarea în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen. sub aspectul comiterii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 C. pen.

S-a mai reţinut că probele administrate în faza de urmărire penală demonstrează că semnătura de pe contract nu aparţine părţii civile B., în calitate de client, fiind contrafăcută prin copiere, utilizându-se ca model semnătura clientului B. de pe contractul de asistenţă juridică nr. x/14 octombrie 2010 încheiat între părţi şi necontestat. Acest fapt conduce în opinia parchetului la dovedirea în mod indubitabil în baza probelor administrate în cauză, stabilindu-se astfel pe bază de probe ştiinţifice - constatarea tehnico - ştiinţifică, respectiv expertiza criminalistică - a caracterului fals al contractului de asistenţă juridică nr. x/21 februarie 2012.

De asemenea, s-a arătat că raportul de expertiza criminalistică nr. 86/2015 al L.I.E.C. Timişoara concluzionează că semnătura în litigiu este o reproducere (o copie a unei semnături), aceasta nu poate forma obiectul identificării persoanei după semnătură, deoarece potrivit standardelor internaţionale de calitate şi a procedurilor specifice de lucru, expertiza scrisului şi a semnăturilor este permisă doar cu privire la scrisul/semnăturile existente în original şi, în consecinţă, în absenţa exemplarului original (a exemplarului 1, semnat în mod nemijlocit cu un instrument scriptural convenţional - stilou, pix, creion, etc.), nu se poate proceda la efectuarea expertizei cu privire la stabilirea autorului grafic al semnăturii în litigiu. Mai mult, s-a reţinut că experţii au arătat că - având în vedere faptul că s-a demonstrat că semnătura în litigiu este contrafăcută prin copiere, chiar şi în situaţia în care ar exista exemplarul original al actului în litigiu, nu s-ar putea ajunge la un rezultat de identificare a autorului grafic al semnăturii, întrucât în cazul semnăturilor copiate nu sunt reproduse caracteristicile identificatoare ale grafismelor proprii ale plastografului, în privinţa copierii constatându-se în speţă că suprapunerea celor două semnături susmenţionate este aproape totală, iar elemente individuale de grafisme proprii nu au fost relevate, pentru a se putea determina autorul contrafacerii subscrierii.

Deopotrivă, s-a arătat că probaţiunea testimonială administrată în cauză nu a oferit elemente pe baza cărora să se poată susţine dincolo de orice dubiu rezonabil că intimata A. este cea care ar fi executat în fals acea semnătură. Martora D. a declarat că nu cunoaşte nimic în legătură cu actul în litigiu, scrisul de completare a acestuia sau de pe factura şi chitanţa nr. 809/16 decembrie 2013 prin care s-a justificat încasarea sumei totale de 60.104,64 RON cu titlu de onorariu avocaţial. Partea civilă B. a negat constant existenţa şi încheierea contractului de asistenţă juridică.

Astfel, s-a constatat că pe baza acestei probaţiuni, parchetul a concluzionat că suspiciunile şi indiciile conturate în privinţa intimatei, bazate pe interesul pe care aceasta l-ar avea (obţinerea onorariului avocaţial), nu s-au materializat în probe certe, decisive şi sigure, care, dincolo de orice îndoială rezonabilă să poată conduce în mod necesar şi indubitabil la înfrângerea principiului prezumţiei de nevinovăţie ca drept fundamental prevăzut de lege şi care să permită concluzia că, fără îndoială, aceasta este cea care a falsificat înscrisul, sau respectiv a instigat autorul la comiterea falsului, de care ulterior s-a folosit.

Văzând temeiul soluţiei de clasare - art. 16 lit. c) C. proc. pen. - judecătorul de cameră preliminară din cadrul curţii de apel a reţinut că acesta presupune să existe o faptă care să întrunească toate condiţiile infracţiunii - tipicitate, antijuridicitate şi imputabilitate - dar probaţiunea administrată nu dovedeşte că suspectul/inculpatul faţă de care s-au efectuat cercetările a comis-o.

O astfel de soluţie s-a apreciat că impune continuarea cercetărilor pentru identificarea autorului şi a eventualilor participanţi în vederea tragerii la răspundere penală. Faptul că în raportul de expertiză se arată că prin acest mijloc de probă nu se poate stabili cine a realizat semnătura respectivă nu constituie un impediment, acesta putând fi stabilit prin alte mijloace probatorii ca de exemplu probe testimoniale.

