Condiții de exercitare a acțiunii civile. Alte persoane care pot lua parte la judecată. Intervenția voluntară. Interesul de a acționa.
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Părțile
Index alfabetic: interes
-intervenție principală
- intervenție accesorie
NCPC, art. 33, art. 61, art. 62 alin. (1) şi (3)
Intervenţia este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.Pentru a fi admisibilă cererea de intervenţie fie trebuie să existe o identitate de drepturi pretinse, fie între cele două drepturi să existe o strânsă legătură suficientă pentru a justifica rezolvarea împreună a celor două cereri.
Intervenientul accesoriu trebuie să exhibe un interes propriu, chiar dacă în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept propriu, el trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine.
Dacă dreptul terţului este ameninţat sau dacă prejudiciul pe care acesta l-ar putea suferi este iminent, grija sa de a preveni încălcarea dreptului sau realizarea prejudiciului îi conferă legitimare procesuală activă în formularea unei cereri de intervenţie, chiar dacă interesul său nu este nici născut, nici actual.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 482 din 22 februarie 2018
Prin încheierea şedinţei Camerei de Consiliu din data de 5 aprilie 2017, pronunţată în dosarul nr.x/x/2014, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca inadmisibilă, cererea de numire a unui curator special pentru pârâta A. în dosarul nr.x/x/2014, formulata de numiţii B.,C.,D.,E.,F.,G.; în temeiul art.58 C.pr.civ. şi art.6 CEDO, a numit în cauză în favoarea pârâtei A. curator special în vederea asigurării apărării acesteia în cererea ce face obiectul dosarului nr.x/x/2014; în mod aleatoriu, a numit curator special pentru A. în dosarul nr. x/x/2014 pe dna avocat H.; a stabilit onorariu provizoriu în favoarea curatorului special în cuantum de 500 lei, care a fost stabilit în sarcina reclamantelor I. şi J. (căs. K.), care urmează a se cita cu menţiunea de a face dovada achitării, în solidar, a sumei de 500 lei cu titlu de onorariu provizoriu în favoarea dnei av. H. şi de a depune dovada la dosar, sub sancţiunea suspendării cauzei în condiţiile art.242 C.pr.civ. în măsura în care nu se va face dovada achitării acestui onorariu la dosar, şi a dispus a se cita dna avocat H. cu copie de pe încheierea de şedinţă, cu menţiunea de a exprima poziţia procesuală în numele pârâtei, de a studia actele de la dosar şi de a indica contul în care poate încasa suma cu titlu de onorariu; a prorogat discutarea cererii de intervenţie formulată de dl L., cu privire la excepţiile formulate faţă de această cerere de intervenţie şi admisibilitatea în principiu a cererii.
Împotriva acestei încheieri au formulat apel reclamantele I. şi J. (căs.K.), înregistrat la data de 09 mai 2017, şi pârâta A., la aceeaşi dată.
La data de 15 septembrie 2017, numita M. a formulat cerere de intervenţie în nume propriu, solicitând admiterea cererii de intervenţie în interes propriu, atât în principiu, cât şi pe fondul cauzei, şi, în consecinţă, obligarea intimatului L. să înceteze a tulbura activitatea societăţii A., prin sancţionarea acestuia şi, implicit, admiterea apelului societăţii A. şi al reclamantelor I. şi K., şi, în consecinţă, respingerea cererii de numire a unui curator formulată de numitul L. pentru societatea A.
Reclamantele I. şi K. au formulat întâmpinare la cererea de intervenţie în interes propriu, prin care au solicitat admiterea în principiu şi pe fond a cererii de intervenţie şi recalificarea acesteia ca fiind o cerere de intervenţie accesorie, întrucât, prin maniera în care este redactată tinde să sprijine apărările invocate de A., astfel că, se încadrează în dispoziţiile art. 61 alin.3 şi art. 63 Noul C.pr.civ.
La data de 6 octombrie 2017, intervenienta M. a depus la dosar precizare prin care, în raport de prevederile art. 22 alin.5 Noul C.pr.civ., a arătat faptul că a formulat o cerere de intervenţie principală (supusă spre analiză instanţei exclusiv din prisma prevederilor art. 61 şi 62 C.pr.civ.), motiv pentru care a arătat că se opune expres recalificării acesteia în intervenţie accesorie (dat fiind regimul juridic distinct), cum au solicitat reclamantele I. şi K. în cuprinsul întâmpinării.
La termenul de judecată din 09 octombrie 2017, având în vedere precizările depuse de petenta M., prin care a solicitat a-i fi analizată cererea formulată ca fiind o cerere de intervenţie în interes propriu, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (5), precum şi ale art. 62 C. proc. civ., raportat la poziţia procesuală a părţilor litigante, instanţa de apel a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii cererii de intervenţie principală formulată în cauză.
Intimaţii, prin reprezentant, au solicitat respingerea, ca inadmisibilă în principiu, a cererii de intervenţie, în contextul în care, în temeiul art. 62 alin. (2), a declarat că nu este de acord cu depunerea, în calea de atac a apelului, a acestei cereri de intervenţie, şi, la rândul lor, apelantele I. şi K., prin reprezentant, au considerat că cererea de intervenţie în interes propriu formulată în calea de atac este inadmisibilă fără acordul expres al tuturor părţilor.
Curtea de Apel Cluj – Secția a II-a Civilă, prin încheierea de şedinţă publică de la 09 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/x/2017, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de petenta M., şi a stabilit termen pentru soluţionarea apelului la 30.10.2017.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:
Cererea de intervenţie principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată şi poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond. Cu acordul expres al părţilor, intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel (art. 62 din C. proc. civ.).
Exercitarea unei cereri de intervenţie principale, în condiţiile art. 62 N.C.P.C., s-a considerat, presupune primordial invocarea unui drept propriu al intervenientului, iar, pe de altă parte, este necesară respectarea termenului instituit de textul invocat.
Este adevărat, a reţinut instanţa, că, potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. pr. civ., intervenţia accesorie poate fi făcută „până la încheierea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac", însă îndeplinirea exigenţei instituite sub aspect temporal nu permite validarea întregului demers în lipsa celorlalte elemente necesare constituind tot o condiţie de admisibilitate.
Intervenţia este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta [art. 60 alin. (2) NCPC].
Interesul este legitim atunci când se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege şi potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut.
Instanţa este îndrituită să verifice condiţiile de formă ale cererii de intervenţie principală, care trebuie făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, deoarece, sub aspectul naturii juridice, intervenţia voluntară principală este o veritabilă chemare în judecată, formulată de un terţ, îndreptată împotriva părţilor iniţiale, prin care se urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv.
Prin intervenţia principală, terţul trebuie să invoce un drept propriu, fără a fi necesar să existe identitate între dreptul pretins de terţ şi dreptul ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, deoarece este vorba de o acţiune veritabilă, calificată ca o acţiune civilă specială, dar exercitată în cadrul altei acţiuni, aşa că trebuie verificată îndeplinirea tuturor condiţiilor de admisibilitate, între care trebuie îndeplinită şi condiţia interesului terţului.
Instanţa a considerat că trebuie reţinut că între cele două cereri, cererea introductivă de instanţă şi intervenţia principală, trebuie să existe o strânsa legătură de conexiune, impusă, de altfel, de norma de procedură, şi de natură să justifice rezolvarea împreună a acestora, iar din această perspectivă nu se poate ignora împrejurarea că obiectul apelului este încheierea prin care s-a dispus numirea unui curator în temeiul art. 58 alin 1 teza a II a C.pr.civ., iar pretenţia dedusă judecăţii de intervenientă prin cererea sa, care trebuie să îndeplinească exigenţele unei cereri de chemare în judecată, are ca obiect o obligaţie de a face.
Analiza admisibilităţii cererii de intervenţie presupune verificarea împrejurării dacă intre cele doua cereri există această legătură plecând de la dreptul subiectiv pretins de părţile din proces si de intervenienţi deopotrivă, ceea ce, a reţinut instanţa, în prezenta cauză nu se verifică.