De aceea s-a considerat că solicitarea parchetului în raport de soluţia dispusă şi de argumentele expuse mai sus apare ca inoportună, prematură, la acest moment.

Împotriva acestei hotărâri au formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi contestatorul B., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 2 aprilie 2018, sub nr. 345/35/2017.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi contestatorul B. au solicitat admiterea contestaţiei în sensul desfiinţării contractului de asistenţă juridică nr. x/2012, precum şi a facturii şi chitanţei nr. x/2013, întrucât sunt acte întocmite în fals.

La termenul din data de 30 mai 2018, intimata A. a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei formulate de parchet şi contestator. În acest sens, a arătat că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a depus contestaţia la data de 15 martie 2018, fără a fi motivată, motivele contestaţiei fiind înregistrate la data de 28 martie 2018 cu încălcarea termenului prevăzut de art. 5491alin. (6) C. proc. pen. or, pentru parchet, termenul de 3 zile în care putea fi formulată contestaţia curgea de la data pronunţării hotărârii atacate. În ceea ce îl priveşte pe contestatorul B., a solicitat să se observe că, de la momentul comunicării încheierii pronunţate, nici personal şi nici prin apărător, contestatorul nu a făcut nicio completare sau precizare a motivelor contestaţiei, în termenul de 3 zile prevăzut de lege.

Analizând cu prioritate excepţia invocată, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 5491alin. (6) C. proc. pen., termenul de 3 zile în care se poate formula contestaţie curge de la comunicarea hotărârii. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.

Se constată că încheierea nr. 46/ C. pen./2017 din data de 24 noiembrie 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea la data de 13 martie 2018, respectiv contestatorului B. la data de 15 martie 2018, iar contestaţiile au fost înregistrate la data de 15 martie 2018, respectiv la data de 27 noiembrie 2017, aşadar cu respectarea termenului de 3 zile prevăzut de dispoziţiile legale anterior menţionate.

În ceea ce priveşte critica intimatei referitoare la termenul în care se poate face motivarea contestaţiei se observă că în C. proc. pen. nu se prevede un termen înăuntrul căruia să se procedeze la motivarea contestaţiei, ci este sancţionată cu inadmisibilitate doar contestaţia nemotivată.

Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că această dispoziţie avea sens în economia reglementării iniţiale, anterior Deciziei nr. 166/2015 pronunţată de Curtea Constituţională, care a constatat, printre altele, că dispoziţiile art. 5491alin. (5) C. proc. pen. (în numerotarea iniţială) sunt neconstituţionale. Ulterior acestei decizii, textul de lege amintit a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, prevăzându-se faptul că judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, dacă sunt prezente. Aşadar, potrivit reglementării actuale, procedura fiind contradictorie pot fi arătate motivele contestaţie chiar şi oral.

Dispoziţie privitoare la obligativitatea motivării contestaţiei, sub sancţiunea inadmisibilităţii, aveau sens în reglementarea iniţială, întrucât judecarea contestaţiei avea loc. fără participarea procurorului şi a persoanelor interesate, astfel încât nu s-ar fi putut cunoaşte care ar fi fost criticile contestatorilor dacă nu era motivată contestaţia.

Faţă de acestea, judecătorul de cameră preliminară al Înaltei Curţi consideră că nemotivarea în termenul de 3 zile a contestaţiei nu atrage inadmisibilitatea contestaţiei.

Examinând contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi contestatorul B., în baza actelor şi lucrărilor din dosar şi în raport cu criticile invocate, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt întemeiate, urmând a fi admise, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 5491alin. (1) din C. proc. pen., "în cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, ordonanţa de clasare sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărire penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanţa de renunţare la urmărire penală".

Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte are în vedere că sesizarea formulată în temeiul art. 5491 C. proc. pen. are ca obiect desfiinţarea unui înscris în sensul de instrumentum probationes, nu în sensul de negotium al cărui caracter fals sau nu a fost disputat în faza urmăririi penale.

Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. d) din C. proc. pen., ordonanţa de clasare cuprinde şi dispoziţii privind sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris. În speţă, prin ordonanţa din data de 20 martie 2017, emisă în Dosarul nr. x/2014 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea s-a dispus sesizarea judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Oradea cu propunerea de desfiinţare totală a următoarelor înscrisuri false: contractul de asistenţă juridică nr. x/21 februarie 2012, factura şi chitanţa nr. x/16 decembrie 2013. Această ordonanţă reprezintă actul prin care judecătorul de cameră preliminară a fost sesizat, propunerea de desfiinţare a înscrisului trebuind să-şi găsească un fundament probator în dosarul de urmărire penală, ca punct de pornire pe baza căruia judecătorul de cameră preliminară, în procedură contradictorie, poate soluţiona sesizarea, administrând, fie din oficiu, fie la cererea părţilor, probele necesare pentru stabilirea caracterului fals sau nu al înscrisului a cărui desfiinţare este solicitată.

Pentru a se proceda la desfiinţarea unui înscris este necesar ca, din datele existente, să rezulte elemente concrete de fapt care să conducă la ipoteza în care acesta este urmarea comiterii unei fapte de fals, cu privire la care s-a dispus soluţia clasării.

Dispoziţiile procedural penale impun judecătorului să efectueze verificări în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror înscrisuri noi prezentate de părţi.

În acest context, judecătorul de cameră preliminară, statuând asupra fondului cauzei, urmează a pronunţa o hotărâre prin care admite ori respinge sesizarea formulată de procuror, pornind de la probatoriul administrat în faza de urmărire penală a procesului cu privire la caracterul fals al înscrisului aflat în dosarul de urmărire penală ce a fost înaintat instanţei, probatoriu eventual completat prin probele administrate din oficiu sau la cererea părţilor din procesul penal sau a altor persoane interesate, citate în cauză.

În speţă se reţine că, între clientul B. şi avocatul A. a intervenit, în anul 2010, un contract de asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă, respectiv nr. x din data de 14 octombrie 2010, în baza acestuia emiţându-se două împuterniciri avocaţiale de către avocatul A., semnate personal de către clientul B., în baza acestuia promovându-se două acţiuni civile, onorariul stabilit fiind de 5000 dolari, din care B. a achitat un avans în sumă de 2000 dolari, restul sumei trebuia plătită în 6 luni de la data încheierii contractului, nemaifiind achitată de către B..

În acest sens se observă că, după respingerea acţiunii în pretenţii prin Sentinţa civilă nr. 258/C din 10 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. x/2010 între clientul B. şi avocatul A. au survenit neînţelegeri cu privire la onorariile stabilite, datorate.

Totodată, prin ordonanţa din 20 februarie 2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în fapt s-a reţinut că, în cursul lunii octombrie 2013, numita A., în calitate de avocat al persoanei vătămate, ar fi atras o sumă de bani în cuantum de 76.435,56 RON, consemnată la CEC în Dosarul civil nr. x/2010 aflat pe rolul Tribunalului Bihor ca şi cauţiune, fără a avea împuternicire avocaţială în acest sens din partea clientului său B., respectiv a mamei acestuia, în contul căreia se consemnase cauţiunea, suma retrasă nefiindu-i restituită în integralitate, cauzându-i astfel o pagubă materială.

Astfel, caracterul fals al contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 21 februarie 2012 se constată că a fost dovedit prin probe ştiinţifice, respectiv raportul de constatare criminalistică nr. x din 14 octombrie 2014, întocmit de I.P.J. Bihor - Serviciul Criminalistic, a stabilit că semnătura depusă la poziţia "Client/Reprezentant" de pe documentul, în copie, intitulat "Contract de asistenţă juridică nr. x din data de 21 februarie 2012" şi semnătura depusă la poziţia "Client/Reprezentant" de pe documentul, în copie, intitulat "Contract de asistenţă juridică nr. x din data de 14 octombrie 2010" - necontestat de persoana vătămată B., nu au fost executate de aceeaşi persoană, semnătura fiind executată prin copiere de pe un document cu semnătura numitului B., probabil de pe originalul documentului intitulat "Contract de asistenţă juridică nr. x din data de 14 octombrie 2010", concluzie menţinută şi de raportul de expertiză criminalistică nr. 86/2015 al L.I.E.C. Timişoara.

În ceea ce priveşte reţinerea în hotărârea atacată a împrejurării că intimata A. nu este cea care ar fi executat în fals semnătura, legiuitorul în procedura de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris, nu stabileşte niciun fel de condiţii privind temeiul de drept al clasării, singura cerinţă legală pentru admiterea unei cereri de desfiinţare a unui înscris, formulată în temeiul art. 315 lit. d) C. proc. pen. este cea a dovedirii existenţei falsului.

De altfel, şi judecătorul de cameră preliminară a reţinut că din probatoriul administrat în faza de urmărire penală rezultă că semnătura de pe contractul în discuţie nu aparţine numitului B., în calitate de client, fiind contrafăcută prin copiere, utilizându-se ca model semnătura acestuia de pe contractul de asistenţă juridică nr. x din 14 octombrie 2010, fapt ce conduce la dovedirea caracterului fals al contractului de asistenţă juridică nr. x/21 februarie 2012. În pofida acestor considerente judecătorul fondului a apreciat eronat că, faţă de temeiul soluţiei de clasare prevăzut de art. 16 lit. c) C. proc. pen. şi de împrejurarea că probaţiunea administrată nu dovedeşte că suspectul/inculpatul faţă de care s-au efectuat cercetările ar fi comis falsul, solicitarea parchetului apare ca inoportună, prematură.

De asemenea, nu se poate reţine că se "impune continuarea cercetărilor pentru identificarea autorului şi a eventualilor participanţi în vederea tragerii la răspundere penală", astfel cum a procedat judecătorului fondului prezentei cauze, având în vedere cadrul procesual în care ne aflăm şi dispoziţiile care reglementează această procedură. Judecătorul de cameră preliminară nu poate cenzura soluţia de clasare dată de procuror în această procedură, ci doar conform dispoziţiilor art. 341 C. proc. pen.

Mai mult, în procedura de desfiinţare a unui înscris, reglementată în dispoziţiile art. 5491 C. proc. pen., legiuitorul nu stabileşte niciun fel de condiţii privind temeiul de drept al clasării, singura cerinţă legală pentru admiterea unei cereri de desfiinţare a unui înscris, formulate în baza art. 315 lit. d) C. proc. pen. este cea a dovedirii existenţei falsului şi nu a identificării autorului infracţiunii de fals, aşa cum greşit s-a reţinut de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Oradea. Desfiinţarea unui înscris nu are legătură directă cu autorul falsului, ci cu capacitatea înscrisului de a produce efecte juridice dacă ar fi lăsat în circuitul civil.

În acelaşi sens se statuează şi în literatura de specialitate - C. proc. pen. comentat (N.Volonciu şi A.S.Uzlău) - că:

" desfiinţarea unui înscris trebuie dispusă chiar dacă actul a fost distrus, s-a pierdut ori nu poate fi produs din orice motiv, cu argumentarea că desfiinţarea nu se referă la existenţa fizică a înscrisului, ci la capacitatea sa de a produce efecte juridice, arătându-se că este posibil ca ulterior actul să se găsească, să apară într-o formă reconstituită, să se producă copie sau fotocopie".

Deopotrivă, se apreciază că măsura desfiinţării contractului de asistenţă juridică nr. x/21 februarie 2012, facturii şi chitanţei nr. x/16 decembrie 2013 este necesară, întrucât priveşte înscrisurile doar ca instrumentum probationem.

În raport cu aspectele învederate, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sunt suficiente probe care dovedesc, fără putinţă de tăgadă, că factura şi chitanţa nr. x/16 decembrie 2013 şi contractul de asistenţă juridică nr. x/21 februarie 2012, emise de Cabinet individual de avocatură A. sunt false, motiv pentru care va admite contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de contestatorul B. împotriva încheierii nr. 46/ C. pen./2017 din data de 24 noiembrie 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.), privind pe intimatul A., va desfiinţa încheierea atacată, iar în rejudecare, va desfiinţa înscrisurile anterior menţionate.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DISPUNE

Admite contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi de contestatorul B. împotriva încheierii nr. 46/ C. pen./2017 din data de 24 noiembrie 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Desfiinţează încheierea atacată şi, rejudecând, în temeiul art. 5491alin. (5) lit. b) C. proc. pen., desfiinţează, în integralitate, contractul de asistenţă juridică nr. x/21 februarie 2012, factura şi chitanţa nr. 809/16 decembrie 2013 emise de Cabinet individual de avocatură A..

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2018.

 Procesat de GGC MM