Astfel, s-a reţinut, prin cererea de intervenţie în interes propriu, intervenienta M. a solicitat „obligarea intimatului L. să înceteze a tulbura activitatea societăţii A. prin sancţionarea acestuia şi implicit admiterea apelului societăţii A. şi al numitelor I. şi K.”. Or, apelul declarat în cauza înregistrată sub nr. x/x/2014 vizează exclusiv încheierea pronunţată de instanţa de fond, respectiv, „măsura dispusă prin încheierea din 05.04.2017 de numire în temeiul art 58 alin 1 teza a II-a a unui curator pentru A., la solicitarea numitului L.”.
Instanţa a mai reţinut că nu trebuie omis că este necesar ca dreptul câştigat de către părţile litigante să aibă în acest sens repercusiune directă asupra dreptului pretins de către intervenientă, ceea ce, de asemenea, nu poate fi reţinut având în vedere obiectul apelului declarat şi limitele învestirii instanţei de apel.
Admisibilitatea cererii de intervenţie principală nu se poate raporta doar la cerinţa strânsei legături cu cererea principală prin simpla aparenţă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi pentru cererea de intervenţie, iar, din această perspectivă, justificarea interesului în exercitarea acestui demers apare ca fiind esenţială.
Instanţa a considerat că nu poate fi ignorat, pe de o parte, cadrul procesual, respectiv, împrejurarea că instanţa de apel este învestită cu soluţionarea apelului împotriva unei încheieri pronunţate în cursul procesului, astfel că, verificarea condiţiilor se analizează în acest context, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost instituit un termen pentru introducerea cererii de intervenţie în interes propriu, respectiv, numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond şi numai cu acordul expres al părţilor, intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel, conform art 62 din C. proc. civ.
Justificarea interesului trebuie realizată atât în relaţie cu cererea principală, cât şi în relaţie cu cererea de intervenţie în interes propriu, iar în cauză interesul intervenientei în raport de cadrul procesual stabilit în apel nu este demonstrat.
Interesul, calificat ca una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi de obiectivare a fiecăruia dintre elementele care alcătuiesc acţiunea, se analizează prin raportare la celelalte condiţii, dar poate şi trebuie să fie justificat şi în mod independent, iar aserţiunile referitoare la numeroasele litigii dintre părţi nu pot justifica interesul intervenientei.
Interesul, chiar şi în ipoteza în care nu se corelează cu un drept subiectiv civil, trebuie să fie juridic şi legitim, născut şi actual, direct şi personal, pozitiv şi concret, iar intervenienta nu a relevat nici care este dreptul ocrotit în ceea ce o priveşte, în mod direct în relaţie cu litigiul principal în care se contestă desemnarea unui curator în condiţiile art 58 alin1 teza a II a C. pr. civ., şi nici independent de acest litigiu.
Admiţând că există un interes legitim juridiceşte protejat prin dispoziţii legale, intervenienta trebuie să facă dovada împrejurării că interesul său este născut şi actual şi că este direct şi personal, ceea ce nu s-a realizat.
Un interes trecut sau unul eventual nu pot justifica un demers procesual, starea de fapt existentă arătând că în raport de cadrul procesual existent intervenienta nu poate justifica un interes care să îndeplinească toate aceste exigenţe. Paralizarea unor eventuale demersuri viitoare ale persoanei menţionate în cuprinsul cererii de intervenţie nu poate produce efecte asupra încheierii pronunţate de prima instanţă şi care constituie obiectul apelului.
Mai mult, a reţinut instanţa de apel, intervenienta a comunicat la data de 06.10.2017 instanţei înscrisul denumit „precizare” indicând că, în raport de prevederile art 22 alin 5 C. pr. civ., se opune expres recalificării cererii de intervenţie promovate în intervenţie accesorie, în continuare, fiind redat conţinutul textului de la art.22 alin.(2) N.C.P.C.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul, respectiv, intervenientul din cererea de intervenţie în interes propriu, este obligat să determine, prin cererea de chemare în judecată, obiectul acţiunii în cadrul căruia urmează să se soluţioneze procesul, în virtutea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa fiind obligată să respecte aceste limite ale învestirii sale, iar intervenienta în speţă a invocat incidenţa prevederilor care reglementează intervenţia în interes propriu şi a invocat doar un interes generic, determinat de existenţa stării conflictuale generată de numeroasele litigii, din care unele soluţionate irevocabil.
În considerarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., care consacră şi principiul rolului activ al judecătorului, coroborate cu cele ale art. 152 C. proc. civ., instanţa a mai reţinut că este obligată doar să dea acţiunii calificarea juridică exactă, în funcţie de scopul urmărit, ea nefiind ţinută de denumirea pe care partea a dat-o cererii, însă, fiind limitată la soluţionarea cauzei exclusiv în limitele învestirii şi de raportarea la conţinutul art. 22 alin 5, text care stabileşte că judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. Aşadar instanţa nu poate determina schimbarea cadrului procesual şi nu poate solicita schimbarea obiectului sau cauzei litigiului pentru a fi îndeplinite anumite condiţii.
Instanţa a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate ale cererii de intervenţie în interes propriu în raport de limitele învestirii şi în relaţie cu cadrul procesual existent, limitele învestirii instanţei de apel şi raporturile de drept despre care intervenienta a susţinut că stau la baza demersului său judiciar, reţinând că, interconexiunea dintre calitate şi interes şi existenţa lor relativ autonomă rezultă din împrejurarea că uneori cel care acţionează în justiţie o face în considerarea unui drept subiectiv propriu şi se îndreaptă împotriva aceluia care are obligaţia corelativă respectivului drept, însă, a reţinut instanţa, nici din această perspectivă nu au fost identificate elementele care să justifice interesul în exercitarea demersului.
Astfel, instanţa de apel a apreciat că este inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de petenta M., întrucât, nu sunt respectate exigenţele de admisibilitate nici din perspectiva momentului procedural până la care poate fi declanşat un astfel de demers, dat fiind exprimarea opoziţiei exprese a părţii adverse, potrivit art. 62 alin 2 şi 3 N.C.P.C., cât şi din perspectiva neîndeplinirii exigenţelor de admisibilitate a oricărei cereri de chemare în judecată, respectiv, lipsa interesului.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs intervenienta în nume propriu M., solicitând admiterea recursului, în sensul admiterii cererii de intervenţie principale.
În recursul său, de altfel, neîntemeiat în drept, şi care poate fi încadrat în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., recurenta-intervenientă a solicitat a se observa faptul că acordul cerut de prevederile art. 62 alin.3 Noul C.pr.civ. a fost exprimat în scris de către intimatele I. şi K. prin întâmpinarea din 06.10.2017, şi nu există nicio opoziţie din partea societăţii A., iar în ceea ce-l priveşte pe intimatul L., acesta nu este parte în dosar, întrucât: recurenta- intervenientă a promovat cererea de intervenţie în cadrul dosarului în care se soluţionează apelul promovat de societatea A. şi, respectiv, de reclamantele I. şi K. împotriva unei încheieri date în cadrul dosarului nr. x/x/2014, dosar în care L. nu este parte, ca atare, nu este parte nici în prezentul dosar (neavând calitate procesuală), şi, în raport de acest aspect, acordul sau opoziţia acestuia sunt lipsite de vreun efect juridic cât timp acesta nu deţine calitate procesuală (activă sau pasivă).
Faţă de aceste aspecte, recurenta- intervenientă în nume propriu apreciază că există acordul părţilor pentru analiza admisibilităţii cererii sale de intervenţie în interes propriu, instanţa în mod greşit respingând cererea sa ca inadmisibilă, în condiţiile în care acordul părţilor există, motiv pentru care a solicitat admiterea cererii de intervenţie principală, cerere formulată în cadrul dosarului nr. x/x/2017.
În ceea ce priveşte aspectele de analiză a admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie, contrar soluţiei instanţei de apel, recurenta- intervenientă în nume propriu M. a susţinut că, plecând de la reglementările C. proc. civ. - art.62- în analiza admisibilităţii cererii de intervenţie în interes propriu, rezultă faptul că instanţa trebuie să identifice existenţa a două condiţii: interesul, şi, respectiv, dreptul propriu al celui care intervine.
Astfel, a arătat recurenta, în ceea ce o priveşte, justifică şi a probat existenţa interesului în cuprinsul cererii de intervenţie, acesta fiind legitim, născut şi actual, derivat din calitatea sa de acţionar al A.- calitate care îi conferă dreptul de a proteja societatea de atitudinea abuzivă a anumitei persoane, care acţionează contrar interesului societar; iar, dreptul invocat de recurentă prin petit este în strânsă legătură cu dreptul dedus judecăţii, cât timp cauza apelului (apelul formulat împotriva soluţiei de numire a unui curator) este o consecinţă a atitudinii culpabile a numitului L. faţă de A., respectiv, acţionarii acesteia- atitudine care se impune a fi sancţionată, şi nu protejată.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept în care poate fi încadrat, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin recursul declarat în cauză, se atacă încheierea de şedinţă din data de 09 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a Civilă, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie în nume propriu formulată de recurenta- intervenientă M.
Analizând cererea de intervenţie formulată, prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 62 alin.2 şi 3 Noul C. proc. civ.
Potrivit textului legal menţionat, oricine are interes poate interveni într-un proces, care se judecă între părţile originare.
Intervenţia este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.
Prin urmare, pentru a fi admisibilă cererea de intervenţie fie trebuie să existe o identitate de drepturi pretinse, fie între cele două drepturi să existe o strânsă legătură suficientă pentru a justifica rezolvarea împreună a celor două cereri.
Art. 62 din Noul C. proc. civ., prevede la alin. (1) că cererea de intervenţie principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, iar la alin. (3) se menţionează faptul că intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel, dar cu acordul expres al părţilor.
Ca natură, intervenţia principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată formulată împotriva părţilor iniţiale.
Înalta Curte, analizând prima critică din recurs, constată că nici intimatele I. şi K., şi nici A., ca, de altfel, nici ceilalţi intimaţi, nu şi-au exprimat în scris acordul în sensul că sunt de acord cu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de recurenta- intervenientă M. direct în apel.
Verificând cuprinsul întâmpinării la cererea de intervenţie formulată de intimatele I. şi K., se constată că acestea au solicitat admiterea în principiu şi pe fond, a cererii de intervenţie, şi recalificarea acesteia ca fiind o cerere de intervenţie accesorie, întrucât, prin maniera în care este redactată, tinde să sprijine apărările invocate de A., astfel că, în opinia lor, se încadrează în dispoziţiile art. 61 alin.3 şi art. 63 Noul C.pr.civ.
Prin precizarea formulată şi depusă la dosar la data de 6 octombrie 2017, recurenta- intervenientă în nume propriu a precizat că nu este de acord cu această solicitare de recalificare a cererii de intervenţie în interes propriu în cerere de intervenţie accesorie, arătând că se opune unei asemenea recalificări.
Mai mult decât atât, din analiza încheierii de la 09 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/x/2017, se reţine că intimaţii s-au opus introducerii direct în apel a acestei cereri („Reprezentanta intimaţilor solicită respingerea, ca inadmisibilă în principiu, a cererii de intervenţie, în contextul în care, în temeiul art. 62 alin.2 Noul C.pr.civ., a declarat că nu este de acord cu depunerea, în calea de atac a apelului, a acestei cereri de intervenţie”) şi că niciuna dintre părţi nu a învestit instanţa de apel cu o solicitare de recalificare a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de M., de altfel, şi reprezentantul apelantelor I. şi K. considerând că cererea de intervenţie în interes propriu formulată direct în calea de atac este inadmisibilă fără acordul expres al tuturor părţilor.
Ca atare, prima instanţă în mod legal şi corect a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie în nume propriu formulată de recurenta M., reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Noul C.pr.civ., pe considerent că nu există acordul părţilor în acest sens.
Recurenta – intervenientă în nume propriu a invocat nelegalitatea încheierii recurate cu privire la modul în care a fost soluţionată cererea sa de intervenţie principală formulând critici şi în legătură cu modalitatea în care instanţa de apel a analizat existenţa celor două condiţii de admisibilitate a cererii de intervenţie: interesul şi, respectiv, dreptul propriu al celui care intervine.
În esenţă, recurenta susţine că justifică şi a probat existenţa interesului său, care este legitim, născut şi actual, derivat din calitatea sa de acţionar al A., iar dreptul invocat este în strânsă legătură cu dreptul dedus judecăţii, cât timp cauza apelului este o consecinţă a atitudinii culpabile a intimatului L. faţă de societatea- intimată A., atitudine care se impune a fi sancţionată, şi nu protejată.
Critica este nefondată.
Curtea de Apel Cluj, pentru a pronunţa soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie principală, a reţinut că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de exerciţiu a acţiunii civile, respectiv, existenţa unui interes propriu al terţului intervenient.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 61 alin. (1) şi (2) Noul C.proc.civ., oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare, iar intervenţia este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.
În plus, cererea de intervenţie este supusă condiţiilor comune de admisibilitate a acţiunii civile, astfel cum acestea sunt prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 32 Noul C.proc.civ., care statuează condiţiile de exercitare a acţiunii civile, printre alte cerinţe pentru formularea şi susţinerea unei cereri în faţa instanţelor civile, instituie obligaţia ca autorul acesteia să justifice un interes.
În completarea acestor prevederi legale, prevederile art. 33 Noul C.proc.civ. stabilesc că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.
Aceleaşi norme procedurale prevăd că, şi dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia existenţei interesului propriu al terţului intervenient, cerinţă obligatorie pentru admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie, reţinere criticată de către recurentă prin calea de atac promovată.
Din cuprinsul normelor legale menţionate anterior rezultă că şi terţul care intervine în proces trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenţiei, aceasta fiind o condiţie sine qua non pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acţiunii civile.
Deşi natura juridică a intervenţiei accesorii este de apărare, totuşi, trebuie reţinut că terţul nu devine un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit, acesta trebuind să justifice interesul personal în participarea la judecata procesului ce se desfăşoară între alte persoane.
Astfel, intervenientul accesoriu trebuie să exhibe un interes propriu, chiar dacă în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept propriu, el trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine.
Se poate aprecia că susţinând una dintre părţile iniţiale, terţul urmăreşte să preîntâmpine pronunţarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situaţie de natură a-i compromite propriile drepturi.
De asemenea, se reţine că dacă dreptul terţului este ameninţat sau dacă prejudiciul pe care acesta l-ar putea suferi este iminent, grija sa de a preveni încălcarea dreptului sau realizarea prejudiciului îi conferă legitimare procesuală activă în formularea unei cereri de intervenţie, chiar dacă interesul său nu este nici născut, nici actual.
Prin urmare, în cazul intervenţiei voluntare principale, în cazul prevenirii încălcării unui drept subiectiv ameninţat sau al preîntâmpinării producerii unei pagube iminente, terţul urmăreşte să obţină un folos practic direct şi imediat prin pronunţarea unei hotărâri în favoarea părţii în sprijinul căreia intervine, prin care se va stabili sau se va confirma o situaţie ce-i conferă certitudinea că drepturile sale, conexe cu situaţia juridică dedusă judecăţii, nu vor fi afectate.
În litigiul pendinte, cererea de intervenţie a fost formulată în cadrul apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 5 aprilie 2017 de numire, în condiţiile art. 58 alin.1 teza a II-a din Noul C. proc. civ., a unui curator pentru A., la cererea intimatului L., în timp ce prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată, recurenta- intervenientă în nume propriu M. a solicitat “obligarea intimatului L. să înceteze a tulbura activitatea A. prin sancţionarea acestuia şi, implicit, admiterea apelului societăţii şi al numitelor I. şi K.”.
Astfel fiind, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, recurenta- intervenientă nu cere pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii în dosarul nr. x/x/2017 şi nici nu cere un drept aflat în strânsă legătură cu acesta.
În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod legal prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie principală formulată de recurenta- intervenientă în nume propriu M.
Pentru aceste considerente, cum motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C. nu poate fi reţinut, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 62 alin. (2) şi (3) din N.C.P.C., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul.